Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   



Pădurea Soarelui (1, 2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pădurea Soarelui (1)  
 
Nămeţii de zăpadă costumaseră pământul în alb. Sunetul viscolului năprasnic şi gălăgios ca o goarnă, din cauza căruia, cerul şi pământul semănau cu o coală imensă de hârtie, parcă aducea de departe veşti despre alte meleaguri, neînţelese de oamenii din case, care se încălzeau la căldura reconfortantă a focului din sobe. Ningea de vreo cinci zile în satul Brăneşti şi prin împrejurimi. Se mai zăreau uneori firimituri verzi de pe crengile plopilor, care se ridicau semeţ spre cer, pe marginea drumului şi a brazilor din Pădurea Soarelui, care era apropiată de casa lui Mitru.  
 
Sătenii o numiseră aşa din moşi-strămoşi, pentru că pe timpul verii, razele soarelui erau atât de puternice, încât pătrundeau peste tot şi nu părea să existe niciun deşiş, oricât de întunecat ar fi fost, în care să nu pătrundă vreo scânteie de lumină. Dacă îndrăznea cineva să se aventureze mai mult printre copacii seculari, era periculos, fiindcă nu erai niciodată sigur dacă te pândeşte sau nu, vreo dihanie rău-făcătoare, în orice anotimp ar fi fost. Teama că oricând poate să-i iasă în cale vreun animal sălbatic să-l sfâşie, stăpânea fiinţa omului care îşi scuipa în sân şi-şi făcea semnul crucii de câte ori pleca vara la vânătoare sau iarna, după lemne de foc.  
 
Dar Pădurea Soarelui – povesteau bătrânii din sat – îşi avea legenda ei despre Sărbătorile sfinte de Crăciun.  
 
Undeva, în cel mai frumos loc din pădure, unde brazii, parcă mângâiau cerul cu vârfurile lor şi unde viscolul nu avea putere să-şi facă de cap cum îi plăcea lui iarna, în primele zile ale lunii decembrie, Moş Crăciun era Trimis de către Fiul Domnului. El venea în fiecare an, într-o caleaşcă de aur, trasă de nişte reni cu coarnele ramificate. Curierii şi lăutarii urmau caleaşca, pe sănii mari, trase de câini husky. Cum ajungeau, în grabă îşi aşezau corturile, sacii mari şi bine burduşiţi de cadouri, scuturau crengile copacilor de zăpadă şi îi împodobeau cu globuri şi beteală, cu fel şi fel de luminiţe şi podoabe. Apoi Moşul, după ce era înconjurat de căprioarele, cerbii, caprele şi alte animale mai mari sau mai mici, se aşeza confortabil pe o buturugă, lângă cortul său, le făcea semn cu mâna lăutarilor, şi ei începeau să cânte colinde. După aceea îşi trimitea curierii prin lumea întreagă, să-i întrebe pe toţi oamenii ce vor să le aducă Moşul. Curierii plecau îmbrăcaţi în veşminte omeneşti şi trebuiau să se descurce cum puteau, să ajungă la fiecare familie, să le afle dorinţele şi apoi să se întoarcă înapoi şi să-l înştiinţeze de ele. După ce se întorceau, se schimbau în haine roşii cu glugă ca ale Moşului. Şi aşa, în fiecare colţ al lumii sosea Moşul cu cadouri, cu Duhul Sfânt şi cu sfaturi înţelepte, îndeosebi pentru copii.  
 
Mitru, care venea din pădure, în ajunul Crăciunului cu un sac mare de lemne în spinare şi cu o plăsuţă de iută în care îşi ţinea toporul şi câteva vreascuri, zâmbea de câte ori îşi aducea aminte de această poveste. O crezuse şi el până la vreo doisprezece ani, dar de când tatăl său îl luase prima oară de ajutor după lemne, tot într-o vreme ca aceasta de care vă povestesc eu acum, de atunci a jurat că niciodată n-o să mai creadă asemenea minciuni inventate de bătrânii satului pentru copiii şi nepoţii lor naivi.  
 
Deşi era un bărbat înalt, greutatea sacului ce-i înclina trupul în jos, şi viscolul care-i plesnea faţa cu fulgii de nea, îl făceau să pară un omuleţ în mijlocul troienelor viscolite. Era îmbrăcat într-o geacă groasă şi peste ea avea un cojoc de lână. Capul îi era acoperit cu o căciulă roşie şi în jurul gâtului, avea un fular care îi acoperea gura şi bărbia. Ochii albaştri şi mari, împrejmuiţi de gene lungi, cu sprâncele negre care-i accentuau privirea şi pomeţii obrajilor, abia dacă i se zăreau din cauza vremii. În picioare era încălţat cu cizme lungi până la genunchi, însă troienele imense le primise în adâncimea lor, încă de la primii paşi pe care îi făcuse în plecarea sa după lemne.  
 
Acum înainta încet şi hotărât spre căsuţa lui, unde îl aşteptau cei doi copilaşi şi Veronica, soţia lui. Ghiţă avea patru ani şi Anuţa avea un anişor şi jumătate. Reuşise să iasă din pădure şi ajungând la drum, gândea în sinea lui:  
 
,,Nu mai am mult şi ajung acasă. Doamne! Te rog să nu fi terminat Veronica mea lemnele, să nu stea cu copiii fără foc, să le fie frig! A naibii vreme! Bat-o s-o bată de pădure! Că de mic mi-a mâncat viaţa, dar ce să fac? Trebuie să merg, am nevoie de ea.’’  
 
În timp ce înainta şi gândea aşa, se auzi lătrat de nişte câini. Se întoarse să vadă şi se bucură atunci că va ajunge acasă mai repede, văzând o sanie, care aluneca uşor printre troiene, datorită câinilor. Lui Mitru i se păru că sania şi cei doi câini erau doar o vedenie, deoarece nu vedea bine de la distanţă, omul de pe sanie. Privind cum se apropie de el, îl zări mai bine pe om, care era un moşneag cu barba albă, ca a lui Moş Crăciun.  
 
,,Ei, dau în mintea copiilor acum şi a celor care cred minciunile cu moşul din Pădurea Soarelui, gândea el, venindu-i să râdă. Este doar o impresie de-a mea, sunt prea obosit. Şi din cauza vremii ăsteia păcătoase, cred că o iau razna. Oare s-o-ndura omul ăsta să mă ia şi pe mine pân’ acasă?’’  
 
Acesta opri sania şi câinii lătrară prietenos la Mitru, în timp ce moşneagul îi strigă vesel:  
 
- Bună ziua, Mitre! Ce mai faci? L-ai întâlnit pe Moşul?  
 
- Daaa, cum să nu! strigă şi Mitru la fel, mai înainte am vorbit cu el! Mi-a promis că pân’ după anu’ nou îmi va aduce el lemne şi eu nu va mai trebui să mă spetesc cu ele! Da’ matale de unde vii?  
 
Îl privea pe om în timp ce glumea cu el, dar nu îşi dădea seama cine este. Ori nu îl văzuse niciodată, ori din cauza oboselii şi a vremii nu-l recunoştea. Dar se abţinu să-l întrebe şi continuă să-i vorbească:  
 
- Ce noroc ai matale! Nu trebuie să te speteşti ca mine pe picioare, prin omătul ăşta. Ei, asta e!  
 
- Lasă Mitre, nu te mai plânge, că te duc eu acasă acum. Hai, urcă!  
 
- Apoi, mulţam frumos!  
 
După ce se urcă lângă moşneag şi îl văzu din aproape, îşi dădu seama că de fapt nu-l văzuse în viaţa lui pe acel om şi îl privi atent. Nu mai putea să spună nicio vorbă. Însă, observând că este privit în acel fel, omul îi spuse râzând:  
 
- Acu Mitre, hai să te duc la Moşu’, să văd şi eu dacă-i adevărat că ţi-a promis că-ţi aduce lemnele pân’ după anu’ nou!  
 
Şi cu o repeziciune de necrezut, câinii întoarseră sania spre pădure şi o luară la goană. În urma ei, nămeţii rămâneau dungaţi şi goana câinilor, făcea ca neaua să zboare pentru un moment în sus, ca după aceea să cadă din nou peste tot, revenind fidelă locului ei. Drumul nu mai părea greu de parcurs, cum fusese pentru Mitru înainte, când se întorcea cu lemnele din pădure. Privea buimac, încerca să spună ceva, dar vorbele îi rămâneau în gât. Moşul cu barbă continuă să-i spună:  
 
- Stai liniştit Mitre, că nu păţeşti nimic! Am să te duc să vezi un loc minunat, unde tu, niciodată n-ai fost, de cât timp colinzi pădurea asta! Apoi ai să te minunezi şi-ai să povesteşti mai departe ce-ai văzut!  
 
Intrând din nou în pădure, copacii păreau mai înalţi şi mai impunători. Păreau nişte străjeri ai naturii, care îngăduiau cu măreţia lor, trecerea saniei şi a moşneagului, prin pădurea plină de taina Sărbătorilor Sfinte de Crăciun. Mitru se simţea copleşit şi nedumerit de ceea ce urma să i se întâmple.  
 
Pădurea Soarelui (2)  
 
Viscolul se mai domolise şi o dată cu asta, gerul amorţise. Stând lângă omul cu barbă pe sanie şi privindu-l atent, reuşi la un moment dat să îngaime:  
 
- Mo... moşule, ci... cine eşti? Ce vrei?  
 
- Ei, Mitre! Cine sunt eu? Sunt unul din curierii lui Moş Crăciun şi-am să te duc într-un loc minunat, unde n-ai fost niciodată, aşa cum ţi-am mai spus! Vei vedea că legenda Pădurii Soarelui, despre care vorbesc bătrânii satului este adevărată, că Moşul există şi-ai să-l vezi, şi-ai să-l şi cunoşti!  
 
Când auzi răspunsul străinului, Mitru se supără pe loc. Nu-i convenea deloc ce se întâmplă. Era convins că acesta îl lua peste picior, vorbindu-i aşa. Şi pe deasupra, faptul că bătrânelul întorsese sania spre drumul de unde el abia venise, şi gândul că Veronica şi copiii lui îl aşteptau acasă, asta îl făcu să se înfurie mai mult, decât să-l sperie.  
 
Însă câinii, care goneau ca nebunii şi lătrau veseli, parcă zburau. Nămeţii albi erau taiaţi cu repeziciune de şinele saniei şi-al câinilor, netezindu-le calea. Iar de pe crengile copacilor seculari, din când în când, neaua albă zbura lin.  
 
Ziua se dăduse uşor la o parte în faţa nopţii, şi pe cer începuseră să licăre câteva stele. O bucăţică de lună se războia cu un nor care-i tot punea piedică şi n-o lăsa să iasă la iveală.  
 
După un timp începură să se audă colinde duioase de Crăciun şi apărură nişte luminiţe, care pâlpâiau în zare. Pe măsură ce se apropiau de acel loc minunat, de unde se auzea acea muzică, Mitru credea că se află în mijlocul unui vis de iarnă.  
 
Sania şi câinii intrară pe o pârtie dreaptă, mărginită de brăduleţi mai înalţi sau mai scunzi, care erau împodobiţi cu betele şi globuri. Pârtia albă, sclipea pe alocuri şi aveai impresia că sunt presărate diamante. Se vedea că neaua fusese dată la o parte cu lopeţile, deoarece în jurul brăduleţilor verzi şi împodobiţi erau adunaţi nămeţii care semănau cu nişte căpiţe de fân. Muzica se auzea din ce în ce mai limpede şi Mitru rămăsese înţepenit de tot pe sanie, privind, când în jurul lui, când spre cel care îi spusese prima dată că îl duce acasă. La un moment dat nu se mai putu abţine şi îi întrebă iarăşi pe moş:  
 
- Moşule, ce naiba se întâmplă? Unde mă duci?  
 
Dar moşul îl ignoră de data asta, prefăcându-se că nu-l aude, privind câinii gălăgioşi şi drumul. Şi-au mers aşa o bună bucată de vreme, în timp ce el nu mai ştia ce să creadă, în timp ce moşul zâmbea în barbă, trăgându-i din când în când o ocheadă furişă.  
 
La capătul pârtiei intrară printre mulţi brazi şi alţi copaci împodobiţi cu beteală, globuri şi cu fel şi fel de podoabe strălucitoare. Pe lângă ei erau aşezaţi lăutarii care cântau la viori, la fluiere, cimpoaie şi la alte instrumente muzicale. Pe alocuri, câţiva curieri, cărora Moşul le dăduse liber, fiindcă veniseră din călătorii îndepărtate şi fuseseră obosiţi, construiseră oameni de zăpadă, care păreau că zâmbesc. Undeva, la câţiva paşi de Moşul, era şi faimoasa caleaşcă. Cei şase reni, care fuseseră eliberaţi, se plimbau mândri, de colo-colo. În mijloc stătea Moş Crăciun, înconjurat de frumoasele căprioare, de mândrii cerbi încoronaţi cu minunatele lor coarne ramificate şi de alte animale mai mici sau mai mari. Totul era sărbătoare şi strălucea în jur.  
 
O mulţime de curieri, care semănau cu cel care îl luase pe Mitru de pe drum, se învârteau de colo-colo, treceau prin faţa Moşului, vorbeau cu el, după care intrau în corturi şi se schimbau în haine ca ale sale. Apoi, după ce-i făceau o plecăciune, îşi aruncau câte un sac imens sau mai mulţi pe câte o sanie trasă de doi sau mai mulţi câini, şi plecau spre pârtia pe care venise Mitru şi curierul. Animalele zburdau prin zăpadă, jucându-se şi învârtindu-se pe lângă Moş Crăciun sau pe lângă oamenii-de-zăpadă şi curierii liberi, care, şi ei la rândul lor se zbenguiau cu bulgări de zăpadă.  
 
Curierul cu barbă opri sania şi câinii în faţa Moşului, la câţiva paşi. Acesta stătea pe o buturugă mare, înconjurat de luminile, de frumuseţea şi de atmosfera încărcată de Duhul Sfânt al Crăciunului.  
 
Văzându-i, le făcu semn să coboare şi să se apropie de el. Mitru, care era uimit peste măsură de tot ce vedea şi nu-i venea să creadă, se dădu jos de pe sanie şi se lăsă luat de mână ca un copil mic de către curierul moşului, până în faţa sa. Moşul îi privea cu blândeţe pe noii-veniţi.  
 
- Moş Crăciun, bine te-am găsit! salută curierul şi continuă, Moşule drag, ţi l-am adus pe cel mai neîncrezător sătean din Brăneşti, pe cel care este cel mai convins că Dumneata nu exişti şi că venirea Dumitale în Pădurea Soarelui de Crăciun, este o minciună inventată de bătrânii satului!  
 
- Da, ştiu că sunt oameni care nu cred în mine, aşa ca dumneata, dragă Mitre.  
 
Faptul că Moşul îi spunea pe nume, de parcă îl cunoştea de când lumea, îl zăpăci de tot pe bietul Mitru, care habar n-avea dacă se mai află pe lumea asta sau nu. Moşul continuă să-i vorbească:  
 
- Da, da, nu te mira că te cunosc. Fiul Domnului îmi spune despre toată lumea, cum îi cheamă pe toţi, de când se nasc şi despre dorinţele lor. Niciun om nu există pe lumea asta, pe care eu să nu-l cunosc. Şi prin Fiul Domnului, eu le îndeplinesc toate dorinţele, atât cât îi Voia Domnului. Să nu te miri dragul meu că te cunosc, şi mai ales că ştiu că n-ai crezut că eu exist de mult timp, de când erai copil. Chiar eu l-am trimis pe unul din curierii mei să te aducă până aici, ca să vezi că bătrânii satului nu mint. Şi în fiecare generaţie este un om care nu crede în mine, dar eu mă încăpăţânez să-i arăt că se înşeală în privinţa mea. Din generaţia ta, tu Mitre, ai fost cel mai neîncrezător. De aceea am hotărât ca tu să fii unul dintre cei care m-ai întâlnit şi unul dintre cei care vei spune mai departe că Moş Crăciun vine la Sărbătorile de iarnă, în Pădurea Soarelui, în fiecare an.  
 
Se ridică de pe buturugă şi se apropie de Mitru, care privea în jurul lui fără a mai putea grăi, în timp ce continuă să-i mai spună:  
 
- Nu visezi Mitre, totul e adevărat. Dacă vrei, dă mâna cu mine, ca să vezi că totul e adevărat, că exist şi eu, la fel cum exişti şi tu.  
 
El îşi întinse mâna dreaptă spre mâna Moşului şi acesta i-o strânse cu o căldură prietenească, cum nu mai întâlnise până atunci. Şi când îl îmbrăţişă, atunci el se simţi cel mai iubit şi cel mai privilegiat om din lumea asta. Abia atunci începu să-şi revină şi îngăimă:  
 
- Doamneee! Chiar este adevărat! Chiar exişti, Moşule!  
 
- Da Mitre, sunt la fel de adevărat, ca şi tine. Şi ai să pleci de la mine cu toate care ţi le doreşti. Curierul meu te va duce înapoi până acas’ la tine, ca să nu-ţi poarte de grijă Veronica şi copiii. Dar mâine-dimineaţă să-l trimiţi îndărăt, că mai am treabă cu el.  
 
- Mulţumesc din suflet, Moşule! Sărut-mâna!  
 
- Să fii sănătos, Mitre! Şi tu, şi cei dragi ţie!  
 
Apoi îi spuse curierului care îl adusese pe Mitru:  
 
- Să încarci sania cu nişte saci plini de lemne, să-i ajungă pân’ după anu’ nou. Şi încă unul mare în care să fie jucării şi alte lucruri de trebuinţă pentru Veronica şi copiii săi. Şi întorcându-şi din nou faţa spre Mitru, îi spuse, dar vreau să îmi promiţi că ai să povesteşti tuturor oamenilor din sat că eu exist şi că vin în Pădurea Soarelui în fiecare an, de Sărbători.  
 
- Da Moşule, îţi promit că voi povesti mai departe, să ştie toată lumea că Pădurea Soarelui este casa ta, de Sărbători.  
 
În timp ce Mitru îi promitea Moşului, curierul umplu sania cu saci bine burduşiţi de lemne şi mai adăugă încă un sac cu jucării şi cu alte lucruri de trebuinţă pentru Veronica şi copiii lui, alături de săculeţul de lemne şi de plăsuţa de iută, în care îşi avea vreascurile şi toporul. Mitru privi sacul lui şi se miră cât de mic putea să fie pe lângă sacii primiţi de la Moş Crăciun.  
 
Când fu încărcată sania cu toţi sacii, aşa cum îi poruncise moşul, se urcă pe ea. Apoi Mitru îl mai îmbrăţişă încă o dată pe Moş, după care se urcă alături de curierul cu barbă. Doar că de data asta, fără ca Mitru să observe, fiindcă era ocupat cu Moş Crăciun, curierul dăduse fuga pâna la unul din corturi şi-şi schimbă hainele cu cele roşii. Acum erau îmbrăcaţi la fel şi asemănarea era izbitoare, încât n-ai fi putut să spui care dintre cei doi era Moşul şi care era curierul.  
 
În timpul în care Moş Crăciun şi Mitru stăteau de vorbă şi se îmbrăţişau, se auzi foşnind ceva, dar nimeni nu dădu vreo importanţă zgomotului, în afară de câini, care începuseră să latre. Şi când să pornească la drum, animalele li se alăturară câinilor, agitându-se şi scoţând nişte zgomote, care mai de care mai ciudate, alergând neliniştite prin toate părţile. Lăutarii opriră muzica şi rămaseră înlemniţi de ceea ce vedeau, în timp ce renii, animalele şi curierii se apropiară protector de Moş Crăciun.  
 
Nişte umbre negre apăruseră din senin şi se rotiră în aer câteva clipe, întunecând acel loc minunat. Moş Crăciun şi toţi ai lui rămaseră nemişcaţi, în timp ce lui Mitru i se făcu teamă şi-şi făcu repede semnul crucii. Uitându-se în jurul lui, văzu că şi curierul, şi toţi ceilalţi, împreună cu Moşul, priveau umbrele, uluiţi.  
 
Referinţă Bibliografică:
Pădurea Soarelui (1, 2) / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1433, Anul IV, 03 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!