Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   



LACUL VRĂJIT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cu mult timp în urmă, într-o pădure ca toate pădurile, aflată lângă un lac ca toate lacurile, locuia, într-o casă ca toate casele, o vrăjitoare atât de bătrână încât nici nu-şi mai aducea aminte câţi ani avea. Pentru că abia se mai putea ţine pe picioare, nu mai vedea şi nu mai auzea bine, vrăjitoarea se hotărî să îşi părăsească casa, pădurea şi lacul, pentru a merge să locuiască alături de nepoatele ei, trei vrăjitoare iscusite aflate în slujba Regelui Pădurilor. Îşi strânse într-o legătură mică globul de cristal, bagheta şi sticluţele cu licori, după care încălecă pe mătura ei credincioasă, gata de drum. Cum trăise în acele locuri o grămadă de vreme, se gândi să mai arunce o privire pădurii şi lacului înainte de a le părăsi pentru totdeauna. Tocmai când zbura în cercuri pe deasupra lacului, legătura pe care o agăţase de mătură se desfăcu şi toate licorile se vărsară, amestecându-se una cu alta chiar înainte de a atinge suprafaţa apei. O flacără uriaşă cuprinse lacul şi un fum verde se împrăştie peste el până departe în pădure. Fără să simtă fumul sau să vadă focul, bătrâna vrăjitoare îşi văzu liniştită de drum.  
 
Nu trecu prea multă vreme de la această întâmplare până când un vânător găsi casa vrăjitoarei. Înţelegând că aceasta nu mai era locuită de ceva vreme se mută cu toată familia în pădurea de lângă lac. Era mulţumit că în acele locuri vânatul se găsea din belşug şi nici că-i păsa că lacul din apropierea casei era tăcut ca un mormânt şi lipsit de peşti, broaşte sau alte vietăţi obişnuite în lumea apelor. Vânătorul acesta avea doi copii, o fetiţă înţeleaptă şi cuminte şi un băieţel curios peste măsură şi neastâmpărat. Locul preferat de joacă al copiilor era tocmai lacul din apropierea casei. Cât era ziua de lungă, aruncau pietre în apă sau lansau bărcuţe construite din lemne şi frunze şi le urmăreau cum erau purtate de vânt până în stufărişului întunecat care creştea în mijlocul lacului ca o insulă ameninţătoare.  
 
- Aş face o baie în lac, spuse băiatul surioarei sale într-o zi fierbinte de vară şi apoi, înainte ca aceasta să poată spune ceva, se dezbrăcă şi se aruncă în apa verzuie.  
 
În urma lui, apa stârnită pufăi un nor de fum verde, după care se închise ca şi când nimeni n-ar fi încercat niciodată să o atingă. Văzând că fratele ei nu mai apare, fetiţa începu să îl strige pe nume cu disperare. Seara, obosită de atâta strigat, copila se întoarse plângând acasă, fără frăţiorul ei.  
 
- De ce nu ai avut grijă de el? De ce nu ai sărit după el?  
 
- Nu ştiu să înot, suspină copila ca răspuns la întrebările vânătorului, tatăl ei. Am crezut că mă păcăleşte, că doar se joacă. El înota ca un peşte, nu i se putea întâmpla nimic rău, nu-i aşa?  
 
Vânătorul dădu fuga la lac şi se aruncă în apă în speranţa de a-şi găsi fiul. În urma sa nu rămase decât un nor de fum verde şi nici el nu mai apăru vreodată la suprafaţă. De supărare că-şi pierduse şi bărbatul şi băiatul în aceeaşi zi, nevasta vânătorului plânse şi plânse şi plânse, până ce îşi pierdu vederea cu totul. Copila ei rămase de-acum singură să aibă grijă de casă şi crescu învăţând să vâneze în acea pădure, având grijă să ocolească zi de zi lacul care îi înghiţise tatăl şi fratele.  
 
Într-o zi, întârzie în pădure mai mult decât de obicei şi pe drumul spre casă o prinse noaptea. Era de acum o fetişcană curajoasă, aşa că nu se sperie cu una cu două de ceaţa verzuie care începuse să se întindă dinspre apă. Grăbi pasul, atentă la fiecare zgomot din jur. Deodată, pe cărarea care ducea spre lac, chiar în faţa ei, apăru un balaur uriaş cu două capete, care îşi târa printre copaci coada mai ascuţită decât o suliţă. Fata vânătorului apucă arcul cu care vâna de obicei, gata să săgeteze arătarea care îi aţinea drumul.  
 
- Crenguţa, sunt eu, Brăduţ, fratele tău, şuieră balaurul!  
 
Fata scăpă arcul şi căzu în genunchi când auzi vocea omenească. Arătarea îşi apropie capetele de ea şi limbile lungi de un cot o mângâiară pe creştet.  
 
- Lacul în care am vrut să înot era vrăjit şi uite în ce m-am transformat!  
 
Crenguţa începu să plângă. Balaurul, fratele ei o mângâie până ce reuşi să o liniştească.  
 
- Tata e cu tine?  
 
- Tata s-a transformat într-un şarpe cu trei capete care trăieşte doar pe fundul lacului.  
 
- Cum aş putea să vă scap de vrajă?  
 
- Doar vrăjitoarea care a locuit înainte în pădurea aceasta poate ridica vraja lacului.  
 
Înţelegând că singura şansă să îi salveze pe tatăl şi fratele ei era să pornească în căutarea bătrânei vrăjitoare, fata vânătorului se pregăti de drum. Auzind despre planul fetei, balaurul, fratele ei, hotărî să o însoţească până la palatul Regelui Pădurilor unde se auzea că trăia acum bătrâna vrăjitoare. Călare pe balaur, fata zbură peste trei mări şi peste trei ţări, până ajunse în mijlocul celei mai mari păduri care îi fusese ei dat vreodată să vadă. Îl ascunse pe fratele ei într-o peşteră adâncă şi se înfăţişă la palatul acelui rege care avea în stăpânire toate pădurile, îmbrăcată în straie de flăcău şi cerând să slujească pe lângă oştenii din palat. Plăcându-i tare înfăţişarea şi vocea noului venit, Marele Sfetnic al Regelui Pădurilor hotărî să-i dea acestuia treburi prin sala tronului, acolo unde multe erau de trebuinţă şi orice servitor trebuia să fie plăcut vederii regelui.  
 
Nimic de zis, noul flăcău îşi vedea bine de treburi, nu trândăvea, dar Marele Sfetnic observă mai multe ciudăţenii ale acestuia. De pildă, punea o grămadă de întrebări despre vrăjitoarele regelui, despre locul în care se adunau acestea, iar atunci când strângea masa regelui, făcea ce făcea şi mereu aduna resturi de bucate, le ascundea, iar de cum se însera părăsea palatul pentru a se întoarce mult după miezul nopţii. Mult se gândi omul regelui la ce ar putea avea de ascuns noul servitor şi, pentru că nu află de unul singur răspuns, hotărî să îl urmărească. Zis şi făcut. În seara următoare, aşteptă ca regele să termine masa şi se luă pe urmele flăcăului. Vezi, însă, că acesta era tare iute de picior şi nu trecu mult până ce Marele Sfetnic îi pierdu urma prin pădurea întunecoasă. Încercă şi a doua şi a treia zi, dar fără izbândă.  
 
- Ce te macină, Mare Sfetnic, îl întrebă într-o seară Regele Pădurilor, că văd că nici de mâncare nu-ţi arde şi nici la băut nu te înghesui?  
 
Marele Sfetnic nu căută să se ascundă de rege. Îi povesti de îndată despre noul flăcău şi despre neputinţa de a-i afla secretul. Regele rămase o clipă pe gânduri şi, devenind şi el curios peste măsură, hotărî să trimită un oştean pe urma hoţului de bucate. Nici oşteanul nu făcu mai mult decât sfetnicul şi regele mai trimise trei oşteni în seara următoare să-l urmărească. Nici aceştia nu se dovediră mai vrednici aşa încât, regele hotărî să îl întrebe direct pe flăcău de ce fura mâncare şi unde se ducea în fiecare seară.  
 
- N-am făcut nimic rău, Măria-Ta, îi răspunse acesta cu privirile în pământ, nu mi s-a spus că nu am voie să iau resturile de bucate care se aruncă de obicei sau să ies din palat pentru o gură de aer curat.  
 
Surprins de isteţimea de care tânărul dădea dovadă dar mai mult aţâţat de faptul că nu putea afla ce secrete se ascundeau sub chipul drăgălaş al acestuia, regele nu mai rămase mult pe gânduri şi îl urmări de unul singur, pas cu pas. Dovedind chibzuinţă, flăcăul nu ieşi din palat vreme de trei zile şi îşi schimbă obiceiul de a aduna resturile de la masă, culegând de-acum doar ceea ce se arunca de la bucătărie. Răbdarea regelui fu în cele din urmă răsplătită cu vârf şi îndesat. În a patra noapte, când toată suflarea din palat părea să fi încremenit în mrejele somnului, stăpânul pădurilor îl auzi pe flăcău ieşind din odaia lui şi îi zări umbra aruncată de razele lunii pe zidul exterior al palatului. Furişându-se ca o umbră printre copaci, regele îl urmări pe slujitorul său până în apropierea unei peşteri despre existenţa căreia el unul nu mai aflase până în acel moment. Flăcăul fluieră scurt şi un balaur uriaş cu două capete se arătă la buza peşterii.  
 
- De ce n-ai mai venit­? Era să mor de foame! Se răsti arătarea înfulecând rapid mâncarea aşezată cu grijă în dreptul labelor lui.  
 
- Iartă-mă, frăţioare, era cât pe ce să dau de necaz! Sfetnicul cel Mare al regelui mă bănuieşte de lucruri necurate şi a pus să fiu urmărit. Chiar şi regele m-a luat la întrebări.  
 
- Sper că acum nu te urmăreşte nimeni! Balaurul ridică unul dintre capete, adulmecând aerul umed al nopţii. Mâncarea asta acoperă alte mirosuri. Ai dat de vrăjitoare?  
 
Regele îşi pipăi sabia, ascuns printre tufişuri. Se apropie mai mult de gura peşterii, ca să nu-i scape nimic din ce se petrecea între balaur şi tânărul slujitor.  
 
- Vrăjitoarele se adună la palat numai dacă regele le cheamă. Nu am aflat încă unde locuiesc cu adevărat. Unii spun că lângă lacul din această pădure pentru că au nevoie la vrăjile lor de apa lacului. Alţii spun că zboară tot timpul pe mături şi că numai când se odihnesc se aşează pe pământ.  
 
- Atunci înseamnă că numai regele poate să ne spună unde o găsim pe bătrâna vrăjitoare!  
 
- Dacă e aşa, cum aş putea eu să îl iau la întrebări pe rege?  
 
- Să îl răpim într-o noapte! Poate capetele mele îl vor speria destul cât să ne spună unde sălăşuiesc vrăjitoarele.  
 
- Mai bine să încerc întâi la lac, frăţioare! Regele Pădurilor este viclean, puternic şi nu ne va spune de bunăvoie ceea ce vrem noi să ştim!  
 
- Îţi las noaptea aceasta!. Dacă până mâine nu le afli pe vrăjitoare, mă duc după rege! Nu mai pot să aştept ascuns să mă hrăneşti şi să îţi pui în pericol viaţa.  
 
Regele Pădurilor urmări cum balaurul se retrase înapoi în peşteră iar flăcăul o luă la goană către lacul din inima pădurii. Fiind un rege tânăr şi sprinten, nu pierdu urma slujitorului. Era curios să vadă ce avea să facă acesta când avea să dea peste casa vrăjitoarelor. Aşa cum umblau zvonurile, el le lăsase pe femei să îşi ridice pe lac o casă de piatră, promiţându-le că nimeni nu avea să le deranjeze acolo. Veneau de fiecare dată când erau chemate la palat, dar pedepseau pe oricine încerca să se apropie de sălaşul lor. Flăcăul se opri pe malul lacului încurcat parcă de faptul că locuinţa vrăjitoarelor se ridica întunecată chiar în mijlocul apei, pe nişte picioare lungi de piatră acoperite cu straturi groase de mătasea broaştei. La o vreme, felinarele din dreptul ferestrelor înalte fură stinse şi casa fu acoperită de bezna deasă a stufului care o înconjura. Regele pădurilor văzu cu surprindere cum flăcăul îşi scoase tichia pe care o purta pe cap şi valuri aurii de păr ondulat i se revărsară pe spate, mângâiate uşor de vântul ce scărmăna păpurişul de pe maluri. Îşi scoase apoi tunica, iar prin cămaşa străpunsă de razele lunii timide, regele putu urmări cu claritate conturul unui trup care numai de bărbat nu era. Aşadar feciorul în casă era fată şi încă una neasemuit de frumoasă, de la care nu-şi putea lua privirea. Fata trase un buştean ce zăcea aruncat pe mal, se sui pe el şi, vâslind cu o creangă, porni către casa de piatră. Minunat de isteţimea fetei care ocolea astfel vraja aruncată în apa lacului, regele îşi căută şi el un buştean cu care se apropie de casă de pe celălalt mal al lacului. O pisică neagră îl întâmpină înainte să atingă treptele care coborau în apă. O alungă şi se ridică pe pasarela care înconjura casa în spirală. O bufniţă cu ochi uriaşi strigă ascuţit şi atunci regele o zări pe fata misterioasă intrând printr-o fereastră deschisă. Era o fată curajoasă. Mai rămânea să vadă ce urma să se întâmple cu ea când aveau să o prindă vrăjitoarele. Parcă îi părea rău că o fată atât de frumoasă avea să fie preschimbată în broască sau bufniţă. Ar fi vrut ca înainte să afle de ce se înverşuna să le caute pe vrăjitoare, sau, mă rog, pe cea mai bătrână dintre ele.  
 
- Cine e acolo? Ţipătul ascuţit aproape că îl năuci pe Regele Pădurilor.  
 
O mătură vâjâi prin încăperea în care reuşise şi el să intre pe urmele fetei şi îl lovi direct în frunte. Căzu pe spate pierzându-şi cunoştinţa.  
 
- Of, vai, e regele nostru! Apăru o vrăjitoare înaltă şi uscăţivă ca un arac.  
 
- Ce caută aici pe întuneric? Întrebă o alta îndesată ca un dovleac.  
 
- Trebuia să ne trimită vorbă dacă dorea ceva de la noi! Completă a treia, alăturându-se celor două cu un mers săltat care ar fi trebuit să o facă să pară mai înaltă decât era şi să ajungă până la umerii celorlalte.  
 
Îl ridicară pe rege, îl aşezară pe un jilţ vechi şi îl treziră cu o singură bătaie din palme a primei vrăjitoare. Stăpânul lor părea că îşi pierduse minţile. Privea prin încăpere, scormonind cu privirea fiecare cotlon, neatent la întrebările care îi erau puse.  
 
- Mai locuieşte cineva cu voi?  
 
Cele trei femei se priviră mirate.  
 
- Bunica noastră a venit cu ceva timp în urmă, dar e atât de bătrână că nu mai poate să mai facă o vrajă cum trebuie de la cap la coadă, răspunse cea mai mică dintre vrăjitoare.  
 
- Unde e această bunică? Aş vrea să o văd!  
 
Vrăjitoarea cea rotofeie îşi încălecă mătura şi porni să o aducă pe vrăjitoarea cea bătrână. Nu trecu mult şi ţipete grozave se auziră în toată casa:  
 
- A dispărut bunica!  
 
- Nu poate fi departe, mormăi regele ridicându-se, ştiu sigur că nu avea nici cum şi nici pe unde să o scoată din casă.  
 
- Cine? Se auzi întrebarea pe trei voci şi trei perechi de ochi roşii de furie se aţintiră pe bietul rege.  
 
- Of, nu avem timp de poveşti! Aprindeţi luminile şi căutaţi prin toate camerele.  
 
În timp ce toate cele trei vrăjitoare porniră ca nălucile să întoarcă casa pe dos, Regele Pădurilor ieşi pe treptele de piatră în căutarea buşteanului cu care o văzuse pe fată plutind pe lac. Îl găsi în apropierea treptelor, priponit cu o funie de unul dintre stâlpii de piatră. El avea să aştepte acolo, pentru că alt mod de a pleca din casă fata misterioasă nu avea. Şi tocmai când regele îşi făcea planuri legate de felul în care o va face pe fată să îşi dezvăluie toate secretele, un fâşâit prelung se auzi pe deasupra capului său. Ridică privirea la timp să vadă zburând pe deasupra lui o mătură purtând pe ea două umbre. O rază de lună străluci la un moment dat luminând părul lung şi mătăsos care flutura pe umerii umbrei din spate. Regele scoase un strigăt şi cele trei vrăjitoare apărură ca din pământ.  
 
- Prindeţi-o!  
 
Uşor de poruncit şi greu de înfăptuit căci mătura pe care zburau bunica vrăjitoarelor şi fata misterioasă se făcu nevăzută înainte ca vreuna dintre celelalte vrăjitoare să fi apucat să-şi încalece mătura. Regele Pădurilor se înfurie peste măsură şi ceru să fie dus de îndată la peştera în care ştia că era ascuns balaurul cu două capete. Norocul îi surâse de această dată pentru că de departe îl văzu pe balaur ridicându-se la cer şi luându-şi zborul. Trecu pe urma lui o mare şi, după prima ţară, vrăjitoarea care îl purta pe mătură se opri.  
 
- De aici eu nu mai merg, Măria-ta, am dorit mereu să plec de lângă surorile mele şi să încep o altă viaţă, în altă împărăţie. Indiferent care e motivul pentru care bunica a fost răpită, ea nu mai este în stare să facă vrăji şi nici în pericol nu mai e, pentru că, în curând, se va transforma în ciupercă la cât de bătrână e!  
 
Regele sări imediat pe a doua mătură, lângă vrăjitoarea rotofeie, căutând să nu îl piardă din vedere pe balaurul cu două capete care zbura vânjos pe sub nori. După ce trecu a doua mare, la limita celei de-a doua ţări, vrăjitoarea care îl purta se opri şi ea:  
 
- M-am gândit bine, Măria-Ta, nici eu nu mai vreau să fiu vrăjitoare! Vreau să încep o viaţă nouă, într-o împărăţie nouă, să cresc păsări şi să nu dau socoteală nimănui pentru asta. Nu ţin neapărat să o găsesc pe bunica mea. Mereu a fost o pacoste pe capul nostru!  
 
Nu apucă să termine ce avea de spus a doua vrăjitoare, că regele sări pe mătura vrăjitoarei scunde. Zbură alături de ea încă o mare şi o ţară şi, tocmai când vedea cum se pregătea balaurul să coboare în mijlocul unei păduri, se opri şi cea de-a treia vrăjitoare.  
 
- Ştiu, ştiu, strigă regele, vrei şi tu să faci întocmai cum au făcut surorile tale. Eşti liberă să faci ce doreşti, doar du-mă până în pădurea în care a coborât balaurul.  
 
Ajunse deci regele în pădurea cu lacul deasupra căruia începuse să se lase înserarea şi să se ridice o ceaţă verzuie. Văzu o casă de vrăjitoare şi în pragul ei pe balaurul cu două capete. Pe când se gândea că nu era nici urmă de fată misterioasă, de bătrână vrăjitoare sau de mătură, i se păru că aude voci din stufărişul de la marginea lacului. Se apropie pe furiş şi o văzu pe minunata fată încercând să o ridice pe vrăjitoare de pe mătura ei înfiptă într-o scorbură de salcie.  
 
- Cum să te mai rog? Înţelege, zicea fata cu lacrimi pe obraz, că trebuie să desfaci vraja pe care ai aruncat-o deasupra acestui lac! Tatăl meu şi fratele meu sunt pierduţi dacă nu faci ceva!  
 
Bătrâna vrăjitoare stătea cocoţată pe mătura ei, cu nasul uriaş şi încovoiat proptit în piept, cu ochii închişi de parcă ar fi dormit. Fata o scutură uşor:  
 
- Ştiu că mă auzi! Spune ceva! Măcar spune-mi cum să fac să dezleg vraja acestui lac!  
 
Sub ochii lor, bătrâna începu să tremure uşor, braţele şi picioarele i se scurtară, părul încâlcit i se ridică ca o pălărie uriaşă deasupra capului şi, încet-încet, vrăjitoarea se transformă într-o ciupercă, iar mătura ei deveni pe loc un buştean acoperit de muşchi. Misterioasa fată căzu la pământ plângând. Regele Pădurilor se apropie de ea uşor ca să nu o sperie.  
 
- Nu mai plânge, frumoasa mea!  
 
Fata vânătorului sări în picioare speriată. Recunoscându-l pe Regele Pădurilor porni să plângă şi mai tare. Printre lacrimi şi suspine îi povesti despre tatăl ei vânătorul, despre fratele ei şi despre necazul cumplit care se abătuse asupra familiei lor de când se mutaseră în casa vrăjitoarei. Nu ajunse să termine bine ce avea de spus că balaurul cu două capete apăru lângă ei.  
 
- Nu ai reuşit, şuieră mâhnit, nu-mi rămâne decât să mă întorc în lac lângă tata! Adio, Codruţa! Ai grijă de mama!  
 
În urma lui, lacul aruncă un norişor verzui, după care încremeni la loc. Văzând nefericirea fetei şi simţind că n-ar putea să trăiască ştiind-o atât de nefericită, Regele Pădurilor, îşi scoase sabia, reteză ciuperca şi o aruncă în lac. Pe dată locul se cutremură sub puterea tunetelor şi fulgerelor care cuprinseră lacul. Fata vânătorului şi regele se adăpostiră în scorbura sălciei, de unde putură urmări cum se formă un nor uriaş negru deasupra apei. Când acesta se ridică şi dispăru în înaltul cerului, lacul prinse a străluci, pe suprafaţa lui înfloriră nuferi, în apă începură să înoate peşti şi broscuţe porniră să cânte de mama focului pe mal. Nu trecu mult până când în iarba proaspătă de pe mal păşiră tatăl şi fratele fetei, teferi şi nevătămaţi.  
 
Mare bucurie cuprinse familia vânătorului când se însănătoşi şi nevasta acestuia ca prin minune. Dar cea mai mare bucurie veni tot de la Regele Pădurilor care, îndrăgostit peste măsură de Codruţa, îi ceru vânătorului mâna ei şi îşi mută întreg palatul în pădurea aceea. Cu toate că nici o vrajă nu se mai făcu din porunca regelui, copiii lui şi copiii copiilor lui, continuară să-i spună lacului de lângă palatul lor „Lacul vrăjit”. Eu am pornit prin pădure să găsesc o ciupercă vrăjită şi am dat peste această poveste într-o scorbură dosită. Am zburat pe-o mătură fermecată ca să v-o povestesc şi vouă pe dată!  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
LACUL VRĂJIT / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2112, Anul VI, 12 octombrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!