Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   



PRINŢESA TRANDAFIRA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PRINŢESA TRANDAFIRA  
 
A fost odată, pe vremea când vrăjitoarele nu se ascundeau prin păduri şi erau ţinute la rang de cinste în orice palat care se respecta, un împărat puternic, care stăpânea un palat cu totul şi cu totul de aur. Acest împărat, avea o împărăteasă care îndrăgea tare mult trandafirii. Pentru ea, împăratul poruncise să se aducă din toate colţurile lumii cei mai frumoşi trandafiri, pe care îi plantase într-o grădină neînchipuit de frumoasă. Cu toate că împărăteasa şi împăratul erau tineri, frumoşi şi se iubeau mult, nu aveau copii. Aceasta era cea mai mare amărăciune pe sufletul împărătesei. Când văzu că nu era chip să devină mamă, o chemă la ea pe vrăjitoarea palatului şi îi porunci să fiarbă de îndată o licoare din flori care să o ajute să aibă şi ea un pruncuşor al ei, că tare ducea dorul să poarte de grijă unui odor împărătesc.  
 
Ei, dar vrăjitoarea acelui palat, pe nume Rodomela, nu era prea pricepută într-ale vrăjitoriei. Bag de seamă că era doar o femeie simplă care, gândind că o va duce o viaţă fără de griji într-un palat, se dăduse drept vrăjitoare. Acum, ce era să facă Rodomela? Trebuia să facă ceva să îşi demonstreze priceperea dacă mai dorea să aibă zile în acel palat. Îşi luă un coş şi plecă, chipurile, să adune plante de leac. Păi unde ar fi putut găsi plante decât în pădure? Cum umbla ea aşa, necunoscând nici o buruiană, o apucă plânsul. Dacă avea să o dea împărăteasa afară din palat? Cu ce îşi va duce zilele?  
 
- Hei, cine m-a trezit?  
 
Rodomela se sperie de vocea groasă şi înfiorătoare care răsună deodată la picioarele ei şi sări în spate cât o ţinură picioarele. De după muşuroiul pe care călcase din neatenţie, se vedea o gaură ca de şarpe, prin care se ivise capul fără păr al unei arătări ciudate. În cele din urmă, venindu-i inima la loc, Rodomela se aplecă să privească mai bine.  
 
- Cine eşti tu?  
 
- Cum adică cine sunt? Eu sunt stăpânul acestei păduri, Pomorac, cel mai mare vrăjitor al tuturor timpurilor.  
 
- Vrăjitor? Şi cam ce ştii să faci?  
 
Arătarea ieşi din pământ, îşi scutură tacticoasă hainele acoperite cu solzi de peşte şi bătu scurt din picior:  
 
- Femeie necioplită! Eu ştiu toate secretele pământului şi pot face orice îmi trece prin minte!  
 
- Poţi face o împărăteasă să aibă prunci?  
 
Pomorac o privi şiret cu ochii săi mici, unul de culoare verde şi altul de culoare albastră şi îşi bătu cu degetele ca nişte gheare fruntea îngustă, de popândău.  
 
- Nu poţi să o ajuţi pe împărăteasa care iubeşte trandafirii, pentru că nu eşti vrăjitoare şi nu vrei să se afle acest lucru.  
 
Cu toate că aceste vorbe o înfuriară pe Rodomela peste măsură, ele nu arătau decât că Pomorac chiar era un vrăjitor. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi putut să o ajute.  
 
- Orice leac are preţul său, ţopăi pe picioarele sale strâmbe Pomorac. Am un leac, desigur, dar mă aştept să primesc răsplata imediat ce pruncul se va naşte.  
 
Nebună de fericire, Rodomela nu mai stătu pe gânduri. Se învoi cu Pomorac să plătească preţul, oricare ar fi fost acesta. Vrăjitorul îi ceru să consfinţească înţelegerea cu o picătură din sângele ei, iar femeia acceptă imediat pentru că era în stare în acel moment să-şi dea tot sângele numai să primească leacul. Cu promisiunea ciudatului vrăjitor că problema împărătesei se va rezolva, Rodomela se întoarse la palat purtând în coş o sticluţă cu o licoare sângerie. Nu pierdu timpul şi îi duse împărătesei leacul, iar aceasta îl bău pe nerăsuflate, căzând pe loc într-un somn ca de moarte. Speriată, vrăjitoarea palatului o duse în odaia ei imediat şi plecă în grabă, sperând să nu fi fost văzută de slujnicele care dereticau prin palat.  
 
Trei zile dormi împărăteasa, iar în cea de-a patra, când deschise ochii ceru să îl vadă pe împărat.  
 
- Dragul meu, simt că ne paşte un mare necaz!  
 
- Nu te frământa, draga mea, am o armată mare, oşteni bine pregătiţi şi nu ne ameninţă nici o primejdie acum!  
 
Cu toate asigurările împăratului, din acea zi, împărăteasa deveni foarte tristă şi tăcută. Nu mai scotea un cuvânt uneori zile în şir şi nu mai vorbea cu nimeni decât cu împăratul. Acesta, dacă la început fusese tare îngrijorat pentru starea soaţei sale, vestea că în curând împărăteasa avea să îi dăruiască un prinţ sau o prinţesă, alungă toţi norii care existaseră vreodată în sufletul său.  
 
În ziua în care se născu prinţesa Trandafira, Rodomela părăsi palatul, încărcată de bogăţiile cu care o răsplătiseră împăratul şi împărăteasa şi fără să dea nici o explicaţie de ce nu mai dorea să rămână în acel loc. Apucase să zărească frumuseţea de copilă şi se speriase de moarte desluşind culoarea ochilor acesteia, unul verde şi unul albastru. Alergase nebuneşte prin palatul pe care împăratul îl încărcase cu trandafiri şi care vuia de veselie, îşi adunase toate lucrurile, le urcase în căruţa cu odoarele care îi fuseseră dăruite şi dispăruse înainte ca supuşii împăratului să se adune pentru masa îmbelşugată dată în cinstea Prinţesei Trandafira.  
 
Tocmai pe când palatul nu se mai vedea în zare şi inima încetă să îi mai bată nebuneşte, calul care trăgea căruţa se opri speriat.  
 
- Te grăbeşti undeva, Rodomela?  
 
În mijlocul drumului, ţopăind nerăbdător pe picioarele lui crăcănate, stătea Pomorac, vrăjitorul cel ciudat. Femeia ţipă îngrozită, iar Pomorac izbucni în râs:  
 
- Văd că ai fost pe deplin răsplătită pentru reuşita leacului meu.  
 
Rodomela nu putu scoate nici un cuvânt în faţa privirii jumătate verzi, jumătate albastre a vrăjitorului.  
 
- Şi am ajuns la partea cu plata pentru leacul meu!  
 
- Ce doreşti?  
 
- O nimica toată, râse din nou Pomorac, vreau să conduc această împărăţie şi să mă bucur de bogăţia ei, de puterea împăratului şi de noua prinţesă.  
 
- Fie-ţi milă!  
 
- O, dar îmi este milă, să ştii! Mi-este milă de tine, pentru că ai semnat învoiala cu sângele tău şi dacă nu mi-l dai pe împărat, sângele tău se va preface în otravă şi vei sfârşi în chinuri cumplite.  
 
Departe de locul în care Pomorac o aşteptase pe Rodomela, împăratul îşi privea cu nesaţ copila.  
 
- Este atât de frumoasă, îi spuse împărătesei, că îmi vine să plâng! Vezi? Nu a fost nici un pericol. Doar nişte vise urâte.  
 
Împărăteasa nu răspunse. Privea ochii copilei, încercând să înţeleagă cum de aceştia aveau culori diferite. Poate că, în timp, aveau să se schimbe… Frumoasă ca un boboc de trandafir, micuţa prinţesă îl apucase pe împărat de un deget cu o mânuţă şi pe împărăteasă de păr cu cealaltă mânuţă. Acel moment fu ultimul pe care şi-l mai aduse aminte împărăteasa cu claritate. A doua zi, aflând că împăratul dispăruse şi că întregul palat căzuse în mâna unui vrăjitor malefic, împărăteasa îşi pierdu minţile. Alergă afară din palat şi se aruncă în lacul de la marginea grădinii cu trandafiri. Imediat, pe mal, răsări o salcie plângătoare, cu o scorbură uriaşă în trunchi.  
 
Rămasă fără părinţi, Prinţesa Trandafira fu crescută la palat de bucătăreasa împărătesei. Cu toate acestea, învăţă să scrie, să citească şi să socotească, căci Pomorac îi urmărea paşii, aşa cum ar fi urmărit un servitor cu care avea un plan anume. Fără să poarte rochii de soi sau să se bucure de odăile în care se născuse, fata împăratului se făcea din ce în ce mai frumoasă şi din ce în ce mai înţeleaptă. Nu ştia că este prinţesă şi credea că este doar fiica bucătăresei căreia stăpânul palatului îi arăta o mare bunătate. Lucru destul de ciudat având în vedere că vrăjitorul ştia să se facă temut de supuşii săi faţă de care nu arăta nici o urmă de milă. Cine nu asculta de ordinele sale era transformat în şobolan. Se umpluse împărăţia de şobolani. Aceştia mâncau tot ce apucau. Sărăcia începuse să se întindă în împărăţia nu demult vestită pentru bogăţia ei. Oamenii nu aveau curaj să se plângă decât unul altuia şi asta, cu fereală, căci Pomorac părea să aibă urechi peste tot. Aşa se face că, odată, din coteţul în care se vârâse după ouă, Prinţesa Trandafira auzi două spălătorese de la palat şoptindu-şi una alteia:  
 
- Dacă nu ar fi dispărut împăratul, nu am fi ajuns atât de săraci.  
 
- Sunt sigură că e tot mâna lui Pomorac. Iar Rodomela îl ajută. Vrăjitor la vrăjitor trage.  
 
- Mi-e milă de prinţesă!  
 
- Bucătăreasa se poartă bine cu ea, dar o paşte pericolul la orice pas cât trăieşte în palat.  
 
Trandafira se întoarse la bucătărie fără ouă, cu gândurile încâlcite şi pline de întrebări. Bucătăreasa o aştepta în prag.  
 
- Ce-ai păţit?  
 
- Nu eşti mama mea, aşa-i? Eu sunt prinţesa acestui ţinut, aşa-i? Tatăl meu a dispărut şi mama mea s-a înecat, aşa-i?  
 
Privirea îngrozită a bucătăresei fu suficientă pentru ca fata să înţeleagă adevărul. Părăsi bucătăria şi se îndreptă spre lacul în care îşi găsise mama ei sfârşitul. Începuse să bată vântul, iar salcia îşi flutura crengile parcă vorbind cu ele. Ca atrasă de magie, Prinţesa Trandafira se apropie de trunchiul scorburos.  
 
- Fata mea, şopteau frunzele sălciei, găseşte-ţi tatăl!  
 
- Dacă aş ştii unde să îl caut…  
 
- Rodomela ştie!  
 
Prinţesa Trandafira începu să plângă. Îi părea atât de rău că nu îşi cunoscuse părinţii şi că nu ştia cum să facă să se apropie de vrăjitoarea care îl slujea pe Pomorac. Tocmai pe când încerca să îşi facă un plan, nişte câini, apăruţi cine ştie de unde, se repeziră la ea, gata să o sfârtece. Vânătorul. Auzise despre el, dar nu îl văzuse niciodată până atunci. Oamenii se fereau de el şi de câinii lui, care păreau nişte lupi fioroşi. Fata mai avu timp numai cât să se ascundă în scorbura sălciei înainte ca animalele să ajungă lângă lac. Cu toate acestea, câinii de adunară în faţa sălciei şi începură să facă o larmă care, cu siguranţă, se auzea până la palat.  
 
- Ce aţi găsit, copii?  
 
Vânătorul o apucă pe fată de păr şi o scoase afară din scorbură. Minunat de frumuseţea Prinţesei Trandafira, îi dădu imediat drumul şi îşi strânse câinii lângă el.  
 
- Iertare, domniţă, am crezut că e vreun iepure încolţit.  
 
Cu obrajii în flăcări, fata acceptă scuzele, cercetându-l pe tânărul din faţa ei. Nu şi-ar fi imaginat că Vânătorul, cu un asemenea renume printre oamenii de la palat, ar fi putut fi doar un flăcău.  
 
- Eşti Vânătorul?  
 
- Stejărel, la porunca ta, domniţă!  
 
Prinţesa izbucni în râs. Vorbele împăunate pe care le folosea, numele atât de mărunt faţă de statura atât de înaltă, erau foarte hazlii. Poate mai râdea şi de uşurarea că Dumnezeu îi trimisese răspunsul la rugăminţile ei de a-i întinde o mână de ajutor să îşi găsească tatăl. Vânătorul nu cunoştea nici oamenii din palat şi nici povestea fostului împărat.  
 
- Eu am crescut în pădure, îi dezvălui prinţesei după ce aceasta termină să-şi spună povestea. Bunicul meu şi tatăl meu au fost vânători, aşa că sunt vânător şi eu.  
 
Se învoi imediat să o ajute, chiar dacă era vorba despre vrăji şi vrăjitori la mijloc. Urmaţi de câini, Trandafira şi Stejărel aşteptară la bucătărie până se lăsă noaptea şi, odată cu ea, liniştea în palat se adânci. Se furişară pe coridoarele întunecate până la odaia în care locuia Rodomela şi o înşfăcară din patul ei înainte ca aceasta să poată să dea de veste că este scoasă din palat. Vrăjitoarea se dezmetici abia când era legată fedeleş de trunchiul sălciei de la marginea lacului. Nu trebui îndemnată prea mult să spună întreaga poveste. Câinii aşteptau arătându-şi colţii, chiar la picioarele ei.  
 
- Nu pot să vă spun unde este împăratul, Pomorac m-ar ucide pe dată!  
 
- Câinii mei te pot ucide mai încet, e drept, spuse Vânătorul, dar durerile pe care le vei avea vor fi de nesuportat!  
 
- Fie-vă milă!  
 
- Cum ţi-a fost ţie milă de tata, de mama şi de mine că am crescut fără ei, spuse Prinţesa Trandafira.  
 
- Nu ai fi existat fără mine, îndrăzni Rodomela.  
 
- M-am născut eu şi au pierit părinţii mei! Unul pentru doi, ce târg ai mai făcut!  
 
- Tatăl tău nu a pierit. Este …  
 
- Este?  
 
Înainte ca femeia să poată răspunde, un nor negru uriaş se opri deasupra ei şi cernu o ploaie neagră, care o transformă pe loc într-o stană de piatră. Imediat, Stejărel o luă pe prinţesă în braţe şi se acoperiră cu pelerina lui de vânător până ce norul îşi scutură toată apa otrăvită şi se topi în aer.  
 
- Acum n-am să îl mai pot salva pe tata, suspină Trandafira.  
 
- Dacă trăieşte, îl vom găsi!  
 
- Cum?  
 
- Câinii mei îi vor da de urmă, tot aşa cum dau de urmă vânatului. Trebuie doar să miroasă un lucru pe care l-a purtat împăratul înainte de a se face nevăzut.  
 
- De unde să iau un astfel de lucru?  
 
- În tot palatul ar trebui să mai fie măcar o haină a împăratului.  
 
Se întoarseră deci în palat şi începură să scotocească odaie de odaie. Tocmai pe când credeau că palatul fusese curăţat de orice urmă a fostului împărat, Trandafira găsi o pereche de cizme vechi, aruncate sub patul uriaş care servise cândva pentru odihna tatălui său. Îndemnaţi de Vânător, câinii adulmecară încălţările şi o porniră în goană pe scări în jos, spre pivniţa în care se ţineau vinurile. Nu le veniră să-şi creadă ochilor când îl găsiră pe împărat, mai mult mort decât viu, închis într-un butoi de lemn ţintuit cu lanţuri de perete chiar în palatul său. Îl scoaseră cu grijă la lumină.  
 
- Ochii mei!  
 
- Tată, mă vezi?  
 
- Trandafira, fetiţa mea, ce mare şi frumoasă te-ai făcut!  
 
Lacrimile împăratului îi arseră prinţesei mâinile cu care îi mângâia faţa mai galbenă decât lumânările din sfeşnicul pe care îl purta Vânătorul.  
 
- Ce mai întâlnire, se auzi din senin o voce batjocoritoare!  
 
La capătul coridorului care ducea în pivniţa de vinuri, se căsca o gaură întunecoasă, prin care îşi scosese capul chel Pomorac.  
 
- Vrăjitorule, strigă bietul împărat, lasă-mi fata în pace! Fă ce vrei cu mine, dar lasă-mi copilul!  
 
- De unde ştii că e fata ta? Împărăteasa n-ar fi avut nici un copil dacă n-ar fi fost licoarea mea!  
 
- Ce tot vorbeşti?  
 
Trandafira văzu sub fruntea de popândău lucind o pereche de ochi ciudaţi, unul verde, celălalt albastru şi îi şopti Vânătorului.  
 
- Ochii! În ei stă puterea vrăjitorului.  
 
Nici una, nici două, Stejărel asmuţi câinii pe Pomorac şi până ce acesta să apuce să îşi dea seama ce se petrece, câinii îl făcură bucăţele şi îi înghiţiră ochii. Se auzi un tunet ciudat, apoi şiruri întregi de şobolani se năpustiră afară din palat, transformându-se imediat în oameni care se îmbrăţişau bucuroşi că scăpaseră de vraja vrăjitorului cel mic şi afurisit.  
 
Ei şi-atunci, împăratul reveni pe tronul său, iar supuşii răsuflară uşuraţi cu gândul că aveau să se întoarcă zilele bune în care puternicul şi bunul lor stăpân avea să le poarte de grijă şi să nu-i lase în sărăcie. Vânătorul îi ceru împăratului mâna Prinţesei Trandafira, iar acesta i-o dădu bucuros.  
 
În ziua nunţii sale, Prinţesa Trandafira stătea în faţa oglinzii şi îşi aranja vălul de mireasă, când observă că are un ochi verde şi unul albastru. Închise ochiul verde şi se gândi la cât de bine ar prinde împărăţiei să mai aibă avuţia care umpluse cândva cuferele din palat. Atunci se porni o ploaie din aur curat, iar bănuţii începură să zornăie la picioarele oamenilor adunaţi pentru nuntă. Închise ochiul albastru şi se gândi la cât de fericită ar fi fost să fie mama ei de faţă şi atunci un vânt cald şi înmiresmat începu să sufle peste toată adunarea flori de trandafir, în timp ce dinspre lac apăru zâmbind împărăteasa, ca şi când s-ar fi întors dintr-o scurtă călătorie.  
 
Prinţesa Trandafira îşi zâmbi fericită în oglindă şi plecă să-şi întâlnească alesul. Din acea zi, nu mai călcă în palat nici picior de vrăjitoare iar în acel ţinut toată lumea trăi ca în grădinile raiului. Vânătorul şi prinţesa avură mulţi copii şi, curios lucru, cu toţii aveau un ochi verde şi unul albastru. Oare ce-o mai fi însemnând şi asta?  
 
Referinţă Bibliografică:
PRINŢESA TRANDAFIRA / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1958, Anul VI, 11 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!