Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   



PRINŢESA MĂRGĂRITA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Trăia odată, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte când, o prinţesă foarte răsfăţată. Regele, tatăl ei, îi construise un palat minunat, înconjurat de un râu în care curgea lapte şi miere şi peste care treceau patru poduri de aur către patru turnuri cu steguleţe din mătase roşie, fluturând în vârf. Prinţesa aceasta se numea Mărgărita şi părinţii ei nu puteau să-i afle un nume mai potrivit dacă ne luăm după cât de mult îndrăgea ea mărgăritarele. Rochiile îi erau încărcate cu bobiţele albe, strălucitoare, pantofiorii la fel, iar de la gât, de pe braţe şi din urechi, mărgăritarele nu lipseau niciodată.  

 
Plictisindu-se peste măsură de viaţa pe care o ducea în palatul ei, prinţesa se hotărî să organizeze o petrecere la care să participe cei mai bogaţi şi mai frumoşi prinţi, care să-i scrie câte o poezie despre frumuseţea sa, dar mai ales, să-i dăruiască fiecare câte un lucru nemaivăzut şi nemaiîntâlnit din ţările lor. Chiar hotărî că pe acela care îi va face cea mai mare surpriză şi cel mai frumos cadou, îl va lua şi de bărbat. Regele şi regina nu îi refuzaseră niciodată nimic prinţesei, aşa că, mesageri porniră în toate colţurile lumii să anunţe marea petrecere la care Mărgărita îşi va alege jumătatea. Ei şi ce să vezi? De pretutindeni, porniră spre palatul prinţesei alaiuri care mai de care mai strălucitoare şi mai mari, însoţind fii de regi dintre cei mai cunoscuţi şi mai avuţi.  

 
Prinţesa stătea în vârful unui turn şi privea curioasă printr-un ochean lumea care se aduna în tabăra ridicată de tatăl ei lângă râul de lapte şi miere. Doica ei îi stătea alături, atentă ca Mărgăritei să nu-i lipsească nimic.  

 
- Oare ce îmi aduce prinţul acela cu coiful împodobit de pene negre? Alaiul lui duce cea mai mare ladă pe care eu am văzut-o în viaţa mea.  

 
Îi întinse bătrânei ocheanul. Doica apucă să arunce doar o privire scurtă până ce prinţesa îl trase nerăbdătoare înapoi.  

 
- Oare e plină de pietre preţioase rare?  

 
- Priveşte flăcăii, Mărgărita, o sfătui doica, dacă vrei să-ţi legi viaţa de unul dintre ei, trebuie să îţi placă înfăţişarea, vorba şi felul în care se poartă cu cei din jurul lui. Acestea sunt lucruri pe care nu le poţi cumpăra.  

 
Dar Mărgărita nu mai asculta. Era pur şi simplu roasă de curiozitatea de a afla ce se ascundea în lada uriaşă purtată pe umeri de cei şase oşteni care veneau în urma calului pe care călărea prinţul acoperit din cap până în picioare în podoabe negre. Prinţesa nu mai avea ochi nici pentru celelalte alaiuri care îşi descărcau preţioasele daruri la poarta palatului ei. Urmări atentă locul în care fu aşezată uriaşa ladă şi, imediat ce se lăsă noaptea asupra taberei, iar oameni şi cai căzură cu toţii într-un somn adânc, se strecură de una singură afară din palat. Se apropie de lada cea uriaşă şi, sub razele firave ale lunii, se căzni să ridice capacul greu, îmbujorată de nerăbdare. Când reuşi să deschidă lada, se aplecă să vadă mai bine comoara ascunsă în ea, moment în care, ceva o apucă de picioare, o ridică de la pământ şi o împinse în interiorul întunecos şi gol, peste care capacul căzu cu un pocnet puternic.  

 
Mărgărita începu să ţipe şi să dea din picioare. Simţi când lada fu ridicată de la pământ şi când începu să se legene ca şi când ar fi fost purtată din nou pe umerii oştenilor şi porni să strige cu mai mult foc:  

 
- Da-ţi-mi drumul! Ajutor!  

 
Nu-i răspunse nimeni, iar sub loviturile ei de pumni şi de picioare, capacul greu nici măcar nu se clinti. Obosită şi răguşită, cu obrajii usturând-o de sarea atâtor lacrimi vărate, adormi în cele din urmă. Când se trezi, nu mai simţi nici o mişcare, semn că lada fusese aşezată pe pământ. Îşi luă avânt şi lovi cu picioarele în partea din faţă. Spre norocul ei, lemnul cedă în acel loc şi prinţesa putu lărgi deschizătura ca să se strecoare afară din ladă. Nu mică îi fu mirarea când se văzu închisă în singura încăpere a unui turn înalt cu o singură fereastră, prin care se puteau vedea doar prăpăstiile căscate la baza muntelui care adăpostea turnul. Mărgărita începu să plângă din nou. Îşi chemă părinţii, o strigă pe doică şi nu se linişti decât atunci când pe pervazul ferestrei se opri o pasăre mare cu aripi cenuşii.  

 
- De ce plângi, puică?  

 
- Unde mă aflu? Am fost răpită!  

 
- Nu eşti prima prinţesă răpită de Prinţul Negru, dar trebuie să recunosc că eşti cea mai drăgălaşă şi mai strălucitoare. Acesta este Turnul Suspinelor. Aici sunt închise prinţesele care atrag atenţia stăpânului Muntelui de Fier.  

 
- Ce vrea de la mine prinţul acesta?  

 
- Înafară de bogăţii, nu îl interesează nimic. După ce va obţine de la părinţii tăi tot ce îşi doreşte, vei sfârşi alături de celelalte prinţese, sau ce-a mai rămas din ele, pe fundul celei mai adânci prăpăstii.  

 
După ce sfârşi ce avea de spus, pasărea îşi luă zborul şi o lăsă din nou singură pe Mărgărita. Din ce în ce mai deznădăjduită, prinţesa începu să cerceteze fiecare colţ de turn, deschizând una câte una lăzile vechi înşirate lângă perete. Pe când era gata să renunţe la îndeletnicirea ei, la fereastră apăru o babă urâtă foc, călare pe o mătură, care îi aruncă un sac şi strigă la ea cu răutate:  

 
- Scoate-ţi toate podoabele, rochia şi papucii şi trage-ţi sacul pe tine. Am să vin odată pe zi să îţi aduc mâncare. Roagă-te ca regele, tatăl tău să fie mărinimos, altfel, după trei zile şi trei nopţi, vei fi dată hrană vulturilor.  

 
Mărgărita se temu să nu facă aşa cum i se ceruse. Privi cu durere cum baba îi luă scumpele ei lucruri şi se făcu nevăzută, după care se ghemui învelită în sac, pe capacul unei lăzi prăfuite pe care nu apucase să o deschidă. Nici nu se aşeză bine, când, de sub ea se auziră lovituri înfundate. Sări imediat de pe capacul lăzii, cu inima gata să-i sară din piept de spaimă. Bătăile se auzeau din lada pe care se aşezase ea şi care era ferecată cu un lacăt uriaş.  

 
- Cine e acolo? Mărgărita îndrăzni să se apropie şi să îşi lipească urechea de pereţii de lemn.  

 
- Scoate-mă de aici!  

 
- Dacă am cu ce să deschid lacătul, îi răspunse vocii care abia se auzea.  

 
Atunci îşi aminti de agrafele care îi ţineau părul şi pe care uitase să le scoată şi să i le dea babei. Apucă un ac şi, cu ajutorul lui, într-un târziu, reuşi să deschidă lacătul ruginit. Nu ridică bine capacul lăzii, când, din interiorul ei, îi ţâşni în faţă un flăcău înalt, acoperit şi el cu un sac.  

 
- Mulţumesc, îi spuse acesta, nici nu mai ştiu cât timp a trecut de când stau închis în lada aceea. Eu sunt Prinţul Izvoarelor, iar tu, cine eşti?  

 
- Eu sunt Prinţesa Mărgărita.  

 
- Ei bine, Prinţesă Mărgărita, se pare că suntem amândoi într-un mare necaz. Dacă nu vom reuşi să scăpăm cât mai curând din Turnul Suspinelor, nu vom mai ajunge să vedem niciodată lumina zilei.  

 
- Cine e acest Prinţ Negru?  

 
- Este fratele meu. Cândva, nu era decât un Prinţ al Lacurilor. Într-o zi, a găsit pe fundul unui lac o comoară şi, de atunci, încet –încet s-a transformat într-o fiinţă care ar face orice numai să aibă toată bogăţia şi puterea din lume. M-a închis în turnul aceste pentru a nu mă împotrivi planurilor sale de îmbogăţire. Am auzit cum a răpit o mulţime de prinţese şi, după ce le-a furat fiecăreia zestrea, le-a părăsit în Prăpastia fără Fund.  

 
- Şi cum crezi că vom putea ieşi din acest loc?  

 
- Am nevoie de o sabie!  

 
Unde să găsească însă o sabie, într-un turn plin de lăzi? Oricât de voinic ar fi fost prinţul şi oricât curaj ar fi avut, nu era vrăjitor pentru a făuri o sabie prin magie. Căutară pe rând în toate lăzile, însă fără sorţi de izbândă. Când noaptea se lăsă asupra turnului, obosiţi, flămânzi şi îngheţaţi, Prinţul Izvoarelor şi Prinţesa Mărgărita îşi construiră un pat pe fundul celei mai mari lăzi şi, lipiţi unul de altul pentru a se încălzi, căutară să se odihnească. Pe la miezul nopţii, pe pervazul ferestrei coborî baba cea urâtă. Îşi rezemă mătura de perete şi începu să se învârtă în cerc, căutând-o pe prinţesă.  

 
- Unde te-ai ascuns prinţesă? Ţi-am adus mâncare!  

 
Vocea ei hârâită îl trezi pe prinţ. Acesta aşteptă până ce hoaşca se apropie de colţul în care dormeau, după care sări în spatele ei şi îi imobiliză braţele. Până să apuce să se dezmeticească bine, băbătia fu închisă într-o ladă, iar prinţul şi prinţesa părăsiră turnul călare pe mătură. Cu toate că începuse să ningă, iar ei erau îmbrăcaţi doar în sacii de pânză, Mărgărita şi Prinţul Izvoarelor coborâră în Prăpastia fără Fund în căutarea prinţeselor răpite. Acolo întâlniră pasărea uriaşă cu pene cenuşii, care locuia într-un copac pe jumătate uscat.  

 
- Ce cauţi aici, puică? Pasărea se aşeză pe umărul Prinţesei Mărgărita. Ai fugit din turn cu mătura Babei Hâda?  

 
- Le căutam pe prinţesele răpite, îi răspunse prinţul în locul fetei.  

 
- Nu e nici picior de prinţesă pe aici. Le-au luat vulturii şi le-au dus în cuibul lor de pe Piscul Argintiu. Nu puteţi ajunge acolo fără ajutorul meu. Un vultur cu ochi de sticlă stă de pază mereu să anunţe dacă se apropie străin de cuib, alt vultur, cu gheare de oţel e gata să îi scoată ochii oricui se apropie, iar altul cu cioc de aur e gata să îl sfâşie pe cel care scapă de ceilalţi vulturi.  

 
- Cine eşti şi de ce vrei să ne ajuţi?  

 
- Of, prinţule, eu am fost odată Regele Văzduhului, iar Baba Hâda m-a transformat într-o pasăre neputincioasă pentru că nu am vrut să o iau de nevastă cu mulţi ani în urmă, pe când ea era o tânără vrăjitoare. Acum se bucură să îl ajute pe fratele tău să facă rău şi a uitat de mine, dar, înainte, îi făcea plăcere să îmi smulgă penele şi să îmi rupă aripile.  

 
Înţelegându-se cu pasărea cum aveau să facă să le salveze pe prinţese, flăcăul şi fata porniră în urma ei spre Piscul Argintiu. O lună plină şi albă, ca un mărgăritar, arunca raze strălucitoare în calea lor. Ajunseră în apropierea cuibului vulturilor abia când zorii mânjeau cerul în culori sângerii. Vulturul cu ochi de sticlă îi zări imediat şi se ridică deasupra piscului pentru a-i anunţa pe ceilalţi despre sosirea unor străini. Pasărea cu pene cenuşii se năpusti asupra lui, încercând să îl împiedice să zboare mai sus şi se încinse o luptă grozavă între cele două păsări.  

 
- De-aş avea o sabie! De-aş avea o sabie! Repeta Prinţul Izvoarelor care şi-ar fi dorit să poată să ajute cumva pasărea lor cenuşie.  

 
- Mai am câteva ace de păr, zise prinţesa Mărgărita scoţând din pletele bălaie ultimele cinci dintre podoabele ei cu mărgăritare. Dacă crezi că pot fi de folos, ţi le dăruiesc!  

 
Prinţul se lumină la faţă. Apucă un ac, ţinti bine şi îl aruncă direct în pieptul vulturului cu ochi de sticlă. Pe loc, acesta se prefăcu într-un unicorn alb, cu un corn de sticlă strălucitor şi o stea în frunte.  

 
- Mulţumesc, strigă unicornul, nu voi uita ajutorul!  

 
Uimiţi, cei trei porniră mai departe, către cuibul de pe Piscul de Argint. Nu trecu mult şi, spre ei, se aruncă un vultur cu gheare de oţel, mai mare şi mai periculos decât primul. Pasărea cu pene cenuşii porni din nou la luptă. Penele zburau în jur şi sângele ţâşnea din rănile pe care şi le făceau cele două păsări. Pe când era gata-gata ca vulturul să răpună pasărea cenuşie, prinţul mai scoase un ac, ţinti şi îl înfipse în pieptul celui de-al doilea vultur. Acesta se prefăcu pe loc într-un unicorn argintiu cu copite de oţel, un corn de oţel şi două stele în frunte.  

 
- Mulţumesc, strigă şi acest unicorn, am să ţin minte ajutorul!  

 
După ce şi acest unicorn se făcu nevăzut în pădurea de la poalele Piscului Argintiu, prinţul, prinţesa şi pasărea cenuşie zburară tot mai sus, până ce străpunseră norii şi putură să vadă cuibul uriaş în care prinţesele răpite erau păzite de un vultur imens, cu cioc de aur. Zărind străinii, vulturul îşi deschise aripile ameninţător şi se repezi să îi sfârtece pe toţi trei odată. Pasărea cenuşie încercă să îi abată atenţia pentru ca prinţul să aibă timp suficient să ţintească cu ultimul ac cu mărgăritare, dar cu puţinele pene pe care le mai avea, abia se putea ţine în aer. Atunci, prinţesa Mărgărita, sări de pe mătura Babei Hâda şi îl apucă pe vultur de labe. În acel moment, prinţul reuşi să arunce acul în pieptul păsării uriaşe, care se transformă pe loc într-un unicorn auriu, cu un corn de aur şi trei stele în frunte.  

 
- Mulţumesc, zise acesta. Vă voi duce pe toţi departe de Piscul de Argint, de Prăpastia fără Fund şi de Muntele de Fier, unde vrăjile Babei Hâda nu vor mai avea putere.  

 
- Întâi prinţesele, zise Prinţul Izvoarelor, ele aşteaptă de mult timp salvarea. Noi vom zbura cu mătura până unde aceasta va avea putere şi te vom aştepta la poalele Muntelui de Fier.  

 
Zis şi făcut. Unicornul auriu plecă cu prinţesele în spinare, iar Prinţul izvoarelor, Prinţesa Mărgărita şi pasărea cenuşie începură să coboare de pe Piscul Argintiu. Nu trecu multă vreme şi cerul se întunecă brusc, ca şi când cineva ar fi furat Soarele.  

 
- Aceasta e Baba Hâda, strigă pasărea cenuşie. Vine după mătura ei! Of, dacă aş mai putea fi măcar odată Regele Văzduhului, aş înfrunta-o cum se cuvine!  

 
Mărgărita mângâie pasărea pe aripi, întristată că nu putea face o magie care să-i redea înfăţişarea bietului rege. Atunci, Prinţul Izvoarelor înfipse unul dintre acele de păr cu mărgăritare în pieptul păsării cenuşii. Aceasta scoase un ţipăt, bătu de câteva ori din aripi şi se transformă pe loc într-un rege înalt, cu pletele şi barba lungi şi albe şi cu o mantie azurie acoperindu-i straiele presărate cu stele aurii. Încântat peste măsură, Regele Văzduhului îşi întinse braţele în sus şi fluieră ascuţit. Toate vânturile care bătuseră vreodată pe pământ se adunară la chemarea regelui lor. O apucară pe Baba Hâda şi o aruncară de la unul la altul până ce o ameţiră bine, după care o cocoţară pe Piscul Argintiu, în cuibul vulturilor, printre nori, acolo unde nu mai putea face nici o vrajă şi de unde nu mai putea coborî niciodată.  

 
După ce termină cu vrăjitoarea, Regele Văzduhurilor se despărţi de Mărgărita şi de Prinţul Izvoarelor, care porniră din nou la drum, de data aceasta către palatul prinţesei. În timpul cât Mărgărita lipsise, Prinţul Negru se mutase în palat şi furase toate bogăţiile regatului. Mai mult, pe rege şi pe regină îi făcuse slujitorii lui, iar aceştia îl serveau la masă cu ochii lăcrimând încă după copila lor pierdută. Doar bătrâna doică se mai plimba liberă prin palat, dar numai pentru că se zvonea că-şi pierduse minţile odată cu pierderea prinţesei. Intraţi în palat pe furiş, pe coridoare ştiute numai de Mărgărita, cei doi drumeţi o întâlniră pe bătrână în apropierea camerei prinţesei.  

 
- Odorul meu, copila mea, începu să plângă doica atunci când dădu cu ochii de fată, am crezut că n-am să te mai văd niciodată!  

 
Se retraseră în odaie şi începură să plănuiască cum să îl alunge pe Prinţul Negru. Dar, acesta, avea spioni în palat şi nu dură mult până află că Prinţesa Mărgărita se întorsese însoţită de Prinţul Izvoarelor. Mânios, îşi adună oştenii şi năvăli în camera prinţesei. Fără a-şi apleca urechea la rugăminţile servitorilor, îi legă pe prinţ şi pe prinţesă unul de altul cu lanţuri grele şi îi aruncă singuri într-o pivniţă de sub talpa palatului.  

 
- De acolo nu veţi mai ieşi fără voia mea! Daţi drumul şobolanilor, zise apoi către oştenii săi.  

 
Pentru prima dată în viaţa ei, Mărgărita văzu nişte animale atât de mari şi de scârboase ca şobolanii pe care îi mânau cu suliţele oştenii Prinţului Negru. Fioroşi, cu ochii roşii şi dinţii ascuţiţi crescuţi înafara botului, şobolanii se repeziră la gratiile care îi ţineau la distanţă de prizonieri.  

 
Prinţul Negru râse în hohote:  

 
- Când vor termina de ros gratiile, veţi urma voi! Se întoarse şi înainte de a părăsi pivniţa, mai spuse doar atât: mă voi întoarce mâine dimineaţă să vă văd oasele.  

 
Mărgărita plânse atât de mult, încât de la picioarele ei, un pârâiaş porni să curgă către şobolanii înfometaţi.  

 
- Nu plânge, îi şopti prinţul, se vor înfuria şi mai tare dacă vor vedea măcar o picătură de apă. Şobolanilor nu le place apa!  

 
- Dar nu mă pot abţine!  

 
Tocmai pe când unul dintre şobolani reuşi să rupă cu colţii poarta care închidea pivniţa, un inorog alb apăru ca din senin şi începu să îi împungă pe fiecare cu cornul său de sticlă. Pe loc, şobolanii se transformară în gândaci care o luară la fugă care-încotro. Nu mică fu mirarea Prinţului Negru când, de dimineaţă, îi găsi pe prinţesă şi pe prinţ teferi şi nevătămaţi.  

 
- Aduceţi câinii, strigă oştenilor săi!  

 
Câinii aceştia semănau cu nişte urşi cu ghearele ca nişte pumnale şi colţii ca nişte săbii, iar când lătrau, tot palatul se cutremura din temelii.  

 
- Am să vin la prânz să văd ce a mai rămas din voi!  

 
Nu apucă să iasă bine din pivniţă Prinţul Negru şi oştenii săi, că un inorog argintiu apăru din senin, lovi cu copitele de oţel câinii până îi adună pe toţi într-un colţ, după care îi împunse pe rând cu cornul său de oţel. Imediat, aceştia se prefăcură în şoricei mici, care o luară la sănătoasa care pe unde apucară. Când orologiul din turnul palatului bătu amiaza, Prinţul Negru nu întârzie să apară. Văzând că şi de această dată cei doi prizonieri au scăpat, porunci să fie adus Monstrul Adâncurilor. Acesta era o creatură uriaşă, cu şapte rânduri de dinţi, o coadă otrăvită în formă de suliţă şi şapte rânduri de labe cu gheare de fier.  

 
- La noapte am să curăţ ce mai rămâne din voi, rânji Prinţul Negru. Acum nu mai aveţi nici o scăpare!  

 
Nu ştia însă că, îndată ce se făcu nevăzut, un inorog auriu apăru în pivniţă şi, înainte ca monstrul să apuce să facă vreo mişcare îl împunse cu cornul de aur în inimă, transformându-l pe loc într-o pisică blândă. După aceea, se iviră din nou inorogul alb şi cel argintiu şi, toţi trei, reuşiră să zdrobească în copite lanţurile cu care erau legaţi Prinţul Izvoarelor şi Prinţesa Mărgărita. Inorogul auriu le aduse straie noi, inorogul argintiu îi aduse prinţului o spadă, iar inorogul alb îi aduse prinţesei legătura cu cheile care deschideau toate uşile palatului, apoi îşi luară rămas bun unii de la alţii.  

 
Prinţul Negru stătea tolănit în capul mesei când în sala tronului apărură cei care ar fi trebuit să fie deja mâncaţi de Monstrul Adâncurilor. Se ridică uimit în picioare, dar, servitorii care îi aşezau în acel moment farfuriile nu erau decât regele şi regina, care, văzându-şi copila teafără, găsiră puterea de a sări asupra întunecatului prinţ, pe care îl legară de scaun imediat cu cordoanele de la perdele. Din acel moment, nu mai fu atât de greu ca regatul să revină la viaţa lui de dinainte de răpirea Mărgăritei. Prinţul Izvoarelor îşi luă fratele şi îl duse spre a fi judecat în legea regatului său, iar pacea şi bunăstarea se aşeză din nou în palatul înconjurat de râul din lapte şi miere.  

 
Dar, Mărgărita nu mai zâmbea, nu se mai bucura de nimic şi nu mai cerea să i se aducă tot felul de daruri. Stătea doar în turnul ei cât era ziua de lungă, privind prin ochean în depărtare.  

 
- Aşteaptă pe cineva? O întrebă într-o bună zi regele pe regină.  

 
- Cred că i-a căzut drag Prinţul Izvoarelor!  

 
Oftară amândoi şi porniră ca în fiecare zi să se plimbe prin grădina palatului. Sub ferestrele care dădeau în odaia prinţesei, descoperiră un izvor cu apă cristalină, care curgea pe lângă nişte flori necunoscute, albe, mărunte şi foarte parfumate. O chemară şi pe prinţesă, care coborî într-un suflet să vadă minunea din grădina sa. Atunci o văzură cu toţii zâmbind:  

 
- Aceste flori se vor numi mărgăritare, sunt cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată.  

 
- Atunci, cel care ţi l-a oferit se poate gândi că vei deveni mireasa lui?  

 
Se întoarseră cu toţii să vadă cine pusese acea întrebare. Mare fu bucuria prinţesei Mărgărita să îl vadă pe Prinţul Izvoarelor cu un bucheţel de mărgăritare în mână. Bineînţeles că acceptă să fie mireasa lui şi bineînţeles că se făcu o nuntă mare în palatul înconjurat de râul în care curgea lapte şi miere. Ceea ce nu se mai văzuse însă niciodată până în acel moment la nici o nuntă, însă, fu caleaşca albă, trasă de trei inorogi, unul cu corn de sticlă, altul cu corn de oţel şi al treilea cu corn de aur şi un naş care adunase toate vânturile din lume în faţa palatului prinţesei, să împrăştie în cele patru colţuri ale lumii florile Prinţesei Mărgărita. Această poveste a fost scrisă pe o frunză de trifoi, iar eu m-am grăbit să o aduc la voi.  

 
Referinţă Bibliografică:
PRINŢESA MĂRGĂRITA / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1861, Anul VI, 04 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!