Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   



INCIZII PE MIJLOCUL DESTINULUI (FRAGMENT DE ROMAN)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 
Stătea rezemată de balustradă, privind în apele tulburi ale Someşului. Tramvaiele treceau la intervale regulate de timp, împingând vibraţiile şinelor până în măruntaiele de beton ale podului. Atentă la traiectoria unei crengi căzute în apă, nu părea să audă zarva străzii. Era fericită că râul curgea direct prin inima oraşului, amintindu-i de Arieşul care şopotea jucăuş în spatele curţii de acasă. Îşi dorise atât de mult să ajungă în Cluj! Fusese atât de fericită că intrase la facultate acolo, că pur şi simplu nu-i mai păsase de trăncăneala părinţilor.  

 
- N-o lăsa, Grigore, se rugase mama, e doar o fată de la ţară, nu ştie cum e viaţa la oraş!  

 
- Ai vrut să zici doar o fată de cioban, se răstise tata. Are şcoală, vrea să ajungă doctoriţă, de ce să mă pun în calea ei?  

 
- E un copil atât de bun, începuse mama să plângă, mi-e teamă pentru ea!  

 
- Nu ştiu dacă e mai bine să o ţii lângă tine, să facă brânză şi unt, să ia de bărbat un cioban şi să-şi umple casa cu prunci.  

 
Hotărând că fata lui cea mare merită şansa la o viaţă mai bună, tata se dăduse peste cap să îi găsească o gazdă, pentru că în cămin avea toate şansele să nimerească în cameră cu vreo pramatie de fată. În cele din urmă, reuşise să găsească o fostă profesoară de matematică, dispusă să ia în chirie o studentă, o bătrână uscată, care fusese atentă mai mult la borcanele şi sacoşele cu care mama îi umpluse cămara, decât la noua ei chiriaşă. Mădălina nu îşi putuse şterge surâsul de pe buze, chiar dacă femeia începuse să se răstească la ea de îndată ce părinţii îi ieşiseră pe uşă. Până la urmă, nici nu trebuia să stea prea mult în preajma femeii. Începuse cursurile şi plănuia să îşi petreacă fiecare minut liber cât mai frumos. Avea un oraş întreg de descoperit şi de luat o altă viaţă de la început, deci nu avea timp de pierdut.  

 
Entuziasmul noului drum rămase aprins în sufletul ei multe zile de la mutarea în oraş, în ciuda momentelor în care se simţea singură şi i se făcea dor de casă. Atunci, se plimba pe podul devenit curând preferatul ei, o bijuterie arhitecturală cu balustradele împodobite de semne zodiacale, se oprea în dreptul Taurului, zodia ei, după care se adâncea în gânduri, cu privirile pironite pe firul apei. De multe ori se gândea la Florin, vecinul şi prietenul cu care îi plăcuse cândva să îşi petreacă timpul liber şi care fusese atât de supărat pe plecarea ei încât nici măcar nu-şi luase rămas bun. Alteori, privind la jocul apei, i se părea că îl vede pe tata în turmă, fluierând după câini cu degetele înfipte între buzele strânse, sau pe mama scoţând pe ferestre, la aerisit, pernele borţoase, cu feţele de in brodate cu cocoşi de munte. Atunci, i se părea că aerul se umple de mirosul busuiocului uscat, pe care îl găseai în fiecare colţişor de dulap din casă şi îi venea să o ia la fugă spre gară, să ia primul tren către casă. Gândul că lăsase în urmă viaţa simplă pentru a-şi schimba viitorul, o trezea întotdeauna. Tot el era cel care o făcea să înghită şi murdăriile pe care i le făcea gazda. Dacă la început îndrăznise să o întrebe unde îi dispăruseră borcanele cu zacuscă sau cartofii din sacul cărat de tata, în ultimul timp nici nu se mai străduia să înţeleagă cum de bătrâna era în stare să îi consume în câteva zile proviziile pe câteva săptămâni, sau chiar pe câteva luni. În schimb, îi ceruse mamei să nu îi mai trimită pachete.  

 
- Îmi ajung banii pe care îi trimiteţi şi, oricum, mai mult sunt la cursuri sau în oraş, nu ajung acasă să mănânc.  

 
- Bine, mămică, atunci să-ţi trimitem mai mulţi bani!  

 
- Chiar nu e nevoie, mămică, e bine aşa!  

 
Era bine aşa pentru ea. Gazda, în schimb, începu să-i ţină din ce în ce mai des calea, să o ia la întrebări.  

 
- Ai tăi cum au de gând să te ţină în facultate? Nu ţi-au mai trimis pachete de ceva vreme!  

 
- Mă descurc, zâmbise fata.  

 
- Ce fel de părinţi ai tu?  

 
- Părinţi ca oricare! Staţi liniştită, îmi trimit suficienţi bani cât să mă descurc.  

 
- Nu se gândesc la tine deloc! Pe unde mănânci? Ce mănânci? Am să îi sun!  

 
- Vă rog să nu o faceţi. Eu mă descurc şi, oricum, nu aş avea cum să vin pe acasă la masă. E mai bine să mănânc în oraş, la cantină. Am vorbit cu ai mei şi au fost de acord.  

 
- Cum au putut să fie de acord cu aşa ceva? Mâncarea din oraş e otravă curată! Trebuie să le spună cineva că la oraş nu e ca la ţară.  

 
- Tanti Anisia, cu tot respectul, nu cred că este treaba dumneavoastră unde mănânc şi ce mănânc. Vă plătesc chirie, o fac la timp şi ar trebui să fie suficient.  

 
Îndrăzneala ei nu o surprinse numai pe bătrână. Mădălina fusese surprinsă şi ea de reacţia pe care o avusese şi care o scosese din adâncul apelor liniştite în care se scălda de obicei. Râsese bine câteva zile amintindu-şi cum femeia înghiţise aerul de câteva ori în sec, după care îi întorsese spatele şi dispăruse în bucătărie. Nu-i mai venise să râdă însă într-o seară, când, întoarsă de la teatru mai târziu decât de obicei, încă din prag, o auzi pe gazdă vorbind la telefon:  

 
- …nu ştiu pe unde îşi pierde timpul! De câteva zile am văzut-o umblând cu un negru!  

 
Fata încremeni în faţa cuierului, incapabilă să îşi prindă haina de agăţătoare. Despre cine vorbea femeia? O bănuială cumplită o făcu să se încordeze, cu auzul la pândă.  

 
- Mă duc să văd dacă a venit între timp!  

 
Bătrâna deschise brusc uşa dintre camere şi o săgetă cu o privire acră:  

 
- Vino la telefon, au sunat ai tăi!  

 
Tata crezuse toate poveştile babei. Cum să nu o facă, dacă femeia îi anunţase că refuză să o mai ţină în gazdă? Nu frecventa cursurile. Umbla cu studenţi străini. Ajungea noaptea târziu acasă. Lipsea uneori nopţile. Mădălina îşi privise părinţii cu ochii grei de lacrimi.  

 
- Nu e nimic adevărat, reuşise să şoptească într-un târziu.  

 
- Vino acasă, mămică, începuse să plângă şi mama, oraşul nu e pentru tine!  

 
Nu trebuise să spună asta! Chiar nu trebuise să o spună!  

 
- Nu mă întorc! Nu e cazul să daţi fuga la Cluj de fiecare dată când cineva vă bagă prostii în cap, nu mai sunt copil!  

 
- Unde vei sta, mămică?  

 
Îi liniştise cum putuse, îi urcase în tren, după care o luase încet spre podul ei. Se oprise în dreptul Taurului şi începuse să arunce în apa nervoasă cu pietricelele mărunte răspândite lângă bordură. Nu fusese în stare să se întoarcă imediat la gazdă şi să aibă o discuţie cu femeia, aşa cum promisese părinţilor. Ce ar fi putut să mai spună după toate invenţiile răutăcioase pe care le scornise mintea bolnavă a baborniţei? Chiria îi fusese plătită, mai rămâneau câteva zile din lună în care să îşi caute un loc în care să stea. Anul universitar începuse demult, şanse să găsească un loc în cămin erau prea puţine. Înghiţi cu greu nodul care o sugruma şi îi tăia aerul, pornind cu ochii umezi spre staţia de tramvai.  

 
- De ce plângi?  

 
Ridică privirea obosită către tânărul oprit în dreptul ei, între panourile publicitare. Îi zâmbea cald, părând gata să îi sară în ajutor. Sacoul într-o frumoasă culoare cărămizie şi pantalonii negri cu dungă impecabilă, erau suficient de sofisticate pentru a trăda o persoană complexă şi stilată. Bărbatul îi eliberă cu o mângâiere blândă fruntea de cele câteva şuviţe de păr alunecate din cocul prins în creştet.. Mădălina izbucni într-un plâns necontrolat şi se ghemui în braţele care se grăbiră să o cuprindă într-o îmbrăţişare legănată.  

 
- Şşşşş, nu mai plânge! Oricât de grav ar fi motivul supărării tale, nu se face ca o fată atât de frumoasă să îşi înroşească ochii de faţă cu toată lumea de pe stradă.  

 
O trase pe banca liberă de lângă casa de bilete şi o îndemnă să îi povestească ce o supărase, continuând să o mângâie pe spate, protector. Mădălina îi povesti despre gazdă şi scornelile ei, despre visul de a-şi construi un viitor într-un oraş mare şi despre eşecul care o păştea dacă nu reuşea să îşi stea undeva cu chirie. Tânărul o ascultă atent, fără a-i întrerupe povestea. Fata se trezi că-i vorbeşte despre casa ei, despre familie, despre lucruri pe care nu le dezvăluise nici măcar părinţilor. Se oprise din plâns şi se concentra asupra cuvintelor, rezemată de trupul înalt al binevoitorului bărbat.  

 
- Uite, spuse tânărul, poate că soarta mi te-a scos în cale! Îi zâmbi, ridicându-i mâna să i-o sărute. Eu am un apartament mare, părinţii mei sunt plecaţi din ţară şi poţi locui cu mine dacă vrei! Îmi placi foarte mult şi, sincer, vreau să te ajut!  

 
Mădălina tresări. Nu putea spera să dea aşa norocul peste ea! Oare putea avea încredere într-un străin? Bărbatul îşi duse mâna la buzunarul de la piept şi scoase o carte de vizită. Râse uşor, întinzând-o spre ea:  

 
- Nu vreau să îţi fie teamă de mine! Vezi? Numele meu e Cătălin Damian, sunt proaspăt arhitect. Nu am nimic de ascuns. Aici ai numărul meu de telefon. Sună-mă dacă vrei să vezi apartamentul şi te gândeşti să mă onorezi cu prezenţa ta.  

 
Îi sărută mâna şi la plecare, îndoindu-se uşor din mijloc şi privind-o seducător în ochi. Năucă, Mădălina nu se putu desprinde de bancă pentru mult timp. Nu ştia ce să creadă. Speranţa îi bătea nerăbdătoare în sânge, înfierbântându-i tâmplele. Teama privea însă din spatele terminaţiilor nervoase, ciugulind metodic din încrederea care se lupta să iasă în întâmpinarea viselor sale. Un tramvai se opri în staţie scrâşnind. Se ridică repede şi sări pe scară chiar înainte de închiderea uşilor. Trebuia să vorbească cu Tanti Anisia, să o întrebe dacă îi va mai oferi o şansă…  

 
- Nici pomeneală, mormăi bătrâna auzind dorinţa fetei de a rămâne în camera mică de la stradă. Dar am o nepoată handicapată, a cărei mamă a murit de curând şi care are nevoie de îngrijire. Curăţenie, mâncare, chestii din astea şi locuieşte chiar la marginea oraşului. Nu faci mai mult de o jumătate de oră până la facultate.  

 
- Dar eu am venit aici să învăţ! Am nevoie de tot timpul meu liber pentru asta!  

 
- Ei, haide, numai de învăţat nu-ţi arde ţie! De parcă eu n-aş ştii pe unde-ţi umblă mintea!  

 
O privi peste rama ochelarilor, cu ochii mijiţi şi buzele strânse, ca şi când în faţa ei ar fi apărut cea mai mare mizerie umană care trebuia curăţată de urgenţă din acel loc. Mădălina ieşi repede din casă, înainte de a-i da gazdei satisfacţia de a o vedea plângând. Se plimbă pe străzile zgomotoase ore bune până când se hotărî să îl sune pe Cătălin Damian şi să programeze o întâlnire. Poate că aşa fusese să fie, să scape de Tanti Anisia şi să aibă parte de o libertate dulce, alături de un bărbat frumos şi stilat, că tot se simţea singură şi visa să întâlnească un om special care să o facă să de simtă şi ea specială.  

 
Nu dormise cine ştie ce în noaptea dinaintea întâlnirii. Frânturi din copilărie, din şcoală şi din liceul urmat cu mari sacrificii, o bântuiseră mai ceva decât stafiile de care pomenea mereu bunica Măriuca. Ea avea să se desprindă de condiţia simplă şi avea să urce cât mai sus, devenind o persoană complicată şi demonstrând tuturor că o fiică de cioban poate foarte bine să fie un medic renumit. Dacă unul dintre paşii spre noua ei viaţă avea să fie acela de a se muta cu un arhitect, avea să îl facă. Fiecare punct de sprijin trebuia valorificat.  

 
Cătălin Damian întârzie mai bine de o jumătate de oră, dar apăru la întâlnire atât de pus la punct, încât Mădălinei i se tăie aerul instant la vederea lui. Fiecare fir de păr negru ca păcatul şi inelat precum cea mai fină lână, părea că ştie care îi este locul în vârtejul complicat al unei imagini fără cusur. Ochii căprui îi luceau în privirea uşor mijită cu care o măsură binevoitor din cap până în picioare. Îi adusese, galant, un trandafir superb, roşu, legat cu o fundă de mătase cu bordură de pietricele strălucitoare pe care ea simţi imboldul de a le privi ca pe nişte cristale Swarovski. Poate că asta şi erau. Va păstra panglica din care erau confecţionate buclele perfecte, ca pe o amintire a primei sale întâlniri cu un bărbat de vis. Nu îndrăzni să îi spună că îl aşteptase nepermis de mult, pentru că nici conjunctura în care se întâlneau nu era de natură să îi permită astfel de reacţii. Ar fi putut pleca după primul sfert de oră, dar nu o făcuse.  

 
- Eşti atât de frumoasă!  

 
Mădălina îşi simţi obrajii în flăcări, încercând din răsputeri să scape de senzaţia neplăcută că nu era bine ceea ce făcea şi că în spatele ofertei atât de tentante de a împărţi apartamentul cu tânărul şi minunatul arhitect, pândea un „ceva” nelămurit, nepotrivit unei fete crescute cu frică de Dumnezeu, cum era ea. Îl lăsă să îi sărute ambele mâini în căuşul palmelor şi să o conducă la maşina pe care o oprise în dreptul ei. Se simţea înghiţită de luxul interiorului din piele cafenie şi, deşi prima călătorie cu o astfel de maşină ar fi trebuit să o facă să se simtă minunat, nu se putea relaxa, având impresia sâcâitoare că ea nu este decât o fată teribil de simplă şi de ştearsă, care nu se potrivea cu lumea din care venea el..  

 
- Eu, îşi căută cu grijă cuvintele, nu aş vrea să înţelegi greşit…  

 
Arhitectul îi zâmbi superb, etalându-şi dinţii perfecţi, de un alb imaculat, aşteptând urmarea celor pe care ea dorea să le clarifice de la început.  

 
- … vreau să plătesc chirie şi…  

 
- Of, Doamne, bineînţeles! Doar nu ai crezut altceva!  

 
Mădălina se linişti imediat şi se concentră asupra detaliilor locurilor prin care treceau în viteză. Va privi în linişte apartamentul, după care va stabili, ca un om care ştie exact ce vrea, termenii chiriei. Opriră într-un cartier de vile. Era atâta verdeaţă, încât soarele abia îşi făcea loc să usuce străzile stropite de ploaia măruntă care însoţise înserarea. Curţi imense cu petice de gazon tunse impecabil, brazi pitici plantaţi într-o geometrie complicată, fântâni arteziene şi statui de piatră, trădau luxul unui cartier orbitor. Cum s-ar fi simţit să îşi petreacă anii de facultate trăind într-un asemenea loc?  

 
- Îţi place?  

 
Arhitectul zâmbea cu o uşoară tentă arogantă. Ea înţelese brusc că el ştia ce senzaţii încerca. Nu avea cum să nu-i placă, Dumnezeule! Ajunsese în rai. Maşina parcă pe o alee acoperită cu pişcoturi de ciment colorate, drept în faţa unei intrări deasupra căreia se arcuia trupul unui trandafir căţărător purpuriu, plin de flori parfumate. Oamenii care iubesc florile nu pot fi decât oameni de treabă. Se părea că Damian avea o slăbiciune pentru trandafirii roşii, care umpleau toate colţurile vilei, fiind aranjaţi cu mult gust în vaze uriaşe din cobalt.  

 
- Apartamentul meu este la etaj.  

 
Mădălina se lăsă condusă pe treptele care miroseau a lemn de trandafir, atingând cu grijă balustrada lăcuită impecabil, care îi întorcea imaginea chipului ei, distorsionată nefiresc. Nu îşi putu desprinde o vreme privirea de pe alunecarea hidoasă a trăsăturilor ei pe curbura lemnului. Paşii îi erau absorbiţi cu totul de covoarele groase, fără modele, în aceeaşi culoare purpurie pe care o putea regăsi în draperiile grele, în tapiseria fotoliilor sau în tablourile cu trandafiri, atârnate de-a lungul coridorului principal.  

 
- Cine locuieşte jos?  

 
- Nu trebuie să îţi faci probleme. Familia care ocupă parterul este plecată din ţară şi nu revine decât cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pentru cel mult o săptămână. Pot spune că eu sunt stăpânul absolut aici!  

 
Cătălin Damian deschise uşa din capătul coridorului. O lumină difuză se împrăştie imediat în jurul lor, ca o ceaţă care cobora din spoturile poziţionate complicat în plafonul purpuriu.  

 
- Acesta este livingul, să te conduc să vezi camerele şi poţi să îţi alegi una dintre cele două de la stradă.  

 
Arhitectul îşi aşeză cu gesturi fireşti palma dreaptă pe spatele ei, lăsând-o să alunece spre mijloc şi împingând-o uşor în faţă. Deşi gestul i se păru excesiv de intim, Mădălina trecu dintr-o cameră în alta, fără să riposteze sau să spună ceva. Trăia un vis. Camerele erau mari, frumoase, curate, mobilate cu tot ceea ce ar fi fost necesar unui trai de lux. Se întoarse brusc:  

 
- Cât ar fi chiria?  

 
Poate urma să o surprindă cu o cifră astronomică, pe care nu şi-o putea permite, sau, şi mai rău, avea să îi ceară în schimb favoruri pe care nu era dispusă să le ofere, chiar dacă era un tip incredibil de arătos.  

 
- Dacă îţi place şi te hotărăşti să accepţi propunerea mea, ne aşezăm, bem un pahar de şampanie şi clarificăm treaba cu chiria.  

 
Zâmbetul complicat nu îi dispăruse nici o secundă de pe buzele pline, frumos conturate. Care ar fi fost alternativele ei? Nu exista decât o singură alternativă. Să accepte să o îngrijească pe nepoata lui Tanti Anisia, undeva la marginea oraşului. Poate că nepoata era într-un stadiu avansat de invaliditate, poate că locuia în blocurile-turn vechi, care se vedeau sinistre chiar de pe centură. Şi totuşi…  

 
- Nu cred că îmi pot permite o chirie pentru un astfel de loc, se surprinse până şi pe ea rostind aproape în şoaptă, oricât ar fi de frumos.  

 
- Uite, nu te grăbi! Mai aruncă o privire, te mai gândeşti până desfac sticla de şampanie şi torn în pahare. Chiar mi-ai părut disperată când ne-am întâlnit şi aceasta nu este o ocazie pe care să o laşi să treacă pe lângă tine.  

 
Bine, era politicos, nu insistent. Putea să îi spună „nu” în orice moment, iar el avea să o conducă până în prima staţie de tramvai sau autobuz, unde se vor despărţi ca nişte cunoştinţe care nu mai au nimic de împărţit. Şi totuşi… era atât de frumos acolo! Una dintre camere era chiar deasupra trandafirului căţărător şi avea perdele dantelate, cu imprimeuri florale pufoase. Un pat cu saltea groasă, care promitea odihnă dulce, era aşezat între perete şi fereastră, fiind acoperit cu o cuvertură brodată cu trandafiri mărunţi roşii şi galbeni. Oboseala lacrimilor amare vărsate din plin în ultimul timp, o ajunse brusc, determinând-o să se aşeze cu grijă pe margine, pentru a gusta puţin din plăcerea relaxării.  

 
- Te-ai hotărât la această cameră? Damian apăru în cadrul uşii, ţinând în fiecare mână câte un pahar cu picior înalt. Nu te ridica, pari foarte obosită!  

 
Îi întinse unul dintre pahare şi se aşeză alături de ea. De pe cristalul aburit, o picătură de apă se prelinse ca o lacrimă pe fusta ei. Mădălina o urmări câteva momente cu privirea, după care îşi linişti setea cu o gură mare din lichidul rozaliu, înţepător. Avea un gust delicat, aromat, răcoritor, aşa că bău şi restul, întorcându-se uşor spre bărbatul care o privea atent, cu zâmbetul agăţat de colţul gurii.  

 
- E o cameră frumoasă, dar eu nu am cine ştie ce resurse…  

 
El întinse mâna liberă şi îi mângâie creştetul, frământând o clipă şuviţele de păr auriu între degete, după care îşi apropie fruntea, lipind-o de a ei, căutându-i parcă sufletul în adâncul ochilor. Mădălina dădu să se ridice în picioare. Nu putea să îi permită astfel de gesturi. Cel puţin nu înainte de a-l cunoaşte mai bine şi de a stabili exact poziţiile pe care se aflau fiecare. Aşa era normal. Aşa era de bun simţ. Aşa simţea că trebuie să facă. O ameţeală uşoară o clătină înainte ca genunchii să o asculte şi nu reuşi decât să se lase să alunece înapoi în locul pe care abia îl părăsise. Ceaţa spoturilor prinse a coborî înfierbântată şi, prin trup, îi porniră mii de furnici un dans nărăvaş, ameţitor.  

 
- Întinde-te puţin, auzi ca prin vis vocea binevoitoare a arhitectului, te las câteva momente să te odihneşti şi vorbim mai târziu.  

 
Nu îşi dădea seama dacă el ieşise din încăpere sau nu şi nici nu reuşea să îşi stăpânească relaxarea din ce în ce mai profundă a muşchilor. Se rezemă de perna uriaşă de la căpătâiul patului şi privi în sus. Părea că tavanul se deschisese, dezvăluind păşuni verzi scăldate într-un soare limoniu, şiruri lungi de oi încă netunse, cu blana atârnându-le miţoasă printre picioare şi câini alergându-le sprinteni către ţarcurile deschise. De după colinele cu iarba înaltă, pieptănată de un vânt moale, apăru chipul lui Florin, rumenit de mângâierea verii. O strigă, aşa cum o striga de obicei când era gata să dea o fugă în pădure după ciuperci sau să se scalde împreună în Lacul Morii. Hainele prinseră să-i alunece de pe trup. Încercă să le oprească, dar nu îşi putea mişca mâinile. Nu se mai scăldase în pădure cu Florin de când acesta îndrăznise să îi fure o sărutare. Îi plăceau sărutările lui, dar, pur şi simplu i se făcuse frică când se trezise prinsă strâns în braţele flăcăului. Avea doisprezece ani. „Un măr necopt” îi atrăsese atenţia părintele Ilie lui Florin când acesta îi ceruse să îi cunune. „Poamele le mănânci abia după ce sunt bine coapte”. Simţea încă strânsoarea acelor braţe, umezeala sărutărilor. Mai târziu, când poamele se copseseră suficient, ea plecase, iar Florin nu o putuse privi plecând. Nu se potrivea ceva! Ea era la Cluj, el rămăsese acasă. O apăsare cruntă pe piept îi tăie aerul şi îi întunecă privirea. Peste durerea sufletului, se aruncă, sălbatică, durerea trupului. Lacrimile îi porniră şuvoaie, singure. Nopţile la stână, cerul e limpede, plin cu stele strălucitoare, care par să fie gata să-ţi sară în poală. Stelele nu se sting niciodată! De-ar scăpa de durere! Unde au dispărut stelele?  

 
Când reuşi în sfârşit să deschidă ochii, nu recunoscu locul în care se afla. Era întuneric, iar aerul îmbâcsit o făcu să tuşească sec, de câteva ori. Umbrele se destrămau în apropierea unei perdele dantelate, cu imprimeuri florale pufoase. Îşi aminti: chiria, vila, paharul cu şampanie. Trupul îi era adunat covrig sub cuvertura brodată cu trandafiri mărunţi roşii şi galbeni. Gol. Hainele îi erau aruncate într-un morman diform la picioarele patului înalt. Mototolite, arătau ca nişte cârpe numai bune de aruncat la gunoi. Le trase cu greu peste trupul pe care nu-l mai simţea al ei, după care ieşi din cameră împleticindu-se şi ştiind exact ceea ce se întâmplase. Trecu prin toate încăperile vilei, căutându-l pe cel care, iubind florile, ar fi trebuit să ştie aprecia puritatea. Poate că, explicaţiile pe care avea să le primească de la el, ar fi destrămat o parte din disperarea pe care o simţi dându-i târcoale, flămândă. Parfumul trandafirilor o învăluia puternic, la fiecare pas, provocându-i o greaţă acută. Convingându-se că nu îl va găsi acolo, îşi căută geanta şi scoase cu degetele tremurătoare cartea de vizită.  

 
Telefonul sună prelung. Neaşteptat, Cătălin Damian răspunse. Mădălina nu îşi găsi imediat cuvintele. Când o făcu, nu avu puterea decât să întrebe:  

 
- De ce?  

 
Un hohot răsună macabru de la celălalt fir:  

 
- Ghinion, păpuşă!  

 
- Chiria...  

 
- Ar fi bine să pleci de acolo cât mai repede. Probabil că nu va trece mult până când se vor întoarce proprietarii! Baftă!  

 
Ce ar fi putut să mai spună? Ce ar fi trebuit să mai facă? Ea era singura vinovată! Nenorocită! Disperată! Mama avusese dreptate să se teamă pentru ea. Formă alt număr. Îi dădură din nou lacrimile auzind vocea Măriucăi.  

 
- Eu sunt, mama s-a culcat?  

 
- Nu e acasă, puiuţ, sunt la nuntă!  

 
- La nuntă? La cine?  

 
- La Florin, se însoară cu fata popii! Eşti bine? Să le transmit ceva?  

 
- Îi mai sun eu, nu-i nimic grav!  

 
Începu din nou ploaia. Măruntă, rece, întunecată. Străzile păreau cumva părăsite. Durerea o învăluia din cap până în picioare şi era singura care se mai arăta acum prietenoasă cu ea. Rătăci mult până ajunse la Podul Zodiilor, înfăşurat şi el în aburii ploii. Someşul trecea bolborosind nervos pe sub el, înfoiat de apa care cădea din cer şi pe care o înghiţea cu lăcomie. Se opri în dreptul Taurului, aproape amorţită de umezeala rece. Sub picioarele podului, i se părea că curge acum un râu de păcură. Pierise argintul jucăuş al coamelor scânteietoare care o încântau mereu. Cât de simplu ar fi fost să treacă peste balustradă şi să se lase înghiţită pentru totdeauna de uitare. Îşi lipi fruntea de marginea de piatră şi plânse îndelung, cu sughiţuri. Când nu mai rămase nici un strop de vlagă în ea, se adună ghem pe bordură, aşteptând ca ăntunericul să o înghită pentru totdeauna. inile. Nu se mai scăldase n pahare. Chiar mi-ai părut disperată c  

 
Referinţă Bibliografică:
INCIZII PE MIJLOCUL DESTINULUI (FRAGMENT DE ROMAN) / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1835, Anul VI, 09 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!