Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   



POVESTEA STELEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Trăia odată la malul mării, o femeie sărmană care împletea plase de pescuit. Bărbatul său fusese unul dintre cei mai buni pescari, dar pierise într-o furtună, lăsând-o pe săraca femeie singură pe lume. Puţinii bani pe care îi câştiga, abia îi ajungeau să ducă un trai sărăcăcios, aşa încât, de multe ori, putea fi văzută căutând scoici pe plajă, pentru a-şi potoli foamea. 
  
Într-o dimineaţă, după o furtună care scormonise mult timp marea, femeia ieşi să vadă ce aruncaseră valurile pe nisip. Nu mică îi fu mirarea când nu găsi altceva decât câteva alge bătrâne. Cum foamea nu îi dădea pace, porni de-a lungul ţărmului, răscolind cu un băţ prin nisipul umed. Se îndepărtase destul se mult de casă, când lovi un obiect tare, îngropat adânc în apropierea unei stânci care semăna cu un chip de om. Se aplecă de îndată şi dezveli o cutie metalică închisă. Neputând deschide încuietoarea, o scutură de câteva ori, pentru a vedea dacă nu este goală. Obiectele din interiorul cutiei se izbiră de pereţi cu un zornăit care îi trezi femeii speranţa că a descoperit o comoară. Se grăbi către casă şi, cu un cuţit de curăţat peşte, forţă capacul, întristându-se când dădu cu ochii de o simplă stea de mare şi un inel tăiat din piatră. Aşeză steaua pe măsuţa de lângă geamul la care stătea de obicei şi lucra, iar cutia cu inelul de piatră, o aruncă în lada de provizii rămasă goală în podul casei. 
  
Într-o noapte, nu mult timp după ce găsise cutia pe plajă, femeia cea sărmană fu trezită de o lumină verde care se plimba prin casă. 
  
- Nu te speria, îi spuse fata frumoasă ca o zână, înveştmântată într-o rochie verde strălucitoare, care apăruse în faţa ei, eu sunt steluţa de mare pe care ai găsit-o lângă Stânca Moşului. Sunt Stela, stăpâna stelelor de mare. Am fost vrăjită de regele racilor pe care am refuzat să îl iau de soţ şi închisă în cutia din care m-ai salvat. 
  
Femeia se bucură mult că nu mai era singură: 
  
- Rămâi cu mine, te rog! Voi avea grijă de tine ca de fiica mea! 
  
- Spune-mi, te rog, nu ai găsit în cutie şi un inel? 
  
Gândindu-se că o va pierde pe fată dacă îi va înapoia inelul, femeia răspunse că nu a găsit altceva în afară de steaua de mare. Aşa rămase Stela în casa de la malul mării, înveselind zilele femeii, care deveniră din ce în ce mai îmbelşugate. Stela aducea mereu peşte proaspăt şi se pricepea de minune să ţeasă pânze de pescuit trainice. Dar, în fiecare seară, fata se ducea în locul pe care-l numise Stânca Moşului şi îşi căuta inelul prin nisipul spălat de valurile înspumate, de multe ori sub privirile celei care îi devenise mamă. Bineînţeles că nu avea cum să îl găsească şi de aceea nevasta pescarului nu avea nimic împotrivă ca stăpâna stelelor de mare să îl caute cât poftea. 
  
Femeia, însă, nu se gândise că regele racilor avea să afle de la supuşii săi că Stela fusese văzută plimbându-se pe plajă şi avea să îi apară în prag, aşa că se sperie când dădu cu ochii de bărbatul acoperit cu o mantie roşie, căruia nu i se puteau citi trăsăturile sub părul alb, lung şi barba neagră, învolburată. 
  
- Unde e? 
  
O dădu pe femeie la o parte din prag fără a mai aştepta răspunsul şi se năpusti în casa mică şi întunecată. Stela era ca de obicei la Stânca Moşului, aşa că regele plecă cu mâna goală, reuşind totuşi să o sperie pe stăpâna casei. Aceasta o aşteptă ca pe jar pe stăpâna stelelor de mare să se întoarcă, pentru a-i spune: 
  
- A fost aici, a aflat! 
  
Stela înţelese imediat despre cine era vorba şi se schimbă la faţă: 
  
- Trebuie să găsesc inelul! Fără inelul meu, voi fi din nou transformată, iar de data aceasta va avea grijă să nu mai fiu găsită. 
  
- Putem pleca de la malul mării, spuse femeia. Am o soră departe de aici, căsătorită cu un brutar. Sunt sigură că m-ar primi pe mine şi pe fiica mea. 
  
- Nu pot pleca, suspină Stela, nu pot trăi prea mult pe uscat dacă nu mă odihnesc în apa mării în care trăiam înainte de a fi transformată. 
  
- Vom găsi noi o soluţie, o asigură femeia pe tânără, nu voi lăsa ca acest rege cumplit să se apropie de tine! 
  
- Dar tu nu ai nici o putere! 
  
Ba avea, îşi spuse femeia. Îl va aştepta pe rege şi, când acesta va apare din nou în pragul ei, îl va ucide. Necăjită de veştile aflate, Stela îşi înteţi eforturile de căutare a inelului. De-acum, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului la Stânca Moşului, răscolind nisipul cu degetele ei subţiri. Aşa se făcu că, atunci când regele racilor apăru a doua oară la casa femeii sărmane, aceasta era tot singură. Înainte ca ea să poată măcar să se gândească la ce are de făcut penrtu a scăpa de bărbatul în mantie roşie, acesta o transformă într-o scoică pe care o aruncă în valurile mării, apoi porni să o caute pe stăpâna stelelor de mare prin împrejurimi, negăsind-o nici de data aceasta. 
  
Întorcându-se târziu la casa de pe malul mării, Stela înţelese că se întâmplase ceva rău în lipsa sa. Porni să o caute pe femeia cea sărmană peste tot, din încăperea de jos şi până în pod, unde dădu peste lada de provizii. Ridicând capacul din lemn al acesteia, dădu peste cutia în care stătuse închisă ani de zile, iar în cutie, peste inelul ei de piatră. Bucuroasă, îl trase pe deget şi îl sărută. De îndată ce îl atinse cu buzele, inelul de piatră se transformă într-un inel aurit, cu o stea magică incrustată în ămpletitura strălucitoare. Stela alergă către mare şi se aruncă în valuri. Călăuzită de lumina stelei magice, porni să înoate către soare-răsare şi nu se opri până ce nu ajunse la poarta Palatului de Smarald. 
  
- Vreau să vorbesc cu regele peştilor, strigă balenei care dormita în faţa intrării! 
  
Uriaşa creatură deschise un ochi şi privi alaiul format din stelele de mare care îşi urmaseră stăpâna. 
  
- Pentru ce doreşti să vorbeşti cu regele nostru? 
  
- Este în palat, sau nu? 
  
- În acest palat nu se intră oricând şi oricum! Unde te crezi? 
  
Balena plesni puternic cu coada, iar valul stârnit o împinse pe Stela departe de Palatul de Smarald în care locuia regele peştilor. Tocmai când se gândea să facă o nouă încercare, în apropiere se auzi sunetul prelung al unui melc de mare. Tânăra văzu câţiva bărbaţi trăgând după ei resturile unei corăbii scufundate şi îndreptându-se spre palat. 
  
- Vă rog, se repezi spre ei cu palmele lipite una de alta în dreptul inimii, mă puteţi ajuta să intru şi eu la regele peştilor? 
  
Oamenii mării se priviră între ei, iar cel mai înalt, care ăîrea conducătorul lor, îi făcu semn să se apropie de grup. 
  
- Cine eşti şi de ce doreşti să intri în Palatul de Smarald? 
  
- Sunt Stela, stăpâna stelelor de mare şi sunt urmărită de regele racilor. Abia am reuşit să scap odată din cleştii lui, dar încă sunt vânată şi nu mă pot ascunde toată viaţa! Sper ca regele peştilor să mă ajute să scap din necaz. 
  
- Cum ai găsit palatul? Este un palat secret şi numai peştii ştiu unde se află. 
  
- Inelul meu magic îmi arată calea către locurile în care doresc să ajung. 
  
- Bine, spuse tânărul cel înalt, poţi intra cu noi, dar odată intrată, te descurci singură. 
  
Stela fu recunoscătoare, gândind că nici nu avea nevoie de mai mult de atât. Intrată în strălucitorul Palat de Smarald, însă, îşi dădu seama că nu avea cum să ajungă la rege de una singură. Peste tot patrulau gărzi, iar coridoarele lungi, desenau un adevărat labirint, greu de descifrat de către cei care nu cunoşteau locul. În timp ce se gândea în ce direcţie să o apuce, se trezi în mijlocul unui banc de peşti care păreau mânaţi de furtună. 
  
- A venit bucătăreasa, strigă o rândunică de mare, care o trase brusc pe Stela după ea şi nu se mai opri decât într-o încăpere uriaşă, mobilată cu mii de dulapuri străvezii. Momeala recuperată e în partea dreaptă, captura e în partea stângă. Masa se serveşte de două ori pe zi, dimineaţa la şase şi seara la şase. Dacă nu te descurci, vei fi înlocuită, aşa cum a fost fata dinaintea ta. 
  
Înainte de a-şi da seama, Stela se trezi înconjurată de peştişori argintii care îi aşteptau comenzile pentru a pregăti următoarea masă, care avea să fie cina regelui. Bine, era ocazia perfectă de a se prezenta, dar nu o putea face fără să umple tăvile de cristal. Se strădui să pregătească o masă uluitoare, combinând fructe de mare, salate şi momeli, într-o sofisticată paradă de aperitive, feluri principale şi deserturi. 
  
-Tu rămâi aici, o opri rândunica de mare în momentul în care Stela dădu să însoţească în sala tronului platourile pregătite! 
  
Fetei îi dădură lacrimile de supărare, dar nu scoase un cuvânt. Acum era în palat şi trebuia doar să facă care să atragă atenţia regelui. Norocul îi surâse căci, încântat de masa servită, regele o chemă pe bucătăreasă pentru a o lăuda. 
  
- Ai grijă să nu scoţi o vorbă, îi atrase atenţia rândunica de mare, regele nu stă de poveşti cu servitoarele! 
  
Dădu din cap supusă şi înotă în urma peştilor care purtau desertul. Pătrunse într-o sală imensă, împodobită cu o mulţime de flamuri, printre care recunoscu şi flamura regelui racilor. Ce se întâmpla dacă ultima ei şansă de salvare se dovedea o greşeală? Dacă regele peştilor era prieten cu regele racilor? Dacă ceva poate să meargă rău, de ce ar merge bine, se dovedi a fi un proverb care funcţiona de minune în lumea peştilor. La masa care se întindea pe toată lungimea sălii, erau prezenţi zeci de invitaţi, printre care şi regele racilor, care, de cum o văzu, se ridică strigând: 
  
- Prindeţi-o! E prizoniera mea! 
  
Stela nu apucă să scoată măcar un sunet. Nici măcar nu reuşi să vadă capătul mesei, în care stătea regele peştilor. Fu înconjurată şi se trezi cu mâinile legate la spate. Steluţele ei de mare fură călcate în picioare de gărzi. Împinsă din toate părţile, ajunse în faţa stăpânului Palatului de Smarald, în dreapta căruia îl zări pe tânărul cel înalt datorită căruia intrase se afla acum în acel loc. Regele peştilor avea o pereche de mustăţi subţiri şi lungi, care se unduiau în faţă, ameninţătoare. Stela auzise că în acele mustăţi stătea toată puterea regelui peştilor, aşa încât încercă să nu calce pe ele când fu îmbrâncită spre el. 
  
Regele racilor se ridică de la masă şi pluti repede către ea, agitându-şi cleştii prinşi de încheieturile braţelor. Stela privi cu disperare către tânărul căruia îi povestise necazul ei. Acesta se aplecă la urechea regelui peştilor şi îi şopti ceva. Mustăţile regale se mişcară în direcţia Stelei şi o cuprinseră peste braţe, într-o strânsoare care aproape o sufocă. 
  
- Vreau să aflu de ce e prizoniera ta această domniţă, Racule? 
  
Regele racilor se înroşi atât de tare la faţă că aproape nu se mai deosebea de mantia pe care o purta. 
  
- A furat din palatul meu! 
  
- Ce a furat? 
  
- Un inel magic, îl puteţi vedea pe degetul ei! 
  
- E inelul meu, strigă Stela, încercând să-şi smulgă braţul drapt din strânsoarea mustăţilor care acum îi cercetau mâna. Mi-a fost dăruit la naştere de naşa mea, Zâna Scoicilor! 
  
- Ce convenabil, clămpăni regele racilor din cleşti, Zâna Scoicilor e demult spumă de mare, nu are cine să susţină minciunile tale! 
  
- Eu nu mint! Eu sunt stăpâna stelelor de mare care nu mint niciodată, dar niciodată! 
  
- Eşti o hoaţă şi o mincinoasă! 
  
- Ai grijă ce scoţi pe gură, îl avertiză regele peştilor pe regele racilor, fiul meu îmi spune că această domniţă este aleasa lui, deci va fi nora şi protejata mea! 
  
Toată lumea se întoarse spre tânărul cel înalt aflat la dreapta regelui peştilor. Acesta se ridică de la masă şi se apropie de regele racilor. 
  
Va trebui să demonstrezi ceea ce spui, altfel ar însemna că umbli cu lucruri necurate în Palatul de Smarald, iar peştii nu tolerează vrăjitorii, răufăcătorii şi mincinoşii. 
  
- Dacă voi demonstra, cer măritului rege al peştilor să-mi predea fata, pentru a fi judecată în Ţinutul Racilor! 
  
Dacă vei demonstra că inelul ţi-a fost furat de această domniţă, aşa va fi, acceptă mustăciosul stăpân al peştilor, nu voi accepta să intre în familia mea o hoaţă! Până atunci, însă, copila va rămâne în Palatul de Smarald, alături de Somn, întâiul meu născut, iar inelul va rămâne sub paza mea. 
  
Până să înţeleagă mai bine ce se întâmplă cu ea, Stela rămase fără inelul pe care mustăţile i-l scoaseră de pe deget. Regele peştilor îl învârti câteva momente studiind împletitura aurie şi steaua de mare incrustată în el, după care îl trecu prin lanţul gros pe care îl purta la gât, întorcându-se la masă. Îi făcu semn Stelei să se aşeze alături de Somn. 
  
- Ai gătit bine! Dacă vei deveni nora mea, ţie îţi va reveni sarcina de a administra bucătăriile regale. Ce spui? 
  
Stela privi tremurând în ochii rotunzi şi sticloşi ai regelui peştilor. Îi era teamă de el, chiar dacă se spunea că niciodată marea nu avusese un rege mai înţelept şi mai cinstit. 
  
- Cum vă e voia, şopti abia auzit, emoţionată şi mai mult de prezenţa tânărului prinţ al peştilor în stânga ei. 
  
Mulţumit de răspuns, regele peştilor făcu semn mesenilor să se întoarcă spre platouri şi să continue masa. Stela nu putu înghiţi nimic. Gândurile îi călătoreau înapoi în timp, pe vremea când tatăl ei, cavaler al Ordinului de Coral şi mama ei, stăpâna stelelor de mare, mai trăiau încă, protejând-o de toate pericolele din mare sau de pe ţărm. Copilăria ei frumoasă se încheiase odată cu furtuna aceea cumplită în care, încercând să salveze o corabie de pescari, părinţii ei îşi pierduseră viaţa. Din acel moment, Stela preluase îndatoririle mamei sale, stelele de mare devenind singura ei familie. O urmau pretutindeni, mulţumite de grija pe care stăpâna lor le-o arăta. Fusese fericită până ce regele racilor se hotărâse să o ia de soţie şi începuse să o urmărească peste tot. Multă vreme nu reuşise să ajungă la ea, pentru că, stelele de mare având ochi pe fiecare braţ, reuşeau să vadă în cinci direcţii în acelaşi timp, aşa încât racilor le era greu să se apropie de ele, iar inelul magic le călăuzea pe fundul mării pe nişte trasee necunoscute crustaceelor. Fusese nevoie de magie pentru a o răpi, dar cu toate acestea, nu fusese supusă. Acum, simţea că mai avea puţin până ce urma să fie supusă într-un fel sau altul, fie de regele racilor, fie de regele peştilor. Avea nevoie să se gândească la o scăpare, dar cum să facă asta fără inelul ei? 
  
- Nu mănânci? 
  
Îl privi pe prinţul peştilor, neînţelegând pe moment ce dorea de la ea. Era un tânăr cu trăsături frumoase şi un început de mustaţă care anunţa că, în ani, va semăna cu tatăl său din acest punct de vedere. 
  
- De ce ai spus că sunt aleasa ta? 
  
- Te-a deranjat? 
  
O privea atent, iar în ochii săi, Stela văzu înţelepciune şi linişte. 
  
- Nu ştiu, ajută la ceva? 
  
Somn râse uşor. Aşeză câteva midii zemoase în faţa ei şi îi spuse: 
  
- Ai nevoie de hrană. Vei gândi mai bine şi vei avea mai multă putere. 
  
Avea dreptate, desigur. 
  
- Regele racilor îi va convinge pe toţi că sunt o hoaţă şi o mincinoasă, suspină Stela. 
  
- Eşti? 
  
Fata abia se abţinu să nu-i arunce mâncarea în cap la acea întrebare. Încet, mânia i se transformă în disperare, apoi în durere. Somn părea să citească corect toate stările prin care trecea ea şi nu o mai asaltă cu alte întrebări. 
  
- Nu sunt, răspunse ea într-un târziu. Nu-mi doresc decât să mă întorc în micul meu castel, să am grijă de stelele mele de mare şi să fiu lăsată în pace. Nu am căutat să mint pe nimeni şi nu am furat de la nimeni. Nu înţeleg de ce regele racilor m-ar dori de soţie tocmai pe mine şi de ce nu acceptă decizia mea. 
  
- Nu înţelegi? Somn îi mângâie uşor conturul feţei. Eşti incredibil de frumoasă. Şi eu mi-aş dori să te am de soţie… 
  
Stela îşi aplecă privirea încurcată. 
  
-… doar că mie, continuă prinţul peştilor, nu mi-ar face plăcere să îţi forţez mâna şi aş fi de-a dreptul încântat să îţi doreşti şi tu acest lucru. 
  
- Sunt atâtea sirene frumoase în mare… 
  
- Niciuna nu este atât de minunată ca tine! 
  
Nemaigăsind ce să-i răspundă şi încurcată de felul în care vorbea cu ea, Stela privi către regele peştilor, observând că acesta îi privea fix, legănându-şi mustăţile. 
  
- Tatăl tău ne priveşte, îi şopti prinţului. 
  
- Sunt sigur că e încântat de ideea de a avea o noră atât de frumoasă şi pricepută. 
  
- Te cam grăbeşti cu concluziile! 
  
- Crezi? 
  
Zilele pe care le petrecu Stela în Palatul de Smarald continuară în acelaşi fel în care începuseră, cu tachinări din partea prinţului, cu priviri iscoditoare din partea regelui şi cu mese nesfârşite, la care participau tot felul de invitaţi şi de care ea trebuia să aibă grijă pentru a fi perfecte. Aproape că uitase de regele racilor când acesta îşi făcu apariţia într-o zi la porţile Palatului de Smarald însoţit de două sirene şi o întreagă armată de raci cu cleşti uriaşi. 
  
- Am venit cu dovada, îl anunţă pe regele peştilor! Aceste două sirene pot depune mărturie că au văzut cum mi-a fost dăruit mie inelul magic şi cum mi-a fost furat de către stăpâna stelelor de mare. 
  
- Aşa deci, zise regele peştilor, să fie adusă Stela în faţa mea, avem o judecată de făcut aici. 
  
Somn o însoţi pe fată în sala tronului. Ascultară amândoi ce avea Rac de spus. Stela nu-şi putea lua ochii de la cele două sirene martore. Nu le văzuse în viaţa ei şi chiar crezuse că le cunoaşte pe toate sirenele mării. 
  
- Ce ai de spus în apărarea ta, o întrebă regele peştilor? 
  
- Eu…ezită Stela, ce să spun? Inelul mi-a fost dăruit de naşa mea… 
  
- Ai mai spus asta, sări regele racilor. 
  
Întristată, stăpâna stelelor de mare povesti cum trăise liniştită până ce Rac se hotărâse să o ia de soţie, cum îl refuzase, cum fusese transformată în stea de mare, cum o găsise femeia cea sărmană şi cum scăpase în cele din urmă din cutia în care fusese închisă. 
  
- Şi unde e acum femeia care te-a salvat, sări regele racilor? 
  
- Aici eu pun întrebările, îl atenţionă calm regele peştilor! Deci, unde e acea femeie? 
  
Stela trebui să recunoască că nu ştia unde dispăruse femeia. 
  
- A dispărut odată cu apariţia regelui racilor în casa ei. 
  
- Asta e închipuire ta, sări din nou Rac, cum poţi dovedi? 
  
- Poate ai transformat-o, aşa cum m-ai transformat pe mine. 
  
Regele racilor râse în hohote: 
  
- Eu am adus dovada, tu nu poţi dovedi nimic din ceea ce ai spus! 
  
Dovada ta sunt vorbele acestor sirene pe care nu le-am întâlnit în viaţa mea, se aprinse Stela. 
  
- Ia să vedem, îşi întinse regele peştilor mustăţile, care dintre cei doi minte? Racul a adus două martore care susţin că inelul i-a fost dăruit lui. Cine a făcut un asemena dar, întrebă brusc? 
  
- Zâna sirenelor, zise regele racilor, mi l-a dăruit în semn de recunoştinţă pentru sprijinul meu la construirea noului ei palat, de aceea sunt aici aceste două sirene să depună mărturie. 
  
- Şi cum ţi-a fost furat? 
  
- Ea, arătă Rac către Stela, mi l-a cerut să îl privească, după care şi l-a pus pe deget şi a dispărut cu el. 
  
- Aşa, iar cele două sirene au fost de faţă şi nu au putut-o reţine. 
  
- Nimeni nu s-a aşteptat la aşa ceva din partea unei domniţe, replică regele racilor, din ce în ce mai roşu la faţă. 
  
- Sunt curios, zise regele peştilor, ce puteri are acest inel magic? 
  
- Încă nu l-am încercat, mi-a fost furat înainte de a-l folosi. 
  
- Ce puteri are inelul, Stela? 
  
Fata tresări şi privi mustăţile care se unduiau în faţa ei. 
  
- Este condus de puterea gândului şi luminează traseul pe care ţi-l doreşti, chiar dacă e vorba de căutarea unui obiect pierdut sau a unui drum secret. 
  
- L-ai folosit? 
  
- Da. 
  
- Înainte sau după ce a fost furat? 
  
- Eu nu l-am furat! L-am folosit încă din copilărie, când mi-am căutat părinţii… 
  
- Aşa deci, păi unde dispăruseră? 
  
- Au plecat în timpul unei furtuni să salveze un vas de pescari. 
  
- Şi i-ai găsit cu ajutorul inelului? 
  
- Am găsit doar locul în care au pierit. 
  
Regele peştilor scoase inelul de pe lanţul de la gât şi îl plimbă de-a lungul unei părţi de mustaţă, apoi de-a lungul celeilalte. 
  
- Ce să facem, deci? Să-l desfacem în bucăţi, să vedem dacă descoperim cui a aparţinut de fapt, Zânei Sirenelor sau Zânei Scoicilor. 
  
Regele racilor ridică din umeri, fiind sigur că un astfel de gest era inutil. Studiase inelul şi în forma strălucitoare şi în forma pietrificată, dar nu găsise nici măcar o zgârietură pe suprafaţa împletiturii sau pe steluţa magică incrustată în aceasta. Stela, însă, îşi împreună palmele în dreptul inimii şi începu să se roage: 
  
- Te rog, nu, prea-bunule rege, este o moştenire şi se va distruge. 
  
- Altfel nu am cum să judec această pricină. Sau… dacă recunoşti că nu îţi aparţine, atunci nu mai are rost să îl desfacem. 
  
Stela amuţi şi îşi aplecă privirile. Pe trena rochiei sale verzi, urcau câteva steluţe de mare, fixând-o cu ochişorii lor umezi. Ezita între a lăsa inelul naşei să fie distrus şi a renunţa la libertatea ei, recunoscându-se pe nedrept prizoniera racilor. 
  
- Deci, să-l desfacem! 
  
- Nu, strigă Stela, nu e al meu, după care se prăbuşi plângând în sughiţuri la picioarele tronului. 
  
Regele peştilor se ridică cât era de lung îşi flutură ameninţător toate înotătoarele: 
  
În Palatul de Smarald nu este permisă minciuna, strigă tunător! Iar acum am forţat o copilă să mintă pentru a-şi salva darul preţuit, numai ca să pot afla un adevăr ascuns chiar de un rege. Racule, nu ţi-a păsat de inel, l-ai fi lăsat făcut bucăţi pentru că nu însemna nimic pentru tine, pentru că era al Stelei. Am judecat pricina şi te găsesc vinovat de toate acuzaţiile aduse ţie de stăpâna stelelor de mare. Vei fi exilat şi nu vei mai putea pătrunde în Ţinutul peştilor fără voia noastră, dar, înainte de asta, vei transforma la loc toate vieţuitoarele care au căzut pradă magiei tale! 
  
Toţi racii fură scoşi din Palatul de smarald, sirenele recunoscură că, prizonierele racilor fiind, fuseseră obligate să depună mărturie falsă, iar Somn îi ceru mâna Stelei în faţa tuturor peştilor. Când fata accesptă să îi devină soţie, regele peştilor îşi întinse mulţumit mustăţile, gândindu-se deja la mesele bogate şi minunate pe care le putea organiza nora lui. 
  
În nopţile cu lună plină, la stânca asemănătoare unui chip de om, cunoscută sub numele de Stânca Moşului, pescarii povestesc că apare o femeie neasemuit de frumoasă, care pare să caute pe cineva de-a lungul ţărmului. Doar noi ştim că Stela speră ca regele racilor să transforme la loc toate fiinţele care au căzut sub vraja lui şi astfel, ea să o găsească pe femeia cea sărmană care a salvat-o din cutia îngropată în nisip. Eu am încălecat pe o scoică brună şi am plutit pe mare să mai culeg încă o poveste bună. 
  
Referinţă Bibliografică:
POVESTEA STELEI / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1728, Anul V, 24 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!