Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   



POVESTEA ANEMONEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Departe, la capătul lumii, se află un ocean atât de adânc, încât nimeni nu ştie dacă acesta are fund şi atât de misterios, încât nici un marinar nu s-a încumetat vreodată să-i atingă apele, nici măcar cu o bărcuţă pescărească, pentru că, orice încearcă să plutească pe suprafaţa lui, dispare imediat. Numele lui este Oceanul Fără Sfârşit şi aceasta doar pentru că nimeni nu a reuşit vreodată să descopere unde se termină imensa întindere de apă de la capătul pământului. Oamenii se fereau să ajungă la ţărmul stâncos, nu numai de teama de a nu dispare la cea mai mică adiere care sufla dinspre ocean, ci şi din pricina regelui Algus, stăpânul apelor misterioase, un tiran după spusele celor mai mulţi, care stârnea din senin furtuni cumplite, cu valuri mai înalte decât cei mai înalţi copaci, măturând ţărmurile până departe pe uscat. Se mai povestea că palatul lui Algus este plin de bogăţii neînchipuite şi nepăzite, pentru că nimeni nu ar fi putut să găsească vreodată locul în care a fost ridicat sălaşul regelui. 
  
Ei, dar oamenii inventează mult pe seama lucrurilor pe care nu le cunosc! Algus era un rege bun, după părerea vieţuitoarelor oceanului. Puţin cam repezit, se mânia iute, ce-i drept, dar era un stăpân inimos, corect şi mai ales un bun gospodar, ceea ce conta cel mai mult în lumea apelor. În regatul său, nu exista nici o vieţuitoare fără sălaş, iar regulile oceanului făceau ca toate lucrurile să meargă aşa cum trebuie, spre mulţumirea tuturor. Algus avea o mândreţe de fată, pe nume Anemona, cu ochii verzi precum ierburile de pe fundul oceanului şi păr bălai precum nisipul ce se strecura printre stâncile de pe ţărm. Mama ei, Marina, regina sirenelor, se transformase la naşterea ei într-o stea de mare, lăsând-o în grija lui Algus, pentru că, dacă nu ştiaţi, nu e în legea firii sirenelor să aibă copii. Din marea ei dragoste pentru Algus, Marina şi-a sacrificat viaţa, dăruindu-i minunea de fetiţă care avea să devină prinţesa oceanului. Poate că acesta era şi motivul pentru care Algus, neîmpăcat cu pierderea dragii lui regine, era mereu morocănos. Oricum, nu o pierdea din ochi de dragă pe Anemona, care crescuse blândă, înţeleaptă şi mai ales dreaptă cu toate vieţuitoarele oceanului. 
  
Anemona îşi iubea şi ea peste măsură tatăl şi se străduia să îl ajute în treburile regatului, dar, de cele mai multe ori îi plăcea să înoate fără nici o ţintă, numai şi numai de dragul de a descoperi noi şi noi întâmplări din Oceanul Fără Sfârşit. Într-una dintre plimbările sale, ajunsă în apropierea unui vulcan pe care îl credea demult stins, îi atrase atenţia un ţipăt ascuţit care părea să vină chiar din interiorul craterului. Înotă cu repeziciune peste marginea abruptă, tocmai la timp să vadă un căluţ de mare roşcovan prins în tentaculele unei caracatiţe imense. 
  
- Opreşte-te, strigă Anemona, dă-i drumul căluţului! 
  
Caracatiţa o privi cu un ochi şi rânji spre ea batjocoritor: 
  
- N-am să renunţ la prânzul meu, fii sigură! Prea puţin îmi pasă că eşti fiica lui Algus, trebuie să mănânc şi trebuie să o fac chiar acum! 
  
Anemona nu mai stătu pe gânduri. Apucă un mănunchi lung de alge şi, profitând de neatenţia caracatiţei care îl trăgea pe căluţ să îl înghită, îi prinse toate braţele într-un lasou de plante, făcând-o să îşi scape prada. Fără să piardă timpul, căluţul ţâşni afară din vulcan cu Anemona după el, urmaţi de blestemele caracatiţei care se căznea să-şi desfacă legăturile. Se opriră doar când lăsară mult în urmă vulcanul. 
  
- Îţi mulţumesc, şopti căluţul atingând mâna Anemonei cu boticul său, era cât pe ce... 
  
- Ei bine, cam aşa se întâmplă atunci când încalci regulile oceanului, îl mângâie pe spate fiica regelui, nu mă aşteptam să găsesc un căluţ de mare în zona aceasta. 
  
- Căutam un loc în care să stau puţin singur. Am şaptezeci de fraţi din cauza cărora în căsuţa noastră e o hărmălaie de nedescris. Nu-mi pot auzi nici măcar gândurile! Nu mi-am dat seama unde am ajuns decât atunci când era deja târziu. 
  
Anemona se hotărî să îl ia pe căluţul de mare cu ea. Chiar avea nevoie de cineva care să îi tragă trăsurica pe care i-o dăruise Algus cu puţin timp în urmă. Perluţă, căci aşa îl chema pe căluţul salvat de ea, fu peste măsură de bucuros şi mândru de noua sa îndatorire şi făcu mai mult de atât chiar, îşi aduse prietena pe nume Steluţa să tragă alături de el minunăţia de trăsurică de care erau prinse scoici roz, melci lucioşi şi perle scânteietoare. Încet, încet, vieţuitoarele oceanului au început să se obişnuiască cu trăsurica Anemonei, iar Perluţă şi Steluţa au devenit nişte vedete printre căluţii de mare. Cel mai mulţumit, însă, era Algus, căci fiica lui nu mai înota singură te miri prin ce colţ de ocean din care să nu ajungă la timp acasă şi să-i dea lui emoţii. Putea acum să-şi vadă liniştit de domnie şi chiar să mai tragă câte un pui de somn în tronul său uriaş ridicat în mijlocul unui coral scânteietor. 
  
Dar, oceanul nu este o lume chiar atât de paşnică precum ai crede, iar Algus nu putea să ştie chiar tot ce se petrece în fiecare bucăţică de împărăţie, cu toată armata lui de rechini şi reţeaua lui de delfini-informatori. Într-una din zilele în care moţăia tihnit, în sala tronului apăru Marinică, cel mai bun delfin-informator. 
  
- Măria Ta, am găsit trăsurica Anemonei plutind spre ţărm... fără cai şi fără prinţesă! 
  
Algus sări de pe tron, stârnind un uragan cumplit la suprafaţa oceanului. 
  
- Unde a dispărut fiica mea? 
  
- O căutăm, stăpâne, dar trebuia să vă spun că nu am reuşit să dăm de ea sau de caii ei în zona în care am găsit trăsurica. 
  
Algus adună imediat toate vieţuitoarele oceanului şi le porunci să o caute pe Anemona. Întristaţi de dispariţia prinţesei lor, locuitorii regatului porniră să scotocească fiecare petic de ocean. După o căutare de trei zile fără rezultat, se întoarseră la îndatoririle lor, singurii care continuară să o caute fiind delfinii-informatori. Marinică era cel mai înverşunat căutător, pentru că, fiind sfetnicul lui Algus, nu putea să nu constate că regele oceanului era gata să înnebunească de durerea pierderii fiicei sale, iar furtunile pe care le stârnea deveniseră periculoase chiar şi pentru vieţuitoarele oceanului, răscolind nisipurile de pe fundul lui şi tulburând într-atât apele, încât nimeni nu mai reuşea să se hrănească sau să înoate liniştit. 
  
Într-una din zilele cele mai negre ale lui Algus, când curenţii puternici de pe fundul oceanului măcinat de furtună îl purtaseră pe Marinică în apropierea unui lanţ muntos subacvatic, delfinul descoperi o peşteră subacvatică închisă cu zăbrele împletite din cea mai groasă iarbă de mare. Curiozitatea lui de informator îl împinse să cerceteze împrejurimile acelui loc neobişnuit, iar simţurile sale fine îl avertizară că undeva în adâncul peşterii plângea cineva. 
  
- Heeeiii, strigă Marinică, e cineva acolo? 
  
Plânsul încetă imediat. Delfinul îşi strecură botul prin ochiurile zăbrelelor şi mai făcu o încercare de a descoperi cine plângea în peşteră. 
  
- Heeiii, sunt Marinică, sfătuitorul lui Algus! Dacă ai nevoie de ajutor, spune! 
  
- Ajutor, prinse Marinică ecoul stins al unei şoapte ca o părere. 
  
Atât a fost de-ajuns pentru delfin ca să se repeadă înapoi la palat şi să revină cu doi soldaţi rechini-ciocan, care desfăcură zăbrelele în câteva minute şi reuşiră să scoată din fundul peşterii pe cei doi căluţi de mare ai Anemonei, aflaţi într-o stare de mai mare jalea, cu trupurile însângerate şi boticurile sfârtecate. 
  
- Cine a îndrăznit să facă asta, răcni Algus de îndată ce Marinică reuşi să-i aducă pe cei doi căluţi în faţa sa? Unde e Anemona? 
  
Când Perluţă reuşi să-şi vindece boticul şi să vorbească, le povesti cum fuseseră atacaţi de un monstru uriaş, care-i aruncase în fundul peşterii şi o răpise pe Anemona. La înrebările regelui, căluţul de mare îşi aminti doar că nu mai văzuse un astfel de monstru oceanic, că acesta era mai lung decât zece balene puse una lângă alta şi mai lat chiar decât cinci, că avea două capete uriaşe şi o coadă care se termina cu o săgeată ascuţită şi veninoasă. 
  
- De unde a apărut acest monstru în oceanul meu? Aduceţi-o pe bătrâna Coral, prezicătoarea oceanului la mine! 
  
Până ce bătrâna prezicătoare fu adusă la palat, în jurul lui Algus se strânseseră vieţuitoare din toate colţurile oceanului, curioase să afle ce pericol apăruse în lumea apelor. 
  
- Ştiu de ce m-ai chemat, Algus, dădu din cap Coral, înfăşurându-şi mai bine în jurul gâtului şarpele care îi ţinea loc de colier. Monstrul cel uriaş nu este decât slujitorul lui Triton, regele mărilor, care a auzit de bogăţia ta şi doreşte să îşi întindă puterea şi asupra oceanelor. Nu ştiu unde o ţine Triton pe Anemona, dar te asigur că nu a scos-o din ocean şi că, monstrul este cheia eliberării ei. Răpune-l, iar fata ta îşi va găsi singură drumul înapoi spre casă! 
  
Algus sări de pe tronul său şi făcu un semn să i se aducă trăsura. Bătrâna începu să râdă în hohote ascuţite, spre nedumerirea tuturor. 
  
- Eşti tu mare, puternic şi înţelept, Algus, dar nu mai eşti tânăr, iar monstrul nu poate fi răpus decât de un tânăr născut în marea din care s-a născut monstrul, unul din doi gemeni aşa cum sunt gemene capetele monstrului. 
  
- Şi unde găsesc eu un astfel de tânăr? 
  
- Nu te grăbi Algus, vom cerceta şi vom afla! 
  
Coral ceru să i se aducă un pumn de perle negre, un pumn de perle albe şi două stele de mare. Le amestecă cu unul dintre degetele ei lungi şi noduroase, apoi suflă asupra lor un nor de nisip, acoperindu-le vederii celor prezenţi. 
  
- Acum... Învârtite, răsucite, împletite, desfăcute, chiar aşa, pe nevăzute, arătaţi-mi locul unde, căutatul se ascunde. 
  
La cuvintele bătrânei, nisipul se împrăştie în apă, perlele albe se înşirară una după alta printre cele negre, construind împreună cu stelele de mare o schiţă pe care Coral o atinse cu ochii închişi. Prezicătoarea dădu din cap cu pleoapele tremurând ca şi când s-ar fi aflat sub puterea unei vrăji. Mai apoi, brusc, deschise ochii şi puse mâna pe umărul regelui. 
  
- Algus, mi-ai fost ca un frate şi o iubesc pe Anemona ca pe propria mea fiică, dar... flăcăul care l-ar putea ucide pe monstrul trimis de Triton nu este ceea ce aş încerca eu ca soluţie. Hai să ne mai gândim şi să încercăm altfel să ajungem la Triton, chiar dacă durează mai mult! 
  
- Nu am timp, Coral, cine ştie unde e Anemona şi în ce stare este! Ce este cu flăcăul acesta despre care mi-ai spus că ar putea ucide monstrul? 
  
- A fost exilat din marea în care s-a născut şi este întemniţat pe o insulă a pedepselor. Se pare că ucide cu sânge rece orice vietate, chiar şi pe cei de-o seamă cu el. Semnele mele arată că a curmat două vieţi deja, de aceea a fost pedepsit. 
  
- Vreau să ştiu unde e insula pe care a fost întemniţat, răcni Algus, am să vorbesc cu el! Dacă este singurul care poate să-l facă pe monstrul marin să dispară şi să mi-o aducă pe Anemona înapoi, atunci nu îmi pasă nici cine e şi nici ce a făcut înainte. 
  
- Îţi pui viaţa în pericol, Algus! 
  
- Singurul lucru care contează cu adevărat pentru mine e ca Anemona să se întoarcă. Dacă aici nu ar fi fost casa ei şi dacă am fi avut unde să mergem, te asigur că i-aş fi cedat lui Triton întreg oceanul numai să-mi redea fiica. 
  
Toate vieţuitoarele ştiau că Algus îşi iubeşte copila, dar nu le venea să creadă că regele lor ar fi renunţat la întregul ocean şi la tot ce construise până atunci doar ca să îşi recapete copilul. Cu spaimă, îl văzură pe stăpânul lor urcând în trăsură şi pornind vijelios spre insula despre care pomenise bătrâna prezicătoare a oceanului. Marinică îl urmă, făcând semn celor doi rechin-ciocan să li se alăture. Cu micul său alai, stăpânul Oceanului Fără Sfârşit ajunse la insula pedepselor abia după o zi şi o noapte de înotat forţat. Delfinul era destul de îngrijorat de starea regelui, care nu mai scosese o vorbă încă de la plecare. Pescăruşul trimis în recunoaştere se întoarse curând, aducând vestea că pe insulă se aflau trei tineri. Algus nu putea trimite acum după Coral, bătrânei i-ar fi luat mai mult de două zile să ajungă la insulă, iar timpul se scurgea tăcut, ţinându-l pe rege încă departe de copila lui. 
  
- Cum să aflăm care dintre ei este unul din gemeni, cel născut în marea monstrului din oceanul noastru? 
  
- Să-i întrebăm? 
  
Algus îl privi urât pe rechinul care îndrăznise săpună întrebarea: 
  
- Îi vom lua pe toţi trei! 
  
- Tipic Algus, mormăi rechinul. 
  
Regele stârni o furtună cumplită, iar valurile înalte spălară întreaga insulă, înfăşcându-i pe cei trei flăcăi. Nesimţitor la strigătele lor de groază, Algus nu se opri decât în faţa palatului său, unde îl aştepta Coral. 
  
- Ştiam că ai să faci asta, murmură bătrâna. 
  
- Bun! Acum să-mi spui care din cei trei tineri este cel căutat de noi! 
  
- Nu ştiu, recunoscu bătrâna privind flăcăii îngenuncheaţi în faţa tronului. Toţi trei s-au născut în marea stăpânită de Triton, toţi trei sunt perechea unui geamăn, toţi trei au ucis şi au fost pedepsiţi. Asta înseamnă că Triton s-a gândit că vei încerca să îl găseşti pe cel care ar putea ucide monstrul şi a găsit soluţia să te împiedice să o faci la timp. 
  
- Dacă a scos-o pe Anemona din ocean... 
  
- Nu, dădu din mână bătrâna, îi simt bătăile inimii în valurile Oceanului Fără Sfârşit! 
  
- Deci nu e... 
  
Algus nu putu rosti cuvântul, dar Coral o făcu: 
  
- Nu e moartă! 
  
Regele se cutremură. Privi spre cei trei tineri rămaşi în poziţia în care fuseseră lăsaţi de soldaţii rechini. Toţi trei aveau pletele întunecate şi ochi albaştri. Singurul lucru care îi deosebea era forma feţei şi înălţimea. Refuzară să vorbească cu el, chiar dacă regele le povesti despre fiica lui şi le promise averi nemăsurate dacă aveau să îl ajute să-şi recapete copila. Marinică ştia că Algus era la un pas de disperare şi nebunie, aşa că hotărî să se furişeze noaptea în apropierea încăperii în care fuseseră întemniţaţi în cele din urmă cei trei prizonieri. Se felicită pentru ideea avută când, puţin după miezul nopţii, îl auzi pe unul dintre flăcăi spunându-le celorlalţi: 
  
- Algus nu-şi va da seama de capcană! 
  
- Nu-mi pasă de Algus, vorbi altul, vreau să ies cât mai repede de aici! Sper să nu-i ia o veşnicie lui Coral să facă treaba asta. 
  
- Ar trebui să fie simplu pentru ea, zise şi al treilea. Odată ieşiţi, îl vom prinde fără probleme pe bătrân, iar Triton ne va răsplăti regeşte! 
  
- Algus chiar a crezut-o pe Coral, râse unul dintre ei. 
  
- De ce să nu o creadă? Tot ce a spus a fost adevărat, doar că ea ştia mai bine că Arin este singurul care l-ar fi putut ajuta pe regele Oceanului Fără Sfârşit. 
  
- Iar Arin este înlănţuit bine pe fundul mării, fără să ştie măcar care este fapta pentru care se face vinovat. Triton nu îşi face probleme că Algus l-ar putea găsi. Pentru asta, ar trebui să pătrundă cineva în mare şi să se apropie de temniţele palatului său. 
  
Marinică ajunse acasă tremurând la gândul trădării lui Coral şi a pericolului care trebuia înlăturat de îndată. Oricât se strădui, nu găsi alt mod de a acţiona urgent, decât să îl trezească pe Algus şi să-i repete cele auzite de la prizonieri. Stăpânul său scoase un răcnet teribil la aflarea veştilor, dar delfinul reuşi să îl potolească: 
  
- Triton este doar regele mărilor, tu eşti regele Oceanului Fără Sfârşit. Ai mai mulţi supuşi decât ar putea visa el şi cu toţii te iubesc şi ar fi gata să-şi dea viaţa pentru tine şi pentru Anemona. Tot ce trebuie este să îţi foloseşti înţelepciunea şi puterea să ieşim din impasul în care am intrat. Eu am să plec în ţinutul mărilor şi îţi promit că voi da de flăcăul numit Arin. Ai încredere în mine şi nu te lăsa pradă mâniei şi deznădejdii! Anemona are nevoie de tine să fii puternic şi invincibil! 
  
- Ai dreptate, bunul meu sfetnic! De îndată o voi pune sub urmărire pe prezicătoare şi îi voi trimite înapoi în insula pedepselor pe cei trei oameni ai mării, cu o escortă din cei mai fioroşi rechini, care să se asigure că nu vor părăsi niciodată insula. 
  
Delfinul plecă înainte ca regele oceanului să-i alunge pe cei trei prizonieri. Algus nu mai putu închide ochii în acea noapte. Rămase multă vreme nemişcat în tronul său, cu gândurile la multiubita şi gingaşa lui copilă, încercând să-şi întărească inima obosită cu speranţa că Marinică îl va găsi pe Arin cât mai repede. Când Coral apăru în faţa sa, regele îşi înăbuşi cu greu ura şi durerea, poftind-o să se aşeze cu el la masă. 
  
- Am aflat că ai dat poruncă să fie alungaţi cei trei tineri, zise ea într-un târziu. 
  
- Ai citit în perle? 
  
- Nu, dădu bătrâna din cap, am trecut pe-acolo când încă nu se luminase de ziuă. 
  
- Ce mai zic viziunile tale? 
  
- Te gândeşti să porneşti război împotriva lui Triton? 
  
Algus îşi strânse pumnii supărat. Acum i se părea clară trădarea bătrânei şi dorinţa ei de a-l conduce spre pieire. Îşi frământă fruntea cu degetele împodobite de inele preţioase, părând că se gândeşte la întrebarea femeii. Coral aşteptă cât aşteptă, după care, ceru celor câţiva peşti-clovn care serveau la masă, să i se aducă cinci fire de alge roşii, cinci fire de alge verzi şi cinci fire de alge negre. Împleti firele între ele şi le scutură pentru a face câteva valuri în apropierea regelui, care o privi încruntat. 
  
- Duşmănie, vânt, furtună, peste fire să îmi spună, ce este sortit să fie ca să curme-acea hoţie! 
  
Algus văzu cum se desfac algele, cele roşii transformându-se în săgeţi, cele verzi în suliţe, iar cele negre în care de luptă. Bătu cu pumnul în masă: 
  
- Nu am să pornesc război împotriva lui Triton, orice ar arăta semnele tale, strigă înfuriat. Ultima dorinţă a preaiubitei mele Marina a fost să nu mă mai războiesc cu nimeni, iar eu am să i-o respect. Am să o găsesc pe Anemona, chiar dacă trebuie să răscolesc toate apele de pe pământ, picătură de picătură! 
  
Uraganul stârnit de mânia lui Algus ridică un val de nisip şi de scoici de pe fundul oceanului. Speriată, Coral părăsi palatul regelui mării, fără să îşi dea seama că, puţin în urma ei, se strecurau Perluţă şi Steluţa. Căluţii de mare nu aveau simţurile delfinilor-informatori, dar se puteau strecura ca nişte umbre în cele mai mici locuri, aşa încât nu le fu greu să o urmărească pe bătrâna prezicătoare. Se ghemuiră speriaţi unul în altul, ascunzându-se după un pâlc de ierburi unduitoare când aceasta se întâlni cu monstrul uriaş care le răpise stăpâna. 
  
- Ce-ai făcut cu Algus, o întâmpină monstrul lovind cu coada nerăbdător în stânga şi în dreapta? Nu am primit semnalul tău! 
  
- Te grăbeşti, Valkan, iar mie nu-mi place graba, mormăi bătrâna. 
  
- Aştept cam demult să intru în palatul lui Algus. Urzelile tale mi se par prea complicate şi prea încete pentru setea mea de putere şi de răzbunare. 
  
- Nu ai decât de câştigat dacă îi vom învrăjbi pe cei doi regi. Acum, Algus crede că Triton e vinovat pentru răpirea Anemonei şi nu va dura mult până va porni războiul împotriva lui. Tu trebuie doar să păzeşti fata, să nu dea nimeni de ea până ce planurile noastre vor da roade. 
  
- De ce a trebuit să-i vorbeşti despre cel care mă poate învinge? 
  
- O minciună bună se construieşte cel mai bine pe un sâmbure de adevăr, îşi mişcă bătrâna degetul arătător spre monstru, atingându-i fruntea. Dar nu are cum să te sperie acest lucru atâta timp cât Arin, fiul lui Triton, a fost întemniţat de propriul său tată. 
  
- Ai avut tu grijă de asta, râse gros monstrul, Triton crede că fiul său a ucis sirenele-ursitoare, iar flăcăul nu-şi mai aduce aminte nimic din noaptea în care ai avut grijă să-i torni o licoare magică în cupă. 
  
- Ai încredere în mine, în curând, ambele regate vor fi la picioarele tale. 
  
- Până atunci, poate că mă laşi să-i înfulec pe cei trei flăcăi de pe insula pedepselor, mi-e dor de carne fragedă! 
  
- Cu ei am alt plan! Ar face orice să reintre în graţiile lui Triton şi să se întoarcă în mare. 
  
Căluţii de mare aşteptară nemişcaţi până ce Coral se despărţi de monstrul cu două capete şi se întoarse în peştera ei, după care se hotărâră să se despartă. Steluţa avea să se întoarcă în palatul regelui, să îi relateze acestuia discuţia dintre Coral şi Valkan, iar Perluţă avea să o urmărească pe bătrâna prezicătoare în continuare. Căluţul de mare nu aşteptă prea mult în preajma sălaşului bătrânei, că aceasta apăru curând purtând o pelerină cu glugă care îi acoperea faţa şi un coş mare pe braţ, înotând grăbită printre stâncile unui defileu care se deschidea în preajma lanţului muntos subacvatic din locul în care fusese răpită Anemona. Perluţă îşi simţea inima bătându-i în gât şi micuţele aripioare înţepenite de emoţie, căci bănuia că bătrâna mergea să-i ducă prinţesei de mâncare. Nu peste mult timp, Coral ajunse în faţa unui turn stâncos, păzit de uriaşa caracatiţă de care scăpase Perluţă cu ajutorul Anemonei. Tentaculele erau întinse pe tot peretele turnului, iar corpul diform ar caracatiţei acoperea mica deschidere care ar fi trebuit să-i ţină prinţesei loc de fereastră. Coral deschise poarta turnului cu o cheie imensă şi se strecură printre braţele caracatiţei, dispărând în întunecimea turnului. Imediat, Perluţă se întoarse şi porni ca vântul spre palatul lui Algus. 
  
Regele Oceanului Fără Sfârşit se afla în sala tronului, înconjurat de soldaţii săi rechini. La veştile aduse de Steluţa şi Perluţă, Algus luase foc. Furtuna pe care o stârni pe fundul oceanului, reuşi să alunge toate vietăţile din preajma palatului. Cum de îndrăznea o bătrână să înfrunte doi regi şi să-i pornească unul împotriva celuilalt? Cine era de fapt Valkan şi de ce dorea răzbunare? Biata lui fetiţă, închisă într-un turn despre care el nu ştia? În oceanul său? Tocmai când se ridicase, pregătit să pornească cu întreaga armată spre locul despre care îi vorbise căluţul de mare, în faţa lui se înfăţişă Marinică, însoţit de un tânăr înalt, cu plete lungi, aurii şi ochii albaştri scormonitori. Delfinul îşi ţinuse promisiunea şi îl eliberase pe prinţul mării din închisoare. 
  
- Dacă îl răpui pe Valkan şi îmi eliberezi fata, îţi voi îndeplini orice dorinţă, spuse Algus. Apoi, îl voi invita pe tatăl tău, regele mărilor, în palatul meu pentru a lămuri câteva lucruri şi a-i pedepsi pe cei vinovaţi de vrajba noastră. 
  
Însoţit de Marinică şi de Perluţă, prinţul Arin porni către turnul în care era închisă Anemona. Încet, încet, micului grup se alăturară câţiva dintre prietenii prinţesei, o broască ţestoasă bătrână şi înţeleaptă, un crab cu cleşti puternici şi un pui de rechin alb. Ajunseră cu toţii în preajma turnului abia când se lăsa întunericul, iar prin apele adânci, umbrele lanţului muntos alungau orice sclipire a rezelor lunii. Se opriră la o distanţă destul de mare de locul în care era închisă fata lui Algus, aşa încât uriaşa caracatiţă să nu-i poată simţi. 
  
- Aştepaţi-mă aici, le şopti Arin, mă duc în recunoaştere. 
  
Caracatiţa adormise în vârful turnului, iar tentaculele îi atârnau de-a lungul pereţilor stâncoşi, mişcate de curenţii oceanici, ca nişte ierburi, lăsând să se vadă deschizătura care ţinea loc de fereastră. Prinţul mărilor înotă cu grijă până în apropierea turnului şi privi înăuntru. În încăperea mică, pe singurul pat aşezat lângă perete, dormea o arătare scundă, cu un chip atât de urât, încât fiul lui Triton fu gata să ţipe de uimire. Nu putea fi aceasta fiica lui Algus! 
  
- Cine eşti, auzi lângă tâmpla lui o şoaptă uşoară? 
  
În dreptul ferestrei, din întunericul încăperii, apăru un chip de o frumuseţe fără seamăn. Ochii de culoarea algelor îl tulburară atât de mult pe Arin, încât acesta îşi pierdu graiul. Frumoasa fată aruncă o privire arătării de pe pat, după care îşi strecură mâna prin deschizătura din zid. Prinţul o apucă imediat şi o duse la buze. 
  
- Eu sunt Arin, fiul regelui mărilor, Triton, tu eşti Anemona? Când frumoasa fată dădu din cap cu tristeţe, prinţul continuă, tatăl tău m-a trimis să te eliberez. 
  
- Nu ştiu cum vei putea face asta. Turnul e plin de monştrii zi şi noapte, iar stăpânul monştrilor este cel mai cumplit dintre ei. 
  
Arin căzu puţin pe gânduri, apoi o întrebă: 
  
- De câte ori te hrănesc? 
  
- De două ori pe zi, dar nu ştiu exact în ce moment al zilei vine cel sau cea care aduce mâncarea. Eu nu pot vedea prea multe din acest loc. Ştiu doar că stăpânul monştrilor vine o dată pe zi să mă vadă şi să îmi vorbească. 
  
- Despre ce îţi vorbeşte? 
  
- Despre cum îl va ucide pe tatăl meu, despre cum se va muta în palatul lui şi despre cum va hotărî care îmi va fi soarta dacă nu mă supun poruncilor lui. 
  
- Am să mă întorc, o asigură Arin pe prinţesă înainte de a se desprinde de deschizătura din turn, îţi promit că te voi elibera! 
  
Anemona îi strânse mâna călduros înainte de a se despărţi de prinţ, dorindu-şi ca acesta să poată găsi o cale de a o salva din ghearele lui Valkan, fără să ştie că în apropierea turnului, câţiva dintre prietenii ei erau gata să îi sară şi ei în ajutor. Arin hotărî că primul pas pe care trebuiau să îl facă, era să scape de uriaşa caracatiţă. Perluţă se oferi să fie el momeala care să o atragă în dreptul săgeţilor prinţului, aşa că înotă direct spre capul diform care se odihnea pe turn şi se lovi de el, ca din întâmplare. De îndată ce fu sigur că enormitatea s-a trezit, o luă rapid înapoi spre defileul în care se ascundeau Arin şi însoţitorii săi. Prinţului nu-i fu greu să taie toate braţele caracatiţei cu sabia lui arcuită, după ce o străpunsese de la distanţă cu câteva săgeţi. Între timp, micul pui de rechin alb, se strecurase prin deschizătura turnului şi îşi înfipsese colţii în monstrul care dormea fără grijă în încăpere. Crabul reuşi să descuie uşa turnului, iar prinţul răpuse fiecare monstru care îi apăru în cale pe treptele spre încăperea în care era închisă Anemona. Mare fu bucuria prinţesei când, în cele din urmă, cu ajutorul lui Arin şi al prietenilor săi, reuşi să iasă din turn. 
  
- Unde vă grăbiţi aşa, se auzi o voce cumplită, tocmai când se pregăteau să intre în defileu? 
  
- Monstrul cu două capete, strigă Perluţă înspăimântat, feriţi-vă de coada lui! 
  
- Ia-mă pe mine drept scut, sări broasca ţestoasă în faţa lui Arin care îşi scoase de îndată sabia lui lungă şi curbată! 
  
Începu o luptă aprigă între fiul lui Triton şi Valkan. Monstrul muşca cu ambele capete, dar de fiecare dată îşi mai pierdea câte un şir de dinţi în carapacea rezistentă a ţestoasei. Pe când cei doi erau mai înfierbântaţi, din defileu apăru Coral, bătrâna prezicătoare a oceanului. 
  
- Vino la mine, Anemona, eu am să te salvez şi am să te duc la palatul tatălui tău, strigă ea peste vârtejul stârnit pe fundul oceanului. 
  
Atunci, Marinică se repezi către Coral, o împinse în turnul de piatră, iar crabul blocă uşa după ea, stricând cu cleştii săi puternici încuietoarea, aşa încât bătrâna să nu mai poată ieşi decât atunci când i se dădea voie. Prin deschizătura turnului, prezicătoarea începu să strige la ei: 
  
- Daţi-mi drumul! Valkan e fiul meu şi va ajunge regele oceanului! Mă voi răzbuna pe voi toţi! Daţi-mi drumul! 
  
Aflând de la Perluţă toată povestea răpirii ei, Anemona se apropie de turn şi întrebă cu glas blând: 
  
- Ce ţi-am făcut eu şi cu tata, Coral? De ce ne urăşti atât de mult? 
  
- Valkan e fiul meu şi, nu demult, era un bărbat puternic şi frumos, care s-a îndrăgostit de Marina, regina sirenelor, mama ta! Ea a refuzat dragostea lui şi a fugit de el, ascunzându-se printre sirenele mărilor, în împărăţia lui Triton. A căutat-o neîncetat, ani de zile. Numai eu ştiu ce a simţit când Marina s-a întors în ocean la braţul lui Algus. A crezut că o poate cuceri chiar dacă era soţia regelui, aşa că a folosit magie neagră. Toate acele incantaţii şi licori, l-au transformat într-un monstru la care nu mai privea nici o sirenă. Nu i-a mai rămas decât dorinţa de răzbunare. A început cu sirenele mării, care o protejaseră pe mama ta, ascunzând-o de el şi acum era rândul tatălui tău care i-a furat-o. Cu tine nu ştia încă ce să facă, pentru că semeni cu Marina, mai mult decât ar putea el suporta. 
  
- Mama nu a fost niciodată a lui, Coral, tu ştii asta cel mai bine, pentru că ai fost apropiată sirenelor. Dacă Marina l-a ales pe Algus pentru că aşa a simţit, nu înseamnă că i-a vrut răul fiului tău! 
  
- Ar fi putut să-i dea o şansă! 
  
- Inimii nu-i poţi porunci, suspină Anemona, privind spre Arin, care se lupra încă cu capetele monstrului. 
  
Îi devenise drag prinţul mărilor încă din momentul în care dăduse cu ochii de el, iar acum îşi dorea foarte tare să se sfârşească lupta fără ca el să fie rănit prea mult, deşi sângele înroşise deja apa oceanului în jurul vârtejului în care erau prinşi cei doi. 
  
- Fiul meu îl va răpune pe Arin, şuieră răutăcioasă Coral. Valkan îl va răpune şi pe tatăl tău şi va ajunge rege! 
  
Anemona se îndepărtă de turn. 
  
- Ce să fac, îl întrebă pe Marinică? Cum să-l ajut pe fiul lui Triton? 
  
Delfinul se învârti puţin în cerc, după care se opri în faţa ei: 
  
- Valkan o iubea pe Marina, tu semeni cu Marina, dacă ai putea să îi atragi atenţia măcar puţin, cât să-şi tragă Arin sufletul şi să-i reteze capetele… 
  
Anemona nu stătu pe gânduri. Intră în vârtejul însângerat şi strigă cât putu de tare numele monstrului. Apariţia ei în mijlocul luptei fu atât de surprinzătoare, încât şi monstrul şi prinţul încemeniră. Fiul lui Triton îşi reveni primul şi reuşi să-i reteze lui Valkan unul dintre capete. Celălalt cap sări să-l apuce pe prinţ de gât, dar Anemona se aruncă în faţa lui, timp în care, Arin se întoarse şi îl scurtă pe monstru şi de al doilea cap. 
  
Mare fu bucuria lui Algus când îşi putu îmbrăţişa din nou fiica. Râdea cu ochii în lacrimi, împrăştiind perle peste vieţuitoarele oceanului, venite să-şi salute prinţesa. Ca un rege drept, el nu uită de promisiunea făcută prinţului mărilor că îi va dărui orice îi pofteşte sufletul dacă îi va salva fiica şi că îl va aduce pe Triton la palatul său. 
  
- Acum, spune-mi care este dorinţa ta, îl întrebă pe Arin după ce regele Oceanului Fără Sfârşit reuşi să lămurească cu regele mărilor toate misterele legate de Valkan şi încheie cu acesta o alianţă pe viaţă? 
  
Arin îşi privi tatăl, apoi pe regele oceanelor: 
  
- Nu doresc nimic de la Măria Ta! 
  
- Trebuie să fie ceva cu care să te răsplătesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o! 
  
- Ar fi ceva… 
  
- Îndrăzneşte, zâmbi Algus! 
  
Prinţul căută cu privirile pe Anemona. Prinţesa Oceanului Fără Sfârşit aştepta alături de tatăl ei, înconjurată de o ceată de peştişor aurii. În păr îi strălucea o stea de mare sidefie, iar perlele presărate pe rochia albastră, scânteiau şi ele, îmbrăcând-o parcă într-o lumină ireală. Întâlnindu.i privirea, fata îi zâmbi cu buzele de culoarea coralului. 
  
- Dacă Anemona ar fi de acord… 
  
- Aşa, îşi miji ochii Algus aşteptând continuarea… 
  
- Eu aş dori… 
  
Triton începu să râdă uşurel în spatele lui Algus. 
  
- Nu e de râs, zise cu seriozitate regele oceanelor, ditamai flăcăul care a răpus monstrul cu două capete să nu fie în stare să ceară mâna fetei mele? 
  
Toate vieţuitoarele oceanului începură să râdă. Anemona îl luă de mână pe Arin şi, cu binecuvântarea celor doi regi, în Oceanul Fără Sfârşit se încinse o nuntă straşnică. Perluţă şi Steluţa purtară trăsurica mirilor, Marinică împreună cu delfinii-informatori anunţară în cele patru zări că Algus şi Triton s-au înrudit prin nunta prinţesei Anemona cu prinţul Arin, în timp ce, închisă în turnul de piatră, bătrâna prezicătoare înţelese în cele din urmă că adevărul iese mereu la suprafaţă iar acel care sapă groapa altuia, cade el în ea. Povestea aceasta mi-a fost adusă de un pescăruş, aşa că, m-am grăbit să v-o spun şi vouă ca să vă bucuraţi alături de locuitorii mărilor şi oceanelor. 
  
Referinţă Bibliografică:
POVESTEA ANEMONEI / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1720, Anul V, 16 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!