Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



NIMIC NU SE PIERDE, TOTUL SE TRANSFORMĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fotoliul acela mai păstrează încă amprenta trupului ei încovrigat. Printre arcurile lăsate, mă aştept să găsesc ciuperca de lemn pe care o folosea bunica pentru şosetele găurite la vârfuri pe care le „ştopolea” cu măiestrie. „Ştopolea” tot ce găsea destrămat, rupt sau găurit, cu degetele nu prea sigure, deformate de o artrită avansată. Până şi indispensabilii tatei au suferit o „ştopoleală” meseriaşă, aşa încât, la prima purtare după „opera bunicii”, tata a avut o surpriză pe cinste în momentul în care a avut nevoie de toaletă. Punga simplă, plină cu gheme de diferite culori, mai zace şi acum, şifonată, într-un cotlon al dulapului din sufragerie, camera în care îşi petrecea cea mai mare parte din timp. Din fotoliul în care înţepenea mai mereu, arunca câte o privire spre televizor, dar părea că nici o emisiune nu îndeplinea standardele sale valorice. În schimb, îi plăcea baletul. Ah, baletul! Îşi fixa privirile pe sticla luminoasă, aşteptând ca Aglaie Gheorghe să îşi arate picioarele superbe, parcă visând ceva asemănător cu ea şi bunicul în rolurile principale. 
  
Nimeni nu se mai aşează pe fotoliul vechi, cu tapiseria roasă, prin care îşi mai iţeşte capul câte un arc obraznic, ruginit. De fiecare dată când îl privesc, îmi simt sufletul greu şi obrajii umezi de invazia fierbinte a valurilor de amar urcate până-n ochi. Când eram copil, mă cocoţam pe spătarul fotoliului, îmi rezemam picioarele de braţele din lemn frumos lăcuit şi îi pieptănam părul rar, alb şi moale, pe care-l ţinea domolit sub o panglică de catifea neagră. Îmi plăceau acele momente, erau doar ale noastre şi le foloseam să-i pun tot felul de întrebări, unele dintre ele chiar incomode. „Mamăbună, tu cum l-ai cunoscut pe Tatăbun?” era întrebarea mea preferată. Răspunsurile erau diferite în amănunte, poate nu-şi mai aducea aminte sau poate că îşi crea singură, de fiecare dată, alt tablou cu idila începută între un tânăr învăţător şi o domnişoară şcolită la pensionul unei soţii de avocat (sau judecător, nu mai ţin minte exact). „Gata, acum, ajută-mă să mă ridic!” Aşa punea punct curiozităţii din ce în ce mai nestăpânite cu care o asaltam. Mă dădeam jos, o apucam de sub braţe cu toată puterea muşchilor care începuseră să mi se dezvolte bine în urma antrenamentelor de handbal şi o ridicam ca pe o păpuşă. Draga mea păpuşă, bunica mea, mă certa de fiecare dată: „Mai încet, nu sunt din fier!” 
  
Când nu eram aproape de ea, mă striga: „Mihăiţă!” Vocea ei moale nu atingea inflexiuni acute, dar o auzeam din orice colţ al apartamentului. Ştiam că are nevoie să fie ridicată din fotoliu. Câteodată mă întrebam dacă în momentele în care lipseam de acasă avea curajul să se aşeze în fotoliul ei. Aveam o viziune asupra statuii în care s-ar fi putut transforma din cauza reumatismului, artritei şi tuturor celorlalte boli care îi chinuiau oasele din ce în ce mai fragile şi mai deformate. Într-o zi, grăbindu-mă de la antrenamente acasă, am găsit-o în genunchi lângă fotoliu, încercând să se ajute de picioarele mobilelor din jur pentru a se ridica. Am aruncat rucsacul de pe umăr şi m-am repezit la ea „Ce faci, Mamăbună?” I-am văzut lacrimile de neputinţă alunecând pe faţa uscată şi mi s-au umezit şi mie ochii. S-a sprijinit în mine şi m-a condus, târşâindu-şi picioarele, în bucătărie „Ţi-am făcut griş copt!”. Griş copt, orez cu lapte şi sos caramel, cremă de zahăr ars, lapte de pasăre… în fiecare zi lăsată de Dumnezeu ne răsfăţa cu câte trei feluri de mâncare, obligatoriu şi desert, oricât de vitrege ar fi fost vremurile. Bunicul îi spunea „Chimista casei”. Compunea nişte meniuri uluitoare din te miri ce, fără să arunce nici o fărâmă din ceea ce mai rămânea în vasele în care gătise. „Nimic nu se pierde, totul se transformă” era citatul ei preferat. 
  
Că mă trimitea la farmacie după pastilele albastre de Romergan, că mă chema să îi întind pe picioare alifia verde, mentolată, care învăluia camera într-o mireasmă de păduri tropicale, că o pieptănam, o ridicam sau o ajutam la bucătărie, simplul fapt că făceam ceva pentru ea, îmi umplea sufletul de bucurie, pentru că ea era imaginea vie a bunătăţii, devotamentului şi iubirii necondiţionate. Din colţul fotoliului ei, nu deranja pe nimeni şi veghea asupra tuturor. Până şi rugăciunile în fapt de seară sau în crucea dimineţii şi le făcea îngenuncheată în faţa fotoliului, cu cărticica de rugăciuni îngălbenită şi plină de iconiţe, rezemată de tapiseria cu modele lucioase în forma frunzelor de nuc. Mărgelele negre ale rozariului se împleteau cu şoaptele rugăciunilor, iar în acele momente, toţi ai casei ştiau că ea nu aude şi nu vede altceva decât lumea îngerilor, din care părea că face şi ea parte. 
  
„Mamăbună, eu cred că nu există Dumnezeu” i-am spus într-o zi, „aseară, înainte să mă culc, i-am scris o scrisoare şi i-am spus că dacă există, să semneze pe foaia mea… nu a făcut-o!” Zâmbetul cald i-a întins cărările gândurilor, săpate adânc pe obraz: „El este mereu alături de tine, chiar şi atunci când nu voi mai fi eu, mama sau tatăl tău. Ai să-l simţi dacă te rogi profund, din tot sufletul!” Mă gândesc deseori la bunica atunci când intru în biserică sau când mă rog, uneori cu tristeţe că n-am înţeles suficient de devreme ce voia să spună şi că amprenta vremurilor de atunci s-a aşezat prea uşor asupra copilului care eram şi a fost ştearsă mult prea târziu de adultul care am devenit. Strecurând iconiţe în propriile mele cărticele de rugăciuni, nu pot să nu-mi amintesc dovezile de credinţă pe care mi le dădea bunica şi strădania în care persista pentru a-mi îndrepta paşii către divin, în ciuda comunismului şi promovării acerbe a ateismului în şcoli. Pentru ea, zilele de post erau sfinte, iar cele zece porunci, literă de lege. „Nu suntem bogaţi, obişnuia să spună, dar cinstea poate ţine loc de bogăţie!” Cinstea… o valoare care a ajuns în ziua de azi o non-valoare ca atâtea altele. 
  
Dacă m-aş aşeza în fotoliul ei şi aş închide ochii, aş putea să-i simt sărutarea caldă pe frunte, să miros aroma pădurilor tropicale care se impregnase în rochiile cu mulţi nasturi pe care le purta şi să aud şoaptele blânde ale rugăciunilor sale. Nu o fac, pentru că, undeva în melcul întortocheat al iluziilor mele, există o portiţă prin care se va strecura un înger cu părul rar, alb şi moale, se va aşeza în fotoliu şi mă va chema la un moment dat să îl piaptăn, să îl ajut să se ridice, sau chiar să îl însoţesc într-o lume mai bună şi mai luminoasă, doar pentru simplul fapt că în acest univers „nimic nu se pierde, totul se transformă!” 
  
Referinţă Bibliografică:
NIMIC NU SE PIERDE, TOTUL SE TRANSFORMĂ / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1685, Anul V, 12 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!