Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   



PĂDUREA NEUMBLATĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Acum am să vă spun o poveste nemaipomenită, despre o pădure înfricoşătoare, în care nimeni nu se încumeta să pună piciorul. Copacii săi erau atât de înalţi şi de stufoşi, încât nici măcar razele soarelui nu puteau pătrunde în ea. În unele nopţi, dinspre pădure se auzeau ţipete care nu semănau nici cu glasul oamenilor, dar nici cu cel al animalelor şi de aceea, călătorii preferau să ocolească pe drumurile mai lungi şi mai sigure decât să o taie drept prin Pădurea Neumblată. 
  
La o distanţă nu foarte mare de acea pădure, se afla o cetate în care trăia familia unui păstor. Cât era ziua de mare, bărbatul umbla pe păşuni cu turmele cetăţii, în timp ce femeia lui avea grijă de casă şi de singurul lor copil, un băieţel foarte harnic şi isteţ, dar care, din nefericire, se născuse pocit. Din cauza gurii sale care aducea mult cu botul unui animal, fusese poreclit Botosu’ şi, tot strigat aşa, Botosu’ în sus, Botosu’ în jos, lumea îi uitase numele. Până şi părinţii săi începuseră de la o vreme să nu-i mai spună pe nume, aşa că bietul flăcăiaş crescu mare fără să îşi cunoască numele adevărat. În curând deveni şi el păstor şi, încet, încet, îi luă locul tatălui său. Se simţea bine alături de animalele care nu îi aruncau vorbe urâte, aşa că rareori îl mai zărea cineva prin cetate şi atunci, nu prea vorbea el cu nimeni. 
  
Într-una din zilele în care flăcăul nostru adusese turmele acasă, se trezi înconjurat de străjeri şi aruncat în temniţa cetăţii, fără să i se spună măcar motivul pentru care fusese închis. Cu toate că era speriat bietul de el, nu strigă, nu se opuse soldaţilor şi nu puse întrebări. Intră în încăperea îngustă, întunecată, rece şi umedă, căutând un loc în care să se aşeze, fiind tare ostenit de drumul lung pe care-l bătuse de la păşuni până în cetate. 
  
- Ionuţ! 
  
Chemarea şuierată care venea din faţă, îl luă prin surprindere. Cine era Ionuţ? Încercă să îşi obişnuiască ochii cu întunericul. În încăperea din faţa lui, era întemniţată o bătrână cu un nas atât de mare şi de încovoiat, că aproape i se sprijinea de bărbie. Ochii bătrânei străluceau prin beznă, întocmai ca ochii animalelor de pradă şi îl fixau cu atâta atenţie că flăcăul simţi ace de gheaţă pe spinare. 
  
- Da, tu eşti Ionuţ, şopti baba, arătând înspre el cu un deget lung şi noduros. Nu îţi cunoşti numele? Sigur că nu, ce prostie să te întreb asta! Nu cunoşti multe nici despre tine! Vezi tu, păstorul şi nevasta lui, cărora le spui părinţi, nu au putut avea copii! Ei te-au găsit la marginea Pădurii Neumblate şi te-au luat de suflet. 
  
Flăcăul încremeni în partea sa de temniţă. Şi-ar fi dus mâinile la urechi, să nu mai audă cuvintele babei, dar, undeva în sufletul său, ştia că acele cuvinte nu erau minciuni. Voia să afle adevărul despre naşterea sa, despre părinţii lui adevăraţi, dar în primul rând voia să ştie de ce era închis acum. Parcă citindu-i gândurile, baba râse încetişor. 
  
- Bietul de tine! Răspunsurile la toate întrebările tale se află în Pădurea Neumblată. Dacă mă scoţi de aici, am să te călăuzesc chiar eu prin pădure. Dar trebuie să mă scoţi în noaptea aceasta, pentru că mâine au să mă scurteze de cap. 
  
Tânărul păstor nu fu în stare să scoată un cuvânt multă vreme. Abia când străjerii anunţară miezul nopţii, se mişcă din locul lui şi încercă barele de fier de la intrare. Baba se apropie de barele din partea ei. 
  
- Nu aşa, Ionuţ, foloseşte-ţi puterile! 
  
- Nu am altă putere decât pe cea a braţelor mele, mormăi înciudat flăcăul! 
  
- Trebuia să-mi dau seama că încă nu ţi-ai descoperit puterile, ce dezamăgire pentru mine! Ia, apropie-ţi degetele mari unul de altul şi cuprinde mâna dreaptă în căuşul celei stângi. 
  
Urmând sfatul babei, flăcăul era cât pe ce să cadă pe spate de surprindere atunci când flacăra verde ţâşni din unirea degetelor sale. Se lăsă îndrumat, reuşind să deschidă poarta de pe partea lui şi pe cea din faţa lui. Nu mică îi fu mirarea văzând lanţurile de aur în care era încătuşată baba la mâini şi la picioare. Nu era însă timp de întrebări. O eliberă şi, ridicând-o pe umăr ca pe un sac, reuşi să părăsească temniţa fără să trezească straja. Se strecură ca o umbră până la poarta cetăţii, dar, imediat ce îşi puse povara jos, baba dispăru din faţa lui. Nedumerit, tânărul se îndreptă spre casa păstorului, tatăl lui de suflet. La una din ferestre se vedea lumină. Se apropie, aruncând o privire înăuntru. Păstorul şi femeia lui stăteau la masă şi povesteau. 
  
- Ţi-am spus că nu trebuie să-l luăm, zicea bărbatul, dar tu, nu că vrei să creşti un copil! 
  
- Eşti sigur că Botosu’ e de vină? 
  
De data aceasta, auzindu-şi porecla, flăcăul simţi un junghi în inimă. 
  
- Cine crezi că are curajul să o răpună pe regină şi să o fure pe prinţesă? 
  
- Dar el nici măcar nu le cunoaşte! 
  
- De unde ştii tu asta? 
  
- De ce s-ar fi întors atunci în cetate? 
  
- Să-l răpună şi pe rege, desigur! 
  
- De ce ar face-o, te întreb? 
  
- Al cui copil crezi că e? Ai văzut lanţul de pe braţul lui! E semn vrăjitoresc, femeie! De aceea nu l-ai putut lua şi vinde atunci când ai vrut. Ţi-am spus că va aduce numai necazuri, dar nu ai vrut să mă crezi. Bine cel puţin că nu m-au întemniţat şi pe mine, că m-au crezut când le-am spus unde şi cum l-am găsit. 
  
Ionuţ îşi privi încheietura mâinii drepte, acolo unde lucea întunecat lanţul negru cu zale duble, pe care el îl crezuse un talisman dăruit de părinţi. Înţelegerea că el nu era precum alţi oameni şi că nu putea găsi adăpost în cetate, îl făcu să se simtă ca un animal vânat. Dacă mai şi credeau că o omorâse pe regină şi că o răpise pe prinţesă, atunci cu siguranţă că nu va trece prea mult până avea să fie cu adevărat vânat ca o fiară. Părăsi cetatea, luând singurul drum pe care l-ar mai fi putut urma, drumul către Pădurea Neumblată. 
  
Cu toate că era noapte, când intră în pădure îl învălui o beznă atât de adâncă, încât nu-şi putea vedea nici degetele de la mâini. Brusc, brăţara prinse să lumineze, împrăştiindu-şi razele verzui la picioarele lui. Flăcăul rămase mut, cu ochii la crengile care brodau o ţesătură stranie între pământ şi cer. Un vânt rece îi zburli părul şi ţipete prelungi se ridicară din adâncurile întunecate. Nu făcu mai mult de zece paşi când fu înconjurat de o ceată de umbre fără chip, care zburau în jurul lui într-o horă ameţitoare. 
  
- El e! 
  
Ţipătul ascuţit, făcu umbrele să se oprească şi prindă forme. Femei nespus de frumoase se apropiară de el. Una, îi atinse obrazul, ca o adiere de vânt. 
  
- Te-ai întors, suspină în timp ce lacrimi uriaşe luminară obrazul străveziu. 
  
- Sânziana, nu-l atinge, săriră celelalte femei. 
  
- E copilul meu! 
  
- Dar e şi al Lui! Te va pedepsi! 
  
Cea căreia i se spunea Sânziana, îl înfăşură cu şalul ei verde şi îi şopti duios: 
  
- Trebuie să scăpăm de brăţară, până nu e prea târziu. 
  
Cu ţipete prelungi, celelalte femei se transformară în umbre şi dispărură, lăsându-i singuri în mijlocul pădurii. Ionuţ nu putea scoate nici un sunet. Mama lui, aceea era mama lui! O zână a pădurii sau o nălucă? 
  
- Vreau să ştiu tot! O privi în ochii verzi, rugător. 
  
- Sigur că vrei, îl mângâie Sânziana. Îţi voi povesti! Trebuie doar să scoatem brăţara. Cât timp o vei purta, eşti în primejdie, iar eu nu te voi putea proteja. 
  
Mult mai târziu, după ce reuşise să arunce brăţara în lacul întunecat din inima pădurii, Ionuţ îşi însoţi mama în peştera căreia ea îi spunea casă. 
  
- Cu ceva timp în urmă, începu mama lui să povestească, în pădurea noastră a apărut un mare vrăjitor, Udor! Era atât de puternic, încât nimic nu se putea opune vrăjilor sale. În curând, am decoperit că din locul acesta au dispărut animalele şi florile, iar copacii au prins să crească ameninţători şi încâlciţi, rupându-ne de restul lumii. Atunci, am hotărât să alegem pe una dintre noi care să meargă la el să-i ceară socoteală. Pădurea Neumblată a fost mereu casa noastră. Fiecare piatră, fiecare izvor şi fiecare trunchi poartă semnul nostru. Eu am fost aceea care a fost trimisă la Udor. M-a primit şi i-am spus tot ceea ce ne măcina pe noi, zânele pădurii. Marele vrăjitor mi-a promis că va părăsi pădurea dacă îi voi naşte un fiu. Aşa ai apărut tu pe lume, Ionuţ. Dar, în ziua în care te-am născut, mama lui Udor, o vrăjitoare cumplită, te-a furat de lângă mine. Udor a crezut că eu nu vreau să te las să pleci cu el . Poate că aşa ar fi fost, erai atât de frumos şi te iubeam atât de mult deja, doar că nu eu fusesem aceea care te ascundeam de el. A aruncat o vrajă asupra ta, un decântec făcut cu propriul lui sânge. Te-a pocit şi te-a înlănţuit cu brăţara, ca oricând vei păşi în Pădurea Neumblată să te simtă şi să vină după tine. 
  
- De ce ţi-e teamă de el? 
  
- Nu l-am iubit! Cu toate că te-am născut, el nu şi-a respectat partea de înţelegere. Pădurea Neumblată suferă în continuare. Noi nu mai putem să facem ce făceam înainte. Ritualurile noastre închinate soarelui se fac pe ascuns şi în întuneric, nu mai umblăm decât în cete ca să ne putem apăra de haitele lui de lupi uriaşi . Dar acum eşti aici! Băiatul meu, cât de mare te-ai făcut! Cum m-ai găsit? 
  
Ionuţ îi povesti despre baba din temniţă. Sânziana îşi acoperi gura cu palmele. 
  
- Mama lui Udor a scăpat din temniţă! Regele a reuşit să o înlănţuiască cu lanţuri de aur, singurele care o puteau lăsa fără puteri. 
  
- Dar ce are cu regele? Eu sunt bănuit că am ucis-o pe regină şi am furat-o pe prinţesă! Mă vor urmări! 
  
- Regele a fost cândva prieten cu Udor. Datorită lui a ajuns pe tron şi a cucerit cetatea. Au avut şi ei o înţelegere. În schimbul cetăţii, regele trebuia să îi ofere lui Udor primul său născut. Totul s-a schimbat în momentul în care regina a născut o fetiţă. Udor i-a cerut copila, regele a refuzat să i-o dea. Întâmplarea a făcut ca regele să o prindă pe bătrâna vrăjitoare în timp ce încerca să îl otrăvească şi a întemniţat-o. Vezi tu, prietenii îţi pot fi cei mai periculoşi duşmani, pentru că îţi ştiu secretele. Regele ştia că pentru mama lui Udor va trebui să folosească lanţuri de aur. Nu ştiu cum a aflat de tine, dar ştia că Udor îşi pierduse fiul. Ori că i-a spus bătrâna, ori că a descoperit singur, el ştie că lovitura vine dinspre Udor. 
  
- Ce să fac eu acum? 
  
- Ai crescut Ionuţ! Eşti fiu de zână şi de vrăjitor, în egală măsură. Orice drum ai alege, nu am să te părăsesc niciodată. Sunt singura zână care o îndrăznit să încalce legământul şi să aibă un copil. Chiar dacă am făcut-o pentru pădure, nu am încetat niciodată să mă gândesc la tine! 
  
- Vreau să îl înfrunt şi să o salvez pe prinţesă. 
  
- După ce te vei odihni, murmură Sânziana, mângâindu-l pe plete. 
  
Ionuţ simţi cum i se închid ochii şi se cufundă în lumea viselor. Zâna îşi chemă suratele şi, adunate în jurul flăcăului, începură să îngâne un descântec puternic. Imediat ce sfârşiră, vraja de pocire se rupse şi sângele curat porni să curgă în trupul tânăr cu puterea pietrelor, auzul i se deprinse cu graiul animalelor şi păsărilor, privirea i se obişnui cu întunericul umbrelor, încât, atunci când deschise în sfârşit ochii, flăcăul nu se mai recunoscu. 
  
- Acesta eşti tu cu adevărat, îi spuse Sânziana, îndemnându-l să se scalde în lacul din adâncul pădurii. 
  
Apa verzuie, răcoroasă şi prietenoasă, îi spori puterea. Era pregătit pentru înfruntarea cu Udor. Însoţit de Sânziana, porni spre castelul săpat în stâncă, în care locuia marele vrăjitor. Acum văzu fiul zânei cât de mare era Pădurea Neumblată, nici după două zile de mers nu i se vedeau marginile. Într-o seară, în timp ce făcură un popas, Ionuţ învăţă mai mult despre puterile lui. Prin bezna adâncă, ochii săi văzură nişte licăriri nefireşti, urechile sale auziră nişte foşnete stranii şi sângele prinse să-i ardă în trup, vestind primejdia. 
  
- Sunt lupii lui Udor, şopti mama lui, transformându-se pe loc în nălucă şi înfăşurându-l în ceaţă. 
  
Fiarele uriaşe se năpustiră pe urmele lor, urlând înspăimântător. Ionuţ nu mai văzuse în viaţa lui asemena colţi şi înţelese că, oricât ar fi fost de protejat de ceţurile pădurii, lupii tot îi simţeau mirosul. Se hotârî să se lupte cu ei, folosindu-şi toate puterile. Îşi cuprinse o mână în căuşul celeilalte, îşi uni degetele mari şi, de îndată, se formă în palma sa o spadă luminoasă cu care flăcăul reuşi să-i supună pe slujitorii lui Udor. De îndată ce erau atinşi, lupii se transformau în iepuri care o luau la goană în adâncurile pădurii. Mai apoi, fură atacaţi de nişte lilieci uriaşi, cu colţi chiar mai mari şi mai ascuţiţi decât cei ai lupilor. Spada lui Ionuţ îi transformă în vrăbii care se risipiră printre copacii neguroşi. Sânziana nu mai revenise la forma ei de femeie, dar flăcăul o simţea plutind pe lângă el, ca un scut în faţa primejdiilor din ce în ce mai dese. 
  
Ajunseră în preajma castelului abia după încă trei zile de mers. Zidurile negre erau atât de înalte încât păreau să se sprijine de cer şi nu aveau nici o fereastră, cât de mică. Ionuţ încremeni în faţa şanţului adânc care apăra zidurile, prin care curgea smoală aprinsă. Nu se vedea nici urmă de poartă sau de pod. Mama lui se transformă în femeie. 
  
- De aici, eu nu mai pot înainta. Am să-ţi dăruiesc însă, acest fluier de aur. Când eşti în necaz, nu trebuie decât să fluieri şi Pădurea Neumblată va găsi o formă prin care să te ajute. 
  
- E fluierul tău! 
  
- Eu nu mai am nevoie de el, tu vei fi stăpânul acestei păduri dacă vei reuşi să învingi în faţa lui Udor. Îţi mai dăruiesc trei fire împletite din cosiţa mea, să le dai foc atunci când simţi că te părăsesc puterile şi inelul meu pe care vei ştii să-l foloseşti atunci când va fi nevoie. 
  
Sânziana îşi îmbrăţişă apoi fiul, îl sărută pe frunte şi se risipi în ceţurile negre ale pădurii. În urma sărutului său, pe capul lui Ionuţ se înălţă o coroană de frunze din aur, iar el se simţi mai puternic ca niciodată şi de neînvins. Acum mai rămânea doar să găsească o cale de a pătrunde în castel. Se învârti cât de învârti pe lângă şanţul aprins, după care hotărî să sufle în fluierul de aur. Imediat ce ţiuitul subţire se împrăştie în pădure, se auzi un fâlfâit de aripi şi un dragon verde apăru lângă Ionuţ. 
  
- Care ţi-e voia? Aripă-Verde o îndeplineşte! 
  
- Vreau să ajung în turnul cel mai înalt, spuse Ionuţ impresionat de aripile uriaşe ale dragonului. 
  
- Aripă-Verde spune că nu poţi intra în castelul lui Udor prin turn. 
  
- Îndeplineşti sau nu voia mea? 
  
- Se poate intra foarte uşor în castel prin canalul de smoală aprinsă. Turnul e ferecat şi nu are ferestre. Te pot duce acolo dacă vrei să priveşti pădurea de sus. Dacă, însă, vrei să intri în castel, nu e o idée bună să te duc în turn. 
  
- Şi cum crezi că pot înota prin smoala în flăcări? 
  
- Aşa, suflă dragonul peste el o flacără verde care îl îmbrăcă în zale lucioase. Urcă în spatele meu! 
  
Om şi dragon se scufundară în şanţul adânc, trecând printr-un tunel săpat sub zidurile cetăţii. Ionuţ, care la început închisese ochii, privi apoi labirintul întortocheat de coridoare şi scări care se deschideau în faţa lor. 
  
- Acum, du-mă în sala tronului! 
  
- Nu e bine să mergem în sala tronului, mormăi Aripă-Verde. 
  
- Ce fel de dragon eşti tu? Îndeplineşti porunci sau le comentezi? 
  
- Vrei sau nu să te ajut? Ce ştii tu despre Udor? 
  
- Dar ce ştii tu despre Udor? 
  
- Aripă Verde a fost cândva calul lui Udor, asta pe vremea când vrăjitorul era doar un prinţ care vâna în Pădura Neumblată. S-a îndrăgostit de o zână a pădurii, iar mama lui l-a pedepsit să nu poată niciodată să se căsătorească cu ea, să trăiască în Castelul Întunecat şi să distrugă pădurea în care trăieşte zâna lui. Prin vraja ei, baba i-a furat inima, mintea, iar pe mine m-a transformat în dragon. 
  
- Cum o chema pe zâna de care s-a îndrăgostit? 
  
- Sânziana. 
  
- Mama mea, strigă Ionuţ! Tata a iubit-o pe mama! 
  
- Povestea aceasta nu pot să ţi-o spun eu, cel mai bine va putea să ţi-o spună Udor, dacă scapă de blestemele mamei lui. Pe babă trebuie să o găsim, nu pe Udor! Dacă îl răpui pe Udor, nu vei salva nici pădurea şi nici sufletul tău! 
  
- Poate că asta a vrut baba, gândi cu voce tare Ionuţ! Să mă întorc şi să-l omor eu cu mâna mea pe tata. Câte vrăji a aruncat vrăjitoarea asta bătrână asupra Pădurii Neumblate, numai ea ştie. Aripă-Verde, cum o putem găsi fără să dăm de Udor? 
  
- Udor nu e în castel! Ştie că te-ai întors în pădure şi acum e pe urmele brăţării tale. Baba, însă, e destul de slăbită după ce şi-a petrecut atâta timp în temniţele regelui. Nu trebuie decât să urmăm calea pe care cresc ciuperci otrăvitoare, pentru că în urma paşilor ei doar asta mai rămâne. 
  
Nu era greu să urmezi pălăriile roşii ale ciupercilor, pentru că ele străluceau ademenitoare de-a lungul coridorului, pe scări şi apoi se opreau în faţa unei uşi cu modele ciudate desenate de sus până jos. Nici nu se opri bine în faţa uşii, că aceasta se deschise brusc, cu un bubuit groaznic. 
  
- Te aşteptam, râse ascuţit bătrâna vrăjitoare, scărpinându-şi nasul care aproape că i se sprijinea pe bărbie. Unicul meu nepot, Ionuţ, care va deveni un mare vrăjitor, a venit să mă caute! Piei lighioană! 
  
Îşi însoţi vorbele cu o mişcare scurtă a mâinii, care îl transformă pe Aripă Verde într-un şoricel speriat. Ionuţ îngheţă. Nu prea ştia cum ar trebui să se poarte cu baba. Chiar atunci, o pisică uriaşă, neagră, se întinse pe masa de lângă vrăjitoare: 
  
- Post mai e băiatul ăsta, mieună lighioana, doar ştie că numai aurul poate să îi ia puterile babei. Bine că nu înţelege limba animalelor! 
  
Dar, vedeţi voi, Ionuţ înţelegea limba animalelor, aşa că înţelese tot ce mieunase mâţa. Problema era că nu avea la el nimic din aur înafara fluierului dăruit de mama lui. 
  
- Vino la bunica, îl chemă cu voce mieroasă bătrâna, să te îmbrăţişez aşa cum trebuie. 
  
- Acum are să-i vină de hac, râse pisica. Are să-i prindă cingătoarea fermecată, tocmai ca tatălui său, lăsându-l lipsit de puteri. 
  
Ionuţ privi mâinile încovrigate ale bătrânei. Într-una ţinea o cingătoare neagră, care se mişca precum un şarpe otrăvit. Îşi adună puterile, iar cand spada verde îi apăru în mână, lovi cu ea cingătoarea. Baba scoase un ţipăt ascuţit şi se aruncă spre el, cu degetele adunate în faţă, gata să-i scoată ochii. Flăcăul reuşi să se ferească pentru început, dar se trezi curând prins cu totul într-o plasă fermecată, care îi lua toate puterile. 
  
- Ce vrei de la mine? Cu ce ţi-am greşit? 
  
Strigătul lui se pierdu pe coridorul lung, urmat de hohotul ascuţit al vrăjitoarei. 
  
- Ce mi-ai făcut? Te-ai născut, asta ai făcut! Atunci când pădurea va fi a mea cu totul, mă voi scălda în sângele zânelor şi voi întineri! Urmăream demult să pun mâna pe Pădurea Neumblată şi să termin cu zânele ei. Dar prostul de Udor s-a îndrăgostit de una dintre ele. Cu toate vrăjile mele, au avut un copil, pe tine! Te-am îndepărtat din calea mea, am sperat să te mănânce lupii, dar femeia păstorului mi-a încurcat planurile. Acum mă voi ocupa de tine, de mama ta, de zâne şi de pădure, iar Udor nu va sta în calea mea. 
  
Ionuţ reuşi să scoată firele din cosiţa Sânzienei şi să le apropie de lumânarea groasă care ardea pe masa de lângă el. O ceaţă verzuie se strecură în camera vrăjitoarei şi din ea se întrupă chiar Sânziana. Zâna atinse cu degetele ei străvezii plasa fermecată, care căzu de îndată pe podea, eliberându-l pe Ionuţ. Bătrâna vrăjitoare îşi înfipse mâinile în părul Sânzienei, aruncând-o la podea: 
  
- Am să termin cu voi amândoi pentru totdeauna! 
  
Atunci, Ionuţ îşi scoase fluierul de aur, se apropie de babă, iar când aceasta deschise gura pentru a-şi spune blestemul, i-l aruncă în gât. Vrăjitoarea începu să se zvârcolească pe jos, făcându-se din ce în ce mai mică, până se transformă într-o musculiţă care îşi luă zborul de-a lungul coridorului. Un răcnet cumplit sparse apoi liniştea care se lăsase de-a lungul coridoarelor şi scărilor. 
  
- Cine a cutezat să intre în castelul meu? 
  
- Udor, îi şopti Sânziana lui Ionuţ, ce ne facem? 
  
- Aripă Verde, unde eşti, strigă flăcăul? 
  
Şoricelul chiţăi lângă picioarele lui. Ionuţ îl ridică şi îi şopti ceva la ureche, după care îl lăsă să fugă lângă uşa pe care intră val-vârtej vrăjitorul. Era înalt, cu părul negru coborând până la jumătatea spatelui şi ochii întunecaţi ca noaptea, dar lui Ionuţ nu îi fu teamă de el. 
  
- Eu sunt, Ionuţ! 
  
- Ai apărut? Puneam eu mâna pe tine, oricum! E şi ea aici? Şi mai bine! 
  
Sânziana se aşeză în faţa fiului ei: 
  
- Lasă-l în pace! Lasă-ne în pace! Nu ţi-am făcut nimic rău! 
  
Atunci, din colţişorul lui, Aripă Verde ţâşni şi apucă cingătoarea neagră a vrăjitorului. Trase de ea cu dinţii până o rupse. Un bubuit imens cutremură palatul din temelii şi acesta prinse a se nărui . 
  
- Ionuţ, găseşte prinţesa, strigă Sânziana, apucându-l de braţe pe Udor, care leşinase la picioarele ei. Trebuie să fie într-unul din cele trei turnuri. 
  
Blocuri imense de piatră zburau din zidurile înalte aşa încât lui Ionuţ îi era foarte greu să urce scările care se desfăceau sub picioarele lui. Dacă Aripă Verde ar mai fi fost dragon, ar fi reuşit să urce în toate turnurile într-o clipită. Aşa, nu putea decât să alerge în urma şoricelului, nădăjduind că micuţul alesese calea cea bună. Norii de nisip se ridicau înalţi şi grei, cât pe ce să îl înghită, când auzi strigătul de ajutor. Intră în turnul în care era prinţesa chiar în momentul în care tot castelul se prăbuşi, trăgând turnul după el. Reuşind să prindă prinţesa de o mână, Ionuţ începu să strige descântecul ce-i venise în minte de nicăieri parcă:“Piatră din piatră, vânt din vânt, construieşte-mi scara până la pământ”. Sub picioarele lor, blocurile de piatră prinseră a se clădi, bucată cu bucată, într-o scară lungă şi solidă. Nu puseră bine piciorul jos, că o armată de soldaţi îi încercuiră. 
  
- Lasă prinţesa jos, răcni cavalerul care îi conducea! 
  
Cu toate că Ionuţ îşi luă mâinile de pe trupul prinţesei, aceasta nu îi dădu drumul. Îl privea rugător, cu ochii mari şi albaştri, ca şi când i-ar fi cerut să n-o lase în grija oştenilor. Atunci, cavalerul cu armura strălucitoare, îşi scoase arcul şi trase. Era atât de priceput încât săgeata se înfipse în gâtul flăcăului. Ionuţ şopti un nou descântec şi se transformă într-o nălucă, pierind din faţa armatei şi a prinţesei. 
  
- Ce-ai făcut? L-ai ucis pe salvatorul meu, strigă cu deznădejde frumoasa fiică a regelui! 
  
- E un ucigaş! Botosu’ ţi-a ucis mama şi te-a răpit! 
  
- Nu m-a răpit el, iar mama a fost muşcată de un şarpe ascuns în camera ei. 
  
- Eşti vrăjită şi nu ştii ce spui! 
  
Înainte de a riposta, prinţesa fu ridicată de cavaler pe calul său, care nu se mai opri din galop până la poarta cetăţii. Regele, tatăl prinţesei, îi văzuse din turnul său şi se grăbi să îi întâmpine: 
  
- Copila mea! Eşti bine? 
  
- Acest cavaler mi-a ucis salvatorul, lăcrimă prinţesa. 
  
Cavalerul făcu un pas în faţa regelui: 
  
- Am găsit-o aşa cum ai spus, în castelul lui Udor. Botosu’ o ţinea prizonieră, aşa că l-am ucis. Mi-ai promis mâna prinţesei dacă te scap de Udor şi de Botosu’. Castelul Întunecat nu mai e, Botosu’ nu mai e, iar Udor a dispărut. 
  
- Când eu voi avea dovada, tu vei avea mâna prinţesei. 
  
- Ce dovadă vrei? Toţi soldaţii au văzut castelul prăbuşindu-se şi pe Botosu’ transformându-se în fum de îndată ce săgeata mea otrăvită l-a atins. 
  
- Vreau inima lor pe o tavă de aur! 
  
Cavalerului nu-i mai rămase decât să se incline şi să părăsească cetatea în căutarea dovezilor. Prinţesa fu condusă în odaia ei, de unde nu mai ieşi din acea zi. Prin cetate, începu să umble zvonul că unul dintre cavalerii regelui le venise de hac vrăjitorilor din Pădurea Neumblată şi că, în curând, regele îşi va da fiica de soţie în schimbul inimilor vrăjitorilor. Auzi şi femeia păstorului că fusese ucis Botosu’, flăcăul găsit de ea la marginea pădurii şi tare se mai necăji, căci mare drag prinsese de copil. Vru să se convingă cu ochii ei când cavalerul anunţă că a adus inimile vrăjitorilor în cetate, aşa că se alătură mulţimii adunate în piaţă. Îl văzu pe rege, apoi pe prinţesa care se uita în pământ, cu ochii plini de lacrimi. Pe o tavă de aur, erau aruncate la vedere două inimi mari. Femeii îi veni să ţipe de bucurie când înţelese că inimile erau de animal. Ea nu se putea înşela, doar era nevastă de păstor, chiar dacă toţi ceilalţi şi mai ales regele, erau convinşi că sunt inimi de vrăjitor. Se retrase din piaţă şi nu mică îi fu mirarea zărind-o pe prinţesă strecurându-se spre ieşirea din cetate. 
  
- Măria-Ta, e periculos să ieşi de una singură, se rugă nevasta păstorului. 
  
- Ajută-mă, trebuie să plec în Pădurea Neumblată. 
  
Femeia îi dărui haine simple şi un măgăruş, după care o conduse până la marginea pădurii, refuzând însă să intre în întunericul vestitor de primejdii. Prinţesa însă, intră curajoasă, călare pe bietul măgăruş, care tremura din toate încheieturile. Nu merse prea mult printre copacii deşi când, o femeie nespus de frumoasă îi răsări în cale: 
  
- Ce cauţi în Pădurea Neumblată? N-aţi făcut destul rău? 
  
- Iertare, suspină prinţesa, voiam să aflu ce s-a ales de salvatorul meu. 
  
- Dacă vrei cu adevărat să ştii, am să te duc la el. 
  
Peştera în care intrară era răcoroasă şi umedă. Pe pereţi, se prelingeau pârâiaşe străvezii, clipocind liniştitor. Pe un pat de Frunze, Ionuţ zăcea cu ochii închişi, vegheat de vrăjitorul cel cumplit, Udor. 
  
- Cine e? Vrăjitorul se întoarse cu chipul spre nou-venită.Recunoscând-o, îşi întoarse faţa spre trupul de la picioarele lui. Pentru ce eşti aici? 
  
Prinţesa nu putu răspunde. Se aplecă doar asupra chipului bolnavului şi îi sărută uşor buzele. În acel moment, Ionuţ deschise ochii, iar nălucile care zburau în preajma lui, se transformară de îndată în zâne. 
  
- Poţi să crezi una ca asta? Vrăjitorul se ridică, apropiindu-se de Sânziana. 
  
- Pot să cred orice când e vorba de fiul meu. 
  
- Fiul nostru, mormăi Udor întunecat. 
  
Ionuţ se ridică, cuprinse mâna prinţesei şi îi dărui inelul primit de la mama lui. 
  
- Vrei să-mi fi soţie? 
  
De îndată ce prinţesa acceptă şi inelul alunecă pe degetul ei de simplă muritoare, Pădurea Neumblată prinse viaţă. Ramurile copacilor de îndreptară, lăsând soarele să pătrundă printre ele, florile îşi arătară feţele prin poieniţe, animalele începură să se fugărească printre ierburile înalte, iar păsările prinseră să cânte voios. Aripă Verde se transformă brusc într-un superb cal negru, pe care Ionuţ şi prinţesa urcară, călărind în voie prin toată pădurea. Udor se întoarse spre zâna pădurii şi îngenunche în faţa ei: 
  
Îmi cer iertare pentru faptele mele vrute şi nevrute. Crezi că ai putea să-mi dai o şansă şi să mă primeşti de bărbat? 
  
Sânziana râse. Toată pădurea răsună de veselia clopoţeilor din glasul ei. Avea să se ducă vestea în toată lumea că în Pădurea Neumblată trăia singura zână care luase un vrăjitor de bărbat şi care născuse un fiu care avea să stăpânească cândva toate pădurile pământului. Mi-a ajuns şi mie vestea la o ureche şi v-am spus o poveste fără pereche. 
  
Referinţă Bibliografică:
PĂDUREA NEUMBLATĂ / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1638, Anul V, 26 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!