Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Copii > Mobil |   



HĂRNICEL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Într-o frumoasă livadă de pruni, pe un deal cu pantă lină, îşi făcuse cândva sălaş o colonie de melci. Cât era ziulica de mare, puteai vedea la umbra frunzelor, prin roua ierburilor mărunte, cum dormitau în căsuţele lor, zeci de melci. Mici, mijlocii, mari, subţiri sau grăsuni, nu făceau altceva decât să lenevească. Când trebuiau să-şi mute căsuţele din calea soarelui, se mişcau atât de încet, încât mai repede ajungea umbra copacilor la ei decât ei la ea. În toată această lene generală, nu puteai să nu observi micuţul melc argintiu pasionat de construcţii, care proiecta tot felul de căsuţe pe care le şi construia de unul singur. În partea lui de livadă, începuse să se înalţe un mic orăşel din cochilii, într-un ritm care nu amintea deloc de lenea melcilor. Hărnicel, pentru că aşa i se spunea în familie, fusese pasionat de mic de arhitectură iar căsuţele lui erau într-atât de fanteziste încât, la un moment dat, partea lui de livadă începuse să fie vizitată de tot soiul de gâze doritoare să locuiască în căsuţe moderne şi practice. Asta, mai ales de când Hărnicel îi construise greieraşului Viorel o căsuţă în formă de vioară, atât de elegantă şi de muzicală, încât putea chiar organiza concerte care se auzeau în toată livada. Urmase buburuza Roza, care se şi îndrăgostise de Hărnicel în momentul în care acesta îi înmânase cheia căsuţei sale rotunde, cu multe ferestre în formă de cerc şi cu acoperiş roşu, lung, de pe care îşi putea lua zborul ca un avion. Apoi furnicuţele roşcate se mutaseră în minunatul bloc cu sute de camere şi zeci de lifturi, săpat în pământ într-o spirală perfectă, de la care porneau o mulţime de galerii întinse prin toată livada, iar fluturaşii începuseră să îşi odihnească aripioarele în pavilioanele suspendate între tulpinile înalte de cicoare. Ce mai, orăşelul lui Hărnicel se anima pe zi ce trecea, iar toate acele gâze mulţumite şi pline de veselie nu mai conteneau să vină cu noi şi noi clienţi pentru căsuţele speciale ale micuţului melc argintiu.  

 
În cealaltă parte a livezii, melcii leneşi se treziră dintr-odată că nu se mai puteau odihni de hărmălaia care părea să nu înceteze nici noaptea pe partea de livadă în care trăia Hărnicel.  

 
- Trebuie să facem ceva, spuse într-una din zile Limax, cel mai gras melc din colonie. Hărnicel s-a întrecut cu gluma. Chiar azi am văzut în livadă o pasăre!  

 
- O pasăre, strigară speriaţi ceilalţi melci în cor.  

 
- Chiar aşa! Vom ajunge să fim mâncaţi, suspină dramatic Limax, asta, bineînţeles, dacă nu luăm de îndată măsuri.  

 
- Dar… ce putem noi face, întrebă Helix, un melc mic şi subţirel?  

 
Se adunară cu toţii la ceas de seară printre florile de Regina Nopţii ca să se sfătuiască ce e de făcut cu privire la obrăznicia de a fi tulburaţi de micul melc argintiu. Hotărâră până la urmă să-l răpească pe Hărnicel şi să-l închidă pentru totdeauna undeva unde nu va putea fi găsit de nimeni niciodată.  

 
- Apoi, ne vom putea muta noi în oraşul lui, îi motivă pe toţi Limax, fiecare în ce căsuţă îşi doreşte. Bineînţeles, casa lui Hărnicel va fi a mea!  

 
Se porni o mică ceartă cu împărţirea caselor, dar aceasta încetă imediat, pentru că Hărnicel construise mai multe case decât melci, aşa că îşi puteau alege chiar şi două locuinţe fiecare dacă asta şi-ar fi dorit. Stabiliră un plan şi, la adăpostul nopţii, porniră în şir indian către partea de livadă în care locuia melcul cel harnic. La lumina lunii, se putea observa o urmă argintie întinsă după ei ca o panglică peste care dădu la un moment dat o furnicuţă roşcată întârziată noaptea pe afară.  

 
- Ce este asta, sări furnicuţa arătând urma unei râme care îşi scosese capul din pământ în apropierea ei? Seamănă cu mizeria pe care o lasă în urma lor melcii cei leneşi.  

 
- Da, da, fu de acord râma, ondulându-se pe pământ pentru a cerceta mai de aproape urmele.  

 
- Ce caută aici? Ei nu îşi părăsesc niciodată partea lor de livadă.  

 
- Poate îl caută pe Hărnicel, doar e melc şi el.  

 
- Normal, ei nu au aşa case frumoase cum a construit Hărnicel în partea aceasta de livadă.  

 
- Vom afla mâine, vei vedea, Viorel află mereu tot ce se petrece în livadă.  

 
Furnicuţa şi râma se despărţiră înainte de a putea vedea cum Limax, Helix şi ceilalţi melci îl apucară pe Hărnicel cu tot cu căsuţa în care dormea şi îl scoaseră din partea lui de livadă. Abia de dimineaţă, în timp ce îşi spăla cleştii cu roua adunată pe frunzele de prun, o rădaşcă observă lipsa din orăşel a căsuţei lui Hărnicel. Dădu alarma trăgând de clopoţeii înfloriţi până ce orăşelul se trezi la viaţă şi toate gâzele se adunară sub prunul în care se cocoţase rădaşca.  

 
- A dispărut Hărnicel, strigă rădaşca agitându-şi cleştii!  

 
- Poate şi-a luat concediu şi a plecat într-o călătorie, zise o albinuţă, a muncit foarte mult în ultimul timp…  

 
- Nu se poate aşa ceva, strigă Lili, lăcusta care tocmai comandase o căsuţă verde cu acoperiş ţuguiat şi multe camere pentru puii pe care avea să îi aibă în curând. Hărnicel nu îşi lasă niciodată treburile neterminate!  

 
Oricât se suciră şi se învârtiră nu găsiră nici o explicaţie pentru dispariţia lui Hărnicel. Tocmai pe când se întrebau ce vor face fără el, apăru râma care zărise urma melcilor din celălalt colţ de livadă.  

 
- Unde e furnicuţa Ruţa? Azi noapte, am văzut amândouă urmele melcilor din cealaltă parte de livadă. Nu poate să fie o coincidenţă chiar atât de mare că Hărnicel a dispărut tocmai când melcii au trecut prin partea noastră de livadă.  

 
- Ruţa doarme, spuse cu glas piţigăiat Ginuţa sora mai mică a furnicuţei roşcovane care descoperise urma melcilor, dar mi-a povestit despre ciudata urmă din livadă.  

 
Costică Cosaşul, se oferi imediat să meargă să cerceteze partea cealaltă de livadă, iar Viorel Greieraşul îl însoţi de îndată. Ascunse printre florile de trifoi, căsuţele melcilor erau acoperite de praf şi păreau părăsite. Dintr-una scoase capul la un moment dat un păianjen mic şi verde. Viorel îl salută politicos:  

 
- Bună ziua, locuiţi cumva în acest loc?  

 
- Bună ziua, eu m-am mutat chiar azi. Am auzit că melcii şi-au părăsit casele pentru cartierul cel nou din cealaltă parte a livezii..  

 
Cartierul cel nou? Viorel îi aruncă lui Costică o privire grăitoare. Nu exista un alt cartier nou înafara celui construit de Hărnicel. Dacă melcii îşi părăsiseră partea lor de livadă pentru a veni în partea cu căsuţe minunate, unde dispăruse Hărnicel? Chiar în acel moment o văzură pe buburuza Roza, dând cu disperare din aripioarele ei lucioase.  

 
- Băieţi! Băieţi! Trebuie să vă întoarceţi repede! Melcii au scos toate gâzele din casele lor şi au dărâmat adăposturile fără cochilii.  

 
Era greu de crezut că nişte leneşi ca melcii din livada de pruni puteau să distrugă întreaga muncă a lui Hărnicel într-un timp atât de scurt. Se târau cu ochii lor bulbucaţi ieşiţi mult înainte, zdrobind sub tălpile mucilaginoase pereţii străvezii ai căsuţelor de fluturi, acoperişurile plane ale căsuţelor de buburuze şi ferestrele cu perdeluţe dantelate ale păianjenilor. Of, of, ce mai prăpăd era în calea lor! Nu îndrăzneau să îi înfrunte nici furnicuţele, nici albinuţele, nici lăcustele, preferând să fugă din calea şirului distrugător de melci.  

 
Viorel îl recunoscu în fruntea melcilor pe grasul Limax şi tresări de spaimă.  

 
- Dacă Limax i-a făcut vreun rău lui Hărnicel…  

 
- Cine e Hărnicel, întrebă un glas firav lângă el?â  

 
Viorel privi nedumerit spre păianjenul cel mic şi verde, care îi urmase din cealaltă parte de livadă. Toată lumea îl cunoştea pe Hărnicel şi erau îngrijoraţi de dispariţia lui. Cu toate acestea, acum nu aveau timp de stat la poveşti. Ceata de melci câştiga teren cu fiecare secundă scursă. În scurt timp, nu mai rămăseseră în picioare decât cochiliile înalte, solide şi lucioase de la umbra prunului bătrân. Din restul adăposturilor se alesese doar praful. Şi ca să fie supărarea mai mare printre gâze, Limax ieşi în faţa melcilor, triumfător:  

 
- Începând de azi, în partea aceasta de livadă este interzisă muzica. Sunteţi pe proprietatea privată a melcilor, iar cine va îndrăzni să o încalce, va fi pedepsit de îndată.  

 
Abia atunci văzură gâzele broscoiul cel bătrân şi râios care sărea în cuşca de nuiele din spatele lui Limax. Se auzi un murmur de groază, urmat îndată de vălmăşeala stârnită de gâzele puse pe fugă. Aşadar, Limax ocupase împreună cu amicii săi toată livada. Din acea zi, nici o gâză nu mai avu pace. Albinuţele culegeau polen pe furiş, doar când era soare puternic şi melcii se ascundeau în casele lor, furnicuţele porneau după mâncare doar dacă erau sigure că în drumul lor nu se vedea nici o urmă de melc, buburuzele nu mai zburau decât atunci când târâtoarele acelea răutăcioase dormeau, dar, printre toate sufletele necăjite, cel mai tare suferea Viorel. Nu mai putea cânta nici măcar o notă fără să fie auzit de Limax, Helix şi spionii lor. Nu mai avea nici căsuţă, cu toate că furnicuţa Ruţa se oferise să îl primească în odaia ei mică din muşuroiul cel proaspăt săpat lângă un prun pitic. Era atât de amărât, încât, într-o seară, se hotărî să se ascundă departe, lângă mormanul de bălegar acoperit cu folie, să încerce măcar să vadă dacă nu uitase cumva să cânte. Se strecură pe lângă florile de trifoi fără să fie văzut sau auzit de cineva, după care, aşezat pe o piatră rece, începu să cânte la vioară o baladă tristă cum era sufletul lui. În sunetele ascuţite ale viorii sale, i se păru că aude ceva. Se opri şi ascultă cu atenţie.  

 
- Viorel, tu eşti?  

 
Tresări, nevenindu-i să creadă că era vocea dragului său prieten dispărut.  

 
- Hărnicel, unde eşti?  

 
- Aici, în cutia de conserve.  

 
Viorel se repezi în vârful mormanului de gunoi, rostogolind pe iarbă cutia ruginită din care se auzeau strigătele lui Hărnicel. Ce bucurie îl încercă atunci când, ridicând capacul tăios, îl descoperi pe bietul melc argintiu printre resturile de peşte stricat. Se îmbrăţişară plângând, iar Viorel îi povesti ce făcuse Limax cu orăşelul cel nou de îndată ce Hărnicel dispăruse. La rândul lui, Hărnicel povesti cum se trezise în loviturile cu care fusese scos din căsuţa lui şi cum fusese închis în cutia veche de conserve din mormanul cu gunoi.  

 
- Dacă nu veneai tu…  

 
Nu trebuiau să se gândească la astfel de lucruri, hotărî Viorel, acum trebuiau doar să îşi recupereze căsuţele. Hărnicel nu era de aceeaşi părere. Avea el un plan, un altfel de plan, aşa că, trebuiau doar să se adune cu toţii în partea de livadă părăsită.  

 
Într-o dimineaţă, Limax se trezi mai devreme decât de obicei, nedumerit. Îl strigă pe Helix şi se întinseră împreună la umbra prunului bătrân, pe trunchiul lucios.  

 
- Nu am mai văzut de ceva timp nici o gâză în livadă. Ce spun spionii?  

 
- Au dispărut cu toţii. Nici în zilele însorite şi nici noaptea nu se mai simte prezenţa lor pe aici. Poate că au plecat de bunăvoie!  

 
- N-ai să vezi tu asta! Se petrece ceva aici. Dă o fugă la mormanul de gunoi şi vezi dacă Hărnicel mai trăieşte.  

 
- Of, zău aşa, Limax, mi-e prea somn! Trimite pe altcineva!  

 
Limax se încruntă atât de tare că ochii îi ieşiră cu totul de la locul lor. Helix ştia ce îl aştepta dacă nu asculta. Se strecură nemulţumit într-o cochilie uşoară şi alunecă încet prin iarbă, cu ochii în şase. Uf, dar ce căldură putea fi în acea zi! La un moment dat, zări o albină, mai apoi un fluture. Se îndreptau în aceeaşi direcţie, adică spre colonia părăsită de ei. Acolo nu mai putea fi nimic altceva decât cochiliile vechi, găurite şi murdare, nefolositoare pentru alte gâze. Îl văzu pe păianjenul mic şi vere căruia îi cedase casa.  

 
- Hai, salut, ce faci prin zonă?  

 
Helix n-avea chef de poveşti. Simţea că Limax avusese dreptate şi că se petrecea ceva ciudat în cealaltă parte de livadă. Dacă nu i-ar fi fost atât de greu să îşi care casa în spinare, le-ar fi urmărit pe gâze. Ezită.  

 
- Ce păcat că aţi plecat, nu-i aşa?  

 
- De ce, întrebă în sfârşit Helix, privind către păianjenul din faţa lui?  

 
- Păi, cartierul cel nou, aeroportul, sala de concerte, ştii tu…  

 
Helix nu ştia, chiar nu avea habar ce năzdrăvănii îndruga păianjenul mic şi verde. Se opri să îl asculte. În zona părăsită, iarba fusese cosită de Costel şi se ridicase o metropolă a gâzelor. În noul oraş, Viorel dădea concerte de binefacere în fiecare seară, într-o sală iluminată de felinarele licuricilor, cu o cortină fină ţesută de două superbe domnişoare păianjen, iar în aeroportul cu zece piste de aterizare, veneau zilnic o mulţime de zburătoare dornice să se mute în Noul Oraş Fericit, care se înălţa din ce în ce mai frumos, de la o zi la alta. Helix sughiţă de surpriză şi de furie. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-l înfrunte pe Limax! Poate, doar… Hărnicel?! El trebuia să fie!  

 
Se grăbi să se întoarcă, cu toate că îşi clătina deja destul de tare căsuţa din spinare de oboseală. Limax se înfurie şi porunci să îl aducă pe broscoiul cel bătrân şi râios. Era timpul să dea o lecţie afurisitelor acelea de gâze. Broscoiul îşi scoase limba lipicioasă, răutăcios, pregătit să înghită cât mai multe furnici, buburuze, greieri, sau ce s-o nimeri în calea lui. Imediat ce se văzu în libertate, făcu un salt înalt, până în apropierea Noului Oraş Fericit. Limax îşi rostogoli antenele de plăcere, grăbindu-se să admire prăpădul. Rămase cu ochii bulbucaţi de ce îi fu dat să vadă. Noul oraş fericit întrecea toate visele oricărui melc. Poduri suspendate duceau de la o floare la alta, căsuţe colorate atârnau printre crengile prunilor, altele sclipitoare erau cocoţate pe ciupercuţele roşii, iar în centrul tuturor acelor minunăţii, se ridica un palat umbrit de frunzele cărnoase ale unui brusture pufos. Ah, acela putea fi chiar paradisul melcilor! Se repezi pe urmele broscoiului, strigându-i să înfulece orice gâză care îi ieşea în cale. Chiar în acel moment, se auzi un fâlfâit prelung, iar cele zece piste de aterizase fură acoperite de nişte umbre uriaşe. Aeroportul prinse a fremăta, în timp ce Limax îşi văzu broscoiul ridicat în aer, cu picioarele grăsane spânzurând inerte. Se simţi şi el apucat de mijloc şi smucit atât de tare, încât îşi pierdu cochilia cea nouă de culoarea smaraldelor. Mai apucă să îl vadă pe Hărnicel în turnul palatului său, făcând cu mâna spre cer în timp ce striga cu voioşie:  

 
- Rămas bun, Doamnă Barză, vă aştept la primăvară în Noul Oraş Fericit, la un cuib cu trei etaje, scară interioară şi terasă acoperită.  

 
Dacă melcii nu învăţaseră între timp să zboare, ceea ce vedea Limax nu putea însemna decât că, în curând, visele sale de mărire aveau să ia sfârşit, tot atât de repede precum apăruseră. Putea înţelege acum de ce spuneau odinioară bătrânii melci că atunci când cauţi pricină cuiva care nu are nici o treabă cu tine, poţi rămâne fără mai mult decât cochilie. Regretele însă, pot fi uneori prea târzii. Dacă ar fi fost un melc bun şi s-ar fi înţeles bine cu Hărnicel, acum ar fi putut avea parte de palatul umbrit de frunzele pufoase ale brusturelui şi nu de pliscul unei berze. Voi, copii, să nu uitaţi că răutatea este întotdeauna pedepsită şi că aceia care sunt buni, îşi vor face mereu prieteni. Şi-am încălecat pe-o barză chioară, ca să vin să vă spun povestea mea de seară.  

 
Referinţă Bibliografică:
HĂRNICEL / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1628, Anul V, 16 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!