Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



EXPERIMENT DE BURLAC
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Să ne înţelegem! Sunt un comod al marelui oraş şi, chiar dacă unii ar fi înclinaţi să mă considere boem datorită nonconformismului meu, am o oarecare ordine în viaţă. Acum, depinde ce înţelege fiecare prin ordine. Pentru mine, noţiunea defineşte o dimineaţă care începe pe la ora zece cu o cană uriaşă de cafea şi toată presa întinsă pe masa din bucătărie. Bine, e drept că, de multe ori ziarele se mai încurcă şi ajung să le citesc pe cele vechi de câteva zile înainte de cele din ziua curentă, dar asta nu e vina mea! Toate seamănă unul cu altul, ce să le fac? Şi se mototolesc de îndată ce le desfaci, pe bune! Lasă, că, Tanţi, care face curat prin apartamentul meu vinerea, se bucură când are cu ce şterge geamurile, acesta fiind destinul final al oricărei publicaţii, nu-i aşa? Apoi, sincer să fiu, îmi iubesc maşina până la divinizare! Nu fac un pas fără ea, fie că e vorba de barul din colţul străzii, fie că e vorba de kilometrii fără număr. Normal că folosesc liftul! Etajul unu, se numeşte etaj şi nu parter sau subsol! Cât despre femeile din viaţa mea... Dragii mei, ele nu au lipsit şi nu vor lipsi niciodată! Problema este că, de curând, mi-a căzut cu tronc o anumită „căprioară” şi am decis să ies la „vânat”.Ochii? Culoarea dolarului! Părul? Culoarea cafelei! Trupul? Forma celei mai neasemuite sticle de coniac!Ei? 
  
Fiind din anturajul verişoarei mele Simona, am elaborat cel mai sofisticat plan de atac şi m-am avântat în „luptă”, plin de încrederea tuturor reuşitelor mele anterioare. 
  
-- Nu pot să cred! Atât a avut de zis vară-mea, când i-am expus o parte din intenţiile mele. 
  
-- Crede! Crede! Am dat din cap conştient că am filosofia vieţii în degetul mic. 
  
-- Ai să te frigi rău, îţi zic de pe acuma! Mara e altfel! 
  
-- Altfel decât cine? 
  
-- Ştii bine ce vreau să spun! 
  
Şi zău că a avut dreptate! După tatonările iniţiale, fireşti, care ar fi fost suficiente să-mi exprime intenţia, am scos „armele”. Florile, mesajele, bomboanele de ciocolată, au smuls un mic zâmbet de pe buzele numai bune de smotocit, dar atât! Hello-o!? Eu sunt Cezar! Numai numele şi ar trebui să vă spună ceva! Am hotărât să o aştept la ieşirea instituţiei în care lucra. Cine nu s-ar fi simţit măgulită? Maşina mea e ultimul răcnet în materie de dotare, de model şi de tot ce vreţi. Iar posesorul… nu mai spun! Mi-am scos la înaintare cele mai bune ţoale, m-am tuns la un hair-stilist, mai că nu luceam ca un inel de aur fluturat în faţa ei. Dar cum credeţi că a primit ea toate aceste gesturi? N-aţi ghicit! Nu s-a aruncat de gâtul meu! Pur şi simplu a zâmbit cu gura ei criminal de apetisantă, mi-a mulţumit şi… m-a refuzat. Bine, cică avea alt program, ceva voluntariat, pe undeva, n-am reţinut! Dar m-a refuzat! Pe mine! Marele Cezar! 
  
Am mai încercat câteva tehnici de învăluire, dar, pur şi simplu, nu a mers cu nici una dintre metodele mele faimoase. Salvarea a venit tot de la vară-mea. Mă sună într-o zi, taman când degustam o halbă gulerată, cu bere: 
  
-- Auzi? Cât de tare eşti pe poziţie cu Mara? 
  
-- De ce? 
  
-- Uite, plec împreună cu ea şi încă vreo câţiva prieteni la Durău pe trei zile. Îţi surâde ideea? 
  
Am sărit ca leul nemâncat zece zile pe o ciosvârtă de carne. Simona m-a domolit, m-a şcolit, m-a înţolit corespunzător, mi-a pregătit un bagaj din ce-a găsit prin dulapurile mele îndesate cu haine de firmă, strâmbând din nas. 
  
-- Vedea-te-aş cu papuci din ăştia la Dochia! 
  
-- Pardon? 
  
Dădu din mână, ca şi când traducerea frazei în sine, nu avea cine ştie ce importanţă! M-a asigurat că, fără ajutorul ei, nu aş fi în stare să supravieţuiesc experimentului la care mă supuneam în mod voit. Ciudat, nu? Doar era vorba de trei zile la munte! Dă-o încolo! Am mai fost în staţiuni, nu sunt un puştan ignorant! Ideea de bază era să fiu atât de aproape de Mara încât să-mi pot etala calităţile şi, cine ştie, poate cadrul natural să mă ajute să o aduc acolo unde vreau, nu trebuie să precizez unde, pentru că e clar! Simona m-a convins chiar să îmi las maşina în garaj şi să fac întreg drumul, înghesuit într-un microbus. Sper să merite efortul! Oare chiar atât de mult îmi doresc să fiu cu Mara încât să accept un astfel de tratament? Ajunse, însă, să arunc o privire ochilor aceia bogaţi în promisiuni, ca să ignor cu totul hurducăiala şi mirosul de benzină care îmi pătrunsese în haine, probabil până la indispensabili. 
  
O, nu! O! Nu! Mie să nu-mi spuneţi că nu există un chioşc de ziare şi televizor în pensiune, că trebuie să-l support pe hippiotul de Geo, pe care abia ce l-am cunoscut, cu mine în cutia de chibrituri care se numeşte cameră! Mara îmi atinse braţul cu palma, într-un gest care-mi porni stoluri întregi de păsări în stomac. 
  
-- Sper că e în regulă şi pentru tine! Geo este fratele meu şi un împătimit al muntelui, sunt convinsă că vă veţi înţelege! 
  
-- A…Da! Da! E grozav! 
  
Fratele ei! Cum nu se poate mai bine. Cred că încep să îmi placă hippioţii! Sunt aşa de paşnici şi motivaţi în ceea ce fac! Chiar o să fie grozav! Poate pune o vorbă bună pentru mine! Of, Maică Precistă, cât de mult a trecut de când nu Te-am mai pomenit! Focul de tabără din acea seară, cina cu slănină, caş şi pâine de casă, melodiile cântate de Geo la chitară şi privile duioase pe care mi le aruncă Mara, reuşesc într-o oarecare măsură să-mi calmeze nervii care ajunseseră să zbârnâie mai ceva ca firele de telegraf. De mâine, mă pun pe treabă! Ştiu exact cum am iau taurul de coarne! 
  
Adormisem cumva în patul îngust, pe salteaua numai ghemotoace, datorită, în cea mai mare parte, lui Geo, care, cocoţat în vârful patului său, cântase până după miezul nopţii nişte melodii divine, în care era vorba despre iubiri neîmpărtăşite şi disperări deprimante. Am şi visat, cred… Cel puţin cu acea stare de moleşeală m-am trezit scuturat zdravăn de colegul meu de cameră. 
  
-- Trezeşte-te, frate! E deja ora şapte! 
  
-- De ce, pentru Dumnezeu, m-aş trezi la şapte? Mormăiala mea l-a făcut să mă scuture mai aprig. 
  
-- Trebuie să plecăm imediat, altfel nu ne ajunge timpul! 
  
Plecare! Imediat! Timp! Am reuşit să deschid un ochi. A naibii ţinută de camuflaj avea Geo! Bocancii înalţi şi butucănoşi păreau să aibă fiecare cel puţin trei kilograme. Am ridicat ambele mâini în sus: 
  
-- Pace! Mă ridic imediat! 
  
-- Imediat e prea târziu, frate! 
  
Chiar dacă îmi plăcea la nebunie cum suna “frate”, nu eram dispus să las de la mine prea uşor treaba cu trezitul şi plecatul cine ştie pe unde. Chiar în acel moment se auzi vocea suavă a Marei: 
  
-- Băieţi! Sunteţi gata? 
  
Am sărit din sacul de dormit făcându-i semn lui Geo să iasă că vin şi eu, cât de repede pot. N-a fost cine ştie ce repede, n-a fost nici plăcut să mă zgribulesc în aerul atât de rece că-mi tăia maul, în timp ce eram anunţat că putem servi o cafea la Fântânele, ce-o mai fi fost şi aia, şi eram încărcat cu un rucsac care putea să mă bage în pământ până la genunchi de greu ce era. Nu-mi îngăduiră nici să trag o ţigară. Şi dacă aş fi fost condamnat la moarte mi s-ar fi permis o atât de mică plăcere! Îi auzeam ca prin somn pe ceilalţi discutând despre trasee, despre ore, despre Salvamont. Limbă străină, frate! Iată că începeam să vorbesc ca un adevărat Geo. M-am târât în urma grupului, până când am intrat într-o pădure cu teren atât de înclinat, încât ţi-ar fi trebuit un lift să îl poţi urca. 
  
-- Unde mergem? Îndrăzneala mea nu făcu decât să atragă toate privirile spre mine. Mara purta un hanorac verde, care se asorta minunat cu ochii de culoarea dolarilor. M-am pierdut efectiv în ei şi nu am procesat pe moment informaţia pe care mi-o aruncă în vârful buzelor: 
  
-- La Duruitoarea, bineînţeles. 
  
-- Bineînţeles, am suspinat. 
  
Din doi paşi făcuţi în urma lor, au început să curgă pe mine toate năduşelile. Pantofii de sport originali şi minunaţi pe care îi purtam, s-au acoperit de noroiul cleios din pădure şi am început să alunec, mai ceva ca pe patine. Făcându-i-se milă de mine, vară-mea îmi întinse mâna şi mă remorcă întocmai ca pe un copil mic. 
  
-- Auzi, ce e aia Duruitoarea? 
  
-- Of, Doamne! Cascada! Pe ce lume trăieşti? N-ai auzit de Ceahlău? Acum urcăm pe traseul Fântânele-Dochia-Duruitoarea. Două ore la urcare, patru la coborâre, doar de aceea ne-am trezit la şase! 
  
-- Ai milă de mine! N-am urcat în viaţa mea alfel decât cu liftul şi nu m-am plimbat niciodată altfel decât cu maşina. De ce să vrea cineva să facă asta? 
  
-- Din pasiune! 
  
-- Îmi vin în minte câteva lucruri pe care le-aş face din pasiune, dar urcatul pe munţi nu e unul dintre ele! N-aş putea să vă aştept la pensiune? Mai beau o bere, ceva… 
  
-- Dacă crezi că vrei să-i spui asta Marei, n-ai decât! Ea a ales traseul! 
  
Jur că am să o omor pe Simona… mai târziu. Acum am o stringentă nevoie de ea. Mara se apropie de mine, surâzătoare şi luminoasă, cu obrajii îmujoraţi de efort. 
  
-- Eşti bine? 
  
-- N-aş putea să nu fiu când mă priveşti aşa! Mă simt cu capul în nori! 
  
-- Vei fii, la propriu, când vom ajunge la Dochia! Ai nevoie de ajutor? 
  
O, da! Da, din partea ei! Se oferi să mă înveţe cum să respir. Ritmat, pe măsura paşilor, moment în care m-am simţit tentat să îi explic cum ar putea ea să respire dacă i-aş acoperi gura cu a mea. Of, Cezare, grele vremuri te pasc! Dus cu zăhărelul. Aşa am fost până am ajus, de-a dreptul leşinat, la Cabana Fântânele. M-am aruncat pe unica bancă liberă, încercând să-mi reiau suflul şi privind prostit cum Geo strângea mâini în stânga şi dreapta şi pălăvrăgea despre alte posibile trasee, unele de şase ore, altele de opt ore. Ferească sfinţii din ceruri! Nu erau de ajuns două la urcare şi patru la coborîre?. M-am lins pe bot şi de cafea! Mara, în schimb, mi-a întins, surâzătoare, sticla ei în care licărea o nuanţă de coniac. Am pus însetat gura pe ea. Pfuai! Abia m-am abţinut să nu scuip în faţa ei. 
  
-- Poţi să bei liniştit! E ceai de sunătoare! 
  
Am înghiţit cu noduri câteva guri şi i-am înapoiat ceaiul, ocazie cu care i-am prins degetele într-o strânsoare uşoară, foarte grăitoare, ţintuind-o cu privirea. Trebuia să înţeleagă mesajul! 
  
-- Putem pleca! Strigătul ei se sparse în ecouri de-a lungul pădurii de sub noi. Abia atunci mi-am dat seama cât urcasem şi ce imagine fabuloasă ratasem până atunci. Am rămas cu adevărat cu gura căscată. Simona mă înghionti uşor. 
  
-- Trezeşte-te, nu e vreme de pierdut! 
  
Oameni buni! Nu ştiu cât am umblat! Dacă nu am băşici pe tălpi să nu-mi spuneţi mie Cezar! La un moment dat, pur şi simplu am capitulat. Eu, Marele Cezar m-am trântit pe o buturugă şi am cerşit o bucată de orice cu care să-mi ucid foamea chinuitoare care-mi contorsiona stomacul. 
  
-- Ridică-te, strigă Geo, sunt vipere pe aici! 
  
Motor să fi avut şi nu aş fi pornit-o atât de repede în sus, ajungând chiar lângă Mara. 
  
-- Nu te întrista, în curând vom face un popas! 
  
Acel curând se nimeri abia după mai bine de o jumătate de oră, la un popas, cum ar veni amenajat. Noţiunea de amenajat presupune anumite îmbunătăţiri aduse în spiritul confortului. Sau, nu? O masă din lemn înnegrit, plină de aşchii şi două bănci cu picioare şubrede, de-o parte şi de alta. Ah, dar stau lângă Mara, pe care o privesc fix în timp ce ea îmi decojeşte un ou. Decoji-m-ar şi pe mine de haine, aşa cum decojeşte oul! Cu coada ochiului o văd pe Simona cocoţată pe genunchii lui Geo. Aha! Ceilalţi doi membrii ai echipajului au pornit-o în faţă, anunţând că nu le e foame şi că se tem că se lasă ceaţa. Mara îmi zâmbeşte, strecurându-şi în gură o felie de măr. Nu pot să-mi imaginez cum o biată felie de măr mă face să mă treacă toate căldurile. Păcat că nu ne puteam permite să stăm ceva mai mult, ca să încerc o manevră de-a mea. Geo se ridică brusc, strângând la repezeală pachetele de pe masă: 
  
-- Se lasă ceaţa şi, începând de aici, marcajul nu mai e pe pomi, frate! 
  
Ce însemna asta, am înţeles abia când, o perdea lăptoasă ne înghiţi cu totul. Hristoase! Nu vedeam la un pas! Dacă până atunci urmasem o cărare, după o porţiune de drum, muşchii alunecoşi pe care călcam şi arbuştii pitici care abia se mai vedeau ca nişte umbre, nu mai puteau oferi semnele după care se orientau noii mei prieteni. O angoasă rece, mă paraliză de-a dreptul, din creştet până în tălpi. 
  
-- Vedeţi ceva? 
  
-- Nu mai striga, îmi şopti glasul Marei lângă umărul drept, glasurile sunt propagate în mod înşelător de ceaţă şi nu vreau să riscăm să ajungem în vreo prăpastie! 
  
Prăpastie? Am prins-o de mână, chipurile să o ajut la drum. O, vai! Dacă scap din asta, jur că merg la biserică să aprind o lumânare! Prin negura deasă, păreau să se audă glasuri din mai multe direcţii. Îmi priveam atent picioarele. Atâta şi vedeam! Un pas greşit şi… Dar ea era lângă mine! Geo şi Simona nu se vedeau. 
  
-- Acum ne oprim, mă anunţă Mara. 
  
-- De ce, Doamne iartă-mă? 
  
-- Pentru că nu mai văd chiar nimic şi nu vreau să ne pun în pericol. 
  
-- Acum mă sperii! 
  
-- Nu te speria, eşti cu mine! 
  
Şi ea ce era? Capră neagră în stare să sară peste prăpăstii? Îmi venea să urlu! Cine m-o fi pus să umblu pe munţi, prin ceaţă, după fuste? Doar are balta peşte destul, nu e nevoie să mergi până în Honolulu după el! Umezeala şi frigul începură să mă irite mai mult chiar decât situaţia în sine. Mara părea calmă. Abia peste câteva momente am înţeles de ce. Un sunet cumplit izbucni desupra noastră, aproape de a-mi sparge nu numai timpanele, ci şi creierii. 
  
-- Bine! 
  
-- Bine, ce? 
  
-- E alarma de ceaţă de la Cabana Dochia. Acest zgomot acoperă alte zgomote şi ne călăuzeşte. 
  
-- Slavă cerului! 
  
Chipul Simonei, surâzător şi plin de încântare fu primul pe care l-am văzut, odată intrat în aburul delicios de cald al unei încăperi mobilate cu o singură masă lungă şi câteva bănci. Aş fi sugrumat-o pe loc, însă ea, mă întâmpină cu o cafea. În momentul în care am dus cana de tablă la gură şi am gustat aroma, i-am iertat toate păcatele, cu toate că lichidul era la ani lumină depărtare de a fi numit cafea. Băieţii grupului comandaseră o ciorbă de burtă. Poate că nu avea gustul pe care îl are ciorba de burtă servită în restaurantul meu preferat, dar jur că m-am simţit ca în rai, savurând-o încet. Problema a apărut în momentul în care Mara a dat semnalul de plecare. 
  
-- N-am putea rămâne aici? 
  
-- Pentru totdeauna? Ar fi frumos, îmi surâse Mara ca o zână a munţilor ce era. 
  
Ce-am putut debita? Doar nu era să stau înţepenit la Cabana Dochia, în vârful Ceahlăului, cufundat în ceaţă! 
  
-- Dacă vrem să ajungem la Duruitoarea, e timpul să plecăm, e deja trecut de amiază! 
  
Geo îşi ridicase rucsacul în spate. Ce şanse aveam să îi conving să ne întoarcem pe acelaşi drum? Măcar era un traseu cunoscut! 
  
-- Norii sunt cam închişi la culoare. Poate va ploua! 
  
Mara mă studie binevoitoare şi îmi explică: 
  
-- Pe munte, timpul se poate schimba de la un minut la altul! E un risc asumat. 
  
Mi-aş fi dorit să-şi asume şi ea nişte riscuri cu mine, cel puţin tot atât de uşor pe cât mi-am asumat şi eu riscul de a trăi un astfel de experiment pe pielea mea, pentru ea. Vremea confirmă spusele ei. După nici jumătate de oră de la regretabila noastră plecare din căldura cabanei Dochia, un soare strălucitor ridică pătura de ceaţă, dezvelind o imagine atât de impresionantă, încât m-am simţit pe loc mai entuziasmat decât ar fi fost normal să mă simt pe traseul care îmi solicita să mă agăţ cu disperare de cordelinele fixate în peretele stâncos. Sfinţi din ceruri! Spectacolul adevărat abia urma! Ajunşi la cascada Duruitoarea, am înlemnit, cu trupul cuprins de spasmele unei emoţii nemaiîncercate. N-am văzut în viaţa mea aşa ceva! O cădere masivă de apă, în două trepte, se spărgea la picioarele noastre şi arunca bubuituri în toată pădurea, aşa încât trebuia să răcneşti de-a binelea dacă aveai ceva de spus. Nimeni nu avea nimic de spus! Timpul se scurgea şi nu ne înduram nici unul să propunem plecarea. Stăteam umăr lângă umăr pe banca îngustă tăiată lângă trunchiul unui copac imens, priveam dansul apei şi mâncam din sandvişurile înghesuite în rucsaci. Simona îmi spusese la un moment dat, la cabana Fântânele ceva de genul “Pe munte toţi suntem prieteni, indiferent dacă ne cunoaştem sau nu!” Mă lovi înţelesul acelei propoziţii abia atunci, împărtăşind cu tovarăşii mei de drum minunata măreţie a cascadei Duruitoarea. Mara îşi strecurase palma într-a mea şi îşi rezemase umărul de pieptul meu. În alte condiţii aş fi strigat de să răsune pădurea “Da!!!”. Acum, mi-am lipit doar buzele de părul ei semănând izbitor cu trunchiurile copacilor, am privit în ochii ei de culoarea frunzelor, am îmbrăţişat trupul ei asemănător unei sălcii în bătaia vântului, înţelegând că eu fusesem vânatul. 
  
Referinţă Bibliografică:
EXPERIMENT DE BURLAC / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1533, Anul V, 13 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!