Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



MIŢĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O claie de păr de culoarea castanelor coapte, o pereche de ochi verzi, iscoditori, o gură acoperind o jumătate de faţă într-un rânjet mai mult diabolic decât îngeresc, îl definesc pe vecinul meu de la parter, Mihăiţă, un puşti de patru ani, căpetenia mogâldeţelor care mişună pe scările blocului în care locuiesc eu. De dimineaţă, cu răcnete care alungă stolurile de păsări pe o distanţă mai mare de un kilometru, micul meu vecin se năpusteşte cu tricicleta sclipitoare pe sub ferestrele doamnei Cristina, băgând-o în sperieţi, chiar dacă draga noastră pensionară ştie la ce să se aştepte de fiecare dată când îşi udă muşcatele delicate de pe pervaz. 
  
- Ce e mamă, a pornit războiul? 
  
Evident, nu e nici un război! E doar Miţă, cum îi spun prietenii, care ţine morţiş să meargă la grădiniţă călare pe tricicletă, chiar dacă nu are mai mult de douăzeci de paşi de făcut până la clădirea veche în care îşi petrece cea mai mare parte din zi, insuficient dacă e să te iei după părerea unor vecini. Luni dimineaţa, de sub suportul metalic al roţii din faţă, flutură ca un steag glorios, pantalonii unei pijamale galbene, de pe care zâmbesc nişte căţeluşi albaştri. Vineri după-amiază, steagul purtat cu vitejie în bătăliile din grădiniţă, etalează nişte ciudate pete maronii, la a căror provenienţă este mai bine să nu ne oprim în povestea noastră. 
  
- Săr-mâna Tanti Magda, îmi strigă, ciocănindu-mi cu degetele lipicioase în geamul lateral al maşinii abia scoase din garaj. Merg la grădiniţă! De parcă nu aş cunoaşte acest aspect incitant al vieţii sale. Când mă duci cu maşina? 
  
Îi promit că, în viitorul nu prea îndepărtat, va face parte din planurile mele de sfârşit de săptămână. Nu se mulţumeşte, însă, cu un răspuns vag. 
  
- Ce-ar fi să mă iei acum cu tine, nici nu ştiu unde lucrezi! 
  
Reuşesc cu greu să îl fac să înţeleagă că activitatea de la grădiniţă, împreună cu ceilalţi copii, este mai distractivă decât locul în care muncesc eu. Clatină din cap, semn că ştie el mai bine, trage cu putere de limba claxonului de pe ghidon şi se năpusteşte către un grup de fetiţe care se îndreaptă liniştite către poarta înconjurată cu gard viu. Ţipetele copiilor mă însoţesc o mare parte din drumul spre locul meu de muncă. Nu pot să nu zâmbesc, imprimându-mi în memorie aerul de satisfacţie deplină înflorit pe faţa năzdrăvanului în momentul în care sperietura nimerise la marele fix. Însă, buna dispoziţie îmi dispăru instant când mama lui, buna mea prietenă şi fostă colegă de bancă în liceu, mă sună pe la orele amiezii şi mă rugă cu limbă de moarte să-i îngrijesc odorul în seara aceea, deoarece ea şi soţul ei sunt nevoiţi să dea o fugă la ţară, unde soacra ei îşi rupsese piciorul. 
  
- Mare scofală, râde Gina, colega mea de birou, să ai grijă de un copil de patru ani e ca o distracţie la Disneyland! 
  
- Nu cunoşti acest copil, îi răspund, încercând să găsesc o strategie de abordare care să nu se lase cu morţi, răniţi şi dispăruţi. 
  
Normal că, înainte de sfârşitul programului, mă înfiinţez la grădiniţă, gata să ridic „pachetul”. Educatoarea, o femeie robustă cu ten măsliniu, mă abordează războinic: 
  
- Dumneavoastră aţi venit după Miţă? 
  
- Da…, fac ochii mari, căutând claia castanie de păr în gloata gălăgioasă care se strecoară pe lângă mine. Cam aşa ar trebui să arate termitele în atac, mă fulgeră o idee în momentul în care hoarda e gata să mă dărâme de pe picioare. Femeia, cu ochi de vultur, îl pescuieşte din grupul de copii, apucându-l de o ureche. 
  
- Să ştiţi că nu a vrut să doarmă de amiază! Nu i-a lăsat nici pe ceilalţi copii să doarmă! A primit două puncte negre, iar pentru că le-a rupt şi le-a aruncat la toaletă a primit o stea neagră! 
  
Privesc gulerul cămăşii în carouri, ieşită din pantaloni, nu prea impresionată de steaua strâmbă din hârtie glasată, înfiptă adânc cu o agrafă mare de birou. Miţă stă cu capul plecat, dar trage cu ochiul către mine, abia abţinându-se să nu râdă. 
  
- Am să transmit părinţilor, reuşesc să răspund femeii-gardian, apucând mânuţa acoperită cu o peliculă verzuie, sclipicioasă. 
  
- Să le transmiteţi să treacă pe la doamna directoare. Avem câteva plângeri din partea părinţilor unor copii şi trebuie să lămurim situaţia. 
  
Până se va lămuri situaţia, eu m-am pricopsit cu băiatul pentru o seară şi, nu ştiu de ce, mi se pare că orele se vor scurge în cel mai lent ritm posibil din tot universul. 
  
- Tanti Magda, ce mă bucur că ai venit tu după mine! 
  
„De-aş putea să mă bucur şi eu, ar fi tare bine!” 
  
- Ţi-e foame? Ai mâncat ceva? 
  
- Doar prostii! Ştiai că la grădiniţă ni se dă să mâncăm supă cu gândaci şi macaroane cu furnici? 
  
„Sunt sigură!” 
  
- Şi ce ţi-ar place să serveşti la cină? 
  
- Ai putea să mă duci la Mec! 
  
- Îmi pare rău dar nu ştiu ce e Mec. 
  
- Of, cum nu? Ţi se dă şi o jucărie la „hepi mil”. 
  
Aha! Mă dumiresc că e vorba de faimosul fast – food şi găsesc că, în preajma oamenilor, aş putea să fiu oarecum în siguranţă! Aşa să fie! 
  
Răcnetele lui de fericire nu se potoliră nici în maşină. Se cocoţă cu genunchii pe bancheta din spate şi începu să se strâmbe prin sticla parbrizului la trecători. Noroc că drumul nu e prea lung, că, mai ştii, cu ochii mai mult pe năzbâtiile lui, aş fi putut intra într-un pom, sau, mai rău, într-un stâlp. Sărind în jurul meu ca un ied scos la păşune primăvara, abia reuşesc să mă concentrez la comandă şi să ne aşezăm la o masă. Îşi umple gura cu cartofi pai şi, în timp ce mestecă voiniceşte, îmi spune: 
  
- Să ştii că asta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea. 
  
„Aş vrea să fie şi pentru mine, şi să rămână tot aşa până la final” 
  
Scoate dragonul de plastic din punga de cadou şi începe să izbească cu el ambalajul de pe tavă, scoţând nişte sunete înfiorătoare, urmate de o ploaie de cartofi nemestecaţi suficient. 
  
„Doamne ajută-mă!” Încerc să-i explic că oamenii civilizaţi nu fac zgomot în timp ce mănâncă, nu scuipă şi că, de regulă, când mănânci, mănânci, nu faci altceva. Se opreşte, mă priveşte cu seriozitate. „Slavă Domnului!” Se ridică în picioare, îmi trage o pupătură mare, plină de maioneză şi mă anunţă că a terminat de mâncat, după care se roteşte într-un echilibru precar, încălecând scaunul de pe care tocmai se ridicase şi mimând zborul dragonului pe deasupra tăvii cu mâncarea neconsumată. Privirile adulţilor din jurul meu sunt atât de grăitoare, încât, mă cuprinde cea mai aprigă dorinţă de a striga că Miţă nu e copilul meu şi că e în grija mea doar pentru câteva ore. „Sper!” 
  
Poate ideea unui parc de joacă este mai bună. Încep să mă port ca un robot, atentă la fiecare mişcare, analizând riscurile posibile. Nu leagăn, să nu sară de pe el, cumva, şi să-şi rupă piciorul ca azi-iarnă, când a stat vreo şase săptămâni în gips. Nu tobogan, să nu cadă în cap ca luna trecută, când, mi-a arătat mândru cele şase copcii care îi împodobeau scalpul ca urmare a unei răni „ca în Ţestoasele Ninja”. Nu balansoar, ca să nu îi zboare dinţii şi aşa destul de puţini şi mult prea proaspăt dobândiţi, din cauza elanului nestăpânit cu care împinge braţul greoi terminat cu un cap de cal din placaj. Mă trec toate transpiraţiile la fiecare săritură a năpârstocului şi dau în febră musculară de încordarea cu care îl urmăresc pas cu pas. 
  
- Acum putem merge la tine acasă? 
  
E semnalul, oare, că a obosit? Aş fi evitat o vizită la domiciliu, dar nu am de ales. După ultima incursiune a lui Miţă la domiciliul meu, bilanţul pierderilor prezenta o vază de cristal spartă, desene cu creionul meu dermatograf pe peretele din sufragerie, pete de ruj pe covorul turcesc din dormitor, o brăţară din argint îndoită în procesul de transformare în farfurie zburătoare şi ornamentele metalice ale cuierului desprinse la capete. Îmi iau inima în dinţi şi pornim spre casă, traversând cât se poate de paşnic parcul din spatele blocului nostru. Înainte de a reuşi să îmi dau seama, intrăm în raza de acţiune a unor băieţi care trăgeau cu praştia în pereţii garajelor. Deodată, Miţă descrie artistic o voltă în aer şi se prăbuşeşte la picioarele mele, cu un răcnet spartan. Sângele ţâşneşte în jur, iar băieţii cu praştiile o iau la fugă pe lângă bloc, făcându-se imediat nevăzuţi. N-aş putea spune cum am ajuns la spital şi nici când a apărut medicul de gardă. Îl văd doar că zâmbeşte în colţul gurii în timp ce mă salută, după care dă mâna cu Miţă, bărbăteşte. 
  
- Hai, noroc! 
  
- Săr-mâna! Iar am venit! 
  
- Văd! Acum cine a fost de vină? 
  
- Nu eu, zău! Să-ţi spună Tanti Magda! 
  
Asist la dialogul dintre Miţă şi doctor, ca şi când tocmai aş fi aterizat de pe altă planetă. Îl curăţă şi îl pansează povestind într-una, ca şi când i-ar fi căzut un dinte şi nu şi-ar fi spart capul. „Ce-am să-i spun lui maică-sa?” Medicul mă priveşte în cele din urmă şi pe mine, fără să-şi şteargă zâmbetul de pe mutra aceea drăgălaşă, nepotrivită unui purtător de halat alb. 
  
- Acum e bine! Ca de obicei, repaus şi după o săptămână la control! 
  
- Ca de obicei? 
  
- Tanti Magda nu ştie, se repede Miţă, are grijă de mine doar azi 
  
- Păi, atunci, să-i spunem şi ei că aceasta este operaţia cu numărul patru. 
  
„Of, Doamne!” 
  
Miţă sare de pe scaun ca împins de un arc şi se apropie de doctor cu gura până la urechi. 
  
- Tanti Magda nu are prieten, să ştii! Dacă ai vrea să fii prietenul ei, ai putea să mă pansezi de fiecare dată când o vizitezi! 
  
Bărbatul râde. Îl bate prieteneşte pe umăr şi îmi furişează priviri interesate. 
  
- Aş zice că e o propunere pe cinste. 
  
Miţă e atât de încântat încât uită pentru un timp că trebuie să îl doară şi să plângă. Când se apropie ora la care trebuie să sosească părinţii lui, după ce ne aşezăm la mine acasă pe canapea, umăr la umăr ca doi prieteni, mă mângâie pe mână: 
  
- Nu fii tristă! Eu mă bucur, să ştii! Mâine voi primi bomboane de ciocolată, nu mă voi duce la grădiniţă şi toată lumea se va strădui să îmi facă pe voie! 
  
Un gând mi se strecoară sâcâitor în minte: 
  
- Cine va sta cu tine acasă dacă bunica ta e cu piciorul rupt şi ai tăi trebuie să aibă grijă de ea? 
  
Zâmbetul lui uriaş se întinde pe toată faţa. Ochii prind să-i strălucească ca nişte stele verzi, şmecheri, iar năsucul se ridică în vânt, simţind că puştiul cunoaşte deja răspunsul. S-ar putea să-l cunosc şi eu! 
  
Referinţă Bibliografică:
MIŢĂ / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1519, Anul V, 27 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!