Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



POVESTEA GHIOCELULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cu mult timp în urmă, pe când Soarele locuia în bună înţelegere cu Luna într-un castel din nori împreună cu zânele-anotimpuri, florile aveau chipuri şi dădeau petreceri în fiecare lună, pentru amuzamentul stăpânelor pe care le slujeau. La o astfel de petrecere se porni o gâlceavă fără asemănare între cele patru surori. Zâna Primăvara striga că, fără ea, nu ar înflori niciodată nici o floare, Zâna Vara pufnea supărată că fără ea nu s-ar coace nici un fruct, iar Zâna Toamna şuiera peste ele cu glasul său ascuţit, arătând că, de fapt, ea are şi flori şi fructe la discreţie, cât să umple tot palatul din nori, cum nu o mai poate face nimeni. Doar Zâna Iarna nu spunea nimic. Privea cu obrajii albiţi de tristeţe, cum surorile ei se întreceau în a-şi arunca în faţă florile şi fructele, gata-gata să se ia la bătaie şi o batjocoreau că ea nu este în stare să facă nici o floare să înflorească şi nici un fruct să se coacă. Deranjaţi de toată zarva, Soarele şi Luna au hotărât să le despartă şi să le închidă pe fiecare dintre ele într-unul dintre cele patru turnuri ale castelului, până ce se vor linişti şi îşi vor da seama că natura nu poate trăi fără fiecare dintre cele patru surori.  

 
Zâna Primăvara fu închisă în turnul din nord, cu tot alaiul ei de lalele, narcise, zambile, ghiocei şi brânduşe, Zâna Vara fu închisă în turnul de est împreună cu suita de trandafiri, margarete, maci, cârciumărese şi crini, Zâna Toamna se lăsă închisă în turnul din sud împreună cu tuberozele, crizantemele şi imortelele care o urmau peste tot. Când veni rândul Zânei Iarna, cea mai mică dintre surori, ia-o de unde nu-i. Dispăruse în toată vânzoleala din castel, lăsând în urma ei un covor de zăpadă argintie. Soarele se înfurie atât de tare, încât se făcu roşu la faţă şi căzu la pat.  

 
- Numai tu eşti de vină, îi spuse Lunii, nu eşti niciodată atentă! Toată ziua, bună ziua te joci cu stelele şi stai cu capul în nori.  

 
- Ba, tu eşti de vină, strigă Luna, eşti atât de mândru de tine şi de înfăţişarea ta, că nu mai vezi nimic în jurul tău! Toată lumea trebuie să te slujească şi să te laude, ca să îţi trimiţi o rază de soare unde e nevoie!  

 
- Eşti invidioasă că nu ai atâta strălucire câtă am eu!  

 
- Vezi să nu! M-am săturat până peste cap de aerele tale!  

 
Supăraţi, Soarele şi Luna se despărţiră, hotărând să stăpânească, Soarele ziua, iar Luna noaptea, împărţind castelul pe din două. Închis în partea lui de castel, Soarele căzu la pat, suferind de friguri şi neavând lângă el nici un sprijin. Retrasă în partea ei de castel, Luna îşi adună toate stelele în jur, hotărând să nu se mai arate pentru o vreme, până ce Soarele accepta că şi ea este strălucitoare şi folositoare naturii. Închise fiecare în turnul ei, Zâna Primăvara, Zâna Vara şi Zâna Toamna, fierbeau de mânie că fuseseră pedepsite şi hotărâră să nu-şi mai arate chipul până ce Soarele nu se decidea care dintre ele este cea mai importantă.  

 
În acest timp, Zâna Iarna, scăpată din castel, porni să împrăştie zăpadă peste câmpuri şi păduri, să îngheţe apele şi să stârnească vânturile, găsind că libertatea avea un gust foarte dulce şi că, până se certau surorile ei, ea putea deveni din ce în ce mai puternică şi să arate ce poate face cu propriile puteri. Desenă flori de gheaţă, modelă ţurţuri şi bântui neobosită şi neoprită de nimeni şi de nimic, întreaga lume. În urma ei, totul rămase îngheţat şi lipsit de viaţă, dar ei nici că-i păsa! Tot în acea vreme, la marginea unui sat, într-o căsuţă din lemn, locuia o femeie care avea două fete. Bărbatul ei fusese vânător şi murise cu puţin timp în urmă. Ca să îşi crească fetele, femeia spăla haine la râu pentru oamenii din sat. Cum Soarele nu mai apăru pe cer şi Zâna Iarna îngheţase apele, sărmana mamă, era nevoită să spargă gheaţa care acoperise râul, cu un topor şi să spele la copcă toate mormanele de haine, până ce îi îngheţau cu totul mâinile şi nu mai reuşea să îşi simtă degetele. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce femeia se îmbolnăvi şi nu se mai putu ridica din pat să lucreze. Fetele ei erau încă mici şi nu puteau să facă munca în locul ei, aşa că plecau de dimineaţă prin sat, doar-doar se îndura un suflet de creştin să le dea ceva de mâncare. Pentru a nu îngheţa pe drum, purtau hainele mai bune ale mamei lor, cu mânecile ridicate până la nivelul palmelor şi trăgeau ghetele prea mari prin zăpadă, ca să nu le iasă din picioare.  

 
Într-o seară, fetiţa cea mică, auzind cum tuşeşte mama lor, începu să plângă:  

 
- Nu vreau să moară mama, nu putem face ceva?  

 
Sora ei mai mare, o mângâie pe obraji şi îi spuse:  

 
- M-am hotărât să merg la castelul din nori. Am auzit că acolo locuieşte Soarele, care trebuie să ştie ce se întâmplă pe pământ. Tu să rămâi cu mama, să ai grijă de ea!  

 
Sora cea mare, îşi pregăti o legătură de drum, în care puse două mere zbârcite şi o bucată de pâine, atentă să lase cea mai mare parte din provizii pentru mama şi sora ei mai mică. Apoi, luă singura pasăre pe care o mai aveau în coteţ, un porumbel şchiop, care să o călăuzească în drumul ei. Însoţită de lacrimile uriaşe ale micuţei, curajoasă şi încrezătoare, sora cea mare porni la drum prin zăpada înaltă. Merse fără să se oprească, câteva zile, până ajunse la nişte trepte înalte, care urcau către cer. Se aşeză lângă ele să se odihnească, cu porumbelul pe umăr, când, în faţa ei, apăru ca din pământ, o vulpe argintie uriaşă.  

 
- Ce cauţi pe teritoriul meu, copilă? Am să te mănânc împreună cu pasărea ta!  

 
- Nu mi-e frică de tine! Tatăl meu a fost vânător, să ştii! Vreau să ajung la castelul din nori ca să îl văd pe Soare şi să îl rog să aducă căldură şi lumină, pentru că mama mea e tare bolnavă!  

 
- Eu sunt tare flămândă şi, dacă nu îmi dai ceva de mâncare, am să te mănânc aşa cum am spus!  

 
Fetiţa desfăcu legătura şi îi arătă vulpii merele şi bucata de pâine, invitând-o să se servească cu ce-i pofteşte inima. Şireata le mâncă toată mâncarea, iar bietul porumbel abia reuşi să mai ciugulească câteva firimituri din pâinea uscată ca să îşi revină după drumul cel lung. Fetiţa, deşi rămase flămândă, era mulţumită că vulpea, după ce îşi pusese burta la cale, dispăruse ca prin farmec, lăsându-le cale liberă către castelul din nori. Urcuşul se dovedi tot atât de greu pe cât fusese drumul prin zăpadă, pentru că treptele erau îngheţate şi alunecoase, iar ghetele fetiţei erau atât de mari, încât fu nevoită la un moment dat să le scoată pentru a nu se împiedica în ele. Ajunseră la poarta aurită frânţi de oboseală şi atât de îngheţaţi, încât noroc cu porumbelul, care reuşi să bată cumva cu ciocul ca să li se deschidă. Înăuntru era întuneric, frig şi o linişte mormântală. Norul care deschisese poarta, suflă către ei o ploaie măruntă şi rece:  

 
- Soarele nu primeşte!  

 
- Vă rog, domnule, este o problemă de viaţă şi de moarte! Nu vreau să deranjez! Doar să pun o mică rugăminte stăpânului cerului şi al pământului!  

 
Atunci, din senin, apăru vulpea argintie pe care o hrănise fetiţa la capătul scărilor.  

 
- Copila e cu mine, lasă-ne să trecem!  

 
Norul se dădu la o parte. Traversară coridoarele pustii, până ce ajunseră în încăperea în care, Soarele suferea întins pe patul său, fără nici un sprijin.  

 
- Cine e acolo? Reuşi să-şi ridice chipul şi să privească în direcţia uşii.  

 
- Sunt eu, Miruna, fata vânătorului. Slăvite Soare, nu mă alunga! Am venit la tine să te rog să potoleşti iarna care mi-a îmbolnăvit mama. De mai multe zile, satul nostru şi toate împrejurimile lui, sunt înghiţite de zăpadă. Totul a îngheţat, iar gerul e atât de crâncen că răpune orice vietate care se încumetă să iasă din adăpost.  

 
- Îmi amintesc… Zâna Iarna a fugit din castel! Sunt atât de obosit!  

 
Vulpea se ridică pe marginea patului de suferinţă al Soarelui:  

 
- Trebuie să faci ceva, Mărite! Iarna a luat-o razna! Celelalte zâne nu vor să mai vorbească una cu alta, norii au început să părăsească castelul şi s-au pus în slujba Zânei Iarna, care devine din ce în ce mai puternică şi am auzit că ar vrea să devină ea însăşi stăpâna cerului şi a pământului.  

 
- Dar eu nu mă pot ridica din pat! Cine să o ajute pe fetiţa asta? Să vină la mine toate florile!  

 
Strigătul Soarelui se lovi de pereţii de cristal şi se împrăştie până în cele mai îndepărtate colţuri. În faţa stăpânului cerului şi al pământului, însă, nu se ivi decât chipul drăgălaş al ghiocelului. Celelalte flori nu se arătară, cu toate că Soarele repetă chemarea încă de câteva ori. Fetiţa se întristă, privind micuţa floare, care îşi clătina clopoţelul alb cu sfială.  

 
- Ia, spune-mi, de ce nu apar şi celelalte flori?  

 
- S-a pornit un război, Mărite! Nimeni nu face nici o mişcare în castel, pentru că zânele nu reuşesc să se înţeleagă.  

 
- Tu de ce ai venit?  

 
- Pe mine nimeni nu mă bagă în seamă! Eu sunt prea mic şi cuvintele mele nu au însemnătate în faţa lor. Pe de altă parte, eu am învăţat să fiu ascultător şi am auzit chemarea Domniei-Tale!  

 
- Vei putea tu să o convingi pe Zâna Iarna să se întoarcă în castel? Eşti atât de mic!  

 
- Pot să încerc, Mărite!  

 
Soarele reuşi cu greu să se ridice din pat şi dărui ghiocelului o sticluţă strălucitoare.  

 
- Aici se află o rază fermecată. Să o foloseşti numai la nevoie! Acum, plecaţi! Sunt atât de obosit! Să te întorci cu izbândă!  

 
Ghiocelul strânse sticluţa între frunze şi se pregăti de drum. Fetiţa îl puse în buzunar şi, călare pe vulpea argintie, porniră pe urmele Zânei Iarna. Nu trebuiră să caute prea mult. Zâna îşi făcea de cap în voie, dansând dezlănţuită pe câmpiile înţepenite de ger. Ghiocelul o strigă cu glasul lui mic.  

 
- Zână! Preabună zână! Am o vorbă pentru tine!  

 
- Cine îndrăzneşte să mă strige?  

 
Un val gros de zăpadă se aşternu peste petalele albe şi subţiri, înghiţind cu totul micuţa floare. Ghiocelul scoase sticluţa dăruită de Soare şi o deschise. Raza magică se ridică imediat şi topi totul în jurul florii care,găsind putere în tulpina sa, se scutură bine, scoţându-şi capul cutezător.  

 
- Eu sunt, Ghiocel! Am venit să îţi prezint omagiile mele şi să te rog să te întorci cu mine la castelul din nori, pentru a opri războiul zânelor!  

 
- Ha! Nu mai spune! De ce crezi că aş veni cu tine, aşa, pur şi simplu, când am toată lumea la picioare? Acum toată lumea îmi ştie de frică! Înainte, nimeni nu mă băga în seamă!  

 
- Nu ţi-ai dori să te iubească cu toţii? Să se bucure când te întâlnesc?  

 
- Mă confunzi! Nu sunt nici Primăvara să aduc un alai de flori, nici Vara, care cu căldura ei, coace fructe şi răsfaţă flori şi nici Toamna, cea mai îmbelşugată dintre noi.  

 
- Aşa e, dar nici una dintre surorile tale nu pot oferi zăpadă pentru oameni de zăpadă şi săniuţe, gheaţă pentru derdeluş şi multe alte bucurii pentru copii. Florile tale de gheaţă împodobesc geamurile atât de măiastru, că nimeni nu a reuşit să le copieze modelele.  

 
- Te rog, te rog şi eu, îndrăzni Miruna, făcând un pas în faţă. Mama mea s-a îmbolnăvit foarte tare din cauza frigului. Dacă ea nu poate lucra, noi vom muri de foame. Nu cred că eşti o zână rea! Zânele sunt bune, trebuie să fie bune!  

 
- Toată lumea va muri de foame, bombăni şi vulpea argintie. Nu va mai rămâne nimic de mâncare pe un astfel de frig!  

 
Ghiocelul se urcă pe trena lungă a rochiei de zăpadă şi, ajungând în dreptul ochilor de gheaţă, făcu o plecăciune elegantă:  

 
- Toată viaţa mea am să te slujesc pe tine! Am să aştept cuminte poruncile tale şi am să le împlinesc cât zece flori la un loc! Iar când vei dori să te retragi, am să sun din clopoţelul meu, ca să ştie toată lumea că Zâna Iarna va pleca să se odihnească, aşa încât nimeni nu va îndrăzni să te deranjeze!  

 
Promisiunea ghiocelului o mulţumi pe Zâna Iarna. Suflă un vânt puternic pentru a o purta pe Miruna acasă lângă mama şi surioara ei, altul pentru a trimite vulpea argintie să păzească în continuare treptele care duc spre cer, iar ea, împreună cu bravul Ghiocel, se întoarseră în castel. Soarele se înzdrăveni pe loc, adună toate zânele şi le linişti, după care, îl ridică pe Ghiocel la rang de cavaler. Doar Luna rămase în partea ei de castel, mulţumită să stăpânească noaptea şi nedorind să mai împartă domnia cu Soarele. Mama Mirunei se însănătoşi, surioara ei încetă să plângă, iar de atunci, de fiecare dată când întâlnea câte un ghiocel, sora cea mare îi şoptea celei mici:  

 
- Iată, Ghiocel anunţă că Zâna Iarna se retrage la odihnă şi nimeni nu are voie să o deranjeze timp de un an!  

 
Referinţă Bibliografică:
POVESTEA GHIOCELULUI / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1518, Anul V, 26 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!