Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



A TREISPREZECEA - SF
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Am  
 
Am învăţat să ţin o armă în mână, înainte de a învăţa să merg. Ştiam că ne vânează, înainte chiar de a ştii să citesc. Cine sunt ei? Sordizii, bineînţeles! Blestemata aceea de rasă care se crede superioară oricărei civilizaţii şi îndreptăţită să invadeze orice planetă cu resurse, aşa cum este a noastră. Invazia a început cu mult timp înainte să mă nasc eu şi continuă, fără a putea să facem altceva decât să ne păzim spatele şi să ne străduim să nu ne pierdem propria specie. Sunt prea mulţi şi, mai ales, sunt ajutaţi de nişte maşinării ciudate, nişte sfere care te simt de la o distanţă imposibilă. Clanul meu, care era cunoscut drept unul dintre cele mai paşnice, s-a transformat treptat într-unul de războinici, chiar dacă armele noastre nu sunt pe măsura sferelor ucigaşe care ne vânează. Îmi amintesc când tata a încercat să adune o armată, să unească cât mai multe clanuri în lupta menită să ne scape de invadatori. Nu s-a mai întors! De atunci, rămaşi fără prea multă apărare, membrii clanului meu au pierit unul câte unul, până când, din întreg clanul Kaar, am mai rămas doar eu şi sora mea. Eu sunt My-Kaar, cea de-a treisprezecea şi ultima născută a căpeteniei Vy-Kaar şi cea care va reface clanul, aşa să îmi ajute cerurile.  
 
So-Kaar ştie că am decis să pornesc la drum pentru a-mi găsi tovarăş de viaţă şi părinte pentru urmaşii clanului nostru. Nu e de acord, dar eu una refuz să mă ascund toată viaţa de sfere şi să ştiu astfel că, odată cu dispariţia noastră, va dispare măreţul clan Kaar. Mă priveşze cu lacrimi în ochi cum îmi aleg armele cele mai uşoare şi mai eficiente:  
 
-- Acum semeni cu tata, înainte de plecarea lui în misiunea împotriva sordizilor!  
 
-- Chiar aşa?  
 
-- Aş vrea să nu pleci, My! Ce mă fac eu fără tine? Nimeni nu mă va apăra aşa cum o faci tu!  
 
-- Mă gândesc că ai putea veni cu mine, să îţi cauţi şi tu un tovarăş, cu toate că şansele noastre ar fi mai mari dacă ne-am despărţi.  
 
-- Există şi varianta ca un tovarăş să mă găsească aici? De ce să nu aşteptăm în adăposturile noastre să se întâmple acest lucru?  
 
-- Pentru că, pur şi simplu, nu e sigur că se va întâmpla! Vei vedea, am să-mi găsesc cel mai bun tovarăş şi am să refac clanul.  
 
În cele din urmă, So hotărî că este mai în siguranţă alături de mine. Cu o ultimă privire aruncată aşezării şi adăposturilor goale săpate în peretele muntelui, am pornit pe una dintre cele mai dificile rute de coborâre, într-un rapel nebun, agăţate una de alta cu cordelinele magnetice. Am văzut de departe cele două sfere luminoase, gata de atac, dar vremea, care pe munte se schimbă într-o fracţiune de secundă, ne întinse o mână de ajutor neaşteptată. Descărcările electrice puteau veni de hac nenorocitelor de sfere mai bine decât ar fi putut să o facă oricare dintre armele mele. Cu toate acestea, i-am făcut semn lui So să nu părăsească zona împădurită. Era între primul şi al doilea răsărit, un timp numai bun pentru potopul care se anunţa. Clanul Kaar trăia de peste şapte generaţii în munţi, aşa că, de mici copii învăţasem la ce intervale unul de altul răsăreau cei trei sori şi care erau semnele care anunţau modificarea sarcinilor electrice din atmosferă. Cu toate acestea, este destul de dificil să te foloseşti de vreme pentru a te deplasa pe o asemenea pantă, atunci când erai lovit în faţă de perdelele îngheţate de apă, iar picioarele îţi alunecau fără nici o posibilitate de echilibrare. Cu capetele acoperite de capişoanele costumelor, încovoiate în căutarea centrului de greutate care să ne permită deplasarea rapidă, am reuşit să ieşim în calea râului care se învolbura la picioarele Cascadei Kaar. Am privit-o pe So, iar aceasta dădu din cap spre vârtejul de sub noi. Ne gândeam la acelaşi lucru. Era periculos, dar aveam şanse bune să coborâm mai repede pe cursul apei. Ne-am ancorat bine una de alta cu centurile, am pornit sistemul pneumatic al costumelor şi ne-am dat drumul în gol.  
 
Efortul de a ne ţine capetele deasupra apei îngheţate şi de a ne feri de stâncile de pe fundul ei, ne-a sleit de puteri mai curând decât am sperat. Am înghiţit câteva guri mari de apă cu iz metalic şi sunt convinsă că sora mea a înghiţit chiar mai mult. Am văzut-o la un moment dat că a renunţat să mai înoate, lăsându-se în voia mişcărilor mele îndârjite, la care refuzam să renunţ atâta timp cât ştiam că sferele aveau să apară în curând. M-am luptat cât de bine am putut cu curenţii puternici, dar, de îndată ce a apărut al treilea soare, aburind pământul malurilor înalte, am hotărât că e timpul să ieşim din apă pentru a ne odihni câteva clipe. Aveam o hartă extinsă încărcată în brăţară şi m-am grăbit să o accesez, pentru a cunoaşte distanţa parcursă în aval. Respiraţia şuierătoare a lui So începu să se domolească.  
 
-- Unde suntem? Ai o idee clară unde ai vrea să ajungem?  
 
-- Am o idee! N-aş fi recunoscut pentru nimic în lume că habar nu aveam unde ar putea să mai existe vreo aşezare sau un clan care să fi scăpat teafăr de atacurile sordizilor. Mă bazam doar pe flerul meu şi pe încrederea că, de regulă, oamenii îşi construiseră aşezările în apropierea apei, indispensabilă vieţii. Bun! Ne aflăm pe teritoriul Kema.  
 
-- Nu îmi plac kemaşii, am auzit că sunt canibali! Asta îmi lipsea acum, poveştile lui So! Decât să fiu mâncată de kemaşi, mai bine mă dezintegrează o sferă.  
 
-- Ai grijă ce îţi doreşti, i-am şuierat cu ochii pe sfera care apăruse deasupra noastră paralizându-mi toate simţurile.  
 
Din pâlcul de iarbă în care eram întinse, vedeam clar cercurile luminoase, clipind ca şi cum mecanismul deschisese zeci de ochi. Nu mai aveam timp de nimic, nici măcar să ne aruncăm în râu, presupunând că sferele evitau apa. So închise ochii, aşteptând parcă raza distrugătoare. Eu o priveam ţintă, amintindu-mi spusele tatălui meu „orice obiect poate servi drept armă”. Nu aveam nici un obiect la îndemână, armele fiindu-mi prinse sub centură, pe spate. Ştiam că orice mişcare, cât de sensibilă, ar fi activat senzorii sferei şi s-ar fi zis cu noi, aşa că aşteptam împietrită, la nici trei paşi sub blestemăţia de mecanism. Şi atunci, se desfăcu. Bucată cu bucată, transformându-se într-o capsulă cu zeci de braţe. În momentul în care pântecul alunecă într-o parte, prin deschizătura îngustă se putu zări o siluetă măruntă cu un cap imens, de pe care mă fixau nişte ochi atât de proeminenţi încât îmi dădeau senzaţia că semănau cu ouăle păsărilor de pradă. Descleştă fălcile prevăzute cu câte două şiruri de dinţi mărunţi şi ascuţiţi, în momentul în care se auzi un şuierat scurt şi, sub privirea mea, o săgeată cu coadă roşie i se înfipse drept în ochiul din mijloc. Lăsând deoparte orice urmă de precauţie, m-am răsucit pe burtă desfăcându-mi armele şi, ţintind în direcţia sferei, m-am furişat spre arătarea rostogolită în iarbă. Tocmai în momentul în care mă aplecam să cercetez capsula, m-am simţit smucită de păr şi trântită pe spate. La impactul cu solul umed, mi-am muşcat limba, după care mi-am pierdut cunoştinţa.  
 
Unde erau cei trei sori? Gustul amar îmi invadase gura în mod neplăcut. Lângă mine, un trup se mişcă, lovindu-mă peste picioare. Ah, bine, e So-Kaar, sora mea. Eu sunt My-Kaar, cea de-a treisprezecea şi ultima născută a căpeteniei clanului Kaar. Totul e în regulă, trăim! Pot să-mi mişc membrele şi să-mi ridic capul.  
 
-- Nu te mişca, ne-au capturat canibalii!  
 
-- Ce canibali?  
 
-- Kemaşii, bineînţeles! Din toate teritoriile de sub munte, tocmai în Kema ţi-ai găsit să ne oprim! Sunt mai răi decât sordizii, ai să vezi!  
 
Am privit în jurul meu. Vedeam umbrele trupurilor, dar nu puteam studia chipurile ascunse în spatele măştilor metalice, hidoase. Înainte de a începe să-mi tremure sufletul în mine, am încercat să mă conving că totul era doar de impresie, că nimic din ce auzisem noi despre kemaşi nu putea fi real. Am numărat, din obişnuinţă, timpul scurs între un apus şi altul, fără a scăpa din priviri adăposturile scunde şi solide printre care mişunau cei care ne capturaseră. Fuseseră aprinse focuri şi nu îmi rămânea decât să sper că nu se pregăteau să ne frigă. În cele din urmă, am fost înşfăcate şi îmbrâncite în faţa căpeteniei. Era o namilă de om cu ţinută arogantă, tolănit în mod necuviincios pe scaunul înalt, cu ornamente metalice simbolizând cranii umane. Masca lui era teribil de cumplită datorită trăsăturilor schimonosite şi fâşiilor sângerii cu care era împodobită. Prin fantele deschise în dreptul ochilor, nu puteai zări nimic din expresia lor, ceea ce era foarte neplăcut. Ridică mâna, iar în jurul nostru se lăsă liniştea deplină.  
 
-- Cine sunteţi şi ce căutaţi pe teritoriul Kema?  
 
Vocea îi era puternică, vibrantă, cu tonurile modificate de protecţia măştii. După o procesare rapidă a sinapselor am hotărât să răspund fără nici un artificiu de impresie. Nu aveam nimic de pierdut şi nici de câştigat. Pur şi simplu am făcut un pas spre el, cu tot controlul de care eram în stare, căutând un punct fix de pe masca lui la care să privesc fără să mă simt derutată.  
 
-- Sunt My-Kaar, a treisprezecea fiică a căpeteniei Vy-Kaar. Eu şi sora mea, So-Kaar, suntem în căutarea unor tovarăşi de viaţă pentru a ne reface clanul decimat de atacurile sordizilor.  
 
Râsetele izbucniră ca la comandă, într-un cor cârâitor. Am simţit instant cum furia îmi urcă în gât, gata să mă facă să răcnesc. Un Kaar nu poate permite să fie bătaia de joc a nimănui. Am întins mâna la spate, după armele mele. Bineînţeles că nu am mai găsit niciuna. Îmi lipseau şi centura magnetică şi brăţara de orientare. Căpetenia, cu privirile pe mişcările mele, porni să râdă mai tare decât restul mulţimii:  
 
-- Munteni nebuni!  
 
Asta era prea de tot! Poate că eram dintr-un clan de munteni, dar, cu siguranţă, nu eram nebuni şi nici nu ne mâncam între noi ca barbarii. Am ridicat capul cu mândrie, aşteptând să înceteze toată mascarada. Tot căpetenia fu aceea care îi puse capăt:  
 
-- Şi unde credeaţi că veţi găsi tovarăşi? Majoritatea clanurilor au fost distruse. Am informaţii că, până în câmpie au fost vânate toate sufletele. Dacă e să fim sinceri, nu credeam că a mai rămas nici picior de muntean. Voi două sunteţi o surpriză pentru mine. Ba, una chiar plăcută! Pot să mă gândesc să vă ofer oamenilor mei de încredere.  
 
-- Nu am să aştept să fiu devorată de kemaşi, să fii sigur! Dă-mi o armă şi lasă-mă să mă lupt pentru viaţa mea şi a surorii mele! Sunteţi războinici şi am să lupt cu oricine alegi!  
 
-- Devorată?  
 
Din nou, cascade de râsete, spintecând noaptea adâncă din apropierea pădurii. Ce îi putea amuza atât de tare? Mă înfuriam din ce în ce mai tare! M-am repezit către cel mai apropiat kemaş, i-am înşfăcat suliţa şi m-am aruncat peste căpetenie, într-un atac orb. Nu am folosit o suliţă în viaţa mea, dar e o armă ca oricare alta şi, mai ales, aveam o mare încredere în capacităţile mele de luptă. Care îmi fu zdrobită în momentul în care căpetenia îmi trăsni un pumn ca o măciucă în tâmpla stângă. Năucită, am căzut în genunchi, agăţându-mă de masca de pe faţa lui. Era un bărbat tânăr, prea tânăr pentru o căpetenie şi totuşi, destul de în vârstă să poarte pe chip cicatricele unor lupte crâncene. I-am văzut furia din ochii de culoarea oţelului, aproape ireali. Părea în stare să mă devoreze pe loc. La semnalul său, doi kemaşi se apropiară în fugă. Nu aveam să mă las zdrobită! M-am scuturat puţin ca să-mi revin, după care am lovit primul kemaş cu piciorul drept, direct în gât. Cunoşteam punctele energetice ale trupului uman, aşa încât kemaşul nu avu nici o şansă. Se prăvăli la picioarele mele cu respiraţia blocată. Am smuls rapid din mâna lui buzduganul cu spini lungi metalici, lovindu-l pe cel de-al doilea direct în frunte. Aşa!  
 
-- Veniţi nemernicilor, să vă arăt cum luptă un muntean! Răcnetul meu trecu pe deasupra pădurii, cu ecouri prelungi.  
 
Nu se apropie nimeni, doar căpetenia se ridică din scaunul înalt şi înaintă spre mine cu părul lung, incredibil de ondulat, fluturând peste protecţiile metalice ale umerilor.  
 
-- Opreşte-te, vom face o înţelegere. Eu, Ba-Kema Întâiul şi cu tine, My-Kaar a treisprezecea, vom face o înţelegere între clanuri, care va începe la răsăritul primului soare. Îţi permit să te lupţi cu cinci dintre cei mai buni războinici Kema. Dacă învingi trei dintre ei, poţi părăsi teritoriile noastre în bună pace, împreună cu sora ta. Dacă vei învinge în toate cele cinci înfruntări, ai dreptul de a-ţi alege tovarăşul pe care îl doreşti din clanul nostru. Dacă vei pierde, teritoriul Kema va înghiţi teritoriul Kaar. Şi, dacă tot erai dornică de a fi devorată, trebuie să cauţi canibali în altă parte. Kemaşii sunt fierari, nu canibali.  
 
Foarte bine! Nu puteam fi mai mulţumită de atât! Întoarsă însă lângă So-Kaar, nu am reuşit să mă liniştesc. Sora mea era disperată. Îi era teamă că voi pierde şi că nu vom mai avea nici măcar unde să ne întoarcem dacă acest lucru ar mai fi fost posibil, dacă nu rămâneam prizoniere pentru toată viaţa. Se mai potoli când află că nu exista perspectiva de a fi servite la cină şi că, dacă eram destul de puternică să înving, exista perspectiva de a-şi alege chiar un tovarăş kemaş. Se apropie la un moment dat de fereastra adăpostului care ne proteja de privirile indiscrete, într-o încercare de a cântări oferta clanului.  
 
-- Dacă nu ar purta măştile acestea oribile!  
 
-- Asta îţi dă posibilitatea să le apreciezi fizicul.  
 
-- Ce idee! Ai observat că majoritatea au părul negru?  
 
-- Nu cred că e momentul să-mi spui că-ţi plac blonzii!  
 
-- Am să-i privesc mai atentă când vor răsări toţi sorii.  
 
-- Până acum câteva momente, nu erai în postura de a alege ceva!  
 
-- Dar acum se pare că am o şansă şi, crede-mă, am să mă folosesc de ea dacă ai să te mişti tu bine!  
 
Aveam de gând să mă mişc suficient de bine cât să nu fiu omorâtă, cât să ne salvez vieţile şi, poate că, cu puţină şansă, cât să aleg un tovarăş bun. Nu aveam să mă las înfrântă uşor, asta era sigur! M-am rugat cea mai mare parte a nopţii, la lumina palidă a torţelor. Am înălţat rugăciuni părinţilor, străbunilor Kaar şi întregului univers. Dacă nu aveam să reuşesc, gloria ultimei lupte avea să fie infinit mai bună decât sfârşitul rezervat de către sordizi. Armele mele, prietenii mei din copilărie, îmi fuseseră luate. Nici o problemă! O armă este armă, oricât ar fi de diferită de cele cu care am crescut.  
 
Primul soare mă găsi în faţa scaunului înalt al căpeteniei. Piaţa circulară din centrul aşezării era goală. Dormeau cu toţii un somn liniştit, sub paza atentă a câtorva santinele care îşi făceau rondul pe pasarela înaltă, ridicată până la nivelul coroanelor copacilor. Era un clan mare şi se vedea clar că erau mai bogaţi decât fuseseră vreodată cei din clanul Kaar. Trebuia să câştig! Mă deranja doar că armele lor nu semănau cu cele folosite de noi. Cu toată bogăţia, kemaşii păstraseră modelele barbare, create fără tehnologia cunoscută de altfel şi sordizilor. Poate că tocmai aşa supravieţuiseră. Gândul acesta supărător nu avea ce căuta în mintea mea! So-Kaar preferă să rămână în adăpost chiar şi în momentul în care Ba-Kema Întâiul îşi făcu apariţia urmat de un alai de luptători. Am înţeles în cele din urmă planul său! Cinci arme, cinci probe: suliţă, buzdugan, spadă, pumnal şi arc. Mare scofală! Înainte de a învăţa să merg, am învăţat să ţin în mână o armă, orice armă!  
 
Prima probă prinse al doilea răsărit. Adunaţi în cerc în piaţă, războinicii kema se înghionteau râzând. Eram concentrată asupra armei. Am cântărit-o cu braţul drept. O suliţă cu cap metalic lung, care te putea străpunge dintr-o parte în alta a trunchiului fără probleme. Centrul de greutate era mutat în întregime pe vârf. Bun! Kemaşul cu care trebuia să lupt, era masiv. Prea masiv! Avea să se năpustească spre mine încercând să mă străpungă. Îi vedeam asta în priviri. Îmi trebuiau totuşi câteva mişcări pentru a-mi da seama de balansul trupului inamic şi de tactică. Asta însemnă o lovitură încasată în bărbie şi o alta în spate. Voi avea timp să-mi număr vânătăile dacă supravieţuiesc! Acum ştiam doar care era următoarea mea mişcare. Eschivă şi salt, înfigerea vârfului suliţei în pământul moale, suficient cât să mă împing într-un balans înalt şi, cu o lovitură de picior bine plasată, să tai respiraţia kemaşului. În momentul în care acesta se prăbuşi horcăind, am simţit cum mi s-a deschis pe faţă, ca o floare, zâmbetul clanului Kaar, cu gropiţa de satisfacţie punctată în obrazul stâng. Cine era o munteancă nebună?  
 
Al treilea răsărit, a doua probă. Mai avusesem de-a face cu un buzdugan. Acesta avea coada lungă şi ambele capete acoperite cu conuri metalice ascuţite. Vedeam şi singură că într-o luptă corp la corp n-aş fi avut nici o şansă cu namila care se năpustise spre mine chiar înainte de a se închide cercul din jurul nostru. Eu sunt a treisprezecea, deci eu fac regulile! Avântul pe care mi l-am luat, a fost unul dintre cele mai aprige din viaţa mea, iar arma prinse o viteză apropiată de cea a sferelor după părerea mea. Îl trăsni pe războinic în cap, cu mult înainte de a se apropia cu adevărat periculos de mine. Auzeam răcnetele celorlalţi războinici, dar nu-mi păsa. Nu cunoşteam alte reguli decât pe ale mele. Dacă se aşteptau la lupte corp la corp, aveau să fie în continuare dezamăgiţi. Căpetenia mă privea fix. Îi ghiceam ochii de oţel arzând, probabil că sub impulsuri ucigaşe, în spatele măştii. Sau, nu? Am tras aer adânc în piept, privind cerul curat. Sferele nu se zăreau, iar lumina vie scălda aşezarea de la marginea râului, mai paşnică decât ar fi fost cazul.  
 
Următoarea probă nu îmi lăsa prea multe opţiuni. Spada era atât de masivă şi de grea, că abia o puteam ridica cu ambele mâini. Cum să o ţin şi să mai şi lupt? M-am rezemat în ea, privind următorul războinic. Trebuia să-mi vină o idee înainte de a mă face bucăţi kemaşul care îşi rotea arma deasupra capului, ca pe un băţ firav. Eschivă stânga. Salt stânga. Salt dreapta. Mă strecuram destul de bine, dar loviturile în gol, treziră furia luptătorului. Respiraţia îi devenise accelerată şi şuierătoare. Acum! Se aruncă asupra mea, răcnind. N-am făcut decât să ridic lama grea şi să aştept să se înfigă cu pieptul în ea, neputându-şi domoli avântul. Căpetenia sări din scaunul său, ca împins de forţe nevăzute. Trei! Viaţa ne era asigurată! So-Kaar se ivi în pragul adăpostului, cu zâmbetul Kaar luminându-i întreaga faţă. Începu să caute printre războinici un tovarăş pe plac, lucru care mă binedispuse brusc. Dacă câştigam… o, dar aveam să câştig şi atunci…  
 
Fără să-mi lase un timp să îmi trag sufletul, Ba-Kema Întâiul dădu semnalul pentru începerea celei de-a patra probe. Războinicul care era la rând, asistase la toate celelalte probe, aşa încât înainta cu precauţie, fără să-şi asume nici un risc. Lama era ascuţită şi zimţată pe una dintre laturi. Dacă ar fi apucat să mă străpungă, la ieşire mi-ar fi sfâşiat cu totul carnea. Se opri la un pas de mine, căutând un loc cât mai vulnerabil pe trupul meu. Am avut puterea să-i zâmbesc şi să-i fac un semn cu mâna dreaptă să se apropie. Se vedea că este indecis şi că încerca să evite să se expună în vreun fel. Am simulat din umeri o mişcare de atac, iar el a ridicat pumnalul în faţă, să mă spintece. În acel moment, lovitura mea de picior s-a înfipt direct între picioarele lui. Se cocoşă imediat, cu un strigăt ascuţit, expunându-şi moalele capului. Nu l-am terminat, pentru că nu fac parte din tagma ucigaşilor cu sânge rece. L-am ameţit doar pentru destul timp încât să mă asigur că sunt declarată câştigătoare şi la cea de-a patra probă.  
 
Căpetenia îşi aruncă masca pe scaun şi, eliberându-şi pletele din legătura strânsă, apucă imensul arc de la picioarele lui şi se avântă să se întreacă cu mine la ultima probă. Voia să se asigure că nu am nici o şansă de câştig? Săgeţile lui cu coadă roşie şi vârful stelat, îmi ofereau destule indicii asupra preciziei de care era în stare, pentru că nu aveam să uit prea curând cum îl săgetase arătarea sferei, direct în ochi, de la o distanţă care ieşise din raza mea vizuală în acel moment. Ţinta? Cam departe, ca să nu spun mult prea departe pentru mine. El era cel mai bun, eram sigură de asta! Trebuia să mă concentrez, atâta aveam doar de făcut, pentru că şi eu eram cea mai bună, doar eram a treisprezecea! Mă privi, fixându-mă hipnotic cu ochii de oţel topit şi îmi spuse:  
 
-- Cinci săgeţi! Câştigă cel care a înfipt cele mai multe în ţintă.  
 
O, dar ce ţintă! Un ornament sferic, din lemn, montat la îmbinarea pasarelei dinspre lac. Ceruri! Nu era nici măcar cât un ou de pasăre răpitoare! Lumina aluneca încet spre seară, anunţând primul apus. Umbrele pădurii, se alungeau ciudate peste adăposturi, înşelătoare pentru ochii mei. Se auzi un zbârnâit curajos şi săgeata cu coadă roşie muşcă direct din mijlocul ţintei. O santinelă se deplasă, scoase săgeata, după care îngroşă rândul celor adunaţi pe pasarelă. Era rândul meu şi trebuia să lovesc ţinta. Am închis ochii, imaginându-mi cum săgeata devine extensia braţului meu. Deşi nu ştiam cât de mult pot întinde coarda, am ridicat faţa în bătaia vântului de nord-vest. Arcul era atât de greu că, în câteva momente mi-au amorţit braţele. Ratare! Căpetenia râse uşor, cu aroganţă, în uralele războinicilor săi. Săgeata mea depăşise pasarela, aşadar, întinsesem prea mult coarda. Trebuia doar să-mi fixez bine arcul încordându-mi braţele, să ciupesc scurt coarda şi să nu ratez. Nu am mai făcut-o, dar nici Ba-Kema nu rată. Înainte de a patra săgeată, se întoarse spre mine, cu luminile roşietice ale primului răsărit jucându-i pe obrazul crestat de cicatrice. Mă privi misterios, îmi atinse cu palma stângă braţul drept în care încă ţineam arcul, după care rată una după alta ultimele două săgeţi.  
 
În chiuitul meu eliberator, pământul prinse a se zgudui cu putere. Pasarela se smuci furioasă în legăturile metalice, cuplate în stâlpii solizi cu cleme magnetice, împrăştiind războinicii de pe ea, ca pe nişte pietricele de râu. Adăposturile scunde şi solide se acoperiră de valurile de ramuri sfâşiate din copacii care se prăbuşeau în jur.  
 
-- Nimic neobişnuit, spuse vocea vibrantă de lângă mine, un cutremur.  
 
Mă protejase de schijele de lemn cu trupul său. Prin platoşa metalică pe care o purta, ţepele periculoase prin lungimea şi ascuţimea lor, nu puteau pătrunde. Se ridică pe vârfuri cu faţa imobilă, evaluând pagubele. Se întoarse apoi spre mine, întinzându-mi mâna, ca pe un sprijin la replicile mărunte, spasmodice, care continuară încă câteva momente în bezna bruscă.  
 
-- Sunt frecvente în anotimpul acesta, mai ales după furtunile magnetice. Nu sunt cine ştie ce pierderi!  
 
În alte condiţii, poate că m-ar fi apucat compasiunea pentru cei care locuiau pe teritoriul Kema. Nu ţin minte ca noi, pe muntele Kaar, să fi simţit vreodată cutremure.  
 
-- Deci, pe cine alegi tovarăş?  
 
N-am ezitat, doar îl voiam pe cel mai bun! Zâmbetul Kaar mi se întinse pe faţă, animat deja de anticipaţia unui alt început.  
 
-- Pe Ba-Kema Întâiul!  
 
Zâmbi şi el, de parcă aşteptase tocmai această alegere. Înclină din cap cu afectare, încuviinţând, cu privirile ridicate spre munţii care se zăreau prin aburul serii, ca nişte străjeri ai ţinuturilor locuite de ultimii oameni, iar în momentul în care braţul lui îmi cuprinse trupul, am înţeles că alegerea fusese a lui. El ratase intenţionat ultimele două săgeţi, asigurându-se că eu aveam să câştig şi să-l aleg pe el, cel mai bun. Cu toate acestea, eu, My-Kaar, a treisprezecea, eram mulţumită, pentru că, oricui ar fi aparţinut alegerea, eram sigură că noul clan pe care-l vom întemeia, va rezista sordizilor.  
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
A TREISPREZECEA - SF / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1499, Anul V, 07 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!