Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



OMUL DE PE ALT TĂRÂM (II)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când nu-ţi găseşti liniştea în tine însuţi, degeaba încerci să o cauţi în altă parte! Neliniştea o apucase straşnic în gheare încă de când părăsise oraşul şi nu părea să fie dispusă să îi dea drumul, cu toate că închisese ochii şi încercase să doarmă pe tot parcursul drumului către noua ei locuinţă. Florin nu o deranjase. Îi încărcase în portbagaj cele două valize, se asigurase că restul lucrurilor aveau să-i fie trimise până la sfârşitul săptămânii prin firma de transport deţinută de soţul Lianei, după care se grăbise să părăsească mediul în care era vădit că nu se simţea bine. Nu pornise radioul, nu păruse dornic să rememoreze scene din nunta lor şi nici nu o întrebase dacă ar mai fi dorit să rămână câteva zile în garsoniera care urma să fie închiriată. Pur şi simplu o urcase în maşină şi pornise spre tărâmul lui, noua ei casă. Mona nu reuşise să îşi ia mult timp ochii de la verigheta subţire cu două diamante incrustate în înlănţuirea şerpuitoare dintre aurul alb şi galben, simbolul noului ei statut. Neliniştea este caracteristica vinovaţilor, iar ea era cu prisosinţă vinovată pentru decizia de a-şi părăsi cunoscutul vieţii de până în acel moment, pentru un necunoscut. Privise cu inima urcată în gât şi pulsul urlând în tâmple, cum dispăreau treptat urmele civilizaţiei, fiind înlocuite cu pâlcuri de vegetaţie sălbatică. Nu voia să se gândească la ororile care nu o lăsaseră să pună geană pe geană în noaptea dinaintea nunţii, dar ele zburau pe sub pleoapele închise, ca imaginile dintr-un film de groază în care soţul ei era un psihopat care o chinuia până la moarte, îi ascundea trupul între mâlurile puturoase din Delta Dunării şi îi anunţa pe prietenii ei că se înecase în mod accidental.  
 
La un moment dat, după multe ore de mers pe şosea, în faţă li se deschise o întindere de apă verzuie şi tulbure. Florin urcă maşina pe bacul care aştepta la mal şi îi făcu semn să iasă pentru a-şi dezmorţi picioarele. Pentru prima dată, Mona se agăţă de braţul soţului ei. Putea simţi până în inima oaselor fiorul apei lovite de fundul plat din lemn. Încercă să aproximeze distanţa până la celălalt mal şi închise ochii, hotărâtă să nu îi deschidă până nu trebuiau să coboare. Zgomotul făcut de tracţiunea pe cabluri şi plescăitul apei, nu erau de natură să o liniştească, iar stomacul, gol de altfel, i se răzvrăti zgomotos. O palmă uriaşă o mângâie protector pe păr, iar ea se adună covrig lângă sprijinul solid al trupului de lângă ea.  
 
- Nu ştii să înoţi, nu-i aşa?  
 
Mona dădu din capul pe jumătate înfundat în pieptul lui.  
 
- Este primul lucru pe care va trebui să îl înveţi!  
 
Şi câte vor mai trebui? Avea să le afle pe fiecare la timpul ei, de asta putea să fie convinsă! Important acum era să ajungă pe celălalt mal cu bine, înainte ca una dintre caprele care urcaseră odată cu ei să îi roadă de tot marginile hanoracului prins peste şolduri cu mânecile şi înainte de a se face de ruşine golindu-şi pe punte conţinutul stomacului. Mâna soţului ei îi coborî pe spate susţinând-o. I se făcuse milă de suferinţa ei? Mai mult ca sigur că se făcuse verde la faţă. Senzaţia aceasta de rău o mai încercase cândva, într-un autobuz în care leşinase de foame. Într-un alt timp, ar fi vorbit într-una, i-ar fi pus o groază de întrebări şi s-ar fi certat cu bărbatul pentru disconfortul prin care trecea. Timpul, pentru ea, nu fusese un aliat, acoperise tot ceea ce fusese de valoare dar, mai ales, îi acoperise cutezanţa pentru care fusese atât de admirată cândva. Pentru ea, ceea ce ar fi putut deveni „mai târziu” reprezentase „prea târziu” sau chiar „mult prea târziu”. Alunecă spre puntea umedă cu o ultimă privire spre cerul prea curat şi prea albastru, simţind de undeva, un ceva care încerca să-i ancoreze trupul.  
 
- Când ai mâncat ultima oară?  
 
Abia deschisese ochii, iar întrebarea răstită o lovi în faţă. Când mâncase? Cum putea să o întrebe aşa ceva? Fuseseră amândoi în capul mesei la nuntă şi putuse foarte bine observa, dacă ar fi fost atent, că reuşise să înghită două linguri de supă, jumătate din garnitura cu cartofi şi trei căpşune trase în ciocolată. Asta se întâmplase… ieri? Nunta se terminase spre dimineaţă, iar el fusese prea grăbit să plece! Ochii cu o nuanţă închisă de verzui-albastru, păreau să arunce fulgere. Dacă ar fi fost arme, ea ar fi murit pe loc. El mai mâncase odată pe drum în timp ce ea se prefăcea că doarme, apoi îl refuzase să împartă câteva gogoşi într-o benzinărie, pe motivul că nu era flămândă. Îi spusese în treacăt că pentru el mâncarea era foarte importantă. De altfel, se vedea pe statura lui uriaşă! Scoase un baton de ciocolată şi o forţă să ia câteva înghiţituri. Mona era prea sleită de puteri să îl refuze. O ridică brusc în braţe şi o instală în scaunul maşinii:  
 
- Nu îmi plac astfel de scene!  
 
- Nici mie nu-mi place să leşin! Pur şi simplu mi s-a făcut rău de la legănarea bacului, cred că e de înţeles!  
 
Se strânse în braţe, făcându-se mică în dreapta lui şi nu mai scoase nici un sunet din acel moment. Nu pentru că ar fi supărat-o bruscheţea lui, ci pentru că amuţi de-a dreptul cu privirile lipite de cerul tăiat de un stol de lebede. Mişcările ample, elegante şi precise o lăsară fără voce. Apoi urmări zborul razant al unor stârci. Zăvoaiele apăreau şi dispăreau de unde nu te aşteptai, ca nişte pete de culoare vărsate pe apa lucioasă. Undeva din dreapta, mlaştinile stuficole avansau curajoase spre limba de pământ pe care rula maşina de teren, până ce drumul se înfundă.  
 
- De aici nu mai e mult până acasă!  
 
„Acasă” suna atât de emoţionant în vocea lui vibrantă. Scoase bagajele, încuie maşina şi o conduse spre micul ponton de care era legată o lotcă. Păşind în spaţiul îngust, Mona îşi pierdu echilibrul. Ambarcaţiunea se înclină ameninţător, gata să se răstoarne. Dumnezeule! Era atât de aproape de suprafaţa apei încât avea impresia că la fiecare zvâcnire a vâslelor se putea întoarce cu fundul în sus. Ea îşi ţinu respiraţia, de parcă asta ar fi ajutat-o să nu se dezechilibreze din nou. Apoi văzu minunăţia! Un câmp de nuferi galbeni, înfloriţi deasupra covorului plutitor al frunzelor cărnoase. Îşi întinse mâna într-o dorinţă impulsivă de a mângâia petalele celei mai apropiate flori. Un şarpe de apă se undui ca o umbră, aproape de vârful degetelor ei, făcând-o să scoată un ţipăt scurt şi să îşi ducă mâna la piept într-o încercare de a alunga sperietura. Florin se opri un moment din vâslit şi îi culese fără efort un nufăr. În momentul în care îi fu întinsă galant floarea, Monei i se păru că zăreşte umbra unui zâmbet întinzând colţurile aspre ale buzelor lui. Făcea haz de sperietura ei? Prinse tulpina lungă a nufărului şi o înfăşură în jurul braţului, minunându-se de perfecţiunea florii. Fusese un gest simplu, frumos şi ar fi fost chiar emoţionant dacă nu ar fi râs de ea în barbă.  
 
Alunecarea molcomă pe întinderea verde-albăstruie reuşi până la urmă să o relaxeze. Păsările coborau din raidurile lor, în stufărişul încins de culoarea unui apus mirific, cu strigăte ascuţite şi foşnete de aripi obosite. Se lăsa seara şi fiecare vietate se îndrepta spre culcuşul ei, aşa cum se îndreptau şi ei spre casa lor. „Casa lor”. Fiorul de anticipaţie îi ghemui din nou stomacul. Dacă avea să găsească o cocioabă dărăpănată, cu acoperişul din stuf , prin care se plimbau animale? Îl privi pe Florin pe furiş. Vâslea lejer, de parcă s-ar fi născut cu vâslele în mâini, fixând-o cu privirea de culoarea apei. Mona reuşi să schiţeze un zâmbet mic. Nu îl vedea dormind pe un pat din papură împletită sau într-un hamac din plasă de pescuit, dar trăsăturile lui aspre şi enigmatice numai liniştitoare nu erau. Soţul ei. Nu îi zâmbi ca răspuns la zâmbetul ei strâmb şi nu îi vorbi până în momentul în care botul din lemn se izbi de un mic ponton ascuns în umbra groasă a unei sălcii imense.  
 
- Am ajuns!  
 
Mona clipi prin semiîntuneric, căutând din priviri casa. Nu o zări până în momentul în care intrară în zăvoiul de pe malul mlăştinos pe care tălpile sandalelor îi alunecau mai ceva ca pe schiuri. Se sprijini de un trunchi încreţit şi aspru, crescut în dreptul unei cărări pavate cu piatră neuniformă, măsurând faţada galbenă a unei căsuţe care nu corespundea deloc viziunii ei oribile. Decentă. Cam acesta ar fi fost primul cuvânt care îi trecu prin minte la prima vedere. Partea de jos, mai solidă, părea ridicată din cărămidă, în timp ce sub acoperişul foarte puţin înclinat, aproape drept, se putea distinge o mansardă uşoară, dintr-un lemn deschis la culoare. Florin duse bagajele în casă şi se întoarse după ea. După câteva momente în care încercă să îi citească expresia de pe chip, o ridică brusc în braţe şi o trecu pragul în cel mai tradiţional mod cu putinţă, luând-o pe nepregătite. De îndată ce o lăsă pe blana moale de oaie care acoperea podeaua, se trezi atacată de o nălucă, care o răsturnă pur şi simplu de pe picioare.  
 
- Robinson!!!  
 
La strigătul pătrunzător al bărbatului, un val de aer răzvrătit de nişte aripi imense, răvăşi părul Monei, după care, totul încetă. Cu coada ochiului, femeia zări un pelican imens, care clămpăni câteva minute nemulţumit, legănându-se pe labe, după care fu scos afară fără menajamente.  
 
- Scuze, era tovarăşul meu de cameră! O perioadă va trebui să suportăm supărarea lui, dar va înţelege într-un final că lucrurile se vor schimba pe aici.  
 
Vorbea despre pasăre ca despre un om! Ca despre un prieten! Adică, ea va lua locul unei păsări care îşi va îndrepta toată furia asupra persoanei sale? Unde nimerise? Se aşeză pe un scaun cu spătar împletit din papură şi îşi trase sufletul. Asta da primire! Romantism aventuros de-a dreptul! Florin aprinse toate luminile din casă. Dacă se aştepta să i se facă cât de cât o prezentare, Mona se înşela. Încă odată în privinţa lui Florin Sandu şi probabil că nu pentru ultima dată. Aplicele în formă de felinare aruncau suficientă lumină cât să îşi poată da seama că încăperile de la parter erau mobilate simplu, cu mobilă greoaie, de strictă necesitate. O canapea, un dulap, o masă şi patru scaune în camera cea mai mare, un birou cu un scaun, un pat de o persoană şi alt dulap în camera mai mică, iar în holul pătrat din care se intra în bucătărie, două scaune cu spătar şi un cuier meşterit pe o scândură lată în formă de vâslă. Mirosea a peşte. Probabil că Robinson tocmai îşi luase cina. Mona nu suporta peştele. Intui că acest lucru îi va crea ceva probleme. Îşi urmă soţul în bucătăria spaţioasă, mobilată cu o masă lungă, care servea şi de banc de lucru, două scaune fără spătar, un dulap înalt cu uşile însemnate oribil cu nişte culori ţipătoare, la care dacă priveai te dureau ochii şi o sobă lungă, din fontă, care probabil că prinsese primul război mondial.  
 
- Astă seară vom mânca ce găsim prin cămară. De mâine, poţi să te organizezi cum îţi place. Nu am să te incomodez cu prezenţa mea când nu e cazul!  
 
Cu alte cuvinte „de mâine, treci la treabă”. Se impunea totuşi să stabilească nişte reguli, chiar dacă orice regulă aduce pentru cineva anumite constrângeri. Ea era obişnuită să respecte reguli, să trăiască după reguli şi să găsească reguli chiar şi acolo unde acestea nu păreau necesare. Din toamnă avea să predea la o şcoală din Chilia Veche. Transferul fusese atât de uşor încât se întreba cât de disperaţi erau oamenii din comuna aceea încât să-şi încredinţeze copiii unei profesoare de filosofie? Dar, până atunci, avea toată vara înainte pentru a învăţa să trăiască pe tărâmul apelor, în zăvoiul acesta, cu pelicanul supărat şi cu un soţ colţuros, ale cărui pretenţii încă nu le cunoştea. Privi îngrozită bucăţile groase de peşte marinat, bucata mare de brânză de capră şi colţul de pâine pe jumătate uscată, etalate pe farfuriile plate din lut roşcat.  
 
- Sper că nu faci mofturi la mâncare!  
 
Acum, cum să îi mai spună că peştele îi făcea rău, că nu mânca de regulă pâine şi că brânza o consuma numai ca adaos la paste sau mămăligă, dar nu şi pe inima goală? Se întrebă ce faţă făcuse ea, de el se văzuse îndreptăţit să fie atât de dur?  
 
- Probabil că sunt prea obosită să mănânc!  
 
- Nu mă păcăleşti de data asta! Nu te culci până nu văd că mănânci aşa cum trebuie! Am să încălzesc şi nişte lapte.  
 
Se întoarse spre plită şi aprinse focul cu câteva lemne din coşul de sub picioarele înalte. Mona îşi simţi ochii umezindu-se şi o greutate colosală apăsându-i în capul pieptului. Intrase la stăpân, va să zică! Se aşeză pe unul dintre scaune şi încercă să taie o felie subţire de brânză cu cuţitul imens, lăsat pe colţul mesei. Brânza era atât de tare că se rupse în bucăţi mărunte şi se risipi pe farfurie. Culese o fărâmă între degete şi o umezi pe limbă, încercându-i gustul.  
 
- Nu aşa se mănâncă!  
 
Degetele lui se dovediră deosebit de dibace, în ciuda mărimii lor. Tăie o bucată de pâine care scrâşni din coajă sub lama cuţitului, aşeză pe ea un pat de brânză, apoi, deasupra felii de peşte, după care i-o întinse. Imediat ce mirosul peştelui îi atinse nările, Mona îşi simţi stomacul urcând ca un ascensor în plină viteză.  
 
- Aş prefera fără peşte!  
 
El o săgetă cu privirea şi lăsă mâncarea pe masă cu un gest încetinit.  
 
- Vrei să ne înţelegem, nu?  
 
- Ar fi de preferat.  
 
- Atunci, ce nu îţi convine?  
 
Lacrimile izbucniră fără preaviz, provocate de tonul ridicat, de-a dreptul arţăgos. Nemulţumit de reacţie, pufni supărat şi o lăsă în pace. Înfulecă cu poftă animalică felia pregătită pentru ea, după care îi întinse sub bărbie cana din metal cu emailul sărit pe margini, din care aburea un lapte cu miros ciudat. Acum ar fi fost mai mult decât mulţumită dacă ar fi avut chiar şi un covrig din cei care se vindeau la colţul străzii pe care locuise, sau măcar nişte biscuiţi cu miere, din cei care nu lipseau niciodată din dulapul din bucătăria garsonierei.  
 
- Unde va fi camera mea? Luă cana din mâna lui şi o aşeză pe colţul mesei, încercând să-i distragă atenţia cu alt subiect. Mi-aş despacheta câteva lucruri să mă schimb şi, dacă se poate, aş vrea să fac un duş.  
 
Se simţea atât de nenorocită, încât nu îşi putu stăvili ploaia de lacrimi care îi făcuse până şi vocea să tremure. Înţelegea că era o situaţie dificilă şi că, aşa cum ea nu ştia cum să-l ia, nici el nu avea de unde să ştie ce nu îi făcea plăcere, dar nu se putea detaşa de senzaţia că făcuse o eroare fatală părăsind oraşul şi urmând un străin în sălbăticie. Luă gestul scurt din braţ, pe care el îl făcu drept răspuns la întrebarea ei, ca pe o invitaţie să îşi aleagă spaţiul care îi convenea. Uşurată parcă de o povară, părăsi bucătăria şi urcă scările abrupte şi înguste pentru a arunca o privire în mansardă. Aerul era deosebit de cald şi mirosea a lemn. Slavă Domnului că exista o baie în casă! Ar fi murit de groază să fi fost nevoită să înfrunte atacul pelicanului în timp ce încerca să înlăture mizeria adunată pe drum. Se aşteptase să găsească măcar o cabină de duş. În schimb, vana greoaie, metalică, căţărată pe nişte picioare arcuite şi sprijinită de chiuveta cu picior, de la robinetul căreia pornea un furtun, o făcu să înţeleagă clar cum stăteau lucrurile în acea casă. Măcar apa era aproape caldă! Potrivi furtunul şi dădu drumul apei să curgă, socotind că la aşa un debit, până avea să-şi desfacă bagajele ar fi colectat o cantitate care să umple un sfert din volumul uriaşului recipient. Cele două camere de la mansardă erau mai mici decât cele de jos, iar coridorul îngust în care se deschideau, se termina cu un mic balcon protejat cu braţe din lemn, care avea un farmec deosebit. În prima cameră se afla doar un pat îngust, dar în a doua, lângă patul care ocupa aproape toată suprafaţa locuibilă, se aflau două noptiere, iar lângă perete, trona un dulap cu două uşi. Una dintre uşi avea montată pe interior o oglindă, aşa încât, Mona hotărî că aceea era cea mai potrivită cameră pentru ea. Prin cele două luminatoare, se puteau zări stelele, iar pentru ea, acest lucru părea în acel moment de-a dreptul fantastic.  
 
Aşa cum promisese, Florin nu o incomodase cu nimic, nici în timpul băii şi nici cât timp îşi aranjase mare parte din lucruri. Nu îi simţise prezenţa şi nici nu încercase să îl roage să o ajute în vreun fel. Reuşi chiar să se calmeze în timp ce întindea peste salteaua tare, cearceafurile cu trandafiri pe care le cărase după ea. Cele două perne, prea mari pentru gustul ei, se potriveau cu puţină strădanie în husele perechi ale setului, dar pătura ţesută din lână colorată pe care o găsise aşezată pe pat, se aduna pe margini în învelitoarea prea mică. Până una alta, balsamul de rufe pe care îl turnase din belşug la spălarea hainelor de pat, îşi făcea treaba. Mirosul în cameră se schimbă imediat, iar Mona se întinse sub aşternuturi, încrucişându-şi braţele sub ceafă, pregătită să citească în stelele strălucitoare. Pe când era aproape să alunece în lumea viselor, un zgomot uşor o făcu să deschidă ochii. Sări în vârful patului, trăgând pătura în jurul ei.  
 
- Dumnezeule! Ce crezi că faci?  
 
- Ce pot să fac la această oră? Mă pun în pat!  
 
- Nu ai auzit de pijama?  
 
- Eu aşa dorm! Fără haine. Mi-e cald şi hainele mă deranjează în timpul somnului.  
 
- Vrei să dormi aici? Cu mine?  
 
- Aşa doarme orice soţ! Alături de soţia lui!  
 
Salteaua se înclină primejdios pe partea pe care trupul imens al bărbatului se întinse fără nici o jenă, strălucind în lumina misterioasă a stelelor, care curgea prin luminator. Ce să spună? Ce să facă? Ştia ce aştepta el de la ea. Normal!  
 
- Vrei să ne înţelegem, nu?  
 
Dacă mai repeta o singură dată acea întrebare, ea începea să urle! Da! Doamne! Voia să se înţeleagă, voia să fie liniştită, voia să fie lipsită de griji, voia să aibă un soţ atent cu ea şi o familie, poate că nu chiar ideală, dar cel puţin în care să se simtă confortabil. Auzi acolo, să umble gol-puşcă prin casă! Trase aer adânc în piept şi se întinse cu grijă pe bucata pe care o considera partea ei de pat, strângând între degete reverele cămăşii de la pijamaua ei fină, din mătase albă.  
 
- Când vrei să te uiţi la mine?  
 
Nu avea cum să îl ignore, asta era sigur! Se întoarse pe o parte, cu faţa spre el. Soţul ei zâmbea. Un zâmbet intens, cald, care îi modifica în întregime trăsăturile sălbatice.  
 
Fiecare trup îşi are propria muzică. Atunci când vibraţiile se întrepătrund şi armoniile răspund chemărilor nerostite, întreg universul tace şi ascultă. Tăcerea se lăsă şi în casa din zăvoi. Pelicanul se foi agitat în jurul casei o perioadă, după care, hotărând că avea destul timp la dispoziţie să scape de intrusă, îşi ascunse capul sub aripă şi zbură spre lumea viselor, spre acea lume perfectă în care peştii îi zburau pe sub nas şi el se lăfăia în casă în patul stăpânului. Tărâmul acela era doar al lor, străina nu avea ce căuta în el!  
 
Referinţă Bibliografică:
OMUL DE PE ALT TĂRÂM (II) / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1483, Anul V, 22 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!