Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



OMUL DE PE ALT TĂRÂM (I)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Orice drum are un capăt. Unele sunt mai lungi, altele mai scurte şi te poţi considera fericit când, pornind pe o cale, ajungi firesc pe alta, mai luminoasă şi mai plină de satisfacţii. Ce te faci însă când toate căile ţi se înfundă şi capetele apar înainte de a face paşii care să te poarte pe alt drum? Filosofia, materia ei preferată, nu avea cum să îi ţină de cald sau cum să o hrănească. Dacă ar mai fi trăit tata, toate problemele s-ar fi rezolvat de la sine. Dacă ar mai fi trăit mama, n-ar mai fi simţit gustul amar al neajunsurilor. Nu îi ascultase! Îi plăcea filosofia şi basta! Nu găsise potrivit principiilor sale de viaţă să urmeze un drum care nu o reprezenta. Mai mult ca sigur, însă, drumul care nu o reprezenta nu se înfunda aşa cum se înfundase drumul ei, fără nici o ieşire şi fără nici o variantă. N-ar fi fost un efort atât de mare să facă Dreptul cum şi-ar fi dorit părinţii ei, dar se încăpăţânase. Acum, marea filosoafă, trebuia să-şi caute un loc în lumea materială care să-i asigure un trai cât de cât decent. 
  
- De ce nu te măriţi? Liana, prietena ei, găsise soluţia imediat. Un soţ ar avea grijă de tine, ţi-ar asigura cât de cât un venit şi ai putea visa în voie la sensurile omului pe pământ. Iubirea nu există, fii şi tu pragmatică măcar odată! 
  
O perioadă nu luase în calcul propunerea ei, se zbătuse să facă faţă capcanelor pe care viaţa i le întindea în mod constant. Pe când i se părea că o scotea cumva la liman, se prăbuşea ca un paraşutist căruia i se stricase mecanismul de deschidere al paraşutei. Îşi privea prietenele aşezându-se una câte una la rostul lor şi suferea pentru condiţia ei, din ce în ce mai umilă, care o îndepărta de mediul în care crescuse şi se formase. Începu să refuze invitaţiile la cluburi, la săli de sport sau la saloanele de înfrumuseţare, pe care le frecventase cu atâta plăcere odată, pur şi simplu pentru că amărâtul ei venit de profesoară de filosofie abia îi permitea să trăiască de pe o zi pe alta. Apoi, începu să caute. Cu fereală, cu ruşine, pe site-urile matrimoniale. Prima dată, îşi spuse că arunca doar o privire, de curiozitate, şi trecu repede peste câteva imagini. A doua oară, citi descrierile de sub imaginile care i se păreau mai interesante. În cele din urmă, ajunse să îşi petreacă ore bune studiind profiluri şi analizând date personale. Abia după o săptămână reuşi să îşi ia inima în dinţi şi să angajeze o întâlnire. Dezamăgitoare. Apoi, după încă o săptămână, altă întâlnire. Îngrozitoare. Refuza să creadă că toţi bărbaţii erau obsedaţi sexual şi limitaţi! Renunţă la site-urile de specialitate, stabilind că trebuia în primul rând să îşi dea seama ce căuta. 
  
Nu era obligatoriu, dar, de regulă, „tot”-ul însemna două fiinţe. Aşa era construită lumea şi nici un principiu de filosofie nu combătea ipoteza în care „eu”-l se completa abia când se realiza perechea. Cum i-ar fi plăcut să îi fie perechea? Trebuia să plece de la ideea că nu exista perfecţiune, apoi să mizeze pe principiul că frumosul exclude de regulă inteligenţa, hărnicia şi devotamentul. Dacă lua în calcul vârsta, nu se putea considera la 28 de ani tânără şi nici nu putea avea pretenţia să ia ceva de calitate la prima mână. Râse în sinea ei. Bărbatul ca marfă nu se prea potrivea convingerilor sale. Poate că se molipsea cu încetul de la Liana. Prietena ei îi aranjase vreo două întâlniri. Trebuise să îi spună să o lase moartă. Poate că, pur şi simplu nu era făcută pentru o viaţă în doi. Nu că nu şi-ar fi dorit o familie, copii, tot ce era normal, omeneşte vorbind, dacă era să privească normalitatea prin prisma aşteptărilor sociale. 
  
Liana apăru într-o zi în faţa şcolii la care Mona preda, fluturându-şi poşeta elegantă pe braţul drept. O apucă de mână de îndată ce ieşise pe poartă şi o târâse până în primul local : 
  
- Stai jos, stai jos! Comand o cafea şi am să îţi dau o veste mare. Mergi pe mâna mea? Doar odată! Mergi pe mâna mea? 
  
Mona zâmbi. În astfel de momente ştia de ce nu renunţase la prietenia Lianei, aşa cum o făcuse cu alte prietene. Liana însemna soarele din viaţa ei, cu toate că drumurile lor se despărţiseră cu mult timp în urmă. Dădea din mâini agitată, aşezându-şi haina elegantă, chemând un chelner, apoi sorbind o gură din cana imensă în care aburea o porţie dublă de cafea. 
  
- Spune că mergi pe mâna mea! Te mărit, să fiu babă de nu! 
  
Scotoci în geantă şi scoase două fotografii. I le împinse în faţă şi ridică din sprâncenele pensate elegant şi vopsite o tentă cam prea puternic în contrast cu culoarea tenului său. Mona privi grupul de bărbaţi din imagine şi îl recunoscu pe soţul Lianei în brunetul cu mustaţă din mijloc. 
  
- Mi-l dăruieşti pe soţul tău? 
  
- Ha! Nu ţi-ai pierdut umorul! Nu las eu din mână cocoşul cu ouă de aur, fii serioasă! Ia priveşte-l pe blondul din dreapta. E viitorul tău soţ! 
  
Mona îşi îndreptă întreaga atenţie spre fotografii. Din grupul de patru bărbaţi din cele două imagini, doar blondul avea un aer serios. Ceilalţi zâmbeau în diferite stadii de încântare, probabil ca rezultat al participării la ceea ce se vedea dintr-o petrecere cu mese pline de sticle. Cămaşa albă pe care o purta, era ridicată gospodăreşte până la coate, dezvelind două braţe groase, puternice, şi descheiată câţiva nasturi la gâtul pe măsură. Ca un taur, îi trecu Monei prin minte, încercând să înţeleagă ce punea la cale Liana. 
  
- Nu se pune asta, era la cheful oamenilor de afaceri de anul trecut! E mai drăguţ în realitate, să ştii! Ce zici? Nu spui nimic? Te mărit, Mona! Bine de tot, ascultă la mine, ai încredere măcar odată în mâna mea! 
  
- Am avut mereu încredere în tine, nu e vorba de asta, dar o căsătorie aranjată nu cred că este una dintre preferinţele mele! 
  
- Nu îţi cunoşti preferinţele, atâta pot să-ţi spun! Florin îşi caută o soţie. Eu cred că locul în care trăieşte el este tot ce ai nevoie tu! 
  
- Păi, unde trăieşte? 
  
- În Delta Dunării, pe o insulă, departe de lumea asta pe care o tot analizezi tu şi cu care nu ai reuşit să intri în rezonanţă. După moartea mamei lui, a tot încercat să găsească o doamnă care să accepte să se rupă de civilizaţie şi să îşi împartă viaţa cu el. Nu îi lipseşte nimic, să ştii! 
  
Râseră amândouă, după care, Mona mai aruncă o privire pozelor. Statură masivă, păr blond spălăcit tuns soldăţeşte, ochi deschişi la culoare trădând o privire acră imposibil de descifrat, un ansamblu nu foarte reuşit şi totuşi, nu dezagreabil. Poate că era adevărat că femeile nu pot trăi fără bărbaţi şi viceversa, pentru că dădu din cap şi acceptă să meargă pe mâna Lianei, cu toate riscurile care derivau din această decizie. Lăsă în grija ei toate detaliile privitoare la o întâlnire în care să-l cunoască pe cel care avea să-i schimbe universul apropiat. 
  
Singurătatea este un concept rezervat de cele mai multe ori persoanelor înzestrate cu o capacitate deosebită, care o aleg ca pe unică soluţie între două rele. Mona putea admite că nu avea capacităţi deosebite, întrucât spera din tot sufletul că decizia ei de a renunţa la singurătate era soluţia cea mai bună de a scăpa de toate relele. Mii de gânduri legate de singurătatea umană o asaltau în timp ce stătea la masa rezervată de Liana pentru întâlnirea cu Florin Sandu. Fiind singur îţi doreşti neapărat să fii cu alţii, dar fiind cu alţii oare nu-ţi doreşti tocmai să fii singur? Poate că acest aranjament era exact pe măsura acestei cugetări, pe care, pe moment nu reuşi să-şi aducă aminte cine o scrisese. Putea să fie singură când voia şi putea să nu fie singură, fiind singură. Liana îi ţinea mâna zâmbitoare şi încrezătoare: 
  
- Soţul meu se crede mereu vedetă, deşi ştie că mă irită când întârzie. Dar ştie precis să se revanşeze în astfel de situaţii. Ia, uite-i că vin! 
  
Mona se strădui să nu fie nepoliticoasă holbându-se la bărbatul înalt care salută respectuos întinzându-i un buchet de trandafiri mărunţi, roşii. El, însă, nu dovedi aceeaşi preocupare. O măsură din cap până în picioare ca pe o viţică, fără să-i pese de conversaţia pe care o începură Liana şi soţul ei. Nu se vedea nici un interes în sclipirile tăioase şi adânci ale ochilor îngustaţi cercetător. De fapt, nu se putea citi nimic mai departe de obrazul imobil, impecabil ras. Nu interveni deloc în discuţia celor trei, rămânând imobil la fiecare intervenţie a Monei. Ea se simţea ca la examene! Ar fi dorit să aibă un dialog cu el, să –şi poată face o idee cât de mică despre personalitatea lui şi la părerea pe care el şi-o făcuse referitor la acea întâlnire nefirească. Nu reuşi însă să spargă tăcerea în care se învăluise misteriosul personaj al prietenei sale. Îi venea să dea înapoi, iar Liana simţi acest lucru exact în momentul în care degetele Monei deveniră albe pe paharul cu apă, strâns inconştient. Îi aruncă o privire soţului ei, apoi invitatului: 
  
- Ei bine, acum că v-aţi cunoscut, noi putem să ne retragem! 
  
Mona îi aruncă o privire disperată. Nu! Nu credea că avea puterea să poarte o conversaţie cu un om atât de tăcut. Nu ar fi ştiut ce subiect să abordeze. Îşi aminti că, în repetate rânduri, îmbrăţişase ideea de a nu spune niciodată „nu se poate” şi de a spune mai bine „să vedem”. Acum, ar fi vrut să poată spune „să vedem”, cu toate că „nu se poate” o hărţuia pe interior. Ştia că mulţi sunt în stare să discute şi prea puţini să facă conversaţie, iar ea era de-a dreptul speriată, pentru că omul din faţa sa nu părea dornic de a–şi împărtăşi vreo părere cu cineva. Cu toate acestea, Liana şi soţul ei îi lăsară singuri pe terasă şi se îndepărtară. Nu va mai vorbi cu prietena ei o bună bucată de vreme pentru acest gest! Tăcerea care se lăsă între ei era aproape palpabilă. Acum era momentul în care el ar fi trebuit să spună ceva. Mona hotărî să nu scoată nici un sunet în speranţa că el se va simţi obligat de politeţe să îi adreseze câteva cuvinte. Tăcerea înseamnă uneori putere şi profunzime. Alteori, tăcerea poate vorbi în locul tău. În acele momente, nimeni nu îi vorbea Monei. Nici bărbatul şi nici tăcerea lui. Bine că, cel puţin o privea. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi putut spune că uitase cu desăvârşire de prezenţa ei. Mona înghiţi cu noduri o gură de apă, după care începu să se joace cu degetele, împăturind şerveţelul din dreptul ei, după tehnica origami care reuşea întotdeauna să o calmeze. Cocorul strâmb care îşi ridică ciocul sub mâinile ei, avea aripile frânte, exact aşa cum se simţea ea în acel moment, frântă şi înfrântă. 
  
- Putem să depunem actele vineri? 
  
Glasul profund, lipsit de emoţie, o făcu să îşi ridice capul. Era un străin, doar un străin. Era destul de curajoasă să îşi pună viaţa în mâinile unui necunoscut? Curajul trebuia să fie o consecinţă ciudată şi banală a sentimentului de invulnerabilitate. În acel moment, însă, Mona se simţea teribil de vulnerabilă, ceea ce însemna că nu avea cum să-şi găsească frânturile de curaj necesare unui răspuns hotărât. Oricum, curajul se hrănea cu speranţă, ceea ce nu ar fi trebuit să îi lipsească ei. Cândva, fusese o femeie plină se poftă de viaţă şi de speranţe, o femeie curajoasă şi plină de planuri de viitor. Avusese curajul să greşească, dar greşise prea mult iar acum nu mai era dispusă să facă greşeli. De fapt, nu îşi mai permitea să facă greşeli. Când Florin Sandu îi acoperi ambele mâini cu palma lui imensă, Mona tresări. Da, aştepta un răspuns! Ea, însă, ar fi aşteptat răspunsuri la o grămadă de alte întrebări. Dacă era să fie realistă, răspunsurile n-ar fi schimbat cu nimic situaţia ei din acel moment. Dar cum ea era de acord cu principiul potrivit căruia realismul este o consecinţă a ignoranţei, acceptă ignoranţa şi îşi dădu acceptul pentru ceea ce ar fi trebuit să schimbe în totalitate traseul labirintic desenat de viaţa ei. 
  
Vineri este o zi ca joi, sau luni, dar nu seamănă cu duminică. Nimeni nu poate avea o părere clară despre cum va arăta fiecare zi. Iată, însă, că Florin Sandu avea o părere foarte clară asupra zilei de vineri şi acest lucru i se demonstră Monei încă din clipa în care se întâlniră în faţa Primăriei. Bărbatul se mişcă cu dezinvoltură printre birouri, ca şi când ar fi ştiut cu precizie ceea ce voia şi ceea ce trebuia să facă. Fuseseră aşteptaţi de o persoană la Starea civilă, de o altă persoană la Catedrala Mare, la Florărie, la un salon de modă, la un restaurant şi tot aşa până se înserase. O luase la un moment dat de mână ca pentru a da credibilitate mai multă legăturii care era pe cale să se construiască, sau poate pentru a o asigura că nu mai e cale de întoarcere. Mona nu trebuise decât să privească la toată parada de decizii care anunţau deja o nuntă adevărată, cu ofiţer de stare civilă, preot, flori şi masă. Participa la evenimente ca o marionetă, fără să simtă că toate acele eforturi o priveau în vreun mod. Fusese întrebată la un moment dat ce flori îi plăceau, ce culoare prefera, ce gusturi avea… Răspunsurile veniseră mecanic: lăcrămioare, alb, vanilie. Evitase privirea de cele mai multe ori, cuprinsă de un atac de panică. Nu că nu ar fi avut motive să fie panicată. 
  
Noaptea care îşi întinsese braţele peste străzi, îi trezise şi alte instincte. Prin materialul subţire al mânecii simţise căldura dogoritoare a braţului bărbatului, lipit de al ei. Aerul răcoros era parcă impregnat cu mirosul dulce-amărui care îl învăluia pe viitorul ei partener de viaţă. Chimia trupurilor se făcuse simţită şi mai acerb când intrară în parcul din apropierea garsonierei sale. Aleile pustii aveau un farmec accentuat de ceaţa care se lăsa în valuri grele, iar arbuştii ornamentali se profilau în umbre deschise oricăror secrete. Paşii lor răsunau pe piatra cubică în tandem, potrivindu-se unul după altul, dar între ei tăcerea rămase suverană. Apropiindu-se de casă, începu să-i dea târcoale gândul că el era deja îndreptăţit să solicite să rămână la ea peste noapte, iar ea nu ar fi avut nici un motiv să îl refuze. Florin Sandu o surprinse când îi sărutase mâna în podul palmei şi îşi luase rămas bun: 
  
- Ştiu că e neobişnuit ceea ce se întâmplă între noi şi sper că nu vom regreta acest pas. Vreau să ştii că am să fac tot ce ţine de mine să meargă cât mai bine totul şi să ne adaptăm în cel mai scurt timp unul cu altul. Începe un nou capitol din viaţa fiecăruia dintre noi, dar tu vei fi cea care trebuie să renunţe la tot ce ai avut până acum. Ştiu că sună egoist şi cu pretenţii, dar altă soluţie nu are cum să fie acolo unde vom trăi. Nu va fi o viaţă uşoară alături de mine, dar voi face totul ca să merite pentru tine şi să compensez toate pierderile. 
  
O frază adevărată, în sfârşit! Emoţionantă chiar. Periculoasă? Atentă faţă de ea. Începuse să tremure şi să îşi simtă pulsul în vârfurile degetelor pe care el le ţinea încă în mână. 
  
- Ţi-e teamă de mine? 
  
Avea ochii de un albastru-verzui misterios, a căror expresie nu o putu descifra. Sprâncenele blonde, stufoase, îi dădeau un aer sălbatic. Mona nu reuşi să îi susţină privirea. Îşi aplecă capul, dar el îi ridică bărbia cu blândeţe, cercetându-i trăsăturile. Poate că încerca să o citească aşa cum încercase şi ea să îl citească pe el. Ar fi murit de ruşine să recunoască că îi era cu adevărat teamă de omul acesta şi de viaţa care o aştepta alături de el. Îşi zise că încă mai avea timp să dea înapoi, că încă nu era soţia lui, dar, într-un colţ al sufletului ei ştia că nu avea cum să mai dea înapoi, că pornise deja pe drumul către un alt fel de viaţă încă din momentul în care fuseseră depuse actele. Poate că era vorba de o altă lume, de un alt fel de viaţă, dar nu era mai puţin adevărat că omul este prin definiţie o persoană adaptabilă. Mona cea de ieri murise în cea de azi, iar Mona cea de azi, nu va mai exista mâine, când tot ce ţine de ea va aparţine altui tărâm. 
  
Referinţă Bibliografică:
OMUL DE PE ALT TĂRÂM (I) / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1480, Anul V, 19 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!