Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



SPECTACOLUL DIANEI - (II)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ziua nunţii lor, fu una însorită, cu un cer curat de toamnă târzie, parfumat cu aroma tuberozelor din buchetul ei. O nuntă mică, ca o petrecere, la care participau colegii lui, colegii ei şi familia. Tatăl lui, posomorât şi cu o încruntare care îi zbârlea mustaţa stufoasă cu vârfurile răsucite ungureşte, până aproape de pomeţi, părinţii ei, cu lacrimi în ochi, lacrimi care nu erau de bucurie, cu siguranţă, şi ei doi. Ea, îmbrăcată în rochia simplă, elegantă, crem, cu voal scurt prins în părul ridicat artistic în creştet, străduindu-se să nu plângă, el, strălucitor şi zâmbitor, părând singurul stăpân pe situaţie. Era atât de frumos încât Dianei îi stătea inima în loc de fiecare dată când îl privea. Şi, cu toate acestea, nu se simţea cu adevărat doamna Barna. Decise că e mai bine să îşi păstreze fiecare numele, mai ales că Theodor îi şoptise la un moment dat că ar fi mai bine ca fiecare dintre ei să îşi păstreze independenţa financiară. Dianei îi veni să râdă. Probabil că habar nu avea ce remuneraţie primea un director economic la o firmă de renume. Era bine pentru ea şi aşa, dar nu putu alunga impresia că era de rău augur. Mai târziu, în liniştea casei sale, ghemuită pe perna preferată din salonul japonez, se întreba dacă făcuse bine ceea ce făcuse, dacă avea să aibă puterea să-şi păstreze soţul lângă ea pentru totdeauna. Il iubea, era sigură, dar el nu îi spusese niciodată că o iubeşte. Poate că la început i se păruse că gestul făcut în noaptea în care hotărâseră să se căsătorească fusese suficient, dar acum… Parcă îşi dorea să audă declaraţia aceea râvnită, măcar în clipele în care deveneau o singură persoană şi apropierea lor era totală.  
 
Niciodată instinctele ei nu dăduseră greş. Şi, din nefericire, nici în cazul lui Theo nu dădură greş. Începu să simtă îndepărtarea la nici cinci luni de la nuntă. Nu mai ieşeau împreună la concerte, nu mai comentau deschis prestaţiile actorilor la finele fiecărei piese, iar soţul ei începu să lipsească tot mai des de acasă. Un lucru bun era că, totuşi, o anunţa când urma să întârzie, chiar dacă motivele invocate nu prea stăteau în picioare, în opinia ei. Dar nu îl agasa. Nu simţea nevoia să-i pună lesă la gât ca unui câine, chiar dacă o durea absenţa lui, din ce în ce mai mare. Apoi veni surpriza. Rămase însărcinată. În seara în care medicul îi confirmă bănuielile, îl aşteptă la cină, nespus de încântată, simţind că şansele ca totul să meargă bine creşteau simţitor. El o privi în faţă, cu o expresie pe care nu avea să o uite mult timp de atunci înainte.  
 
- Nu vreau acest copil!  
 
La început crezu că nu auzise bine. Trecu prin minte rapid toate motivele care l-ar determina pe el să vadă deformat această bucurie.  
 
- De ce te uiţi aşa la mine, nu înţelegi? Nu vreau nici un copil!  
 
- Cu mine, sau deloc?  
 
Reuşise să vorbească cu calm, părând detaşată. Îl simţea că fierbea, cu toate că nu putea procesa încă reacţia lui. El îi prinse ambele mâini între degetele lungi şi fine de pianist şi începu să o roage:  
 
- Dia, te rog! Nu te-am rugat niciodată nimic până acum! Te rog! Nu pot avea acum un copil!  
 
- Acum? Poate… altcândva? Încerca să ignore durerea mută care îi sfâşia sufletul şi să potrivească informaţiile, aşa încât să înţeleagă unde e problema şi ce naiba se întampla cu el.  
 
- Nici acum, nici altcândva, răbufni, lăsându-i mâinile să-i cadă pe lângă trup. Nu doresc să am copii cu tine! Nu ţi-am spus niciodată că te iubesc, nu-i aşa?  
 
- Şi totuşi, de bună voie şi nesilit de nimeni…  
 
- Of, lasă-mă cu replicile tale!  
 
Diana nu mai scoase nici o vorbă. I-ar fi venit multe replici pe buze, i-ar fi aruncat şi mai multe în faţă, dar se temu că avea sa regrete în cele din urmă lipsa de control. “Ce naiba ai vrut de la mine?”- urla în creierul ei disperarea, “De ce ai intrat cu picioarele în viaţa mea?”. De pe buzele rămase brusc fără culoare, nu ieşi, însă nici un sunet. Trupul îi pulsa nefiresc, îşi simţea sângele învolburat în gât şi, pentru a se reechilibra, se retrase în mica seră de lângă terasă. Se aşeză pe băncuţă şi privi orhideele aflate în diverse stadii de înflorire. O dureau toate, dar nu ştia dacă o durea ceva mai mult decât sufletul. Îi auzea încă cuvintele înfipte adânc între sinapsele ei. Nu. Trebuia. Să. Se. Gândească. La. Nimic. Apusul strălucea printre vitralii, scăldând casa ei minunată într-o lumină roşie, sanctuarul ei cald în care acceptase intrusul cu speranţe deşarte. În noaptea aceea nu veni alături de ea în pat. Mai mult ca sigur ieşise fără ca ea să îl audă. Câteva zile, apoi, el lipsi de acasă, fără să o anunţe, iar ei îi fu cel mai greu să nu îl caute pentru a încerca să clarifice lucrurile. O făcu, totuşi. Şi, ca de obicei când dorea să se calmeze, plecă la Viena, purtând cu ea noi contracte pentru o nouă piaţă.  
 
Nu reuşise prea mult să se liniştească, nici nu încheiase contractele pentru care plecase din ţară. Austriecii urmau să le analizeze şi să ia o decizie într-un interval de cel mult trei luni. Îşi făcu o socoteală. Atunci sarcina ei va număra cinci luni. Cât de ciudat, să măsori timpul în luni de sarcină! Înainte, timpul ei se măsura în scadenţe şi termene de livrare, după căsătorie în data spectacolelor, iar acum… Intrând pe poartă, zări lumina aprinsă în bucătărie. Soţul ei o aştepta. Speranţele se năpustiră asupra ei înviorătoare. Se mai gândise, poate! Îşi dăduse seama că fusese nedrept şi nepoliticos! O văzu prin fereastra înaltă şi îi ieşi în cale. O ajută galant să îşi scoată pardesiul.  
 
- Dia, trebuie să vorbim!  
 
I-ar fi cerut să o lase puţin, să facă un duş, să se facă comodă pentru că venea de pe drum, dar simţea şi ea acut nevoia de a clarifica odată aşa-zisă problemă, ca să îşi poată vedea mai departe de viaţa lor de familie.  
 
- Da!  
 
Îl urmă în bucătărie. De ce nu în salonul japonez, preferatul ei? Alungă întrebarea sâcâitoare şi se aşeză pe scaunul tapisat cu materialul moale pe care străluceau florile galbene de nuferi. Se aşeză şi el în faţa ei, cu o expresie deosebit de serioasă.  
 
- Trebuie să ajungem la un consens, Dia! Luând tacerea ei ca pe o confirmare, Theodor continuă. Un copil trebuie să apară doar atunci când ambii părinţi iau această decizie. Noi nu am discutat despre acest subiect! Am crezut că iei ceva… înţelegi. Lipsa unei replici îl făcu să se ambaleze. M-am gândit mult! La viitor, la noi, să ştii! Nu cred că am pornit bine şi nu ştiu cum să te fac să înţelegi că nu pot acum să am un copil. Am planuri…  
 
Diana îl privea direct în ochii de onix fierbinte, deveniţi, n-ar fi putut spune cum, răutăcioşi. Sau, cel putin aşa i se păru ei. Trebuia să spună ceva acum, să îl oprească. Era obosită şi nu mai suporta direcţia în care canaliza el discuţia.  
 
- Un copil este un dar de la Dumnezeu. Când doi oameni aleg să îşi unească destinele nu stau să socotească cât şi cum să ofere celuilalt…  
 
- Ce naiba, Dia…  
 
- Lasă-mă să termin, Theo, eu te-am lasat să vorbeşti! Nu te înţeleg şi nici nu am să încerc să înţeleg, îţi spun doar că suntem căsătoriţi, că pot şi doresc să am acest copil şi, cu toate că îmi doresc şi să fii fericit, nu sunt dispusă să renunţ la copilul nostru pentru acest lucru.  
 
- Eşti o româncă meschină şi egoistă! Eşti mai rău decât Hitler! Ba, nu iţi pasă deloc de mine şi de viitorul meu! Vârsta ta te-a determinat să ai şi tu un copil până la urmă! Asta ai urmărit de la început, nu-i aşa? Iar eu naivul, care credeam…  
 
Diana se ridică încet, se sprijini cu palmele de tăblia lucioasă a mesei, într-un echilibru perfect, după care se încruntă, aşa cum nu o mai făcuse niciodată de când îl cunoscuse. Probabil că trăsăturile îi erau atât de schimonosite ca masca războinică de pe peretele nordic al salonului japonez..  
 
- Ce credeai tu, Theo? Nu ai de unde să îmi cunoşti gândurile, nu ai cum să îmi citeşti sentimentele, aşa că, te rog, cel puţin nu te hazarda la speculaşii pe această temă!  
 
- Înţelege-mă! Strigătul răsună nefiresc prin casa liniştită. Te rog! Pentru mine! Nu trebuie să laşi copilul acesta!  
 
Diana dădu din cap, abia reţinându-şi lacrimile:  
 
- Nu am să renunţ la copil pentru nimeni şi pentru nimic în lumea aceasta! Şi, orice ai crede tu, pot să spun cu inima împăcată că nu acesta este lucrul pe care am urmărit să îl obţin de la tine, ci dragostea, căldura şi bucuria unei familii aşa cum trebuie ea să fie! Dacă poţi înţelege asta e bine, dacă nu, eu nu am ce face.  
 
Îl lăsase singur în bucătărie şi intrase în baie. Florile imese de lotus, pe fondul vălurit în zeci de nuanţe de roz, nu reuşiră de această dată să o calmeze. Nici duşul, fierbinte-rece-fierbinte-rece nu reuşi să spele supărarea neagră care îi păta sufletul ca o cerneală prelinsă dintr-o călimara spartă. Începu să se teamă. Pentru copil nu erau benefice stările ei de nervozitate şi anxietate. Doamne, de când nu se mai simţise atât de supărată ?! Era o luptătoare, o femeie-samurai cum spuneau cei care o cunoşteau, nu trebuia să se lase pradă disperării. Va găsi soluţii, aşa cum găsea la orice problemă. Deocamdată, era casatorită, urma să aibă un copil, nişte realizări neaşteptate în viaţa ei atât de însingurată până în momentul întâlnirii cu Theodor Barna. Respiră adânc şi îşi propuse să ia fiecare etapă pas cu pas, ca o analiză de afaceri. Va descompune problema pe elemente şi se va ocupa în mod diferit de fiecare bucată.  
 
De la ultima discuţie, soţul ei nu mai încercă o altă abordare, dar înstrăinarea devenea pe zi ce trecea mai palpabilă. Norocul Dianei fu acela că sarcina evolua bine, că îi permitea să îşi continue lucrul şi că, majoritatea proiectelor de care se ocupa se finalizau, ca de obicei, în mod strălucit. La un moment dat îi lasase soţului ei pe masa din bucătărie poza făcută de medic la unul dintre controale, în care se vedea imaginea înduioşătoare a fătului în dezvoltare. Îi scrisese un bileţel: “E fetiţă, ce zici să îi punem numele de Theodora?” Fusese ca o mână întinsă spre pace. Refuzată! Din acea zi, el începu să lipsească mai des, chiar şi nopţile, fără să catadicsească să o mai anunţe. Stând întinsă în patul pufos, fără a mai aştepta semne de la el, povestea ore în şir cu copilaşul, tot ce-i trecea prin minte, mângâindu-şi pântecele din ce în ce mai rotunjit, prin care simţea zbaterea gingaşă, ca de fluturi, a membrelor micuţei. Îi plăcea să creadă că ea o înţelegea şi cî îi făceau plăcere poveştile cu samurai.  
 
Se apropia primăvara. Dianei îi era din ce în ce mai greu, chiar dacă urma să nasca abia la începutul verii. Cel mai problematic era faptul că, în toiul şedinţelor, dacă nu era implicată ea în discuţie, îi venea să adoarmă. Pur şi simplu i se tăia firul. În cele din urmă cazu la un accord cu directorul general, să lucreze acasă pentru o perioadă determinată, urmând ca fişierele să fie trimise la intervale de trei-patru ore. Mulţumită de aranjament, îşi luă o zi liberă, o zi în care să se plimbe prin magazine şi să pregătească trusoul micuţei. Trebuia să îşi facă din ce în ce mai mult timp pentru astfel de lucruri. O încântă sesiunea de cumpărături şi o relaxă, aşa încât, când se întoarse acasă, era binedispusă. Încă nu era amiază. Zâmbi, privind cum razele palide ale soarelui scăldau casa în culorile vitraliilor. Cam nefiresc pentru ea să fie acasă la o astfel de oră, dar era minunat! În curând, toată ziua o va petrece acasă, cu puiul ei. I se păru că aude apa în baie. Interesant. Probabil că Theo revenise acasă, sau probabil că îşi alegea momentele de vizite la domiciliu în intervalele de timp în care spera să o evite. Ar fi fost urât din partea lui. Mai urât decât tot ce se întâmplase până atunci. Poate i se păruse numai? Deschise uşor uşa de la baia mare şi înlemni în prag. O femeie făcea baie printre florile ei de lotus. Părul blond, lung, i se lipise de spatele arcuit în timp ce îşi dezvelea trupul tânăr, perfect pentru o reclamă. Se săpunea cu gelul Dianei preparat cu miere şi migdale, mirosind din când în când în palme aromele sticluţelor înşirate ordonat pe raftul de sticlă montat în nişa bine luminată cu spoturi, după care arunca pumni de apă pe trupul bine lucrat, pentru a clăti spuma parfumată. Diana făcu rapid câţiva paşi în faţă şi o apucă de păr.  
 
- Ieşi. Afară. Din. Casa. Mea.  
 
Femeia începu să ţipe. Găsind puterea unui uriaş în ea, Diana o trase afară, o târî până în salonul japonez şi înfăşcă sabia samuraiului de pe perete.  
 
- Dia! Ce faci?  
 
Theo aparu în prag, cu părul vâlvoi şi pieptul strălucind în luminile jucăuşe strecurate prin vitralii.Câteva picături de apă i se prelingeau din părul umed pe umerii scuplturali.  
 
- Eu, ce fac? Tu ce faci?  
 
- Cine e ea? Cine e ea? Ţipătul femeii continua isteric, într-o notă acută, deranjantă.  
 
- Nu e evident, draga mea? Sunt soţia lui, iar tu nu ai ce căuta în casa mea!  
 
O trase mai departe de păr cu o mână şi, nelăsând din cealaltă sabia, o târă pe scări şi o scoase din casă. Revenindu-şi în cele din urmă din şoc, Theo se repezi după ea:  
 
- Ce faci? E goală! Va îngheţa!  
 
Diana se întoarse ca un robot. Era singura care nu ţipa. Îl privi rece, înghitind ghemotoace furia care-i clocotea în vene. Iubirea pentru el fu înlocuită într-o clipă de o mare roşie de furie şuierătoare.  
 
- În acest moment mă abţin cu greu să nu vă spintec pe amândoi! Glasul îi sună îngheţat, aspru şi mai ameninţător decât l-ar fi crezut ea în stare.  
 
- Vreau să divorţăm, strigă Theo.  
 
- Acum? Întrebarea suna nefiresc de detaşată. Se pare că au fost întrunite oarece condiţii pentru solicitarea unui divorţ. Până una, alta, în casa mea nu vor mai avea loc asemenea incidente!  
 
- Tu! Casa ta! Maşina ta! Afacerile tale! Theo urla părând gata să se repeadă la ea.  
 
- Soţul meu…, reuşi să zâmbească ironic Diana, după care intră în casă şi închise uşa după ea.  
 
Ce mai scenă! O vizualiza repetat în minte, ca pe o dramă imposibilă. Câtă desconsiderare! Câtă neruşinare! Cât tupeu! Ce mai teatru tragic-comic! În unele zile, găsea chiar puterea să râdă în hohote imaginându-se dezlănţuita, cu sabia în mână, gata să facă moarte de om. Theo îşi luase a doua zi lucrurile şi se mutase, de data aceasta de faţă cu ea. La plecare, aruncase mănunchiul de chei pe masa din bucătărie şi îi spusese doar câteva cuvinte:  
 
- Când voi strânge ceva bani, am să depun actele de divorţ. Sper să fii de acord!  
 
- Îmi doresc să fii fericit, Theo, chiar dacă ţi-e imposibil să crezi asta în acest moment. Şi mie mi-e imposibil să mai cred ca îţi pot spune asta. Dacă acest lucru te face fericit, nu am de ce să mă opun.  
 
Nici un cuvânt despre copil, nici un cuvânt despre scenele puţine, dar totuşi frumoase trăite în doi, nici o umbră de regret pe trăsăturile lui solare. Cu inima bubuind de durere, îl privise ieşind din curte, cu statura lui de zeu, cu părul numai inele fluturând în vântul rece, ieşind din viaţa ei, probabil pentru totdeauna. Îşi atinse pântecul, mângâie făptura din inima lui şi şopti vântului:  
 
- Acum, suntem doar noi două! Alt decor, alte personaje!  
 
Referinţă Bibliografică:
SPECTACOLUL DIANEI - (II) / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1467, Anul V, 06 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!