Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



REVENIREA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Totul i se părea atât de mic acum, atât de redus comparativ cu dimensiunile pe care şi le amintea şi se întrebă dacă era posibil ca timpul să facă lucrurile să se dizolve pur şi simplu. Străzile, care altădată i se păruseră adevărate bulevarde se transformaseră în alei, curţile caselor înaintaseră vertiginos în vegetaţia de pe malul Someşului, iar acoperişurile coborâseră ameninţător spre pământ. „E o iluzie” îşi spuse cu inima strânsă, căutând din priviri casa părintească. Cât timp trecuse oare de la ultima lui vizită? Opt sau zece ani? De parcă mai avea vreo importanţă! Poate că, dacă şi-ar fi făcut timp să mai dea pe acolo, şocul n-ar mai fi fost atât de imens. Fusese ocupat! Hm, asta chiar ar fi putut fi o explicaţie dacă nu ar fi trecut atâta amar de timp de când fusese într-adevăr ocupat, adică de când terminase facultatea. Căutase ceva de lucru, asta fusese în principal ocupaţia lui de ani buni. Grei ani! Acceptase chiar să servească la terase şi să spele vase, gata să mototolească frumoasa diplomă de inginer şi să-şi arunce la gunoi visele măreţe. Abia când cel mai de jos prag al existenţei fusese atins, când în cele din urmă înţelese că nu îşi mai putea permite să plătească o chirie şi să mănânce măcar odată pe zi, se gândise la revenire. 
  
Pe tren, de-a lungul drumului, îşi construise mental, zeci de scenarii. Ce avea să le spună tuturor? Nu putea să accepte să recunoască eşecul! Asta, nu! Niciodată! Cel mai bine ar fi fost să le spună că venise în concediu, apoi mai vedea el. 
  
- Bună ziua, îl trezi din gânduri un salut liniştit. 
  
Clipi încurcat. Primul lucru pe care îl zări fu un piept generos, peste care, o ie cu broderii roşii stătea întinsă, gata să plesnească. Sfinte Dumnezeule! Sophia Loren era nimic pe lângă ţărăncuţa aceasta. 
  
- Bună, mormăi, conştient că se holba cu ochii ieşiţi din orbite, ca un broscoi, nepoliticos. 
  
O urmări cu privirea, involuntar. Sau… voit? O, frate! Îi veni să râdă. Ce-ar mai fi bârfit colegele lui de facultate şi ce coate şi-ar fi tras colegii! Fata avea un mers rapid, hotărât. Îi zări pentru o fracţiune de secundă gambele puternice, bronzate mai ceva ca la solar, ieşind de sub pliurile fustei bogate. Uitase că în acele locuri femeile trebuiau să fie puternice, să poată duce în spate o gospodărie! „Oricum, n-ar fi trebuit să semene cu nişte vaci de lapte” îşi zise vizualizând în minte fetele din cluburile pe care obişnuia să le frecventeze. „Nişte căprioare”. 
  
Zărind în cele din urmă poarta casei părinteşti, i se puse instant un nod în gât. Era atât de ruginită! Modelele întortocheate pe care le admirau cândva toţi vizitatorii micului oraş, nu mai erau acum decât nişte spirale mâncate de rugină. Un câine-lup dormea pe scările din faţa uşii. Acum aveau şi câine? Se simţi cumplit de străin! Până şi casa i se părea străină, cu tot aerul familiar care o înconjura. Mama n-ar fi acceptat niciodată un câine, pe bune! Se opri în faţa porţii, încercând să prindă în raza vizuală vreo mişcare din spatele perdelelor sau poate din curte. „Dezolant”. Smocuri de iarbă răsăriseră lacome printre plăcile terasei, desenând un mozaic sălbatic până la vechiul păr, acum măcinat de boală. Singurul care se mişcă fu animalul. Căscă plictisit, deschise un ochi, îl studie o clipă, după care adormi la loc. 
  
- Nu sunt acasă! 
  
Peste gardul lateral, pe jumătate putrezit, se ridicase un cap înfăşurat cu o basma neagră. 
  
- Buna ziua, ştiţi cumva unde aş putea să o găsesc pe Florica Moraru? 
  
Nu îşi recunoscu vocea! Gâtuită, aspră, cumva străină, ieşise sugrumat dintr-un piept cuprins de sentimente prea complexe ca să poarte un nume. Basmaua dispăru pentru un moment, după care, un trup mărunt, înveşmântat în port popular, se strecură cu abilitate prin spaţiul căscat între câteva scânduri rupte. Chipul animat de nişte ochi mici, cercetători, i se părea foarte familiar. Îndrăzni să întrebe: 
  
- Tanti Dedea? 
  
Femeia zâmbi sfios, ştirb, cu puţinii dinţi de o culoare atât de îndoielnică, încât ai fi zis că toată viaţa rumegase iarbă. 
  
- Măi, băiete! Măi, Răducule, tu eşti? 
  
Ciudat, dar îi făcu plăcere să-şi audă numele de alint. O răsplăti cu o strângere de mână, cordială. 
  
- Eu sunt, Tanti Dedea! 
  
- Măi copile, sunt cu toţii la biserică, îl îngroapă pe Cheşu. 
  
- A murit Uncheşu? 
  
Femeia dădu grav din cap. Da, muriseră şi Ruţa, şi Sanda, Vlad plecase în Germania, Ioana nu mai venise pe acasă de mai bine de cinci ani. El încercă să îşi facă în minte o statistică a clanului Moraru şi a celor care mai rămăseseră prin zonă. Femeia turuia în continuare, părând dornică să-l ajute să-şi aşeze cumva în minte nume şi evenimente petrecute în decursul mai multor ani, aşa, ca să nu pară căzut din Lună. Aşa află că mama lui fusese bolnavă, că după ce-şi pierduse cele două surori luase o fată în gazdă, o profesoară de la Liceul Pedagogic, că Uncheşu fusese operat, că din verişorii lui nu mai locuiau nici unul în orăşel şi că verişoarele se măritaseră bine, unele în ţară, altele în străinătate. În toată nebunia aceea de informaţii îşi dădu seama că se îndreptau spre biserică. Oricum nu avea unde să se ducă altundeva! Se ţinu de vecina mamei sale care părea să ştie unde trebuie să ajungă şi intră prin valul de oameni care aşteptau sfârşitul slujbei şi împărţirea pomenilor. Îngheţă în prag. Abia reuşi să-l recunoască pe Uncheşu în trupul întins în sicriul deschis. Privirea îi alunecă de pe gura deschisă, de-a lungul sacoului ponosit şi îi ajunse la picioarele încălţate în nişte sandale scâlciate prin care se vedeau ciorapii negrii, departe de a fi noi. Un val nebun de lacrimi îi năvăli în ochi, arzându-l. Uncheşu fusese ani de zile directorul Liceului Pedagogic. Nu şi-l amintea altfel decât îmbrăcat în costum, ţinând în mână un baston, încălţat cu pantofi perfect lustruiţi şi plin de demnitate. Ce avea acum în faţa ochilor puteau fi foarte bine resturile pământeşti ale unui om al străzii. 
  
- Răducu! 
  
Chemarea blândă îl făcu să îşi dorească să pară mai stăpân pe sine şi mai detaşat. Din mama mai rămăsese o palmă de om. I-ar fi recunoscut, însă, ochii, dintr-un milion. Curaţi, credincioşi şi plini de bunătate. O îmbrăţişă şi nu se mai dezlipi de ea cât dură slujba. Îşi pierduse fratele şi surorile, dar fiul ei revenise lângă ea. Putea să-i citească pe faţă toate stările prin care trecea, tot aşa de uşor cum ar fi privit mersul norilor pe cer. O foame cumplită şi înnebunitoare îl chinuise încă de la gară, făcându-l să se întrebe ce ar trebui să facă ca să poată primi şi el măcar un colăcel mic din cei care se împărţeau la uşa bisericii. Dar, nu! El era rudă, iar colăceii se împărţeau celorlalţi participanţi. Nu putu însă să-şi alunge speranţa că va avea loc, până la urmă, la o masă de pomană. Îndură cu greu minutele în care sicriul fu coborât în pământ şi chiar îi veni să se repeadă în praf, pe burtă, împreună cu copiii de ţigani, să culeagă câteva monede dintre cele aruncate de mama lui la ieşirea din cimitir. Dumnezeule, ce devenise! Un calic flămând şi fără nici un viitor. 
  
Umblase ca prin vis, însoţindu-şi mama şi nici nu îşi dădu seama cum ajunseră acasă. Înţelese în cele din urmă că nu era nici o masă de pomană. Îşi înghiţi saliva acră, disperat. Erau singuri în casă, doar ei doi, nici urmă de neamuri sau de musafiri. Poate dacă se întindea puţin… 
  
- Am închiriat camera ta! 
  
Glasul stins al mamei îl opri în pragul fostei sale încăperi. O privi ca un animal hăituit, neştiind încotro să o apuce sau ce să facă. În cele din urmă, se aşeză pe unul dintre scaunele de la masa din sufragerie. Îşi turnă un pahar de apă din cana de sticlă acoperită cu şervetul alb cu margini roşii pe care şi-l aducea perfect aminte. Mama lui se aşeză şi ea pe un scaun şi porni să plângă încetişor. Nu ştia ce ar fi trebuit să-i spună, aşa că rămase tăcut lângă ea, mângâindu-i mâinile slabe, aproape străvezii. I se părea că mobila înaltă, atât de modernă altădată, era gata să se prăbuşească peste ei, mâncată de carii ascunse. Cuverturile din lână roşie, miţoase, cu care erau acoperite cele două canapele, îşi schimbaseră demult culoarea aprinsă pe care o ţinea el minte, iar covorul era atât de rărit pe margini, încât acum arăta ca o rogojină. Pendula veche se mişca mecanic, măsurând timpul sec, cu un zgomot liniştitor. 
  
Pierduse deja noţiunea timpului când se auzi o voce din veranda lungă: 
  
- Am venit, tanti Florica! 
  
Radu putu vedea cum mama lui îşi şterse imediat ochii. Părea că vocea cristalină, de femeie tânără, era tot ce aşteptase. El se întoarse pe scaun într-o poziţie din care să poată vedea mai bine uşa sufrageriei. Primul apăru bustul. O, Doamne! Sophia Loren! Înghiţi fâstâcit prezentările: „Radu, băiatul meu, ea e Nina, profesoara care stă la mine în chirie şi care mă ajută cu gospodăria”. O mână puternică îi strânse degetele scurt şi, în doar câteva minute, pe masă apărură farfurii, tacâmuri… mâncare. Nu îşi dădu seama dacă mâncase lacom sau dacă reuşise să se controleze suficient cât să nu pară prost crescut. Ştia doar că aromele îl ameţeau imediat ce îmbucăturile îi atingeau cerul gurii. Supa dulce cu găluşte mari şi pufoase, plutind printre steluţele de grăsime şi ploaia de pătrunjel verde, urmată de feliile de friptură de pui scăldate în mujdeiul care picura şi pe cartofii pai, îl năuciră atât de rău, încât, după masă, fu nevoit să se întindă pe patul vechi din dormitorul părinţilor. I se părea chiar că întreaga cameră dansează cu el. Poate aţipise, poate doar închisese ochii pentru câteva clipe, cert era că un zgomot puternic, sacadat, îl făcu în cele din urmă să se ridice din pat şi să iasă din casă. 
  
Era pentru prima dată când vedea o femeie care tăia lemne. Nina se schimbase într-un pantalon uşor de trening şi un tricou roşu, larg, iar acum spărgea lemne în curte, cu lovituri precise, puternice. Pieptul îi tresărea obraznic, la fiecare smucitură a toporului, iar lemnele îi cădeau supuse la picioarele uşor depărtate, pe care materialul se întindea de fiecare dată când se apleca la pământ după butuci. Poate că ar fi trebuit să se ofere să o ajute, doar era casa lui. Dacă mai era casa lui… Nu-şi mai amintea de când nu mai prestase o astfel de muncă fizică. Poate că muşchii lui, sau ceea ce mai rămăsese din ei, l-ar fi făcut de ruşine. 
  
- Bună, îi spuse ea, simţindu-i prezenţa. Te-ai odihnit? 
  
- Am stat puţin întins… 
  
- Mda, vreo şase ore. 
  
Radu nu avea ceas, dar vedea deja pe linia Someşului cum cobora un apus incendiar, care se îngropa în fundul grădinii. Totul părea atât de sălbatic! 
  
- Cât stai? 
  
Cu ce drept îi punea ea o astfel de întrebare? Era viaţa lui! Mama lui! Casa lui! Oraşul lui! Pe care îl părăsise cu mult timp în urmă, da, dar acum revenise. Pentru ce? Păi… încă nu ştia, dar îşi va da seama cât de curând, după ce îşi va mai reveni din furia pe care o lăsase în măruntaiele lui viaţa plină de lipsuri pe care o suportase în ultimul timp. De ce-ar fi trebuit să-i răspundă ei? Pentru că făcea de mâncare pentru mama lui? Pentru că plătea o chirie? Pentru că ajuta la gospodărie? Nina îl privea fără a se opri din lucru, cu ochii prea înţelegători pentru o biată profesoară de provincie. 
  
- Nu ştii? 
  
- Am venit în concediu… 
  
Fu surprins şi el de cât de sigur venise răspunsul. Ea zâmbi, iar lui i se păru că o făcuse cu neîncredere. Se înfurie. Ce putea ştii o biată profesoară de provincie, care arăta ca o… o… nu-i veni în minte nici o altă comparaţie decât „vacă de prăsilă”? Dădu să se întoarcă când zări un tânăr cu braţele proptite de gardul din lemn. Era Marius Dedea, prietenul lui din copilărie. Înainte de a apuca să-l salute sau să se apropie de el, Marius se strecură prin gardul spart şi se apropie de Nina, ignorând prezenţa lui Radu. 
  
- Ei, ce zici, te măriţi cu mine? 
  
Radu îi privi perplex. O idilă la ţară? Se părea, însă, că profesoara nu îl lua prea în serios pe vecinul lui. Îşi continuă treaba, nestingherită, până ce mormanul de lemne se epuiză, timp în care Marius îi turnă cu nemiluita de la complimente până la promisiuni, un şir interminabil de poveşti răsuflate, cu care, în nici un club n-ar fi agăţat o fată, se gândi Radu, pe care îl pufni râsul. Vecinul se întoarse furios: 
  
- Ce e de râs şi cine eşti tu? 
  
- Hai, lasă-mă! Te pomeneşti că ai orbul găinii! 
  
- Radu? 
  
Dacă se aştepta să îl salute călduros sau măcar să îşi strângă mâinile, se înşelase. Nu mai găsi în Dedea nimic din tot ceea ce îi legase în copilărie şi îşi dădu brusc seama că fostul lui prieten era gelos. Pe el. Râse şi mai tare, privind-o pe profesoară. Hai, zău! El nu se uita la astfel de femei. Nu umbla după o gospodină care să facă o ciurdă de copii şi să ţină o casă, printre altele… Nina îl privi şi ea, cu ochii mari, verzi, umbriţi de gene lungi, negre, care nu cunoscuseră în nici o viaţă rimelul. Candoarea din ei îl izbi violent. Îşi dădu seama că ea înţelese exact motivul pentru care el se distra. Ei, acum! Doar n-o să-l facă să-i fie ruşine de ceea ce gândea! 
  
- Ce cauţi tu aici? 
  
Întrebarea lui Marius Dedea îl enervă. 
  
- Adică? Nu mai e casa mea? Nu aici locuieşte familia mea? 
  
- Ştii bine că nu asta am vrut să spun! Nu te-a interesat niciodată să rămâi în oraşul acesta, aşa că nu mă aştept să fi venit ca să rămâi. Te întrebam doar ce te aduce pe aici? Nu că mi-ar păsa prea mult, asta în varianta în care nu te amesteci în treburile mele. Curând mama ta îmi va vinde casa voastră şi atunci… 
  
Parcă îl arse cu fierul înroşit în foc. Să vândă casa? Dar, de ce? Probabil că se gândea că el avea unde să stea, că îşi făcuse un rost în capitală… Năucit, clipi în direcţia Ninei, căutând parcă un colac de salvare. Profesoara ridică din umeri şi porni spre magazie, cu braţele pline de lemne. Dedea se repezi să o ajute, iar Radu nu se lăsă mai prejos, supărat că vecinul îndrăznise să pună mâna pe lemnele lui. La intrarea în magazie se îmbrânciră din umeri, gata să se ia la harţă. Se priviră urât. 
  
- Trebuie să închid, ieşiţi afară, îi alungă Nina, uşurându-i pe rând de povară. 
  
- Mâine am să repar gardul, anunţă Radu, să nu mai treacă vecinii nepoftiţi pe proprietatea noastră. 
  
- Proprietatea aceasta va fi în curând a mea! 
  
- Poate în visele tale! Acum ieşi de pe proprietatea mea şi să nu mai prind pe aici neinvitat! Întâlnirile romantice să ţi le dai unde vrei tu, dar nu aici! 
  
Fusese grosolan. Ştia asta! Aprecie însă că profesoara nu ripostase. Le întorsese spatele şi intrase în casă. Ar fi trebuit să-şi ceară scuze faţă de ea. Ce naiba îl apucase? El nu fusese aşa! Nu îndrăzni să meargă după ea în fosta lui cameră şi aşteptă în sufragerie până ce o auzi ieşind şi apoi trebăluind la bucătărie. Se rezemă de tocul uşii, privind cu câtă abilitate mânuia vesela, cunoscând rostul tuturor obiectelor din jur, de parcă era casa ei. 
  
- De când stai cu mama mea? 
  
- De aproape trei ani, de când a rămas doar cu Cheşu. Îi era greu să aibă grijă şi de el şi de gospodărie, iar eu aveam nevoie de un loc în care să stau. Pot să îţi eliberez camera dacă vrei… 
  
Ah, făcea pe deşteapta acum? Dar, ce era să zică? El se purtase oribil, revendicând instant proprietăţi care se presupunea că îi aparţineau şi de care nu-l duruse capul o grămadă de vreme. O privi cum pregătea un tort de mămăligă, în straturi, mustind de grăsime şi cu bucăţi imense de carne şi cârnaţ afumat prin el. N-ar fi mâncat aşa ceva, în ruptul capului! Bomba calorică fu apoi scăldată într-un strat gros de smântână. Cerule mare! 
  
- Ai plătit pentru ea! 
  
Nu-i răspunse. Îşi continuă meticuloasă treaba, iar când fu suficient de mulţumită de rezultat, prinse să întindă masa în sufragerie. Un val de miresme delicioase se strecurară pe lângă el odată cu vasele purtate solemn, într-o ceremonie simplă dar ameţitoare. În cele din urmă, se predă aromelor şi se aşeză la masă alături de cele două femei. Mama lui mânca cu înghiţituri mici, rostogolind bucăţi prin sosul de smântână, cu gândurile departe, iar chiriaşa mesteca atentă, fără zgomot, concentrată asupra farfuriei. O cină tipică în familie, îi trecu prin minte, înainte de a respinge ideea care îl sâcâia că ele ar fi fost o familie, iar el străinul. Mama lui se purta lejer în faţa profesoarei, aruncând din când în când priviri crispate spre el. Asta era pentru că nu ştia la ce să se aştepte din partea lui, cu siguranţă. 
  
- Mi-a spus Marius că vrei să-i vinzi casa, îndrăzni Radu. 
  
- De ce n-aş face-o? La ce să ţin ditamai căsoiul de trei camere? 
  
- Şi tu? Ce vei face? 
  
Dacă se aştepta să-i spună că se va muta cu el în capitală, fu surprins de răspunsul senin: 
  
- S-a deschis o casă de bătrâni aproape de oraş. Cu pensia m-aş descurca! 
  
- Adică… un azil? 
  
- Voi sta împreună cu alţi bătrâni, vom depăna amintiri şi va avea cineva grijă de noi. 
  
Se simţi mizerabil. Aceasta era femeia care îl crescuse, care îi trimisese bani şi pachete pe toată perioada facultăţii şi care se străduise să nu-i lipsească nimic. Ar fi întrebat-o ce pensie are, dar deja făcuse un car de greşeli în ziua aceea. Nu mai voia să adauge încă una. 
  
- Nu eşti nevoită să faci asta! 
  
Murmurul său făcu să se întoarcă privirile ambelor femei spre el. Nu înţelegeau pentru că nu le trecea prin minte că pentru el locul acela era ultimul colac de salvare. Nici nu aveau de unde să ghicească, de fapt, cât de disperat venise acasă. Hainele îi erau moderne, încălţămintea la fel, iar faptul că nu avea nici un bagaj probabil că lăsa să se înţeleagă că nici nu avea să facă mulţi purici prin zonă. Dacă mama nu îl întrebase cât rămânea, era, probabil, de teamă că va pleca prea curând de lângă ea. 
  
- Nina spune că poate aşa e mai bine! 
  
- Hai, nu mai spune! Păi Nina vrea să se mărite cu Marius şi să se mute definitiv în casa ta ca o stăpână adevărată. 
  
Îi ieşise porumbelul din gură. Profesoara îl privea sfredelitor, fără să pară deranjată de remarca răutăcioasă. Mama lăsă furculiţa în farfurie, fără zgomot şi vorbi blajin: 
  
- Nina nu este obligată să mă întreţină! O face de mai bine de doi ani. Valoarea chiriei nu se ridică nici la jumătatea costurilor pe care le are ea cu mine. Medicamente, facturi, lemne… Dacă vrea să îşi facă propria familie, foarte bine, mă bucur, pentru că acesta este rostul tinerilor de la o anumită vârstă. Iar locul bătrânilor care nu au nepoţi de crescut şi pe nimeni în preajmă, e la căminul de bătrâni. I-aş fi lăsat cu dragă inimă ei casa, dacă ar fi acceptat! 
  
Radu simţi că nu mai are aer. Ar fi trebuit să înţeleagă că, la şaizeci de ani mama lui, bolnavă şi firavă cum era, fără nimeni prin preajmă nu avea cum să se descurce din pensia mică de fostă educatoare. Cu toate acestea, nu s-ar fi gândit că profesoara o îngrijise ca pe propria ei mamă, aşa cum el ar fi trebuit s-o facă. Abia îndrăzni să-şi arunce privirea spre tânăra femeie. Luminile chioare ale becurilor slabe formau un nimb de raze prin părul ei de culoarea mierii, cuminte prins într-o cordeluţă de catifea roşie. Aşa, părea un înger. Drăgălaş, cu buze apetisante şi un piept demn de Sophia Loren. Mai că începea să-l înţeleagă pe Marcel Dedea. 
  
- Acum sunt aici, spuse într-un târziu, sugrumat. 
  
„Şi ce-i cu asta?” se întrebă singur, speriat de ceea ce sunase ca un fel de angajament. Ce schimba prezenţa lui în casa părintească? Venituri nu avea, nu se pricepea la muncile din gospodărie, ce sprijin i-ar fi putut acorda mamei sale? Sau, poate, Nina ar fi găsit o soluţie, aşa capabilă cum părea că o credea mama lui. 
  
- Acum… cât? 
  
Întrebarea îl puse în cumpănă. Noroc cu profesoara, care, găsi de cuviinţă să înceapă a strânge masa, sugerând că fusese o zi obositoare şi că se putea discuta şi mâine, în linişte, când toată lumea era pe deplin odihnită. Poate pentru că dormise înainte, poate pentru că nu reuşea să asimileze bine informaţiile, sau poate din cauza saltelei de pe canapeaua din sufragerie, Radu nu putu să adoarmă. Se strecură din casă şi înaintă încet prin grădina plină de bălării, cu gândul de a se plimba pe malul Someşului, care, îşi amintea că trecea pe lângă poarta din fundul curţii. Nici nu deschise bine portiţa când o zări, scăldată în razele lunii, aşezată pe un pietroi, cu picioarele cufundate până la genunchi în apa rece. Profilul profesoarei părea desenat de un artist pe fundalul întunecat al sălciilor. 
  
- Nu poţi dormi nici tu? 
  
Îşi întoarse capul şi îi surâse enigmatic. O, cerule! N-ar fi putut interpreta nici într-o mie de ani amestecul acela de tristeţe, împăcare, linişte şi viaţă, care o lumina, curat. Ştiu instant că avea sufletul pur şi că orice ar fi vorbit cu ea, nu ar fi lăsat loc de interpretări sau răutăţi. 
  
- Nina, eu… 
  
Nu ştia ce i-ar fi putut spune, atâta timp cât nici el nu ştia ce ar fi putut fi în sufletul şi în mintea lui, golite instant, într-o singură zi. Îi făcu loc lângă ea, pe piatră, iar lui i se păru cel mai firesc gest să se descalţe, să îşi ridice pantalonii până la genunchi şi să îşi lase tălpile goale lângă ale ei, în apa criminal de rece. 
  
- Ai venit să rămâi, nu-i aşa? 
  
Radu dădu încet din cap. Nu era prea greu să ghicească asta, după cât de atentă fusese la el toată ziua. Întorcând capul spre ea, îl învălui un parfum discret de mentă şi levănţică, atât de real şi de curat, că nu găsi nici un comentariu la îndemână din repertoriul atât de bogat pe care îl deţinuse cândva, în facultate. Rămase cu ochii pironiţi pe pieptul ei, gândindu-se cum i-ar fi stat ca mamă şi cât de fericiţi i-ar fi fost copiii. Îi apucă mâna care se sprijinea pe piatră, ca şi când ar fi căutat şi el un sprijin. Nu o simţea străină. Poate pentru că avusese grijă de mama lui, poate pentru că se purtase delicat cu el deşi ar fi avut motive să-l înjure, sau cine ştie din ce alte motive. Palma ei era aspră, muncită, iar degetele cu unghii tăiate scurt păreau de oţel. Se aplecă şi le sărută, pe rând, unul câte unul. O, dar ce-ar mai fi râs colegii şi prietenii lui dacă l-ar fi văzut cum săruta mâinile unei profesoare de provincie! Dar nici că-i păsa acum! Se simţea bine, radios şi cumva, în mintea lui îşi făcuse loc înţelegerea că ea însemna legătura. Cu mama, cu casa şi cu viitorul. 
  
Referinţă Bibliografică:
REVENIREA / Mihaela Alexandra Raşcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1403, Anul IV, 03 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihaela Alexandra Raşcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Alexandra Raşcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!