Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1308 din 31 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Cu fond muzical „DOINA DE JALE” - GHEORGHE ZAMFIR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

„DOINA DE JALE” compozitor şi interpret GHEORGHE ZAMFIR

 
 

Accesează: http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia/forum/topics/mari...  

(cu fond muzicl)http://issuu.com/johnnyem/docs/marinvoican-doinadejale-mirific  

http://en.calameo.com/books/000137417adae9e93d950  

DOINA DE JALE  

Gheorghe Zamfir preamărind pe Eminescu  

15 Iunie 2014, 125 de ani de când Mihai Eminescu s-a ridicat la ceruri pentru dumnezeire, a avut loc la Ateneul Român spectacol omagial „ÎNCHINAREA LA LUCEAFĂR” , organizat cu sprijinul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în parteneriat cu Fundaţia Dignitas, Fundaţia Alistar, Fundaţia Internaţională „Eminescu” şi Muzeul Literaturii Române, unde am avut ocazia să ascult artişti de mare valoare: Gheorghe Zamfir, ambasadorul României pe cele cinci continente ale Terrei (care a făcut cunoscută muzica românească cu fermecătorul său nai iniţiatic), pianist-organistul Nicolae Licareţ, soprana Rodica Anghelescu, Viorel Vişan, Eusebiu Ştefănescu, Maria Gheorghiu, Dan Puric.
Trebuie să afirm că întregul spectacol a fost un regal, iar oamenii din sală au aplaudat frenetc, la scenă deschisă, pe toţi interpreţii care au dat dovadă de o mare iubire pentru Voievodul Limbii Româneşti, poetul fără de pereche - Mihai Eminescu, prilej fericit pentru mine ca să le aduc felicitări cordiale, mulţumiri şi admiraţia unui îndrăgostit de lirica eminesciană.
În acest eseu voi face cunoscută publicului, iubitor de muzică şi frumos, celebra „DOINĂ DE JALE” - compozitor şi interpret maestrul Gheorghe Zamfir, cu nimic mai prejos faţă de legendarul Pan din Greciei antică (inventatorul instrumentul muzical syrinx (naiul) cu care cânta melodii celeste zeităţilor din Olimp. Apariţia maestrului Gheorghe Zamfir a fost ca o revărsare de lumină primăvăratică ce încălzeşte câmpia şi florile trezite la viţă şi inimile admiratorilor. Un val de bucurie imensă a cuprins pe toţi spectatorii care-l aplaudau şi-l ovaţionau cu o imensă bucurie. Când s-au auzit primele acorduri date de orgă, magicianul sunetelor, Gheorghe Zamfir, care-şi fixase naiul ca pe o sfântă cruce în dreptul frunţii, a privit extaziat la Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă (imagimea alăturată). A înclinat capul uşor, (omagiu fierbinte trimis Luceafărului), apoi a sărutat tuburile naiului cu gingăşia lui Apollo din vechime (fiul lui Zeus tatăl) protectorul poeziei şi muzicii. Din naiul sfânt au început să picure note fermecate, mărgăritare strălucitoare, răspândindu-se în eter ca un dulce fior pe care-l simte românul năpădit de gânduri, când se află singurel... între cer şi pământ,
căci numai cântecul îl mai ţine în viaţă şi-i dă speranţă în viitor.  

Ascultând „Doina de jale” las aleanul să mă fure prin codrii umbroşi, cobor în poiene smălţuite de razele reginei nopţii, ies în câmpie şi-i văd pe harnicii ţărani cum brăzdează pământul sub care aruncă sămânţă roditoiare pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Din depărtare se aude ciripitul păsărelelor care aduc dor nesecat al celui ce trudeşte să se înfrăţeacă pentru vecie cu natura, să cânte în răsărit de soare melodii de suflet.
Doina, creaţie magnifică a poporului român (Doina zic, doina suspin, tot cu doina mă mai ţin.), izvorâtă din patimă şi dor nestins, iubire, speranţă, rugă, deznădejde, bocet disperat, credinţă în nemurirea sufletului, alean şi mângâiere pentru părinţii care-şi trimit fiii la război; chemare către divinitate să-i aducă pe cei ce au plecat în lumea umbrelor; renunţare la cele pământeşti, care-s lucruri deşarte) dar, în acelaşi timp, doina este şi prietena nedespărţită a eroului popular, haiducul din poveştile nemuritoare pe care le ascultam, toamna târziu, de la rapsozii vestiţi ai satului, când stăteam la dogoarea focului de sub cazanul de ţuică şi coceam porumbi cu lapte. Copil fiind, priveam extaziat bolta necuprinsă a cerului care-şi aprindea candelabrele sfinţite peste satul patriarhal, şi-mi ziceam în gând, minunându-mă: ”Mare şi puternic eşti Dumnezeul meu!”
Apoi reveneam la firul poveştilor, atent să nu care cumva să-mi scape vreun amănunt din ceea ce făceau eroii, căci de cele mai multe ori îi însoţeam pe dragii mei haiduci: Iancu Jianu, Pintea Viteazul, Gruia lui Novac Şomanu, Toma Alimoş..., luptători neînfricaţi pentru libertate şi neatârnarea neamului, care trăiau cu doina în suflet şi cu ea vorbeau (prin sunet înduioşetor de fluier, caval, nai, frunză de păr, solz de peşte...) în zile şi nopţi de restrişte. Doină, doină... cântec dulce, plămădită din lacrimă de om necăjit, din sfâşietoarea jale a mamei (cea mai iubită fiinţă de pe pământ) rămasă fără bărbat şi, de multe ori, părăsită de copii; oftat tânguitor de fată îndrăgostită, murmur de izvor răcoritor ce-şi poartă undele pe sub umbra arinilor când soarele dogoreşte pământul, căci seceta nemiloasă a lăsat tristeţe în inimile truditorilor ogorului (care se simt sărăciţi şi neajutoraţi); ori este auzită cum cântă, în seri lungi de toamnă, acompaniată vântul nostalgic care suflă peste câmpurile dezgolite anunţând: ”Frunzuliţă de-avrămeasă, dragi haiduci, iarna se lasă..., e timpul, mergeţi pe-acasă! Noi am merge, drag ne este de copii şi de neveste, de părinţi, surori şi fraţi, dar ne-aşteaptă înarmaţi, liftele păgânilor, duşmanii românilor”.
Ascultând şi lăcrimând cu cel sfânt nai, vrăjit şi dumnezeit... am să descriu panoramic magnifica creaţie, ”Doina de jale” în episoade distincte, aşa cum o vede maestrul Gheorghe Zamfir, care adesea mi-a spus: „DOINA, regină peste regine! mi-a fost ca o bună MAMĂ în toţi anii de pribegie... petrecuţi în străinătate, când am vărsat o fântână de lacrimi amare, dar am trăit cu trupul şi sufletul tot în plaiul patriei, alături de românii mei dragi Ea m-a sfătuit să nu-mi pierd credinţa în puterea Mântuitorului nostru, IISUS CRISTOS, să lupt cu toată puterea fiinţei şi a minţii mele, ca Adevărul să fie scos din apele murdare în care-l îngropaseră fariseii comunişti, să dau omenirii nestemate din folclorul nostru, să nu preget niciodată în a curăţi „Grădina Maicii Domnului” de buruienile răului.”
Cu greu mai puteam să-mi potolesc emoţia ce mă cuprinsese, fiindcă nu trecuseră mai mult de două minute de când eram sub imperiul vrăjii magicianului sunetelor celeste, care cânta cu atîta sensibilitate şi dăruire de om împătimit: zeu printre zei... legat cu mii de liane trimise de către Apollo. Naiul şi trupul lui deveniseră un tot unitar, se contopiseră, o interpătrundere moleculară dintre geniu şi instrument, o armonie a două spirite ce se completau şi se ridicau spre înălţimi; materia celor doi trecuse într-o altă dimensiune cosmică. Cred că nu greşesc dacă afirm că cei ce au avut ocazia să-l vadă şi să-l asculte în aceat concert de zile mari „ÎNCHINARE CĂTRE LUCEAFĂR!” pe cel care l-a hărăzit Demiurgul să fie cu adevărat magnific, să treacă în timp ce cântă într-o stare de beatitudine, transă care-l poartă dincolo de tot ce putem percepe cu simţurile noastre, nu-l vor uita curând. Vedeam cum lacrimile i se scurgeau pe faţă, cum degetele mâinilor deveniseră un nai... ele însele, cum acel trup de om era cutremurat de trăiri, greu de exprimat în cuvinte, care se produc la nivelul scoarţei cerebrale. Pe faţă i se citea profunda adoraţie către Dumnezeu. Fiind într-n dialog cu o lume fantastică, asculta cum îi răspund codrii seculari, îl ascultă pietrile bătrânilor munţi, îl mângâie undele răcoroase şi tămăduitoare ale dorului şi iubirii de pământul patriei. Între timp doina îşi făcuse apariţaia pe scena diamantină, asemenea unei vestale pentru a întreţine focul sacru al nemuririi neamului. Era îmbrăcată în strai regal, iar pe frunte avea
 

diademă cu Luceafărul nostru drag, în timp ce privirile-i seducătoare ne aduceau din celelalte lumi un mesaj al adoraţiei divine. Strigăte de durere, venite din negura anilor, iau parte la simfonia durerii tumultoase, din care răzbat glasuri de chemare, de ajutor pentru cei necăjiţi: „Tristeţe, mânca-te-ar corbii,/ Să te bag sub firul ierbii,/ Şi peste tine să calc!…/ De mine te-ai agăţat,/ Şi de tine nu mai scap./ Of-of-of!…tristeţe, să-mi putrezeşti!/ Noaptea să nu-mi odihneşti,/ Cum nu odihnesc nici eu,/ Aşteptând copilul meu”. Şi, deoadată, note grave îmi prevestesc un blestem ce-l adresesază un copil trenului care-i răpeşte tatăl spre a-l duce în răzbel: „- Trinule, să nu mai poţi/ Să alergi mereu pe roţi!/ O! să n-ai tip de odihnit/ Şi să-mi rămâi părăsit!/ Suflet n-ai şi nu te doare/ De-a mea mamă iubitoare./ Milă n-ai, n-o să suspini/ Că-mi duci tata prin străini… Trinu-i trin, nu este om…/ N-are milă şi nici dor,/ Şi de lacrimi nici că-i pasă,/ Nici de cel ce casa lasă”.
În aceste sunete când molcome, când ţipătoare, când tremurătoare precum frunza plopului bătut de ploaie, grindină şi vânti, simţeam în incantaţia către Cel Atotputernic... cum se împleteau dorinţe, idealuri, suferinţi şi bucurii trăite de cei care au păstrat neştirbită glia strămoşească şi nu şi-au plecat capul în furtuna vicistitudinilor istoriei noastre milenare. „Timpule, nu-mi fi duşman!/ Ce-i pentru tine un an?!…/ Cui să las pe tăicuţa/ Şi pe măiculiţa mea?/ Doamne, dă-mi zile să am/ Să mai urc la mine-n Deal, /Să-mi văd casa şi părinţii!... Am să mă rog la toţi sfinţii,/ Ca în veci să-mi fii slăvit, /Fiindcă timpul ai oprit”.
Şi doina se jeleşte odată cu mama care şi-a pierdut fata, lumina sufletului ei, iar viaţa pentru ea, de-acum înainte, este un greu calvar: „Ghiocel crescut pe luncă,/ Floricica mamei!.../ Dorul tău, simt, mă usucă./ Draga mea, te-am aşteptat, /Zile şi nopţi am oftat.../ Fată duce, mi-ai plecat,/ Cu durere m-ai lăsat,/ În anii care-au trecut…/ Fată dragă, n-am trăit!”
Cascada sunetelor armonic-unduitoare, pline de viaţă, înălţătoare şi calde ca razele unui soare, ni-l aduce pe magicianul muzicii populare din nou pe pământ. Este istovit, a dat şi ultima picătură de energie pentru a-mplini ce i-a cerut Creatorul: îndeplineşte o misiune sacră, fiind alesul pe acest pământ să compună şi să cânte muzica sferelor. Îl văd pe maestrul Gheorghe Zamfir cum priveşte la tânărul îndrăgostit, care-şi imortalizează marea iubire, în scoaţa copacului falnic, pentru cea care... încă o crede aleasa sufletului său pentru o viaţă, iar naiul său glăsuieşte versuri alese: „Pe stejarul din vâlcea, / Sculptată-i inima mea.../ Atuncea când o ciopleam, /Pentru tine o făceam, Floare dragă, te iubeam./ Stejarul când s-o usca,/ Ai să vezi inima mea.../ Uitată a fost de tine,/ Când te-ai despărţit de mine; /Ai lăsat tristeţe-n lume; Sufleţelul tău, ce spune?”
Apoi desluşesc şoaptele rostite de mama sa, rămasă singură, care, în credinţa ei nestrămutată, speră ca Tatăl ceresc să-i trimită feciorul acasă: „- Băiatul meu, te rog, spune!… Cum o duci singur în lume?/ Spune-i la măicuţa ta, / Cum e-n ţara altuia?/ Doina cine ţi-o mai cântă,/ Inima cine-ţi ascultă?/ De-acasă când ai plecat,/ Durere-n urmă-ai lăsat,/ Toţi vecinii te doresc, / Fetele mi te iubesc,/ Şi mă-ntreabă fiecare,/ Dacă ai trimis scrisoare”.
Venit din lumi necunoscute, abia se aude glasul fiului rătăcitor, cel răpus de dor: „Maică, dragă, scumpă, ştiu că-n sărbători,/ În odăia-ntunecată, evlavioasă, ai aprins/ Sfânta candelă, curată... pentru călători;/ Pentru mine te-ai rugat, la Cristos ai plâns./ Inima bună îţi spune că eu, cel plecat în lume,/ Mă topesc de dorul tău şi de cei de-acasă; / Te aştepţi să vin, să mă vezi, în Culme,/ Cu fete la grâu, sau trăgând la coasă?/ Chinurile ce Domnul mi le-a suferit…,/ Te gândeşti la mine, şi mă vezi la fel;/ Sfânta leturghie… demult s-a sfârşit,/ Tu stai ca-n altar şi te rogi la El:/ „Pentru ce, slăvite!… Mamele îndură?/ Cum Fecioara sfântă, suferi şi Ea./ N-ai găsit?… se pare, măcar o măsură;/ Ah, otravă-i viaţa! Nu mai pot răbda!…”
Naiul sfânt pare că se rupe, şi cu jale-adâncă izbucneşte-n strigăt, iar în finalul pasajului, armonic (irizări de curcubeu care săruta apoteotic apa Nistrului şi a Tisei) şi ne dă semnalul unei apropiate bucurii când Gigi (aşa-i spuneu părinţii maestrului Gheorghe Zamfir) îşi va putea îmbrăţişa mama. „Măicuţă, nu plânge, mult nu va dura,/ Ai să vin la tine, mai rabdă puţin!/ Dumnezeu cel drept… mă va ajuta:/ Vom sta împreună, n-oi mai fi străin”. Un tremolo duios, tril de pasăre măiastră, reia naiul care plânge odată cu fiul cel departe de casa părintească: „Maică, măiculiţa mea!…/ Pâinea, miere, de-ar avea,/ Apa vin de s-ar făcea…/ Nu este ca-n ţara mea./ Dacă n-auzi vorbă bună,/ Gustul lor e mătrăgună./ Amarã pâine manâncã,/ Dorul de ţarã-l usucã… / Dor şi numai dor!/ Jalea şi plânsu-l îneaca, / E cuc singurel pe creacã -/ Sete-i e şi n-are apã…/ N-auzi vorbă de român,/ Şi te simţi mereu străin./ Spune-o vorbă din bãtrâni: / Cine pleacã prin strãini…/ E ca floarea printre spini, / Fãrã apã, fãrã soare…/ Se usucã si-apoi moare”.
O, cât de înălţător se aude corul îngerilor ce-l înconjoară pe neegalabilul interpret al naiului, iar în jurul lui se vede aoreola destinului care a căpătat nuanţe aurii şi străluceşte cu intensitate. Vrăjitul nai acompaniază corul. Note seducătoare spun cu nostalgie despre lupta pe care o duc cei înstrăinaţi de ţară ca să arunce lanţurile singurătăţii: „Românul care-şi iubeşte/ Plaiul, portul şi limba,/ Dor şi numai dor!.../ Fericit e că trãieşte,/ Alãturi de mãicuţa.../ Şi se afã-n ţara sa!”
Îl privesc şi-l admir ca pe un drag fraete gorjan, şi-mi dau seama că ar fi în stare să-şi dea viaţa pentru un sunet, fiindcă ştie foarte bine şi este conştient că muzica poartă în ea un imn de slavă adresat lui Dumnezeu.
Şi iar se aude glas de jale ce înfioară inimile acultătorilor, căci doina nu putea să-l uite pe bătrânul ce-şi deapănă amintirile... când trece pe cărare de pădure: „- „Lele, lele…şi iar lele,/ Vai de păcatele mele!…/ Am la sufleţel dure…/ Şi n-am pic de mângâiere./ Plângea moşul în pădure, / C-a rămas singur pe lume… / Ruga cerul şi pământul,/ Ca să-i asculte cuvântul./ Lele, lele…şi iar lele,/ Vai de păcatele mele!…/ Bătrâneţile sunt grele,/ Am rămas fără putere./ Calc pe iarbă printre fagi,/ Nu-mi văd copilaşii dragi./ Frunzele uscate sunt…,/ De ce trăiesc pe pământ?”
...La un moment dat, Luceafărul a ridicat cortina timpului şi a venit să-i asculte incantaţia celestă, că tot privindu-i fruntea lată de poet, am înţeles vorbele sale care se împleteau cu melodioasa doină de jale: „De la Nistru pân' la Tissa/ Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”.
Deodată, ca pe un imens ecran se văd mii de oameni care cer să li se îndeplinească ultima dorinţă, să mai atingă cu talpa picioarelor scumpul pământ al patriei iubite. Doamne, ce-i minunea aceasta? Prin faţa scenei trec şiruri nesfârşite de români, răpuşi de dor de ţară, iar în fruntea lor se află un vajnic fecior ce spune cu durere sfâşietoare în glas: „Mă aplec smerit spre tine,/ Bun pământ al ţarii mele;/ Doamne, ţine-mă pe lume,/ Da-mi o mică mângâiere!/ Cu puterea Ta, sfinţeşte/ Bruma asta de ţărână,/ Pe-al meu tată, pomeneşte!/ Spre odihna lui din urmă./ Si-a plecat strângând la sân/ Un pumn umed de ţărână;/ ...Lacrima bunul creştin;/ Pe mormânt are sa-o pună,/ Unde-aşteaptă-al lui părinte –/ Peste ţări… ocean şi mări.../ - Înviază-l , Doamne sfinte! / Să-l primească, dă-i puteri”.
Pe ce noian de ape mă poartă cântecul naiului iniţiatic al magicianului sunetelor, Gheorghe Zamfir, ce privelişti mi se deschid în faţa ochilor, câţi oameni îmi apar!... fiecare cu grijile şi durerile lui; ce fantastică legătură s-a creat între doina cea fără asemănare şi fratele ei, românul născut poet, pe care n-ar dau-o pentru nimic în lume. Din nou îmi apare un tablou zguduitor cu o soţie ce-şi plânge bărbatul, întrebând soarta haină de ce a pedepsit-o: „Candela mai lăcrimează după tine, dragul meu!.../ Picături de ceară caldă, cad şi sfârâiesc mereu./ Azi secaţi sunt ochii mei de durerea ne-ncetată,/ Viaţa-n doliu mi-e cernită, soarele nu se arată./ Ştiu că n-am să te mai văd, dar în flacăra plăpândă,/ Simt cum sufletu-ţi se zbate şi ar vrea ca să pătrundă,/ Chiar în inima-mi rănită… să mă mângâie cu milă,/ Să mă-mbărbăteze-n viaţă şi curajul să mi-l ţină./ Când copiii plâng şi-treabă, dacă tata o să vină;/ Soartă crudă, blestemată!… Inima ta nu suspină?/ Nu se frânge de durere, iar de mine nici că-ţi pasă…/ Pentru ce m-ai pedepsit şi eşti tare nemiloasă?”
Sunt sigur că-i veţi înţelege zbuciumul din „Doina de jale” a marelui artist, numai când veţi citi acest eseu şi veţi asculta-o de mai multe ori (ca şi mine) şi o să aflaţi de ce se zbate sufletul celebrului naist şi ochii i se înumezesc atunci când o cântă, fiindcă în anul 1975 a trăit un adevărta coşmar: tatălui său, Tudor Zamfir, i s-au pus cătuşele la mâini de către doi miliţieni (în curtea casei) şi a fost ridicat pe motivul că şi-ar fi făcut rezerve de mălai sau de grâu din vechea băcănie, (dar au găsit numai un sac de grâu)
Prin melodia acestei doine de adâncă trăire sufletească, artistul lasă naiul să cuvânte: „Taică bun, rouă de flori…/ Pe narcise şi bujori, of!/ Şi măicuţa mea frumoasă,/ M-am întors din nou acasă./ Tăicuţă, ieşi în pridvor/ C-a venit al tău fecior./ Măicuţă, rază de soare,/ Petale de lăcrimioare!…/ Azi vă cânt şi vă doinesc,/ Căci din suflet vă iubesc!”
Doina de jale (combinaţie unică dintre nai şi orgă) creaţie de geniu, folosită pentru prima dată în arta muzicală de către maestrul Gheorghe Zamfir, devenise coloana sonoră a filmului „Adoraţia Sfintei Fecioara Maria” - Mama care a-ndurat enorm (imposibil a se descrie în cuvinte suplicul groazei) când a văzut cum i-a fost răstignit Fiulul pe muntele Golgota. Orga se ruga cu glas de sibilă, prevestind omenirii că Mântuitorul Iisus Cristos va învia şi se va ridica la ceruri, iar naiul chema cu ultimile-i puteri pe bunul Dumnezeu să aibă milă de cei care suferă, să-i izbăvească de păcate şi să îndepărteze moartea din preajma lor, să le netezească drumul luminos spre Raiul sfânt.
Cele două instrumente muzicale ne vorbeau într-o armonie deplină, pe note grave, apoi în registru pianissimo şi din nou se detaşa acel strigăt repetat al durerii omului într-o lume efemeră: „În vinerea Paştelui,/ Când e chinul Domnului…/ Maica Precesta-a venit/ Pentru Fiul răstignit;/ A intrat în mânăstire.../ La icoane să se-nchine,/ Din durere să-i mai treacă,/ C-aşa-i sufletul de mamă./ O!… în faţa altarului,/ Lângă crucea Fiului/ O tânără îl plângea,/ Picioarele-i săruta,/ Cu lacrimi i le spăla, /Cu părul i le usca…/ Şi prin jalea glasului/ Ea îi spunea Domnului:/ - „Doamne bun, iubit şi sfânt,/ Nu mă ţine pe pământ!/ Du-mă la iubitul meu,/ De viaţă nu-mi pare rău,/ Numai de măicuţa mea/ Că suferă ca şi-a Ta./ Maica Precesta- zicea: „ Numai mamă să nu fii…/ Să duci dorul la copii.”
Din nou, pe ecranul memoriei mi se derulau fantastice privelişti... care veneau din vremi necunoscute, cu freamăt de codru, susur dulce de izvoare, tremurat de vânt îndrăgostit, miros de flori fermecate, lumini celeste, şi se revărsau ca o ploaie binefăcătoare răcorind sufletele spectatorilor însetaţi de frumos. Trilurile naiului s-au desprins ca uşoare fâlfăiri de aripi ale unor îngeri surâzători, orga intona în ritm melodios plecarea doinei de acasă ca să colinde lumea, spe a o ferici cu bândele-i cuvinte. Doamne, cât erau de înfrăţite cele două instrumente magnifice: le vedeam cum se ridicau pline de strălucire şi, ca prin farmec, s-au contopit cu albastrul cerului, apoi au trecut peste câmpiile roditoare, dealuri împodobite cu pomi fructiferi şi viţă-de-vie, au survolat piscurile munţilor falnici, s-au oglindit în apa răcoroasă a pâraielor de munte, s-au aşezat în prispa de dor a ţăranului român, alintându-i suferinţele, dându-i speranţă şi încredere. Ce se
întâmplase de fapt? Da, iluzionistul fără pereche al sunetelor, virtuozul maestru Gheorghe Zamfir ne-a fermecat, ne-a adus pe cei din sală în stare de extaz total. Ne reţineam respiraţiile, voiam să-l îmbrăţişăm şi să-i mulţumim pentru darurile inestimabile ce ni le oferea ca pe nişte mărgăritare înrourate, culese din paradisul lui Pan.  

Ne-am contopit cu muzica, fiinţa noastră vibra de fericire, trăiam la cel mai înalt grad al iubirii senzaţia desprinderii din lumea pământeană şi urcasem în sferele de vis ale eternităţii. Apoi a urmat o linişte totală, Gheorghe Zamfir, zeul Pan al zilelor noastre, coborâse pe pământ şi ne privea cu ochii înrouraţi. Era mulţumit că-şi dusese până la capăt misiunea încredinţată de Creator. Ne adusese în suflete bucuria şi fericirea. A fost un triumf al maestrului Gheorghe Zamfir, răsplătit cu o furtună de aplauze şi ovaţii. Şi din acest moment crucial, o afirm cu tărie: ”Doina de jale” însoţită de bunul ei tată, Gheorghe Zamfir, s-a ridicat la ceruri pentru dumnezeirea neamului, alături de Luceafărul nemuritor, Mihai Eminescu.  

Scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu.  

 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Cu fond muzical „DOINA DE JALE” - GHEORGHE ZAMFIR / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1308, Anul IV, 31 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!