Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (VII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VII
 
 
Pe la începutul primăverii anului urmă- tor, ţin minte că era lapoviţă şi tocmai murise Gheorghe Gheorghiu-Dej, mă întorceam de la şcoală şi, prin dreptul bisericii şi al MAT-ului, am văzut un căţeluş care tot alerga în sus şi-n jos pe drum, sche­lă­lăind cu jale. Răbăgioaia, nevasta lui Răbăgel, cel cu Baba, iapa aceea chioară, văzându-mă că tot stau şi-l privesc, mi-a spus la un moment dat:  
 
– Marinică, mamă, ia tu căţălu’ ăsta acas’ că paică ştiu că voi nu măi aveţ’ câine, de az’dimineaţă tot aleargă aşa încoace şî-nco- lo scherlăin’, crez că s-a pierdut de vr’un cio- ban, l-aş loa ieu da’ n-am ce face cu iel că am doi plus ăia din Chiceră di la oi.  
 
Eu, căruia-mi trecuse prin cap aşa ceva în timp ce-l priveam, dar mă temeam să nu mă vadă cineva, atâta am aşteptat: am stârcit jos în calea căţelului, aşteptând să se întoarcă. Era tare frumos şi gras – cu botul scurt şi gros, alb pe picioare, burtă, peste mijloc şi în jurul ochi- lor şi negru în rest – aşa că pe loc l-am şi bote- zat Bulfei. Văzâdu-mă stând în calea lui, căţe- lul s-a oprit din alergat la mai puţin de un pas de mine. După câteva clipe în care m-a privit mirat, s-a apropiat încet de mâna mea întinsă, adulmecându-mi-o şi scheunând galeş, nu văi­că­rit ca până atunci. L-am luat în braţe, l-am dus acasă şi i-am dat lapte să mănânce. Ei, da, de-acum aveam din nou câine, eram fericit…  
 
Bulfei creştea pe zi ce trece, îndopat de mine cu lapte, mămăligă, pâine, chiar şi cu muşchi şi cârnaţi de la oală, fireşte – spre dis- pe­rarea maică-mii, care era (şi mai este încă, slavă Domnului!) o zgârcită notorie. L-am în- văţat să rămână cu vacile la păscut, se ţinea săracul după ele toată ziua, timp în care eu îmi vedeam de-ale mele – la joacă, la scaldă, la citit – ei da, îmi plăcea tare mult să citesc, iar vacile ajungeau cine ştie pe unde, aşa încât uneori cu greu le mai găseam. Acum însă rezolvasem problema: era suficient să fluier după Bulfei şi dincotro apărea el – acolo gă- seam şi vacile.  
 
Dar, iată că pe la începutul lui iulie, întor­cându-mă de Pe Pod unde fusesem trimis după buruian pentru porci, ia-l pe Bulfei de unde nu-i.  
 
– Unde e, bă, Bulfei? – l-am întrebat atunci cu teamă pe taică-meu.  
 
– Bă, uite ce: ţ-aminteşti când ai ve’nt cu iel acas’ că te-am întrebat de unde-l ai şî tu mi-ai zâs că l-ai găs’t? Păi, cum să găsăşti tu, bă, aşa, tam-nesam pă drum un căţăl aşa fru- mos, he? Nu te-ai gândit şî tu că poate s-a pier- dut şî iel de stăpân-so? Oite, a ven’t tomnai ăl al cui ierea şî ţî l-a loat, na, să te-nveţ’ minte să măi iei câini du pă drum aşa, aiurea!  
 
– Cuuum, cine-a ven’t, cine mi l-a loat pă Bulfei al mieu?  
 
– Păi na, oite, Zbârţ, văcaru’ a ven’t, al lui ierea, ce măi, acuş – gata, nu-l măi ai !  
 
– Da, de un’e până un’e Zbârţ stăpânu’ lu’ Bulfei?  
 
– Ete-aşa, na! După ce l-a piert, omu’ a-nceput să-ntrebe-n stânga şî-n dreapta de iel. Sângura care te-a văs’t cân l-ai loat a fost Ră- băgioaia, iea i-a spus lu’ Zbârţ după atâta timp, că şî asta – n-a avut de lucru, nu putea tace hă- luia din gură?  
 
– Şî tale de ce i l-ai dat?  
 
– Da’, ce, vreai să mă bat cu iel?  
 
Atunci am izbucnit în plâns… Mi-am revenit însă repede, am aruncat cât colo telteul cu buruian şi am luat-o la fugă pe drum în sus.  
 
– Un’te duci, bă, primitule? – a apucat să-mi strige taică-meu în urma mea, dar n-a mai primit niciun răspuns…  
 
Am alergat cât am putut de repede la Zbârţ, stătea pe Uliţa Cimitirului.  
 
– Marinică, tată, n-am ce-ţ’ face, ie că- ţălu’ mieu şî nu ţî-l dau, na! – mi-a spus Zbârţ. Oite, dacă vrei, ia ici’şa trei lei de biscuiţ’ şî de bomboane drept mulţumire că mi-ai văs’t de iel estea trei luni de zâle.  
 
– Nu-m’ trebe banii tale, eu îm’ vreau căţălu’ înapoi!  
 
– E, asta nu să măi poate! – mi-a mai zis Zbârţ, închizându-mi poarta în nas, după care mi-a întors spatele şi a intrat iute su şop. Bulfei nu se vedea pe nicăieri, deşi am mai stat în faţa casei lui Zbârţ, căutându-l cu privirea. În cele din urmă, am izbucnit iarăşi în plâns şi am plecat amărât acasă...  
 
Rememorând acest episod din viaţa mea, îmi amintesc cu duioşie, chiar şi acum după atâta amar de ani, spusele lui Thornton Wilder: „Toţi cei care îşi consacră toată viaţa dragostei, nu vor putea niciodată să ne spună mai multe despre acest subiect decât un copil care şi-a pierdut câinele”.  
 
Anul următor, pe la mijlocul lunii oc- tom­brie, într-o seară caldă şi limpede ca lacri- ma, cu înălţimile dimprejurul satului pictate în tot felul de nuanţe coloristice, stăteam pă blană în faţa casei noastre. Deodată, de după Cot, a apărut un ciopor mare de oi. Din coada cioporului am văzut un câine mare şi fio­­ros care a început să latre cu putere şi să aler­ge spre mine cât îl ţineau picioarele, spe­ri­ind gro­zav oile şi pe cei doi măgari care cărau târha- tul. Eu am înlemnit pe loc. Câinele, ajun­gând în faţa mea, a sărit cât era de mare pe mine, punându-mă la pământ şi-ncepând să mă amu­şine, chicotind bucuros nevoie-mare. M-am ri- dicat cum am putut în coate şi am rămas aşa, pe jos, paralizat de frică, neştiind ce să fac, timp în care el mă tot lingea pe gât şi pe faţă, continuând să chicotească vesel. Într-un târziu am realizat că nu voia să-mi facă niciun rău, dimpotrivă, se bucura că mă vede ca un vechi prieten pe care nu-l mai văzusem de­mult.  
 
Dar de unde mă putea cunoaşte namila aceea de câine? Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi vorba tocmai de Bulfei! Am reuşit să mă trag înapoi încetişor, pe coate, să mă ridic uşurel şi să mă aşez din nou pe bancă. În acest timp, câinele a continuat să latre şi să chicotească, să­rind în jurul meu după care, periodic, îşi punea picioarele de dinainte în jurul mijlocului meu şi-şi întindea botul cu limba scoasă către faţa mea. Între timp, Mihai Jerpelea, stăpânul oilor, s-a apro­piat de noi, s-a aşezat şi el alături pe bancă şi privea curios scena. La un moment dat m-a întrebat:  
 
– Marinică, tată, de un’ te cunoaşte, bă, câin’le ăsta al mieu?  
 
– Nea Mihai, al naibii să fiu ieu dacă am habar! Da, de unde-l ai tale?  
 
– Ia, l-am cumpărat di la Zbârţ iest-an, după ce-am coborât oi’le di la munte.  
 
Abia atunci am realizat că era vorba despre Bulfei! Bucuros de întâlnire, când a să- rit din nou pe mine, i-am prins capul mare cu mâinile şi l-am strâns tare la pieptul meu, timp în care şi el mi-a cuprins mijlocul cu picioarele din faţă şi mă strângea la fel.  
 
– Ce-ai zâs tale? Păi, tale ştii că ieu am îngrijât trei luni de zâle de câin’le ăsta cân’ ierea doar un căţăluş? Şî ştii tale cum i-am pus ieu numele atuncea? Bulfei! La tale cum îl cheamă?  
 
– Bă, băiete, atunci cân’ l-am cumpă- rat, Zbârţ mi-a zâs că-l cheamă Vlaicu. Da’, de un’e până un’e-ai ajuns tu să vez’ de iel?  
 
I-am povestit atunci lui Mihai Jerpelea cu de-a­mă­nuntul cum l-am găsit în primăvara anului care trecuse umblând fără rost pe drum şi cum l-am luat acasă la îndemnul Răbăgioa- iei, care apoi, tot ea i-a spus lui Zbârţ unde e căţelul lui, iar procletul a venit şi mi l-a luat...  
 
– Da? Chiar aşa a fost? Mie Zbârţ nu mi-a zâs nimica atuncea cân’ l-am loat di la iel. Ei, vez’, de-atuncea te cunoaşte, animal’le nu uită niciodată pă omu’ care le face un bine, cu atât măi mult câinii, cu care nu de puţâne ori eu mă-nţăleg măi bine decât cu oamenii. Marinică, tată, să ştii şî tu că niciodată de cân’ sânt ieu la oi n-am avut câine măi bun ca Vlaicu – mi-a mai spus el, după ce euforia revederii a trecut, iar câinele stătea acum cu botul pe genunchii mei, privind curios când la mine, când la ultimul lui stăpân.  
 
În timp ce stăteam de vorbă cu Mihai Jerpelea, au apărut şi ai mei. S-au minunat, fireşte, de cum arăta Bulfei, care i-a recu­noscut şi pe ei, aşa cum o făcuse mai înainte cu mine. Pe ei nu i-a mai speriat, fiindcă au văzut că eu îl mângâiam pe cap, dar nici ei n-au realizat că e vorba tocmai de căţelul luat de mine de pe drum în urmă cu un an şi jumătate.  
 
Bulfei-Vlaicu abia a vrut să se despartă de mine. Mihai Jerpelea a fost nevoit să se întoarcă de mai multe ori după el, sfârşind prin a-l lega cu o curea şi a-l trage după el. Chiar şi aşa, câinele se tot uita înapoi şi scheuna cu jale. Fără să-mi dau seama, lacrimi mari au început să mi se rostogolească pe obraji...  
 
Referinţă Bibliografică:
OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (VII) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2107, Anul VI, 07 octombrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!