Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (VI)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VI 
  
Cu un an înainte ca eu să fi mers în clasa I şi după un an de la moartea lui moşu’ Hobza, tatăl meu a cumpărat de la Roman din Vale un căţel de vreo cinci-şase luni, căruia i-am spus Floricel, fiindcă era alb cu pete negre, putându-se spune la fel de bine că era negru cu pete albe, ce mai! – era ca o... sor¬co-vă. Bucuros nevoie mare că aveam şi noi câine¬le nostru, l-am pus pe îngrăşat spre dis-pe¬rarea maică-mii, fiindcă, nu numai că-i dă- deam toată ziua-bună ziua mămăligă şi pâine care era pe cartelă, ci furam şi muşchi şi câr- naţi de la oală, pe care i-i dădeam pe furiş... Într-adevăr, după alte şase luni, Floricel al meu devenise câine adevărat! 
  
Auzisem eu, că dacă unui căţel îi tai coada, atunci când va fi mare se va face foarte rău. Am încercat de câ¬teva ori s-o fac, dar de fiecare dată când loveam cu toporul în tocător, nu ştiu cum Dumnezeu făcea că mereu reuşea să-şi tragă coada. Nici taică-meu nu m-a ajutat în privinţa asta spunându-mi ultima oară, după ce-i pişcasem vârful cozii, de unde îndată a ţâşnit sângele iar câinele a început să urle alergând disperat prin curte: 
  
– Bă, lasă câin’le-n pace, ie prea mare ca să-i măi tăiem coada, ce, vrei să sângereze până moare sau să să infecteze? 
  
Aşa că am lăsat-o baltă cu tăiatul cozii lui Floricel... Numai că, pe zi ce trecea, coa-da-i creştea parcă mai repede decât corpul, încât pe la vârsta de un an câinele avea ditamai codoiul încovrigat în sus şi cu părul lung ce fâlfâia când dădea din el sau când bătea vântul. 
  
Nu am văzut în viaţa mea un câine mai nesătul, mai hoţ, mai obraznic şi mai rău, ca Floricel. În primul rând, atunci când se bucura că mă vede sau când mă jucam cu el, sărea tot timpul pe mine şi mă umplea din cap până-n picioare de bale şi de noroi, dacă vremea era urâtă. Tot aşa, dacă ieşeam să-i dau mâncare, sărea pe mine şi nici nu-mi dădeam seama când mi-o şterpelea din mână. Tot timpul era nesătul, ar fi fost în stare să mănânce până crăpa, dacă i s-ar fi dat. Cotarla se-nvăţase să mănânce până şi din trocul porcilor, era un scandal nemaipomenit în curte când le dădeam mâncare, îmi plăcea să-l văd cum se luptă el cu porcii, vorba aia întărâtă-i drace că şi mie-mi place... Numai că, într-un an, tatăl meu a cumpărat o scroafă care i-a cam venit de hac lui Floricel, cât era el de viteaz. 
  
Scroafa asta era o corcitură de Bazna, albă la mijloc şi în restul corpului – neagră. Crescând, i-a crescut şi un rât cât toate zilele, pe care şi-l folosea ca o armă eficientă împo-triva oricui i se părea ei că e pe cale de a-i face vreun rău. A devenit şi mai agresivă după ce a fătat şapte purcei. Se-nţelege, după ce purceii s-au învăţat şi ei la mâncare, nu mai prea era loc pe lângă troc, deşi acesta era destul de lung. Nu de puţine ori l-am văzut pe Floricel, care era ditamai câinele de-acum, aruncat în sus de râtul puternic al scroafei aceleia fu¬ri¬oase. În schimb, niciodată nu făcea asta cu purceii, pe ei îi da la o parte cu blândeţe, îm¬pin¬¬gându-i uşor... După două-trei astfel de şuturi de rât din partea scroafei, Floricel pleca cu coada-ntre picioare, schelălăind... Eu mă tot minunam şi eram oarecum dezamăgit de faptul că el, căruia nu-i stătea în cale niciun câine din sat, era pus cu botul pe labe tocmai de o scroa¬fă! Fireşte, spectacolul ăsta avea loc de fiecare dată când nu erau ai mei acasă, atunci eu aveam sarcina de a da de mâncare scroafei şi purceilor. De fiecare dată când ai mei plecau la muncă şi-mi lăsau în grijă treburile casei, maică-mea îmi spunea: 
  
– Să nu cumva să uiţi să-nchiz’ câin’le în grajd cân’ dai mâncare la scroafă, ai înţăles? 
  
Ea zicea, ea auzea, eu făceam taman pe dos, fiindcă mă distra bătălia scroafei cu Floricel… 
  
Dacă stăteam la masă în casă jos şi uşa era deschisă, chit că de fiecare dată eram câte trei-patru oameni în jurul mesei, câinele ăsta obraz¬nic nu se lăsa până nu fura ceva din ceea ce mâncam noi; era de ajuns ca, doar pentru o clipită, să-ntoarcem capul altundeva, că şi dis- părea de pe masă mămăliga sau pâinea unuia dintre noi. Eu am pus foamea asta nestăpânită a lui Floricel pe seama faptului că nu avea deloc stare, tot timpul el trebuia să facă ceva, evident, de cele mai multe ori, ceva rău. De nenumărate ori Hobzoaica le zicea alor mei: 
  
– Ptiu, ce câine stricători Floricel ăsta al vost’u! Dacă Vlăduţ al mieu ar fi fost aşa, demult aş fi scăpat de iel. 
  
– Lasă-l mamă-soacră în pace, ie bun la porumbi şî la oi – îi răspundea taică-meu. 
  
Într-adevăr, Floricel nu avea pereche atunci când se lupta cu viezurii, porcii mistreţi, chiar şi cu urşii în Gruiu’ Pleşciorii, toamna, la porumbi. De nu ştiu câte ori au venit la taică-meu ciobani interesaţi să-l cumpere, dar el refu¬za de fiecare dată, indiferent de ofertă. Odată, păzind porumbii în Gruiu’ Pleşciorii, Floricel s-a trezit în toiul nopţii faţă în faţă cu o namilă de urs. În timp ce, şi câinele şi ursul, se studiau reciproc, pregătindu-se fiecare de atac, tatăl meu s-a apropiat pe la spate de săl- băticiune şi i-a aruncat în spinare un tăciune aprins; blana ursului a luat foc pe loc, transfor¬mând animalul într-o torţă vie... A luat-o ursul urlând cu focul în spate către Valea Viei, apoi către Piscu’ Porcului. Minute în şir răgetele lui s-au auzit pe vale, stârnind câinii din Chiceră, Măgură şi Pleşcioară, care – la oi, care, tot aşa – la porumbi ca şi Floricel. 
  
Au găsit pădurarii animalul mort, cu pielea făcută scrum, la câteva zile după ce se răspândise în sat vestea că un urs luase foc în Gruiu’ Pleşciorii. Fireşte, toată lumea realizase că taică-meu îi dăduse foc şi de aceea era cât pe ce s-o păţească, pădurarii, dar mai ales, brigadierul, care era străin de sat, îl tot îmbol¬deau să-şi mărturisească crima, uciderea unui urs fiind caz de puşcărie. Până la urmă, a fost nevoit să apeleze din nou la Costică Daneş, şeful cadrelor de la Staţia CFR Sibiu, unde taică-meu era revizor de ace. Pe atunci, funcţia asta de „şef de cadre”, echivalentă astăzi cu aceea de „director de personal”, era foarte importantă pentru partid şi de aceea cei care o ocupau erau în general securişti – ei, da!, mai erau şi securişti de ome¬nie. Costică Daneş era originar din Câineni de Vâlcea (Cîinenii Mari), unde numele acesta este foarte răspândit, ca şi în Câineni de Argeş (Câinenii Mici), de altfel. El mai intervenise pentru taică-meu şi în alte două situaţii: atunci când cân¬ta¬se „Deşteaptă-te române!” în puţ („Dă-i draculi, doar nu m-or auzî!”, şi-a spus el în gând în timp ce săpa, dar l-a auzit Toma, un comunist înfocat care l-a şi pârât la Miliţie), şi atunci când bătu¬se co- misia de colectivizare în casă la Trocărel; ani de zile mai târziu, acelaşi Costică Daneş avea să-i dea o referinţă foarte bună, care a contri- buit la propria-mi salvare atunci când, în anul I de facultate fiind, fusesem turnat la Securitate că vorbesc de rău partidul. Taică-meu i-a po-vestit toată tărăşenia cu ursul, fără a-i ascunde faptul că el îi dăduse foc, iar Costică Daneş i-a eliberat o adeverinţă din care reieşea că, în noaptea cu pricina, fusese de serviciu, deci nu el putea fi autorul incendierii ursului; şi aşa l-a făcut scăpat pe taică-meu şi de data asta… 
  
Când Floricel era în faţa casei, scrutând în sus şi-n jos Calea Mare şi de-a lungul uliţa Capu’ Satului în căutarea unui adversar cu care să se bată, pe o rază de câteva case în jur, toţi câinii dispăreau subit, nu scă¬pase unul care să nu fi mâncat bătaie de la el cel puţin o dată. Tot aşa, nu scăpase niciun câine din sat care trecea prin faţa casei noastre, însoţindu-şi stăpânii, încât, după o vreme, înce¬pu¬sem să avem scandal cu lumea din cauza lui. Noroc însă că nu sărea şi la oamenii care treceau pe drum, sau cel puţin n-o făcea prea des, căci la câteva excepţii chiar eu am fost martor, i se punea pata pe câte cineva care nu-i plăcea lui, începea să mârâie, arătându-şi colţii, iar dacă preopinentul schiţa numai un gest de împo- trivire, în următoarea clipă se şi repezea la pi- cioarele lui. Cât despre intrat în casa noastră cât era el de faţă – nici pomeneală de aşa ceva, atâta-i trebuia nefericitului care îndrăznea să facă doar un pas alăturea de drum… 
  
Mai rău era însă că Floricel nu se-nţe-legea de nicio culoare cu bietul Vlăduţ, cu care se bătea de fiecare dată când acesta din urmă venea pe la noi. Dacă la început Vlăduţ îi făcea faţă cu uşurinţă lui Floricel, după o vreme, primul îmbătrânind, iar cel de-al doilea cres¬când, s-au inversat sorţii – Floricel îl bătea sis¬te¬matic pe Vlăduţ. De câte ori îl vedea în susul drumului, Floricel se punea pe o fugă nebună spre el şi-i sărea în faţă. Câinii se priveau apoi preţ de câteva clipe cu ură, ară¬tân¬du-şi colţii şi mârâind unul la altul cu boturile îndreptate în jos, după care începea bătălia... Curios, chiar dacă Vlăduţ mânca bătaie, nicio¬da¬tă nu încerca să scape cu fuga din faţa lui Floricel; aşa bătut cum era, el tot venea la noi, fiindcă după ce-i despărţeam, eu fie stăteam între ei să nu se mai bată, fie îl închideam în curte sau chiar îl legam cu lanţul pe Floricel. De altfel, după o vreme, maică-mea, cum îl vedea pe Vlăduţ venind la noi cu sau fără Hobzoaica, îmi şi striga: 
  
– Marinică, du-te iute şî-nchide-l pă Floricel în curte că vine Vlăduţ şi iar să bat ca chiorii. 
  
Chiar închis în curte, Floricel nu avea deloc astâmpăr: îşi vâra botul şi picioarele din faţă pe sub poartă şi se hârâia de mama focului cu Vlăduţ. Când se înfuria peste măsură, aler- ga în spatele casei şi, cu un avânt nebun, sărea gardul în grădina lui nea Titu şi de acolo în drum unde începea flocăiala cu Vlăduţ. Şi aşa de atunci trebuia nu numai să-l închid pe Floricel în curte, dar să-l şi leg cu lanţul... 
  
La cât era de neastâmpărat şi de rău, Floricel nici nu avea să trăiască mult. A murit la doar şase ani, sfârtecat de o maşină cu buşteni prin Treboilea, se ducea la porumbi în Gruiu’ Pleşciorii cu verişorii mei mai mari, Gică şi Mişu, doi dintre băieţii lui nea Ilă, maşina l-a surprins – cum altfel decât bătându-se, se-ntâlnise cu câinele lui Ion Rebegel, zis Răbăgel, care venea din Chiceră de la oi coco- ţat pe căruţa lui veche, trasă de Baba, o iapă chioară, şi bineînţeles că a trebuit să se bată cu el. Vlăduţ i-a supravieţuit aproape un an, mu- rind de moarte bună, aşa cum am arătat mai înainte. 
  
Referinţă Bibliografică:
OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (VI) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2100, Anul VI, 30 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!