Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (IV)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IV 
  
Spuneam că în tradiţia familiei mele se arată că străbunicul Chirca Pătraşcu, zis Barna, dar şi Chirca Barna, ar fi venit în Grebleşti din Ţara Făgăraşului. Această aserţiune este însă con¬tra¬zisă de un document istoric; este vorba de recesământul rusesc de la 1773-1774, unde la Grebleşti găsim, printre cei cu avere, un anume „Gheorghe sin Pătraşco – 29 ani”, care, în mod sigur, trebuie să fi fost un ascen- dent al neamului nostru. Evident, în ceea ce mă pri¬veşte, dau crezare documentului istoric, ce dovedeşte că Pătraşcu este un nume vechi în Grebleşti. Şi atunci de unde provine convinge- rea tatălui meu că bunicul lui, Chirca Pătraşcu, zis Barna, ar fi venit din Ţara Făgăraşului? Cred că pur şi simplu el aducea mult mai aproape pe strămoşul nostru, care, sunt con- vins de asta, a venit câdva în Grebleşti într-adevăr din Ţara Făgăraşului. De altfel, moşu’ Chircuţ niciodată nu mi-a spus că tatăl lui ar fi venit de acolo, ci doar că ne tragem din Ţara Făgăraşului, fără a preciza a câta generaţie era el de la venirea strămoşului său în Grebleşti. Pe de altă parte, el mai susţinea că noi ne tragem din Mihai Viteazul. Cu o zi înainte de a muri – a făcut-o senin, rugându-se, n-a zăcut decât trei săptămâni –, m-a chemat la el numai pe mine şi mi-a spus: 
  
– Bă, nepoate, crez că a ven’t vre¬mea să mă duc şî ieu La Bărnoaia, ştii tu, la ma-ma…Tu să faci bine să fii cuminte, s-asculţ’ pă mă-ta şî pă tat-o şî să-nveţ’ carte c-am văs’t că te duce capu’, că dacă nu, o să-ţ’ fie tare greu să te descurci în viaţă. Şî să nu uiţ’ niciodată că te tragi din Mihai Viteazu’, să nu laş’ pă niminea să te calce în picioare, chiar dacă ieşti cum ieşti, tu poţ’ birui cu capu’! 
  
Făcea referire, bietul de el, la handi¬ca- pul meu congenital – tetrapareza spastică, sau, mai exact – Maladia Little. Eram prea mic atunci pentru a sesiza contradicţia dintre faptul că neamul nostru provine din Ţara Făgăraşului şi acela că tot noi descin¬deam din Mihai Viteazul. Este drept, pe când trăia, ne tot spunea nouă, nepoţilor, că Mihai Viteazul s-a cununat în bisericuţa veche din Proieni, că doamna Stanca era din Făgăraş, că pe tatăl lui îl chema Pătraşcu cel Bun şi că acesta fusese ban al Craiovei şi domn al Ţării Româneşti. Acum sunt convins că neamul nostru chiar provine din Ardeal; am îndoieli însă în privinţa descendenţei din Mihai Viteazul… 
  
În privinţa originilor noastre ardelene, pe linie masculină, avansez următoarea ipo¬te-ză. În Transilvania, şi în special în Ardeal este şi astăzi foarte răspândit (pre)numele Petru sub forma Pătru. Apoi, tot acolo sunt numeroase cazurile în care diminutivele de la Pătru sunt Pătraş, Pătruş sau Petreuş, indicând relaţia tată (mare)-fiu(mic); de altfel, am văzut ceva mai înainte cum fiului lui Dumitru (Costea) i se spunea Dumitrică (al Costii), iar bunicului meu, fiul lui Chirca (Pătraşcu, zis Barna), i se spunea Chircuţ. Numele Petrescu şi Pătraşcu provin cel mai probabil de la Petru, respectiv, Pătru, mai precis – din formele lor slavizate pentru cazul genitiv: al lui Petru-Petresco-Petrescu, respectiv, al lui Pătraş-Pătraşco-Pătraşcu („Gheorghe sin Pătraşco”, strămoşul nostru din recensământul rusesc de la 1773-1774, înseamnă „Gheorghe, fiul lui Pătraşcu”; de asemenea, se ştie şi că acel recensământ nu este complet, ceea ce indică posibilitatea ca în Grebleşti, pe vremea aceea, să mai fi existat şi alţi Pătraşcu). Dacă numele Pătraşcu este unul vechi în Grebleşti, cum se face totuşi că, la un moment dat, nu a mai existat în acest sat decât un singur bărbat cu acest nume, adică chiar moşu’ Chircuţ? Cred că principala explicaţie a acestei situaţii este aceea că descendenţa feminină a excedat-o pe cea masculină. Apoi, trebuie luată în consideraţie şi existenţa unor copii singuri la părinţi, băieţi. În fine, am văzut că absenţa copiilor se compensa prin înfieri, dar acestea nu se şi legalizau, iar copii îşi păs- trau numele părinţilor lor naturali. Timp de cel puţin trei generaţii în familiile cu numele de Pătraşcu trebuie să se fi născut fete şi/sau câte un singur băiat, fiindcă doar aşa moşu’ Chircuţ a ajuns să nu mai aibă nici un fel de rudă în Grebleşti. De altfel, încă de când eram copil, nedumerit fiind de această situaţie, îi tot întrebam despre ea pe moşu’ Chircuţ, pe tatăl meu şi pe unchii mei; de fiecare dată toţi îmi dădeau acelaşi răspuns: 
  
– Rudele noastre sunt în Robeşti. 
  
Evident, ei aveau în vedere faptul că străbunică-mea fusese înfiată din Robeşti. Aşa se explică şi faptul că, spre deosebire de alte neamuri, al nostru este foarte restrâns: în satul Grebleşti, cu numele de Pătraşcu mai trăiesc doar tatăl meu şi maică-mea, nea Titu cu lea Ghiţa, căreia maică-mea îi spune Păloaina lu’ Titu, fiindcă este o femeie înaltă şi ciolănoasă, şi doi verişori, unul divorţat şi fără copii, iar celălalt necăsătorit, copiii lui nea Ilă, decedat. Cu acelaşi nume mai există în sat văduva unui alt verişor de-al meu. În fine, în Râmnicu Vâlcea locuieşte un nepot de-al lui tata Laie Şchiopu, necăsătorit. Dacă fiul meu nu va avea cel puţin un băiat, numele Pătraşcu va dispărea din neamul nostru, fiindcă dintre descendenţii de sex masculin doar eu sunt căsătorit şi cu un urmaş băiat, toţi ceilalţi fiind descendenţi de sex feminin (verişoare) sau necăsătoriţi (cei de sex masculin). 
  
Fenomenul dispariţiei unor nume de fa- milie dintr-o comunitate este cunoscut în isto- rie. Astfel, de-a lungul timpului, multe nume vechi din Grebleşti, între care mai cunoscute sunt Arsenescu, Bodiţu, Chirigescu, Corcodel, Curiţiu, Herişescu, Pârcălabu, Plăieşu, au dis- părut. Ultimul Chirigescu a decedat prin anii ’60. Stan Chirigescu, zis şi Stan Păpuşă, dar şi Stan Şofâlcă, nu a avut copii. Tatăl lui se nu- mea tot Stan Chirigescu şi a fost cel care, în timpul controversatei răscoale de la 1907, apa- re ca instigator în rapoartele Poliţiei, fiind chiar arestat sub acuzaţia că se ocupa cu „facerea petiţiunilor şi a reclamaţiilor din par- tea locuitorilor către autorităţi, cerând a se da oamenilor diferite drepturi”. Din recesământul rusesc de la 1773-1774, singu¬rele nume care mai există şi astăzi, pe lângă acela al nostru (Pătraşcu), sunt Mandea, Manea şi Ungureanu, ultimul fiind deja foarte restrâns. În urmă cu mai bine de 300 de ani, numele Pârcălabu şi Plăieşu erau la fel de numeroase în Grebleşti cum sunt astăzi numele Boromiz, Cojocaru, Frântu, Fetelea, Hereşanu, Mandea, Rebegel, Sporiş, Şandru, Teşcuţ sau Ureche. 
  
Întotdeauna am fost fascinat de savoa- rea şi pitorescul poreclelor din satul meu natal, care, se-nţelege, erau (şi încă mai sunt) mult mai numeroase decât numele de familie. Existenţa atâtor porecle, nu numai în Grebleşti, ci în toată Ţara Loviştei, se explică prin frec- venţa mare a unor nume de familie, fapt care le face absolut necesare pentru a identifica o anu- mită per¬soană dintre zecile cu aceleaşi nume şi chiar prenume. Cu atât mai mult s-a pus aceas- tă problemă în Grebleşti (Gribleşti, în pronun- ţia locală, ca şi Hermeştat în loc de Sibiu), care este cel mai mare sat din Loviştea arge- şeană, cea de pe malul stâng al Oltului şi care, secole de-a rân¬dul în trecut, a făcut parte din judeţul Argeş. 
  
Specificitatea remarcabilă în toate pri- vinţele, a nordului judeţului Vâlcea, cunoscut sub numele de Ţara Loviştei, evi¬den¬ţiată de numeroşi geografi, istorici şi literaţi, dar şi de unii sociologi şi antropologi, se reflectă pe deplin în limbajul şi trăsăturile de caracter şi chiar fizice ale locuitorilor săi. De aceea, spre exemplu, loviştenii nu se socotesc niciodată olteni, iar dacă este să găsim asemănări cu locuitori din alte zone ale ţării, acestea sunt mai degrabă cu ardelenii. Toate aceste aspecte au o legătură evidentă cu vechimea indiscu-tabilă a locuitorilor de pe aceste meleaguri aspre, dar de o frumuseţe aparte. Se cunoaşte doar faptul că, încă din antichitate şi până la sfârşitul evului mediu, pe aici trecea unul dintre cele mai circulate dru¬muri, care făcea legătura între Muntenia şi Transilvania, res- pectiv – între sud-estul şi centrul Europei, şi care îşi păstrează numele până astăzi: Calea Mare. Cred că este foarte puţin probabil ca, de-a lungul timpului, în Lovişte să fi imigrat oa- meni din alte părţi ale ţării, spre deosebire, de exemplu, de zona Băbeni-Horezu-Vaideeni-Polovragi, unde cei mai mulţi dintre locuitori îşi au rădăcinile în Mărginimea Sibiului; de altfel, pe aceştia din urmă loviştenii îi numesc generic şi astăzi ungureni şi, respectiv, bobe- nari sau chiar ungureni bobenari pe cei din zona Băbeni. Mai cred, de asemenea, că nici despre emigrări din Lovişte de-a lungul tim- pului nu putem vorbi, în măsura în care împrăştierea prin ţară a unor indivizi nu poate defini acest fenomen. 
  
Limbajul loviştenilor are o savoare apar¬te, care se datorează, în cea mai mare măsură, conservării sale struc¬tu¬rale, care-l face greu de penetrat şi de schimbat, combinată în mod aproape contradictoriu cu bogăţia voca- bularului şi permanentul său dinamism; se poate spune cu deplin temei că îmbogăţirea lexicală se produce în Ţara Loviştei nu prin adopţie, ci prin creativitatea locuitorilor săi. 
  
Desigur, poreclele sunt o parte inte-grantă şi deosebit de interesantă a voca¬bula- rului loviştean. Este de remarcat faptul că, în cele mai multe cazuri, ele şi-au pierdut sen¬sul peiorativ, devenind practic nişte supranu¬me general acceptate, folosite cu succes drept mijloace infailibile de identificare a per¬soa¬ne-lor. Multe porecle, inclusiv originea şi semni-ficaţia lor în unele cazuri, îmi sunt cunoscute din perioada petrecută în sat, altele le-am aflat de la părinţii mei, mai ales că, de când am plecat la facultate şi până azi, au apărut pore- cle noi, semn tocmai al dinamismului de care vorbeam. 
  
Pe lângă poreclele deja menţionate, iată şi altele, doar o parte din mulţimea care există în satul meu natal, Grebleşti, care a rămas până astăzi cel mai mare sat din Loviştea argeşeană: Arbagic, Aţâfelnic, Babacioacă, Babu, Băgan, Bălălău, Bălucian, Beşarcă, Bicosu, Bircaşu, Birbi, Biţă, Blănete, Blidu, Boactăru, Bohanţu, Boncu, Bort, Botoşaru, Briceag, Bulearcă, Brumă, Budili, Buftea, Bulfu, Buliman, Butie, Buntel, Bustea, Buzărnea, Cacarela, Cailiu, Cam (Cămulete), Catâru, Căţea, Călej, Chibrit, Chinezu, Chiriac, Chirtoc, Ciocan, Ciolovric, Citiri, Ciuhă, Ciulă, Ciuma, Cloanc, Colivaru, Colonelu, Conţoapă, Corentu, Dascălu, Dudă, Domolu, Drăguţ, Dudeş, Faltişca, Fălie, Friţi, Flocea, Franţ, Fulcan, Furnică, Gaga, Găinaţ, Găoace, Găoază, Ghidan, Ghighina, Ghinion, Gingaşu, Ghioldărău, Glăman, Goblea, Grecu, Gospodaru, Gurlupeanu, Gura Nenii, Habri, Haşu, Hâmb, Hinţ, Hofer, Ingineriu, Îngeraşu, Îngheţatu, Jălitu, Jâdanu, Jugravu, Jupânu, Lari, Lole, Lăptăreţu, Lăudică, Leandră, Lişă, Limbă, Lutosu, Majuru, Mardeiaş, Marvan, Mânzatu, Mânzulete, Mâzgavu, Minariu, Milă, Moaţă, Mohor, Mocean, Moru, Mosor, Moşu, Mueruşa, Mulă, Noapte, Noneţ, Obielosu, Ole, Onete, Onineu, Otu, Pancioi, Păpuşă, Părăşoiu, Pestriţu, Pâclă, Pârlea, Pârjol, Pârlogeanu, Piele, Piştia, Plânsu, Potcoavă, Pufică, Puflea, Purece, Purel, Puturosu, Puvneci, Rancotă, Răcan, Râpu, Rodol, Săraru, Scandal, Sclipa, Scânteie, Stalin, Şăndrulete, Şitoianu, Şlaifăr, Şofâlcă, Tătăleaţă, Tăvală, Tâlvâc, Telteu, Tifirel, Tilişcan, Tiţoiu, Trandarică, Ţăpăluşă, Ţambalagiu’ popii, Urechiuşu, Uţaru, Vieru, Vinţ, Vrelea, Vulpoi, Zavaidoc, Zavera, Zbârţ, Zdrăncănel, Zgândărici, Zgârban, Zgripcea etc. 
  
Există şi cazuri, este drept – mai rare, în care poreclele sunt de fapt nişte prenume atribuite neoficial, dar cu o motivaţie anume, se înţelege: Chiriac, Bogdan, Drăgan, Radu. 
  
În general, poreclele femeilor sunt deri- vate din cele ale bărbaţilor lor: Bălucianca, Bicoasa, Biţoaia, Botoşanca, Bustoaica, Brişca (Briceag), Bulgăroia, Cămoaica, Chibritoaia, Clopăţoaia, Drăgănoaia, Găozoaia, Găzăroaia, Gurlupeanca, Hâmba, Hobzoaica, Lăptăreaţa, Moceanca, Mohoroaia, Obieloasa, Onoaia, Părăşoaica, Pârjoloaia, Pârloaica, Pârlogeanca, Pestriţa, Plânsa, Pluştoaica, Purica, Răcănoaia Rodoloaia, Sclipoaia, Tiţoaica, Urechiuşa, Uţăroaia, Zavaidoaca, Zaveroaia etc. Poreclele sau supranumele altora derivă chiar de la nu-mele lor de familie: Boromizoaia (Boromiz), Cojocăriţa (Cojocaru), Cornoaia (Cornea), Găşperoaia (Gaspar), Ioneasca (Ionescu), Măria Costii (Costea), Răbăgioaia (Rebegel), Teşcuţoaia (Teşcuţ), Trocăroaia (Trocaru), Veta Bărî (Băra) etc. În fine, există şi porecle feminine de sine-stătătoare, mai puţine totuşi decât ale bărbaţilor: Băloasa, Buca, Childiruşa, Dârla, Fâca, Gaga, Ghiţa Primita, Lintoaica, Milodora, Pioreasa, Tocănoaia etc. 
  
În lipsa unor porecle specifice, identi-fica¬rea persoanelor se mai face apelând la supranume compuse derivate: Achim al Mării lu’ Andrei, Ana Mării Costii, Cica lu’ Mitu Nuţî, Ion al lu’ Niţă al lu’ Ştefan, Ion al Vetii Bărî, Lina lu’ Gore du pă Mal, Măria lu’ Mitu lu’ Niculcea, Mia lu’ Chirilă, Niculaie al Sandii, Nicu lu’ Costică, Pătru Neluţî, Tanţa lu’ Tică Cornea, Tia Saftii, Valerică al lu’ Dumitrică al Costii etc. Unele supranume derivă chiar din poreclele iniţiale: Anica Pârlii, Cica lu’ Mitu Mat (Mitu Nuţî), Culiţă al lu’ Clopăţăl, Dinu lu’ Bălucian, Florica lu’ Telteu, Floarea Dârlii, Floarea Jerpelii, Geta lu’ Ficu, Gheorghe al lu’ Hobza, Ghiţa lu’ Lisaveta, Ghiţa lu’ Titu al lu’ Chircuţ, Gogu Pioresii, Ioana lu’ Cloanc, Marinică al lu’ Mărian al lu’ Chircuţ (subsemnatul), Măria lu’ Ion Tâlvâc, Măruţa lu’ Gospodaru, Nelu Brişcî, Nelu lu’ Moru, Oara lu’ Mărian al lu’ Chircuţ (maică-mea), Telu lu’ Sclipa, Tia lu’ Laie-n Dungă, Tia lu’ Gheorghe Rodol, Tia lu’ Ion Şorega, Viorica lu’ Şăndrulete, Veta lu’ Mitică Ciocan. 
  
În fine, există cazuri în care una şi aceeaşi persoană este desemnată prin două sau chiar trei porecle şi / sau supranume diferite: Blidu / Habri, Bustea / Bustoc, Cămulete / Cam, Childiruşa / Sclipoaia, Chiriac / Nelu Brişcî / Nelu lu’ Briceag, Drăgan / Episcopu, Ghiţa Primita / Primiţoaia / Ghiţa lu’ Dudeş, Jâdanu / Şlaifăr, Lăudică / Feteluş, Mama Moaşa / Găzăroaia, Mitică du pă Mal / Ciocan, Nelu lu’ Ficu / Zemţer (Zemţeri), Neluţ al lu’ Stăncete / Piele, (Stan) Păpuşă / Şofâlcă, Pârjol / Telteu. Se întâmplă uneori ca un străin de Lovişte, ascultând dis¬cu¬ţia dintre doi localnici să fie convins, în mod eronat, desigur, că ei vorbesc despre două per¬soane diferite, când de fapt acestea sunt una şi aceeaşi persoană. 
  
Cele mai multe dintre poreclele atât de pitoreşti folosite în satul meu natal, şi în ge-ne- ral – în Lovişte, provin din tendinţa naturală a lovişteanului de a caracteriza cât mai suges- tiv o anumită persoană, ţinând seama de par¬ti¬cularităţile fizice, ticurile verbale, com¬por¬¬ta- mentul, obiceiurile, apucăturile sau defec¬tele sale. Alte porecle au apărut în diverse situa¬ţii, unele comice, altele conflictuale, une¬ori chiar tragice. De exemplu – Pâclă, porecla lui Ion Teşcuţ, fratele bunică-mii Hobzoaica, provine de la faptul că, în tinereţe, bătându-se la horă cu alţi băieţi – fireşte, pentru o fată – la un mo- ment dat, a fost lovit în frunte cu un bolovan, prin urmare a fost… pâclit. Atunci, în frunte i-a apărut o gaură circulară, prin care, practic, i se vedea creierul. N-a murit, dar după ce s-a vindecat, a rămas pentru tot restul vieţii cu o concavitate acoperită de piele în mijlocul frunţii… 
  
Desigur, pentru a explica în mod corect şi real o poreclă, este necesar să se identifice motivaţia atribuirii ei, respectiv, ar trebui sur¬prinsă şi descrisă întocmai situaţia în care a apă¬rut, momentul… botezului, cum ar veni. Per¬sonal, când eram destul de mic, am asistat la naşterea unei asemenea porecle, Eva era porecla şi fusese atribuită chiar maică-mii de către cumnata ei, Florica lu’ Ilă Chircuţ, sau, înainte de căsătorie – Florica lu’ Uţaru. Ce se întâmplase? Găinile mătuşei mele dăduseră iama prin răsadurile din grădiniţa aflată în spatele casei noastre şi bineînţeles că maică-mea s-a luat una-două de cumnată-sa. La un moment dat, depăşită fiind de po¬topul verbal revărsat asupră-i de cumnată-sa – ei, da, avea maică-mea (şi mai are încă, slavă Domnului) o gură… ferească sfântul să te pui cu ea! –, lea Florica a izbucnit nemaiştiind ce să-i răspundă: 
  
– Aoliuuu, ce gură mare ai, hănţăni din iea de paică din tine ar fi işât tot neamu’ mu- ieresc, Ievo ce ieşti tu! 
  
Ohooo, nici nu vă închipuiţi cât o deranja pe maică-mea porecla asta, deşi ea era folosită destul de rar şi doar de anumite femei, în frunte cu lea Florica, se-nţelege; maică-mea uita însă că şi ea la rândul ei pusese câteva: Childiruşa, Păloaina lu’ Titu, spre exemplu, de, ce să-i faci, se-nvârte roata ! 
  
Contextual, am explicat deja unele porecle la care am apelat până aici. Iată acum explicaţiile altor porecle din satul meu natal, Grebleşti: Boactăru (Dumitru Şandru) – om mătă¬hălos, cu capul mare şi fălcile proemi-nente şi cărnoase, care-i atârnau şi se mişcau în ritmul mersului; Briceag (Ion Gârtonea) – purta la chimir un briceag special, cu plăsele de sidef, bine ascuţit, pe care-l mânuia în permanenţă atunci când stătea de vorbă şi cu care, la nevoie, ameninţa; Buca (Rica Mandea) – femeie scundă şi grasă, cu bazinul mare, ieşit în afară, când se deplasa fesele proeminente (bucile) i se mişcau în ritmul mersului; Buftea (Lăică Coman) – a fost în tinereţe băiat de pră- vălie în Buftea (apoi, la începutul războiului, a fost trimis în Germania unde a fost şcolarizat câteva luni în cadrul unei unităţi SS, iar în timpul lui a făcut parte din Poliţia Militară, pentru ca după aceea să devină mare comu- nist); Buzărnea (Vasile Ureche) – avea buzele mutilate din război; Cacarela (Năstase Dache) – latrinei din fundul curţii îi spunea cacarelă; Cam sau Cămulete (Niculaie D. Cojocaru) – avea un tic verbal, spunea foarte des „cam… cam…”; Childiruşa (Florica Teşcuţ) – femeie mignonă, care obişnuia să poarte mai multe fuste încreţite, lungi şi largi, una peste alta, şi se odihnea des stârcind jos pe unde apuca (după ce am devenit student, o asemănam cu o matrioşcă sau cu o gheişă); Chioru (Tică Cornea) – nu putea deschide complet un ochi; Chiriac (Ion Gîrtonea, Nelu lu’ Briceag, Nelu Brişcî) – în tinereţe îi plăcea tare mult un cân- tec vechi, „Chiriac-baba” se chema; Colivaru (Nicolae Negoescu, Nae al lu’ Nonică) – era ţârcovnic şi aduna coliva de la parastase; Conţoapă (Ion Băluţă) – mergea săl¬tat, având un picior mai scurt; Domolu – în tot ce făcea, nu se grăbea absolut deloc; Episcopu (Dinu Băra) – om foarte credincios, care a fost şi la Petrache Lupu, acesta dându-i drept canon să se-ntoarcă pe jos acasă şi să se-nchine la toate bisercile şi troiţele întâlnite în cale, iar când a sosit în sat, povestea transfigurat că, închinân- du-se la o troiţă, crucea ar fi făcut o plecăciune adâncă în faţa lui şi i-ar fi spus: „Să trăieşti Episcoape!”; Fâca (Măruţa Coman) – femeie slabă şi foarte brunetă, care mergea iute-iute pe drum şi vorbea repezit, printre dinţi; Flocea (Gheorghe Brănescu) – purta barbă lungă şi avea foarte mult păr pe piept, era fierar-potcovar (ţigan românizat) şi obişnuia să lucreze gol până la brâu şi plin de funingine de la foale; Găzaru (Laie Teşcuţ) – în tinereţe fusese negustor ambu¬lant de gaz; Ghiţa Primita (Ghiţa Hereşanu, Ghiţa lu’ Dudeş) – umbla noaptea (se pare că era som-nambulă) şi adeseori vorbea singură, fără rost; Gospodaru (Laie Băşoi) – atunci când era întrebat ce mai face, el răspundea invariabil: „Ia, oite, ce să fac, gospodăresc, gospodăresc!”; Gura Nenii (Nicolae I. Fetelea) – în tinereţe aşa alinta fetele; Lăudică (Nicolae D. Fetelea, Feteluş) – tâmplar căruia-i plăcea să se laude şi care promitea mult, dar nu se prea ţinea de cuvânt; Mama Moaşa, (Găzăroaia, Floarea Teşcuţ) – era doftoroaia satului; Mesia (Dinu Sporiş) – om foatre credincios care obişnuieşte să apeleze adeseori la îndemnul: „Pocăiţî-vă, c-acuş vine Mesia!” (în ianuarie 2011 a împlinit 102 ani, peste 20 de ani a trăit în Vârfu’ Teişului, înălţimea din partea de sud-est a satului, unde cultiva porumb, cartofi şi legu- me, creştea oi şi capre, şi de unde cobora numai duminica şi de sărbători pentru a merge la biserică; în urmă cu un an a fost nevoit să coboare în sat pentru a fi îngrijit de copii); Puflea (Mitu Ureche) – om scund, rotofei şi cu capul mare, se mişca lent şi vorbea rar şi mormăit; Radu (Dinu Cojocaru) – toată ziua fredona cântecul „Radu mamii, Radule”; Sclipa (Dinu Teşcuţ, bărbatul Childiruşei) – când era chemat, răspundea invariabil: „Într-o sclipă viu!”; Stan Şofâlcă (Stan Chirigescu, Stan Păpuşă) – şofâlcăia atunci când mergea, în război fusese împuşcat în spate şi rămăsese cu sechele neurologice; Şlaifăr (Ion Şandru, Nelu Jidanu) – era vân¬zător la ,,Alimentara” (în limba germană: schleiffer = ne¬gustor); Ţambalagiu’ popii (Niţă Mandea) – era ţârcov- nic şi acompania preotul satului; Tocănoaia (Ioana Rebegel) – femeie care toca tot timpul din gură, nemul¬ţumită permanent de ceva; Zbârţ (Ion Băra) – când nu era de acord cu cineva zicea „Ioite, zbârţ!”, în loc de „Ete, scârţ!”; Zdrăncănel (Achim Mihai) – era om de serviciu la şcoală şi suna clo¬poţelul. 
  
În fine, loviştenii folosesc adeseori unele porecle intrate în limbajul curent pentru a asemăna alte persoane cu acelea care le-au con¬sacrat. A trăit la noi în sat până prin anii ’70 o femeie care se numea Măruţa Dache, poreclită Rodoloaia, fireşte după Rodol – po-re¬cla lui bărbatu-său. Ei bine, femeia asta, care era mama lui Cacarela, a lui Goblea (Ion Dache) şi a lui Gheorghe Rodol (Gheorghe Dache), avea prostul o¬bi¬cei de a cerşi; nu ce-rea direct, dar obişnuia să agine, adică să stea deo- parte şi să urmărească trecătorii cu o pri-vire atât de rugătoare, încât cei mai mulţi sfâr¬şeau prin a-i da câte ceva, de obicei – mânca¬re, fiindcă, pe cât era de slabă, pe atât de mult mânca. Când era câte o înmormântare, ea era prima care se înfiinţa în curtea omului pentru tradiţionala pomană. Când, după slujbe, se făceau parastase, intra şi ieşea de mai multe ori din biserică pentru a trece printre cei care-şi pomeniseră morţii şi a primi colaci şi bă¬u¬tu¬ră, sfârşind, fireşte, prin a se îmbăta criţă. Când erau Moşii de vară, adică înaintea Rusaliilor cu o săptămână, pe la noi se obişnu¬ieşte să se dea de pomană ulcele de pământ sau căni pline cu griş sau orez cu lapte, care au legate de toarte câte trei fire de izmă creaţă, adică mentă. Atunci, Rodoloaia, care stătea pe uliţa Capu’ Satului, la Cacarela, ieşea dis-de-dimineaţă la drumul mare şi se aşeza pe dala de piatră de pe marginea pode-ţului din faţa casei lui Sclipa, peste drum de casa noastră; până la prânzu’ ăl mare femeia era înconjurată de căni şi ulcele primite de pomană, fiind nevoită să le care acasă cu târna sau chiar cu telteul, ajutată de ne¬poţi. Atât de mult intrase în conştiinţa oa¬me¬nilor asocierea între porecla Rodoloaia şi fap¬tul că aceasta cer¬şea, încât de multe ori o auzeai aruncată cu năduf oricui înclina să pro¬ce¬deze ca femeia aceea. Se-nţelege, şi eu am fost asemuit, şi nu o dată, cu Rodoloaia, cel mai des atunci când mâncam cu lăcomie, aşa cum făcea ea; la fel se-ntâmpla atunci când agi¬nam la cina familiei unchiului meu Ilă Chircuţ, vecinul nostru. 
  
De cel puţin două ori pe săptămână, spre seară, mă înfiinţam ca din întâmplare în casa lui nea Ilă în… vizită pe la verişori, cinci la număr – patru băieţi şi o fată, doi băieţi mai mari decât mine cu unu şi, respectiv, patru ani, ceilalţi mai mici cu unu, doi şi, respectiv, cinci ani – fata. Sufeream mult că nu aveam şi eu fraţi şi, de aceea, una-două mă duceam pe la cei cinci verişori ai mei. Toată ziua-bună ziua, eram la nea Ilă, însă seara mă duceam acolo dintr-un motiv anume: ştiam că atunci, tot familionu’ urma să se aşeze la masă, iar mie tare-mi mai plăcea să gust din ceea ce mâncau ei! Acasă, mâncarea nu mi se părea atât de bună ca la verişorii mei. Pe o măsuţă ru¬dă- rească joasă, rotundă, care se plia, lea Florica răsturna o mămăligă mare, aburindă, pe care o tăia cu aţa. Lua apoi de pe foc zama şi o turna într-un castron mare de blefi, adică din tablă smălţuită, din care mâncau toţi, stând în jurul mesei pe scăunele cu trei picioare sau pe butuci de brad. Ceva mai încolo, într-un colţ al cuniei, adică – bucătărie, eu aginam, doar-doar m-or chema şi pe mine la masă. Când castronul se golea mai mult de jumătate, lea Florica se mi¬los-tivea de mine şi mă chema să gust şi eu din ce mâncaseră ei: 
  
– Marinică mamă, hai, ia şî tu o ţâră de mâncă!... 
  
Eu atâta aşteptam: mai apucam două-trei linguri de zamă, iar dacă se nimerea să fie şi carne, îmi lăsau şi mie o bucăţică, atât cât să-nghit o dată. Dar ce-mi plăcea cel mai mult, erau cele câteva linguri de lapte cafeniu cu coajă de mămăligă arsă, pe care fiecare verişor care rădea căldarea, mi le lăsa şi mie la urmă de tot. Căci, în fiecare seară, în căldarea de tuci în care se făcea mămăliga, se fierbea şi laptele, care era prea repede mâncat, ca şi zama. Pe fundul căldării de mămăligă, mai era lăsat puţin lapte şi în fiecare seară verişorii mei rădeau căldarea cu rândul, după un calendar respectat cu stricteţe. Doamne, ce bune erau acele câteva linguri de coajă de mămăligă arsă, rasă de pe fundul căldării şi amestecată cu lapte de culoare cafenie de la arsură!... În fond, eu gustam de fiecare dată din bunătatea aceea de lapte, verişorii mei – doar atunci când erau de rând la ras căldarea. 
  
Din păcate însă, nu fiecare vizită de seară pe la verişorii mei decurgea la fel. Dacă aveam neşansa ca lea Florica să întârzie a pune masa sau eu mă înfiinţam la ei prea devreme, maică-mea, care-mi prinsese obiceiul, venea de îndată la gardul din spatele curţii, care despărţea goaspodăriile noastre, şi striga cât o ţineau plămânii, întinzându-şi gâtul peste el: 
  
– Marinicăî, mă, Marinicăî, vino măi iute acas’, că te dehulez de oase, nu alta! 
  
Dacă mă striga după ce se încheia masa, era bine: plecam mulţumit şi suportam cu mai mare uşurinţă morala la care mă supunea de fiecare dată: 
  
– Nu ţ-ă ruşâne, mă, prăpăditule, să te duci tu la nea Ilă şî să agini la masa lor? Ce, tu n-ai ce mânca acas’ la tine? Rodoloaio ce ieşti! 
  
Referinţă Bibliografică:
OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (IV) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2095, Anul VI, 25 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!