Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (I)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Moto I: 
  
„Diferenţa între om şi câine este aceea că 
  
dacă ţi-l faci prieten, câinele nu te va 
  
muşca niciodată!” 
  
(Mark Twain) 
  
Moto II: 
  
„Oamenii m-au dezamăgit de multe ori, 
  
câinii – niciodată!” 
  
(Marian Pătraşcu) 
  
  
Bunicul meu dinspre mamă, Gheorghe Costea, zis Hobza, a murit în vara anului 1958, când eu aveam vârsta de cinci ani şi jumătate. Porecla asta ciudată i se trăgea de la faptul că, de fiecare dată când trebuia să ridice ceva greu, se opintea şi icnea din toţi rărunchii: 
  
– Hooobza! 
  
A murit tînăr, bietul de el, la doar 56 de ani. Încă de copil se învăţase cu munca. Fusese strungar la oi şi apoi, crescând, devenise cio- ban la stâna tatălui său, Dumitru, alături de fratele lui mai mare, tot Dumitru, zis şi Dumitrică al Costii, şi de fratele lui cel mic, Ion, zis Clopăţăl. I se spunea Dumitrică fra¬te¬lui mai mare pentru a-l deosebi de tatăl lui, Dumitru; de altfel, acest nume diminu¬tivat, căci nu era o poreclă totuşi, sugera că el este copilul lui Dumitru, bătrânul. Clopăţăl – porecla fratelui mai mic, Ion, i se trăgea de la faptul că acestuia îi plăcea tare mult să pună de gâtul oilor şi al măgarilor clopote care să nu sune două la fel. Aşa se face că, atunci când turma păştea, el sta nemişcat în mijlocul ei, sprijinit cu bărbia în bâta groasă de corn sau lungit în iarbă cu aceeaşi bâtă sub ceafă, şi asculta fascinat concertul de clinchete oferit de oiţele lui dragi… Din când în când, dintr-o parte sau alta a cioporului de oi răspândit în evantai pe golul alpin, se auzea lătratul furios al vreunui câine care întorcea câte o oaie luată razna de turmă şi care, altfel, risca să cadă între labele vreunui urs dacă se îndepărta de grosul oilor sau se apropia prea mult de pădure. Aşa, Clopăţăl ştia că paznicii turmei îşi făceau şi ei datoria. De altfel, orice cioban de meserie punea mare preţ pe câinii buni, învăţaţi să-ntoarcă oile, să se lupte cu lighi- oanele şi să păzească noaptea areapa la care era repartizat. Seara, după ce turma se aduna în spatele stânii, la târlă, pentru a înnopta, şi du- pă ce toate treburile erau aran¬jate, fiecare câine trebuia să se ducă la areapa lui, adică locul din jurul turmei care noaptea era păzit de câte un cioban şi cel puţin un câine. Atunci, fiecare cioban, care mai zăbovea la stână, plănuind cu ceilalţi tovarăşi ce aveau de făcut a doua zi, îi spunea câinelui cu care colabora noaptea: 
  
– Marş la areapă! 
  
Câinele trebuia să se ducă de îndată la locul ce-i revenea ca paznic de noapte, fiindcă altfel risca să fie pedepsit, de!, şi câinii erau uneori ca şi oamenii – încăpăţînaţi, refuzând din când în când să se execute, cu toate că până atunci o făcuseră de nenumărate ori. Da, câinele, spre deosebire de pisică, trebuie să facă ceea ce trebuie, nu ceea ce-i place, aşa cum bine spunea Robert A. Heinlein: „Femeile şi pisicile fac ce le place, bărbaţii şi cîinii tre- buie să facă ce li se spune”. 
  
Ciobanii aveau grijă să-şi înveţe câinii de mici să-ntoarcă oile şi să-şi cunoască areapa. Fireşte, în demersul lor, se foloseau din plin de câinii cu experienţă, căci fiecare căţel se ataşa treptat de câte unul dintre aceştia, imitându-l în tot ceea ce făcea. Se-nţelege, numărul areapelor depin¬dea de mări- mea turmei, dar şi de frecvenţa atacurilor urşi- lor, în special, căci lupii atacau arareori vara la munte, când nu umblau în haită, ei atacau primăvara şi toamna, dar mai ales – iarna. Evident, dacă o areapă era atacată, toţi ciobanii şi câinii lor de la celelalte trebuiau să sară în ajutorul celor care o păzeau. 
  
În timp, bătrânul Dumitru Costea l-a învăţat pe Dumitrică tot ceea ce presupunea meseria de baci, Hobza şi Clopăţăl rămânând în continuare ciobani. Aşa că, după moartea bătrânului, staroste, adică şeful stânei, a deve- nit Dumitrică al Costii. Ei îşi aveau stâna în Vemeşoaia – moştenire din moşi-strămoşi, şi, cum de obicei îngrijeau de peste 800 de oi, le păşteau şi în Galbena. 
  
Oile se urcau la munte în fiecare an la 1 iunie. Atunci era mare fierbere în tot satul, căci fiecare baci recunoscut drept staroste îşi forma turma pentru stâna sa punând la un loc propriile oi şi pe cele ale rudelor, dar şi pe ale altora, la înţelegere, până făceau de-o stână, adică 500-1000 de oi. Cum am spus – în Vemeşoaia era stâna Costeştilor. Alte stâne cu¬nos¬cute din neam în neam mai erau: în Olanu – stâna Răbăgeilor, Rebegel fiind numele lor de familie; în Coţi – stânile lui Bulearcă şi Zgândărici, Huculeci după numele de familie; în Zănoaga – stâna celor ai lui Raiu, Şandru după numele de familie; în Budislavu – stâna celor ai lui Păunel, Ureche du¬pă numele de familie; în Cocorâciu – stâna Jerpeleştilor, Popa după numele de familie; în Miclăuşu – stâna Cojocăreştilor. 
  
Existau în sat oameni de vază, gos¬po-dari harnici şi avuţi, cărora comuniştii – „dar-ar benga-n ei de neisprăviţ’!” – le-au spus chiaburi, după ce au fost aduşi la putere de către sovie¬tici, şi care aveau sute de oi, aşa încât doi-trei la un loc făceau de-o stână. Cum aceştia nu se ocupau direct de creşterea lor, aveau perma¬nent angajaţi ciobani şi baci. Aşa erau Mihail Rebegel – zis Şorega şi fiul lui Ion, Gheorghe Frântu – zis Muguţ, Dinică Şandru, Niţă Şandru, Dumitru Fetelea, Ionel Teşcuţ, Costandin Ion Frântu – zis Cebuc, Dinu Sporiş – zis Tămădău, Niculaie Boromiz – zis Sase, ginere¬le lui Tămădău. Ultimii cinci erau de fapt morari. Şorega şi apoi fiul lui, Ion, aveau piuă de postav şi maşină de făcut lâna pe apa Boii. Cu excepţia lui Sase, până după venirea comu¬niştilor la putere, toţi fuseseră şi cârciu¬mari, brutari sau ţinuseră prăvălii. Morari au conti¬nuat să fie chiar şi după marea naţiona¬lizare. 
  
Cebuc avea porecla asta fiindcă omul spunea cebuc în loc de ciubuc. Astfel, înainte de a încheia o afacere, el întreba invariabil: 
  
– Da’ mie-m’ iese vr’un cebuc, ceva- cumva? 
  
Tămădău era o poreclă datorată faptu-lui că Dinu Sporiş avea o înjurătură proprie şi personală: atunci când era supărat sau ceva nu-i ieşea, zicea cu năduf: 
  
– ’Tui Tămădău’ mă-sii! 
  
Interesant este faptul că după ce tot sa-tul i-a adoptat această poreclă, omul nu mai înjura astfel decât arareori, şi atunci – când se scăpa. Sase îşi datora porecla faptului că, până prin adolescenţă, nu putea pronunţa şase, ci sase. Mama lui era poreclită Băloasa, deoare¬ce, atunci când vorbea mai mult, se spuza în colţurile gurii. Băloasa avea pruni mulţi şi vin- dea ţuică la litră şi la fele, adică la sticle de 250 şi respectiv – 500 de mililitri. Uneori ea îşi transforma casa în cârciumă – clandestină, se- nţelege –, şi atunci vindea ţuica la păhăruţ. La fel făcea şi Gheorghe Trocaru, zis Trocărel, un om mic de statură, îndoit de spate şi cam bolnăvicios, care, având mulţi copii, dar puţin pământ, doar cu asta se ocupa: din Tarapana, adică din satele comunelor Boişoara, Titeşti şi Perişani, cum-pă¬ra en gros ţuică, pe care apoi o vindea en detail, adică la ciocan, mic-50 de mililitri, sau mare-100 de mililitri. Se-ntâmpla asta în special seara, când în casa lui se adunau muşterii pentru obişnuitul aţâfelnic de dinainte de cină şi pentru a sta de vorbă, timp în care nevestele lor puneau de mămă¬ligă; nu-i vorbă, acestea aşteptau mult şi bine cu căldarea pusă peste mămăligă pentru a o ţine caldă până ce bărbaţii lor se dădeau duşi de la Trocărel, şi asta numai la insistenţele copiilor trimişi în repetate rânduri după ei. 
  
Ţin minte că în acele vremuri abia aş-tep¬tam să-mi spună maică-mea – Oara lu’ Hobza, sau Oara lu’ Mărian al lu’ Chircuţ după ce s-a luat cu taică-meu: 
  
– Marinică, du-te iute la Trocărel după tat-to şî spune-i c-am pus de mămăligă, să facă bine şî să vie măi iute acas’ ca să măncăm şî noi de cină! 
  
Eu alergam atunci bucuros la Trocărel, fiindcă-mi plăceau două lucruri: să ascult cum fac oamenii politică şi să beau câte un gât de ţuică atunci când taică-meu se milostivea şi-mi dădea şi mie când şi când; nu-i vorbă, atunci când nu băga de seamă, mai sugeam şi eu pe furiş din ciocanul lui. Uneori, când era prea obosit, nu se mai ducea la Trocărel, ci mă trimitea pe mine la Băloasa cu 5 lei să-i iau o litră de ţuică, arareori o fele – 10 lei, căci maică-mea era tare zgârcită, ţinea o contabili¬tate la sânge, avea ea un caiet special pentru asta şi un scris inimitabil, n-o puteai păcăli adăugând o cheltuială în plus, toate se făceau numai cu ştiinţa şi aprobarea ei. Eu prinsesem obiceiul ca, pe drum, să beau câte o gură-două din litra cu ţuică luată de la Băloasa. Cu timpul, taică-meu observase că ţuica devenea pe zi ce trece tot mai puţină, parcă-l văd cum ridica el tacticos sticla în lumina lămbii, o studia cu atenţie şi apoi zicea încruntându-se: 
  
– Hait! Ioite-a draculi muiere, Băloasa a-nceput să mă fure la ţuică! Bă, nu cumva cân’ vii di la Băloasa cu ţuica, tu-m’ bei din ia pă drum? – mă-ntreba apoi pe mine, întorcân-du-se şi vârându-mi sticla cu ţuică sub nas. 
  
– Nu, tăticule, cum să fac ieu aşa ceva, atâta-m’ dă, dă-o naibii de zgârcioabă, a văzut că-i merge! – îi răspundeam eu repezit. 
  
Minţeam, fireşte, cu neruşinare, dar în sinea mea îmi spuneam: „Na, c-am dat de dra- cu’, am încurcat-o, ce măi!”. Într-o bună zi, scos din ţâţâni, taică-meu s-a luat de Băloasa: 
  
– Bine, fă, lea Ioană, păi ieu credeam că tale, ieşti muiere cinstită! 
  
– Ancailea, zău, hai ca-i zâs-o, numa’ asta n-o măi auzâsem! Da’ ce-ai mă, Măriene, ce moarti ţ-am făcut, de te iei aşa tam-nesam de mine? 
  
– Păi bine, fă, lele, ai început să-m’ pui din ce în ce măi puţână ţuică în litră, să ştii că de acuş înăinte ieu unu’ nu măi iau di la tale. 
  
– Măriene, mamă, uite ce e: să mă bată Dumnezău dacă te minţ, todeauna ţ-am pus litra plină oichi. 
  
Băloasa, evident, avea dreptate, săraca. 
  
– Da? Aşa zâci tale? Aaa, tu-i naşterea şî paras¬tasu’ mamii lui de copil, ăsta s-a-nvăţat la ţuica mea, îl bat de-l omor, nu alta! 
  
– Măriene, mamă, lasă copilu’-n pace, uite-ţ’ promiţ ieu că de-acii-năinte, Marinică o să-ţ’ aducă litra neatinsă. Zău, dacă n-o fi aşa! 
  
Bineînţeles că taică-meu nu m-a bătut, dar mi-a ţinut o teorie de să intru în pământ. Maică-mea, de faţă fiind, n-a avut de lucru şi a mai pus şi ea gaz pă foc: 
  
– Aşa, aşa, de paică n-ar avea cui să- măna: beţâv ca ta-so, ce măi, nu să putea alfel! 
  
Atunci taică-meu se-nfuria pe maică-mea, îl apucau toate pandaliile, aşa cum singur recunoştea după aceea: 
  
– Naşterea şî parastasu’ cui a făcut nea- mu’ ăl muieresc pă lumea asta! Fă, primito, ce dacă beau, beau din podu’ lu’ Hobza? Adică, viu dehulat de muncă şî n-am şî ieu dreptu’ la un ciocan de ţuică pă fiece sară? 
  
Atunci când, data următoare, m-am dus la Băloasa după ţuică, femeia mi-a spus cu blândeţe: 
  
– Marinică, mamă, uite-ţ’ pui litra plină oichi pentru tat-to, iară ţâe îţ’ dau să bei un pă- hăruţ aci, da’ promitem’ că nu măi bei şî din litră! 
  
Se-nţelege, i-am promis bucuros că nu mai beau şi pe drum; şi, bineînţeles, m-am şi ţinut de promisiune, scăpasem ieftin totuşi… 
  
În afară de Băloasa şi Trocărel, mai ne¬gus¬toreau ţuică la negru Marioara Bulgar’lui sau Bulgăroaia – Ureche după numele de fami- lie, Gheorghiţa Cojocaru – zisă Cojocăriţa sau Ghiţa lu’ Ficu, Dumitru Frântu – zis Mitu Mat sau Mitu Nuţî, Cebuc, Măruţa Gârtonea – zisă Brişca, Marioara Şandru – zisă Pluştoaica sau Oara lu’ Pluştea, Tia lu’ Ion Şorega şi Linuţa lu’ Boromiz, zisă Boromizoaia, care era „spe- cialistă” în datul cu bobii . 
  
Cojocăriţa era soră cu moşu’ Hobza şi stătea în Capu’ Satului, chiar peste drum de noi, Ficu era porecla lui bărbatu-său. Porecla de Mitu Mat venea de la faptul că în casa lui Dumitru Frântu a început să funcţio¬neze pri- mul MAT, cârciumă coope¬ratistă, bufet – cum ar veni, iniţialele acestea provenind de la titu- latura de Monopolul Alcoolului şi Tutunului. De fapt, Mitu Mat avea cârciumă încă dinainte de venirea comuniştilor la putere, dar fusese primul câr¬ciu¬¬mar care-şi donase cârciuma sta-tului, mai precis – Cooperaţiei de Consum. Pluştoaica era poreclită astfel după porecla lui bărbatu-său, care murise, Pluştea i se spunea. Ea se luase a doua oară cu unchiul meu, Nicolae Pătraşcu, zis Laie Chircuţ sau Şchio- pu, fiindcă şchiopăta – se întorsese din răz¬boi rănit la piciorul stâng pe care-l ducea puţin la¬teral, călca pe vârful labei ţepene şi întinse şi se sprijinea într-un baston gros, căci era un om înalt şi solid, avea peste 120 de kilograme. Tata Laie – aşa-i spuneam eu, era cel mai mare dintre fraţii tatălui meu, între ei fiind Mihai Chircuţ şi Dumitru Chircuţ, adică, pentru mine – nea Ilă şi, respectiv – nea Titu. În timpul războiului, tata Laie a făcut parte din Regimentul de Gardă Regală, fiind sergent. I se mai spunea şi Laie Legionaru’ deoarece fusese legionar şi şef de cuib. Acum începuse să aibă mari probleme cu Pluştoaica, fiindcă, tot servind ea muşterii cu ţuică, dăduse în patima băuturii. 
  
Referinţă Bibliografică:
OAMENI ȘI CÂINI (miniroman) (I) / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2090, Anul VI, 20 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!