Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



NIȘTE COPII BUCLUCAȘI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De câţiva ani încoace, Marian tot susţine că n-a făcut nimic în viaţă cu excepţia celor doi copii, Sebastian şi Alexandra. Şi, într-adevăr, pe ei îi consideră cea mai mare realizare a lui şi a nevesti-si, foşti studenţi la chimie în Iaşi, acum pensionari: băiatul este IT-ist la o multinațională în Bucureşti, iar fata, mai mică decât frate-său cu trei ani – medic rezident-gastroenterologie în Cluj Napoca, ambii căsătoriţi şi la casele lor; ba, mai mult, în ziua de Bobotează a anului 2012, fata i-a dăruit şi o nepoată splendidă… Acum, părinţii lor tot „băteau şaua să priceapă iapa” cum că soră-sa, deşi mai mică, i-a luat-o înaintea băiatului, uite – deja are o fetiţă grozavă, el ce păzeşte? 
  
Copilăria… copiilor lor a fost presărată cu multe momente buclucaşe, unele chiar stânjenitoare pentru părinţi… 
  
Înainte de a se naşte fetiţa, Marian s-a dus într-o delegaţie la Iaşi, iar la întoarcere l-a adus şi pe băiat, care, de la mai puţin de un an, fusese crescut de socrii lui într-un sat de pe lângă Hârlău. Aceştia erau oameni mai cu stare decât părinţii lui. Socrul său era de mulţi ani responsabilul cazanului de făcut ţuică al CAP-ului care era amplasat chiar în grădina casei sale. „Bădia” Sandu făcea o palincă grozavă, iar pe baza ei, era prieten cu toţi mahării din judeţ, cu primul secretar „se trăgea de şireturi”. Ehei, câte n-a „rezolvat” el cu palinca aia!... Autorităţile „închideau şi ele ochii” la faptul că seara casa lui se transforma în cârciumă particulară, adeseori se numărau printre muşterii. Bineînţeles că şi Marian a folosit palinca de la socru-său pe post de mită de nenumărate ori după ce s-a căsătorit. Cei care se lăsau mituiţi, în primul rând – medicii, se-nţelege, erau sătui de „Kent”, cafea şi coniac „Drobeta”, atunci când vedeau pentru prima dată sticla „de ţuică”, strâmbau din nas, dar după ce o gustau, ar fi fost în stare să-i facă orice ca să le mai dea. Pe băiat l-au adus de la socrii pentru că mamă-sa tot intra în concediu de maternitate şi voiau să-l aibă lângă ei, să crească şi el împreună cu soră-sa… 
  
A doua zi după ce a venit cu băiatul din Moldova, spre seară, tatăl a ieşit cu el în oraş, crescuse mare de acum, avea trei ani şi era foc de frumos şi de isteţ; rămâneai cu gura căscată ce „scotea” din el, iar taică-său era tare mândru de asta… 
  
Era o seară splendidă de vară… În capătul străzii, dinspre „Zăvoi”, parcul cel mare al oraşului, spre centru – locuiau într-un cartier considerat select, ce bătaie a fost pe apartamentele din cele douăsprezece blocuri de acolo! –, era un părculeţ care, în mijlocul unui rond mare de flori, avea plantată o statuie ce reprezenta în mod stilizat o ţărăncuţă înaltă de vreo trei metri, purtând pe cap o cofă. Artistul, un cunoscut sculptor care locuia în acelaşi cartier cu Marian, reprezentase personajul, practic, fără nici o îmbrăcăminte, nici măcar sugerată în vreun fel oarecare, însă cu un fund şi nişte sâni imenşi. Pentru cunoscători nu era o operă fără valoare, însă cei mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi îl înjurau pe sculptor printre dinţi, de fiecare dată când treceau pe lângă ea. Ajunşi în faţa acelei sculpturi, copilul s-a oprit brusc smucindu-se din mâna tatălui său şi, preţ de câteva secunde bune, foarte curios, a măsurat statuia cu privirea de sus până jos de mai multe ori şi apoi, întinzându-şi mâna dreaptă cu degetul arătător spre ea, a început să strige cât îl ţinea gura: 
  
– Taaati, taaati, uiti, uiti ari cur şî ţâţi, ari cur şî ţâţi! 
  
Toată lumea care stătea pe bănci de jur-împrejurul rondului cu flori, a întors imediat capul spre ei curioasă, auzind spusele ţâncului aceluia cu vorbirea atât de ciudată. Tatăl, luat prin surprindere şi el, a reacţionat cu destulă întârziere, realizând în cele din urmă că progenitura lui îl făcea iremediabil de râs, unde mai pui că pe bănci erau şi câteva persoane care-l cunoşteau. 
  
– Sebastian, taci din gură, e ruşine să vorbeşti aşa!, i-a spus el într-un târziu. 
  
Copilul – nimic! O ţinea una şi bună: 
  
– …Ari cur şî ţâţi, ari cur şî ţâţi!… 
  
Scos din sărite şi privind disperat în jur ca şi cum ar fi cerut ajutor, care însă nu venea de nicăieri, tatăl i-a ars la un moment dat copilului o palmă după ceafă, răstindu-se la el: 
  
– Dar taci odată din gură, mă faci de tot râsul! 
  
Cei mai mulţi copii, în locul lui Sebastian, ar fi început, normal, să plângă, el nu – s-a întors către agresor şi i-a strigat revoltat: 
  
– Da’ di şi dai în mini, şe ţ-am facutî ieu? Ti spui ieu lu’ mamaii di la Rădieni, şî lu’ nienia Mirşia di la Bielşieşti! Ti spun, ai sî viez’ matali! 
  
Pe una din bănci stăteau mai multe doamne în vârstă. Revoltată, una dintre ele i-a strigat lui Marian: 
  
– Lasă, dom’le, copilul în pace, ce ai cu el? Fir-ar ai dracului şi ăştia de la primărie – au pus curva asta aici! 
  
Martor la scenă de pe o bancă alăturată, un bătrânel elegant i-a şoptit atunci colegului de lângă el: 
  
– Iată un viitor mare critic de artă! Câţi ani are domnule copilul ăsta isteţ?, l-a întrebat apoi tare pe Marian, întorcându-se spre el. 
  
– Pe 21 septembrie face trei ani, i-a răspuns tatăl. 
  
– Mulţi înainte, să vă trăiască şi să vă bucuraţi de el!, i-a urat amabil bătrânelul. 
  
– Vă mulţumesc domnule!, i-a răspuns Marian. 
  
– Dar de ce vorbeşte moldoveneşte?, l-a mai întrebat bătrânelul. 
  
– Vorbeşte aşa pentru că a fost crescut de soacră-mea, la Hârlău. 
  
– A, da? Frumos!... 
  
Marian nu i-a mai răspuns bătrânelului – nu ştia cum să ia acel „Frumos!” – drept o ironie sau o apreciere? 
  
O săptămână mai târziu soţia i-a născut o fetiţă pe care au numit-o Alexandra în memoria socrului său. Ca şi în cazul băiatului, soţia nu avea suficient lapte la sân pentru a o hrăni, de altfel, în cele din urmă l-a şi pierdut de tot, şi o hrăneau, ca şi pe Sebastian, cu un lapte praf unguresc, „Robebi” se chema. Problema era că începuse criza ceauşistă de orice şi acel lapte se găsea destul de greu, însă cu ajutorul prietenilor şi al foştilor colegi de facultate, dar şi cu al palincii de la socru-său, s-au descurcat. 
  
În acelaşi an, într-o seară, pe la începutul lui decembrie, tocmai dăduse prima zăpadă, cei doi soţi erau în bucătărie, iar copilul se juca undeva pe hol, nu l-au văzut. La un moment dat, soţia a zis către Marian: 
  
– Ia uite, măi, ce ţâţe are fata colonelului, nu ca mine! 
  
– De, măi, muiere, ce să-ţi fac, fata colonelului e mai de rasă decât tine!… 
  
– Eşti un măgar, să ştii!, i-a replicat ea supărată, nu atât pentru că o asemuise cu o vacă de lapte, ci pentru că nu suporta termenul „muiere”; degeaba îi explicase el că acesta este unul obişnuit în limbajul loviştenilor, neavând nimic peiorativ în el, ţi-ai găsit însă – ea, prin „muiere”, înţelegea… „curvă”! La bătrâneţe, „s-a lăsat de sportul ăsta”. 
  
Într-adevăr, în blocul vecin locuia comandantul Centrului Militar – un colonel tare sociabil, în fiecare dimineaţă se salutau: „Să trăiţi!”, „Să trăiţi!”, iar fiica lui – medic rezident, îşi alăpta copilul şi uitase să tragă draperiile la fereastră, se vedea totul, avea nişte sâni imenşi… În seara următoare, Marian a ieşit cu copilul la săniuş între blocuri. Hărmălaie, veselie, copii mulţi – ce mai, Sebastian era în al nouălea cer… Deodată, în blocul de alături, la o fereastră a apartamentului în care locuia colonelul, s-a aprins lumina… Copilul a observat, s-a oprit în loc şi, după câteva clipe, a început să strige, ca de obicei – cât îl ţinea gura, arătând spre acea fereastră: 
  
– Taaati, taaati, uiti, uiti, acolo stă tanti aşeea cu ţâţili mari, acolo stă tanti aşeea cu ţâţili mari! 
  
Hărmălaia de pe pârtie a încetat ca prin farmec. Apoi, dintr-o dată mai multe voci de copii au prins să întrebe: 
  
– Cum?!... Unde, unde?”... Cine... cine are ţâţele mari? 
  
Marian, ruşinat că progenitura lui iar l-a făcut de râs – nu de-alta, dar ce-ar fi zis colonelul dacă ar fi aflat? –, a luat imediat copilul şi au urcat amândoi în apartament, unde i-a povestit nevesti-si ce scosese iar pe gură fiul lor. Atunci, ea l-a dojenit pe copil: 
  
– Sebastian, mamă, e ruşine să spui „ţâţe” şi să strigi aşa în gura mare pe stradă să te audă toată lumea, se spune frumos „sâni”, nu ”ţâţe”. 
  
Copilul însă i-a răspuns senin: 
  
– Da’ matali, asarî di şe ai zâs ţâţi? Ş-apăi, sânu’-i chieptul la femei, iar aşelea două di atârnî în faţî îs ţâţi, ieu aşe ştiu di la Rădieni, di la mamaii, uiti, şî matali li ai… 
  
Ei, poftim! Mai zi ceva dacă poţi! Cei doi soţi s-au uitat miraţi unul la altul şi au tăcut chitic… 
  
Nici fata nu era mai prejos. Când avea doi ani şi era la bunică-sa în Moldova, vecinele obişnuiau s-o întrebe: 
  
– Alexandra, fatî, hăi, ti mariţi cân’ îi fii mari? 
  
– Nu, nu ma maritî!, răspundea ea. 
  
– Da’ di şe nu ti mariţi’, tu, fatî, hăi? 
  
– Cî ma bati barbatu’, di-aşeea nu vreu sî ma maritî ieu nişiodatî!, venea prompt răspunsul şi la această întrebare. 
  
După naşterea fetiţei, timp de aproape un an au fost o familie completă. Mai cu concedii medicale, mai cu concediul ei de odihnă şi chiar al lui – aranjase el la serviciu să i-l dea ei, lucrau în cercetare, erau colegi, dar nu la acelaşi laborator, s-a ferit de la început s-o ia la el în colectiv – nevastă-sa a stat acasă cu fetiţa încă o jumătate de an peste concediul legal de maternitate. Periodic, băiatul era luat de părinţii lui în Lovişte, la Grebleşti; săracul de el – obişnuit să trăiască la ţară, se plictisea îngrozitor la oraş! Îi plăcea tare mult la ai lui, era fascinat de munte şi de animale… 
  
Prin vara care a urmat naşterii fetiţei, s-au trezit însă, într-o bună zi, la uşă cu ambii părinţi, speriaţi nevoie mare, şi între ei – băiatul. 
  
– Ce-aveţi mă, ce s-a-ntâmplat?, i-a chestionat el mirat. 
  
Şi ei le-au povestit prin ce au trecut cu Sebastian şi de ce nu voiau să-l mai ţină la ei… 
  
Nu era un copil rău, nu plângea din orice şi nu strica lucrurile de prin casă sau curte. În Moldova însă, având libertate deplină, învăţase să se caţere prin pomi după fructe. Socrii lui aveau o mulţime de cireşi, vişini, caişi, meri şi peri, iar de pe la doi ani, Sebastian începuse să dădea iama prin ei. Ai lui nu aveau decât pruni şi nuci, şi aceia – prin diferite locuri, departe de casă, dar obiceiul căţăratului prin pomi şi copaci îi intrase în sânge copilului care, acum, la mai bine de patru ani, avea o energie debordantă. Cu numai o săptămână în urmă, ai lui se duseseră în Treboilea să stropească cartofii de gândaci cu „Decis” şi, bineînţeles, l-au luat şi pe Sebastian cu ei. L-au lăsat în afara grădinii să se joace cu Bălan, câinele, prin iarbă. Bietul animal suporta cu stoicism tot ce-i făcea năzdrăvanul acela de copil care îl lua de picioarele de dinapoi şi-l punea să meargă ca roaba, îl călărea, îl trăgea de urechi şi de coadă, îi băga mâna în gură să-i scoată limba... Dacă un om mare i-ar fi făcut aşa ceva, precis ar fi sărit să-l muşte, dar aşa – se lăsa în voia copilului zicându-şi parcă în sinea lui: „De, ce să-i fac, e şi el copil, se joacă”. 
  
Deodată, bunicii lui Sebastian au auzit, de dincolo de gard, un foşnet de crengi şi o bufnitură înfundată… S-au repezit amândoi la gard, strigând speriaţi: 
  
– Sebastian, Sebastian, ce-ai făcut?! 
  
Ajunşi la gard, l-au văzut pe copil sub un nuc, ţopăind ca o maimuţă, cu câinele lătrând în jurul lui şi strigând la ei cât îl ţinea gura: 
  
– Tataii, mamaii, uiti, uiti, n-am nieca, n-am nieca!... 
  
Procletul căzuse din nuc, a avut noroc – ramurile elastice i-au atenuat căzătura şi acum îi era frică să nu mănânce bătaie de la bunici. Desigur, primul lucru pe care l-au făcut ai lui, a fost să vadă dacă ştrengarul nu-şi rupsese ceva, cercetându-l pe toate părţile. Mulţumiţi că nu păţise nimic, nu l-au mai bătut, dar de certat, l-au certat şi i-au spus că de acum încolo nu mai avea voie să se caţere prin copaci. Spre surprinderea lor, prichindelul a încercat să se opună acestei interdicţii, zicându-i bunică-si, care se speriase cel mai tare: 
  
– Da’ mamaii di la Rădieni nu-mi zâşia nieca dacî mă suiem în copaşi, matali di şi nu-mi dai voii? 
  
Atunci, amândoi bunicii au sărit cu gura pe el… La un moment dat, copilul, plictisit de atâta „teorie”, le-a replicat: 
  
– Bini, bini, hai, cî nu mî mâi sui di-amu încolo, daţî-mi paşii şî nu mî mâi şertaţ’ aşe di tari… 
  
Şi aşa – „Să nu te urci în copaci!” – devenise un laitmotiv, mai ales pentru bunică-sa care îl repeta zilnic, de zeci de ori. De parcă n-ar fi fost de ajuns, peste câteva zile, o altă întâmplare „a pus capacul”, cum se spune, şi ai lui s-au hotărât să scape de „belea”. 
  
Atunci, tot aşa, s-au dus toţi trei la „polog”, de astă dată, adică la strâns fânul, în Gruiul Pleşciorii, un loc în pantă, unde aveau un grajd din bârne; altădată, acolo, bunicii lui Marian din partea tatălui îşi ţineau oile iarna. Luându-se cu treaba, la un moment dat Mărian şi Oara au constatat că băiatul dispăruse, nu mai era pe nicăieri în jurul lor. Imediat, amândoi bunicii au început să alerge într-un suflet spre liziera pădurii de fag dinspre Valea Viei, strigând speriaţi: 
  
– Sebastian! ... Sebastian! ... Unde eşti? 
  
La un moment dat, copilul le-a răspuns de undeva de departe, în spatele lor: 
  
– Aişea, aişea sus sunt! 
  
Atunci, auzindu-l, s-au oprit din alergat şi, când s-au întors, au înlemnit: copilul era în vârful grajdului, călare pe coama acoperişului de şiţă. Bunicul lui a alergat atunci într-un suflet spre grajd, strigând şi dând din mâini: 
  
– Stăi acolo-şa, Sebastian, nu te mişca, viu eu acuş’ să te dau jos. 
  
Până să ajungă la el, copilul era deja jos, în faţa grajdului. Construcţia avea streaşina acoperişului pe partea de la deal, destul de aproape de pământ. În schimb, în partea cealaltă, cea de la vale, se căsca o prăpastie adâncă, plină cu jgheaburi ascuţite. Năzdrăvanul de Sebastian luase un prepeleac, îl sprijinise cu capătul gros de pământ şi cu cel subţire – de acoperiş, pe partea de la deal, şi se suise până în vârf, încălecând coama grajdului. Luat la întrebări de ce făcuse aşa ceva, copilul le-a răspuns senin: 
  
– Păi, voi mi-aţ’ zâs sî nu mî sui în copaşi, nu şî pi acoperişuri! 
  
Asta era prea de tot, îi freca un ţânc aşa cum voia el!... Nu l-au bătut nici de data asta, le era prea drag, dar au intrat în panică: dacă, Doamne fereşte, se întâmpla ceva cu nepotul lor, era jale!… După ce au ajuns acasă, s-au sfătuit ce să facă: 
  
– Fă, Oară, ce ne facem cu drăcuşoru’ ăsta de copil, că ne dă de belea? 
  
– Ia, ce să facem, îl facem pachet şi-l ducem înapoi la mă-sa şi la ta-so, facă ce-or vrea cu el, eu una nu măi poci trăi cu frica-n sân!, a hotărât nevastă-sa. 
  
A doua zi, l-au „împachetat” şi l-au dus la oraş, la părinţii lui: 
  
– Luaţî-vi-l înapoi, noi nu-l măi putem ţâne, uitaţî-vă şî voi ce ne-a făcut!… 
  
Referinţă Bibliografică:
NIȘTE COPII BUCLUCAȘI / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1865, Anul VI, 08 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!