Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



HOBZOAICA ŞI TEŞCUŢOAIA*
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
HOBZOAICA ŞI TEŞCUŢOAIA*  
 
Bunica mea maternă, Floarea Costea, poreclită Hobzoaica, se apropia de 55 de ani, vârsta de la care eu urma să fiu „acuzat” că-mi vopsesc părul, deoarece nu-mi apăruse încă niciun fir de păr alb. Această caracteristică am moştenit-o de la tatăl meu, pe care şi el şi ceilalţi trei fraţi ai lui o moşteniseră de la tatăl lor, moşu’ Chircuţ; ea, săraca, îl avea aproape alb, dar, altfel, era zdravănă şi aprigă la mânie. Stătea în aceeaşi curte cu Gheorghe, fiu-său, fratele mai mic al maică-mii şi unchiul meu, într-o căsuţă separată, întocmai ca Chircuţ, bunicu-meu.  
 
De pe peretele din faţă, cum intrai, veghea cu ochi de vultur, dintr-un tablou vechi, mama ei şi străbunica mea, Floarea Teşcuţ, poreclită Teşcuţoaia, care în 1901 era să moară înecată în Olt. Era vară, se adunase mulţime de lume să-l vadă pe Ionel Brătianu venit să inspecteze calea ferată Râmnicu-Vâlcea – Podu Olt, care tocmai fusese dată în funcţiune, şi „podu’ de scripeţ” s-a răsturnat, lumea de pe el căzând buluc în Olt. Din fericire, nimeni nu s-a înecat. Teşcuţoaia era o copilă atunci, nici nu era cunoscută sub această poreclă, pe care a căpătat-o măritându-se cu unul Teşcuţ. La fel ca ea, „fie-sa”, Hobzoaica, şi-a căpătat porecla de la bunicul meu, Hobza. Numai că în timp ce Teşcuţ era nume, Hobza era poreclă şi se datora faptului că bunicul icnea din toţi rărunchii atunci când ridica ceva foarte greu:  
 
– Hooobza!  
 
Înainte de întâmplarea cu „podu’ de scripeţ”, se petrecuse un alt fapt, legat tot de calea ferată, care, chiar şi după ani şi ani, stârnea zâmbete ironice, dar care era reală sută la sută: la apariţia primei locomotive, oamenii care munceau pe bucăţile de pământ de pe malul Oltului, la Grădini, la Repeguş, la Cânşor, în Luncă, s-au speriat aşa de tare, încât şi-au aruncat din mâini uneltele şi au fugit îngroziţi, ca să se ascundă de „balaurul care şuiera şi scotea fum pă nări” – şi aşa s-a întâmplat prin toate satele de pe Valea Oltului, străbătute de prima locomotivă de pe „drumu’ de fier”.  
 
Teşcuţoaia era o femeie grozav de puternică şi de curajoasă, până şi bărbaţii se temeau de ea, căci bătuse măr pe câţiva din sat. Ferit-a Sfântu’ să se fi făcut vreo nedreptate, fiindcă imediat făcea ea dreptate cu parul!... Pe la jumătatea lunii octombrie 1916, a plecat în refugiu spre Curtea de Argeş, din cauza războiului; se rupsese frontul la Sibiu şi nemţii înaintau, iar ai noştri se retrăgeau în de-a valma spre sud. Până să plece, şi-a dus găinile, porcul şi cele câteva oi pe care le avea, la părinţi, n-au vrut să plece şi ei, erau bătrâni, fie ce-o fi, şi-au trăit traiu’ şi-au mâncat mălaiu’ – aşa i-a zis tatăl ei; dar ea, ea trebuia să plece din calea războiului, avea copii de crescut. Aşa a şi făcut!  
 
Şi-a pus în car cei cinci copii – Hobzoaica avea pe atunci aproape opt ani, ar fi trebuit să meargă la şcoală –, câţiva saci cu fân, haine şi ceva de-ale gurii. De leuca din spate-dreapta a carului a legat o vacă fătată de curând, ca să aibă lapte pentru copii. Bărbatu-său, Mitu Teşcuţ, plecase la război, nu mai ştia nimic de el din vară când fusese concentrat. S-a suit apoi şi ea în car şi a început să mâne boii pe Calea Mare spre Sălătruc, uitându-se din când în când înapoi la copii. Din urmă se auzea vuietul obuzelor nemţeşti care se spărgeau cu un bubuit asurzitor pe culmile din jur. Femeia biciuia fără milă boii care nu înţelegeau ce a apucat-o pe stăpâna lor, căci până atunci erau obişnuiţi să meargă la pas; Teşcuţoaia se purta întotdeauna frumos cu ei, fiind de părere că „animalu’ trebe îngrijât dacă vrei să te slujască...”. După ce a intrat în Perişani, exploziile obuzelor au încetat. A încetat şi ea să mai biciuie boii, care acum mergeau la pas cu limbile scoase de-un cot.  
 
La Pripoare, a tras carul pe prundul Văii Băiaşului, a dejugat boii, i-a legat de jug cu funii şi apoi le-a pus sub boturi o mână de fân. Plăvanii nici nu s-au uitat la fân: se smuceau de funii, trăgnd la apă, săracii. Femeia nu i-a adăpat, erau prea înfierbântaţi şi puteau muri una-două. A luat din car o „ţoală” şi a-nceput să le frece gâturile, spinările şi burţile. După ce a terminat de şters boii, aceştia s-au mai smucit un timp şi apoi, văzând că stăpâna lor nu are de gând să-i dea la apă, s-au culcat, scoţând nişte gemete prelungi, sfâşietoare… Teşcuţoaia le-a dat apoi copiilor să mănânce. După vreo jumătate de oră, au început şi boii să mănânce în silă, fără să se ridice de jos. După alte câteva minute, s-au ridicat şi au continuat să mănânce, de data asta mai cu spor, lungindu-şi din când în când gâturile către apa Băiaşului, care clipocea îmbietor. Teşcuţoaia i-a lăsat să bea apă numai după ce au mâncat tot fânul şi când erau complet uscaţi şi suflau normal. Apoi i-a înjugat la loc şi a pornit din nou la drum, de data asta – la pas de voie…  
 
Dincolo de Poiana, fugara a fost ajunsă din urmă de o coloană de soldaţi germani, al cărei comandant a vrut să-i ia vaca şi viţelul. Femeia a încercat să-i explice ofiţerului, prin semne – bineînţeles, că fără vacă nu ar mai avea lapte pentru copii şi, orice ar fi, ea nu-l lasă să i-o ia. Între timp, toţi cei cinci copii din car, au început pe rând, să plângă. La un moment dat, în timpul altercaţiei, Teşcuţoaia s-a înfuriat atât de tare, încât i-a tras o palmă zvravănă peste obraz ofiţerului neamţ. Acesta, uluit de curajul nebunesc al femeii, s-a uitat la ea nemişcat, preţ de vreo câteva secunde lungi şi treptat, uimirea din ochii lui albaştri s-a transformat în admiraţie, sfârşind prin a izbucni în râs.... Au râs şi soldaţii care asistaseră la scenă. Apoi, ofiţerul neamţ a îmbrăţişat-o cu afecţiune, sărutând-o pe amândoi obrajii şi spunându-i cu admiraţie, fireşte, în germană:  
 
– Bravo, bravo, femeie!  
 
După aceea, a lăsat-o să plece; ba mai mult, copiilor din car le-a dat pesmet şi „zacăr de crumpene”, adică glucoză, spre marea lor uimire şi neînţelegând prea bine ce se întâmplase, cum de luaseră lucrurile o întorsătură atât de neaşteptată. Teşcuţoaia a ajuns cu bine la Sălătruc, unde a tras la o rudă îndepărtată de-a lui bărbatu-său. După nici două săptămâni, s-a întors în satul ei din Lovişte. Nemţii ocupaseră deja zona până dincolo de Piteşti şi au început să-şi organizeze administraţia în teritoriul ocupat…  
 
Eu eram întotdeauna fascinat de femeia aceea din poza îngălbenită de vreme, care semăna uimitor cu bunică-mea. Faţă de Hobzoaica, avea, totuşi, trăsături mai ferme şi ochi negri, pătrunzători. Mai târziu, când am început să înţeleg de ce şi bunică-mea şi maică-mea îi ponegreau pe ruşi, uimirea şi fascinaţia faţă de străbunică-mea Teşcuţoaia au crescut; mă tot întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi pălmuit în locul ofiţerului neamţ, unul sovietic?!...  
 
– Ei, maică, am fi murit atunci pă loc, dacă în locu’ neamţuli ar fi fost un porc de rus. Şî mă-ta n-ar măi fi fost, şî nici tu n-ai măi fi fost, da’… uite că Dumnezău, drăguţu’, ne-a scăpat. Numa’ că fraţî miei, Mitu şi Ghiţă, au murit tot în război, da’ în al doilea, ei erau legionari de frunte, oameni învăţaţ’, au luptat ş-în Spania, de partea lu’ unu’ Franco. Ba nu, ia stăi, Ghiţă n-a murit în război, a murit în trei’j’noo, a căzut un lemn pă el, ierea într-o tabără, lucra muncă volontară cu măi mulţ’ legionari, c-aşa făceau ei, munceau benevol, nu obligaţ’. Ce înmormântare frumoasă i-au făcut – cu fanfară, cântece legionare, toţ’ îmbrăcaţ’ în cămăş’ verz’ –, au vorbit foarte frumos de el la groapă, fusese el pretin bun cu unii, Moţa şî Marin, mari şăfi legionari; ăştia muriseră măi înăinte în Spania, Moţa – chiar în braţele lui. Am măi rămas eu, mă-ta Măria Chibritoaia du pă Calea Lungă şi tac-to Ion Teşcuţ, Pâclă. Stanca nu erea cu noi atuncea în car, a făcut-o mama după război…  
 
Mă dusesem pe la ea, în Cîmpuri, într-o sâmbătă, să-i dau şi ei vestea cea mare, aceea că mă face pionier, abia începusem clasa a II-a. Mi-am amintit toate astea în doar câteva secunde, privind pierdut tabloul cu Teşcuţoaia şi, de aceea, am tresărit când am auzit-o pe Hobzoaica întrebându-mă:  
 
– Pioner însamnă să porţ’ la gât cârpa aia roşâe, cum am văz’t eu la Rica Stancî?  
 
– Da, mamă mare, da’ nu e cârpă, e cravata roşie de pionier, de ce-i zâci tale cârpă?  
 
– Ia, armata roşie, steagu’ roşu’, steaua roşie, toate acelaşi’ drac, tot de la ruş’ vin.  
 
– Vai, mamă mare, dar poporul sovietic ne e prieten, ne ajută să ne dezvoltăm ţara, să ducem o viaţă îmbelşugată…  
 
– Ne-ajută pă dracu’! Ne fură, nu ne ajută! Tu n-ai văz’t ce scandal a fost cu înscrisu’ în colectiv? Şî az’ paică l-am văz’t pă Udeci pân sat. Dacă-m’ măi intră-n curte vr’o dată, îi crăp capu’ cu toporu’, h’re-ar el al draculi de bandit! Că şî asta cu colectivu’, tot di la ruş’ ni să trage.  
 
– Da’ mamă mare, da’ Uniunea Sovietică e cea mai avansată ţară din lume, înaintea Americii…  
 
– Ie, pă dracu! De unde ştii tu? Aşa v-o-nvăţa pă voi la şcoală, da’ asta nu-nsamnă că e şî adevărat! Ia măi dă-i draculi de ruş’, când spui „rus”, spui „porc”. Şî nu-m’ măi aminti şî de americani, nişte mincinoş’, ne-au promis că ne scapă de ruş’ şî dracu’ i-a măi văz’t! Să faci bine, să-ţ’ vez’ de-ale tele, să nu te bagi în politică or’ce-ar fi, să pui mâna să-nveţ’. Că eu n-am putut învăţa, cân’ să mă duc şî eu la şcoală, a început războiu’, dup-aia, tata nu m-a măi lăsat, aveam oi, capre, aveam vite...  
 
Deodată, Hobzoaica a tăcut, s-a uitat câteva clipe chiorâş la mine şi apoi s-a răstit încruntându-se din ce în ce mai tare:  
 
– Ha! Ia stăi! Nu cumva ăştia te fac pioner că te-ai dat cu ei, de-m’ vorbeşti mie aşa despre ruş’?  
 
– Sovietici, mamă mare, sovietici, nu ruşi.  
 
– Ha, ruş’, sovietici, tot un drac!  
 
– Stai liniştită, mamă mare, mă face pionier pentru că învăţ bine!  
 
– Da? Bine, învaţă maică, învaţă, că eu n-am apucat şî cum tu nu ieşti prea zdravăn, cartea o să te salveze să ai şî tu o viaţă măi uşoară, să nu rămâi pă coclaurile iestea, s-a potolit Hobzoaica privindu-mă cu drag.  
 
Apoi a băgat mâna în sân şi a scos o batistă înnodată între colţuri. Acolo îşi ţinea ea banii... A desfăcut-o, a întins-o pe pat şi a ales dintre bancnotele mototolite o hârtie de cinci lei, pe care mi-a întins-o, zicându-mi:  
 
– Ia, maică, ia-ţ’ ce vrei tu de ei, ăştia sunt pentru că te face pioner, da’ nu asta e important, important e să înveţ’ tu carte ...  
 
Am înhăţat îndată bacnota şi i-am sărit de gât, radiind de bucurie; era felul meu de a-i mulţumi. O singură dată pe an, eu, la fel ca ceilalţi copii din sat, aveam doar pentru mine mulţi bani – adică vreo 20-30 de lei, strânşi cu mult timp înainte pentru 20 iulie, de Sfântul Ilie, când mergeam la târg în Dealul Mlăcii, micul capital numindu-se chiar aşa: „bani de târg”. Niciodată, însă, în restul anului, nu avusesem atâţia bani numai pentru mine...  
--------------------------------  
*În memoria locuitorilor comunei Câineni, judeţul Vâlcea, care au avut de suferit în timpul Primului Război Mondial, Ţara Loviştei fiind, la începutul conflagraţiei, teatrul unor lupte crâncene.  
 
Referinţă Bibliografică:
HOBZOAICA ŞI TEŞCUŢOAIA* / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1803, Anul V, 08 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!