Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Marian Pătrașcu         Publicat în: Ediţia nr. 1619 din 07 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

GÂNDURI INSOMNIACE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Elaborarea eseului de faţă are o ”istorie” atipică. Ea nu a urmat calea obişnuită, adică cea care presupune parcurgerea în general a trei etape, şi anume: 1. Gând / Idee; 2. Plan / Proiect; 3. Punere în aplicare / Acţiune / Realizare / Materializare. Chiar şi titlul este unul care ar putea fi considerat nepotrivit fiindcă induce ideea că aceste gânduri, ca şi altele, îmi provoacă insomnia. Este titlul iniţial, pe care l-am păstrat numai din motive conservatoare, dar lucrurile stau tocmai invers: fiindcă uneori mă loveşte insomnia, pentru a nu sta degeaba întins în pat, încep, nu neapărat să gândesc, ci să dau eu frâu liber gândurilor. Şi, dacă “prind” ceva care mi se pare că merită a rămâne scris, mă scol şi pornesc calculatorul…  
 
Eseul a fost postat în… foileton, pe pagina mea de Facebook. Primul “episod” a inclus cele cinci “gânduri” urmate de un post-scriptum care se termina cu “…este una neînchipuit de grea”. În Newsletter-ul “Dilema Veche” din 15 mai 2015 am citit un interviu cu filozoful Mihai Şora, interviu realizat de Ana Maria Sandu. Interviul are ca titlu şi motto un citat, din cine altcineva decât Mihai Şora: “Să uiţi binele ce ţi s-a făcut nu reprezintă o putere, ci un gol”. Atunci mi-am notat câteva idei care mi-au atras atenţia, respectiv, cele referitoare la un fel deosebit de putere, anume puterea lui “a uita”, a lui “a avea” şi a lui “a fi”. Închei acest preambul (şi el atipic, pentru că a fost scris la sfârşit) cu două citate din acelaşi gânditor genial care este Mihai Şora: “Puterea lui a fi este propulsivă; puterea lui a avea este frenatoare” / “Puterea lui a uita… Desigur, există şi această putere, dar este de tip negativ”. Vă asigur că nu pot fi acuzat de plastografie. Vă dau un singur argument în acest sens, anume acela că eu am îndrăzneala de a-l contrazice pe Mihai Şora: nu întotdeauna puterea lui “a uita” este de tip negativ iar asta se întâmplă atunci când “a uita” este totuna cu “a ierta”.  
 
* * *  
 
1. Dacă uiţi răul pe care l-ai făcut, rişti să-l repeţi.  
 
2. Dcă uiţi binele ce ţi s-a făcut, rişti să nu-l faci şi tu.  
 
3. Dacă uiţi răul ce ţi s-a făcut, poţi face din nou binele.  
 
4. Dacă nu poţi face bine(le), străduieşte-te măcar să nu faci rău(l).  
 
5. Răzbună-te, dar fă-o inteligent, nu prosteşte: la rău, nu răspunde cu şi mai rău, ci cu  
 
mai bine, căci nimic nu descumpăneşte mai mult pe duşmanul tău decât binele pe care i-l faci ca răspuns la răul pe care ţi l-a făcut. Asta înţeleg eu prin îndemnul christic: "Întoarce şi celălalt obraz!".  
 
(P. S.): Nu vă speriaţi, ar fi extraordinar dacă eu însumi aş urma întotdeauna proprile-mi îndemnuri (cele de mai sus, dar şi altele care-mi vin în minte atunci când stau faţă în faţă cu propria-mi conştiinţă). Dar, de cele mai multe ori, n-o fac! M-aş mulţumi uneori doar cu puterea şi umilinţa de a recunoaşte cel puţin că am greşit, sperând că voi fi iertat. Umilinţa - nu ca lipsă a demnităţii, ci ca lipsă a mândriei, smerenia scripturistică. Fiindcă mândria este primul păcat al omului! Nu ea l-a pierdut pe Lucifer? Şi da, paradoxal, pentru a fi umil, pentru a te smeri, trebuie să fii puternic, lupta ta cu propria-ţi mândrie este una neînchipuit de grea.  
 
Pe de altă parte, eu cred că falsa modestie, umilinţa de care se face paradă este tot o formă de mândrie, de aroganţă. Apoi, de foarte multe ori, ba chiar - de cele mai multe ori, noi, oamenii, una spunem şi alta gândim. Există un citat celebru – “Cuvântul a fost dat omului pentru a ascunde ceea ce gândeşte", care este pus ba pe seama lui Blaise Pascal, ba a lui Talleyrand, ba a lui Richelieu (vă daţi seama că, pentru a rezolva “problema”, trebuie să citim tot ceea ce au scris aceste personalităţi). Indiferent cine este autorul, eu unul nu-i dau deloc dreptate! De ce? Fiindcă eu cred că darul comunicării verbale i-a fost dat omului tocmai pentru a spune ceea ce gândeşte; omul însă, l-a pervertit, semnificaţia lui a fost deturnată. Evanghelia după Ioan începe astfel: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Câtă deosebire este între Cuvântul evanghelic, Cuvântul care zideşte, şi cuvântul folosit în mod pervers, mincinos de către om! Căci, aşa cum nu putem spune orice, la fel nu ar trebui să gândim orice. Poate că, utilizând prevers limbajul (şi, de cele mai multe ori asta şi facem, din laşitate ori teamă, ori – şi mai rău – din obişnuinţă devenită fel de a fi sau chiar plăcere, voluptate), putem ascunde de semenii noştri ceea ce gândim în realitate, dar cineva tot va şti întotdeauna că suntem ipocriţi, de fapt – că minţim, căci ceea ce şi, mai ales, cum gândim contează mai mult decât ceea ce spunem, de fapt este tot ceea ce contează, deoarece aceste aspecte ne determină în final caracterul. Iar caracterul, orice am face, nu ni-l putem ascunde, sau cel mult nu ni-l putem ascunde permanent, findcă el, caracterul nostru, va fi vădit tocmai de faptele noastre. Ei, şi aici omul are nevoie de multă, foarte multă putere: puterea de a nu gândi ceea ce nu trebuie! Câţi dintre noi ar putea spune cu mâna pe inimă că n-au gândit niciodată ceea ce nu trebuie? De exemplu, poate spune cineva că niciodată, dar niciodată în viaţa lui nu a avut măcar un moment în care nu s-a gândit că viaţa este o mare porcărie? Cine poate spune aşa ceva, minte cu neruşinare! Sau că, îngrijind mult timp un părinte bolnav, nu şi-a spus niciodată în gând: "Da, nu mai moare odată!".  
 
Un prieten, cu o aleasă cultură universitară, mi-a mărturisit odată că, de multe ori, stând la slujbă în biserică duminica, s-a surprins că gândurile lui erau cu totul în altă parte; ba, dacă se întâmpla să vadă intrând în biserică o persoană de sex opus, tânără şi mai puţin îmbrăcată, nu se putea abţine să n-o urmărească din priviri şi să gândească chiar: "Ah, ce i-aş mai...!". Ei, bine, eu, surprins de mărturisirea lui şi de încrederea pe care mi-o arată, i-am spus că şi mie mi se întâmplă exact acelaşi lucru. Da, dar până atunci eu de ce nu am spus asta nimănui? Vă mărturisesc sincer că atunci am simţit o mare uşurare şi-i sunt recunoscător prietenului meu pentru mărturisirea sa.  
 
Ei, dar câte gânduri ascunse nu are omul! Şi el habar nu are că odată şi odată, un gând rău, nelalocul lui, s-ar putea materializa. Fenomenul acesta – materializarea gândurilor – este cunoscut în mediile ştiinţifice, există numeroase exemple care îl confirmă. Să nu cumva să vă gândiţi la cine ştie ce minune sau la ceva paranormal, deşi – o spun de la bun început – eu cred că minunile săvârşite de Iisus Hristos, de apostoli şi de sfinţi sunt cel mai elocvent exemplu de materializare a gândurilor.  
 
Revenind însă, psihologia modernă a demonstrat faptul că dacă ne putem concentra exclusiv asupra unui gând, oricare ar fi acesta, mai mult de 17 secunde, atunci acest gând al nostru va atrage un alt gând asemănător cu primul şi care-l va potenţa. După 34 de secunde de concentrare asupra aceluiaşi gând, va fi atras un alt gând asemănător cu celelalte două, dar la un nivel superior de intensitate. Dacă ne concentrăm exclusiv asupra aceluiaşi gând cât mai mult timp posibil, gândul nostru iniţial va creşte exponenţial în intensitate cu o periodicitate de 17 secunde. În cazul ideal, adică acela în care ne-am putea concentra asupra aceluiaşi gând o perioadă de timp foarte lungă, la un moment dat se atinge un punct critic, punct în care noi vom acţiona pentru ducerea la îndeplinire a acelui gând, pentru materializarea lui. Uluitor este faptul că de cele mai multe ori nu suntem conştienţi de această "evoluţie" şi acest final! Am spus de la început: este vorba despre orice gând. Aşadar, dacă voi gândi, de exemplu că îmi doresc o anumită casă, iar această dorinţă va persista în mintea mea durate de n x 17 secunde, unde n este un număr întreg, de la o anumită valoare a sa, eu voi lua hotărârea de a face totul pentru a intra în posesia casei aceleia mult dorite. Şi chiar aşa se va şi întâmpla, valoarea lui n de la care ne vom îndeplini dorinţa depinzând de capacitatea fiecăruia dintre noi de a multiplica dorinţa de a avea acea casă, respectiv – de a munci mai mult şi a economisi bani pentru a o cumpăra. Acesta este un exemplu pozitiv, să spunem, deşi poate nu este bine ales, fiindcă în viaţa omului nu este important "a avea", ci "a fi" . Dar tot aşa de bine poate exista şi un exemplu negativ. Fără intenţia de a fi macabru, prin contrast, voi da exemplul unui individ care gândeşte la un moment dat că viaţa este o pierdere de timp, inutilă, în fine - o mare porcărie (că tot am adus vorba despre acest gând) şi că mai bine ar fi s-o termine cu ea. Urmând acelaşi traseu evolutiv ca mai sus, desigur, acel individ va ajunge să se sinucidă.  
 
Pe de altă parte, este extrem de greu să ne concentrăm exclusiv asupra aceluiaşi gând şi 17 secunde, darămite mai multe cicluri a câte 17 secunde. De obicei, după 8 secunde, deci înainte ca gândul nostru să atragă unul similar şi să se autopotenţeze (fapt pentru care sunt necesare minimum 17 secunde, aşa cum am arătat), în mintea noastră îşi face apariţia un gând contar, care încearcă să-l anihileze pe primul. Revenind la gândul care constă în dorinţa de a avea o anumită casă, după 8 secunde, în cele mai multe cazuri, apare gândul care aduce în scenă negarea şi care poate fi de forma unei exprimări de genul: "... Da, dar nu am bani să mi-o cumpăr!". În cazul potenţialului sinucigaş, acest contragând, să-i spunem, poate fi de forma unei exprimări de genul: "... Doamne iartă-mă, dar sinuciderea este un mare păcat, cum de am putut gândi aşa ceva?!". În ambele cazuri, dacă gândul şi contragândul sunt de intensităţi apropiate, de obicei contragândul este mai puternic decât gândul iniţial, acesta din urmă va fi anulat şi nu mai avem de-a face cu o materializare a gândului, de obicei contragândul este deja materializat, adică exprimă o realitate, anume faptul că nu am banii necesari pentru a-mi cumpăra casa dorită, respectiv – faptul că sinuciderea este un mare păcat.  
 
Extinzând acest concept – materializarea gândurilor / ideilor – eu cred că tot ceea ce face omul, practic se circumscrie lui. În foarte multe cazuri, exerciţiul îndelungat ca frecvenţă şi timp (cel mai probabil de ordinul milioanelor de ani) al manifestării acestui concept a dus la eliminarea necesităţii parcurgerii primelor două etape din realizarea sa (v. preambulul), anume gândul / ideea şi planul / proiectul. Atunci când facem ceva în mod repetitiv şi, mai ales, atunci când facem ceva din necesitate, nu mai stăm să ne gândim ori să ideatizăm mental acest fapt, apoi să facem un proiect sau un plan de acţiune pe care să-l punem în aplicare, ci acţionăm pur şi simplu! Mai mult chiar, eu cred că şi ceea ce noi numim instinct, se încadrează în acelaşi concept. Aici, instinctul, oricare ar fi el, de la instinctele animalelor şi până la cele ale copiilor nou născuţi şi chiar ale foetuşilor, reprezintă consecinţa unei evoluţii îndelungate în timp, o “rafinare” a procesului de materializare a gândurilor într-un “soft” care este “implementat” de la începutul începuturilor în ADN-ul fiinţelor vii, inclusiv al plantelor. Se spune că omul este superior animalelor şi plantelor fiindcă este singura specie care poate comunica verbal. Nimic mai neadevărat! Aici nu este vorba de nicio superioritate, căci faptul că noi folosim limbajul pentru a comunica nu este meritul nostru, iar ştiinţa a dovedit că şi amimalele şi plantele comunică între ele, cel mai uşor în cadrul aceleiaşi specii, dar chiar şi între specii diferite, Ba, dacă este vorba de superioritate, unele animale şi plante ne sunt superioare nouă. Spre exemplu, niciun animal nu face ceva inutil, fără un scop precis; de asemenea, niciun animal nu mănâncă mai mult decât îi trebuie. Omul şi mai ales românul, în schimb, poate face din “aflatul în treabă… metodă de lucru” (Petre Ţuţea), de mâncatul mai mult decât îi trebuie ce să mai vorbim, această apucătură este cvasigeneralizată. Apoi, s-a descoperit faptul că există plante şi animale care reacţionează la gândurile noastre negative (sau pozitive). Există numeroase experienţe care dovedesc acest fapt. Nimic nu ne opreşte să generalizăm spunând că toate fiinţele vii comunică între ele. Mai mult, există chiar şi o substanţă care nici măcar nu este una organică, darămite să mai fie considerată o fiinţă vie, dar care totuşi reacţionează la gândurile noastre la fel ca o fiinţă vie. Această substanţă uimitoare este… apa. Da, apa!  
 
Pe You Tube există un documentar excepţional intitulat “Apa” (“Water”/”Boдa”). Între altele, acolo se relatează un fapt uimitor, o adevărată minune petrecută în legătură cu această banală substanţă, cum greşit o considerăm cei ma mulţi dintre noi. În iarna anului 1881 la bordul velierului „Lara”, care naviga între Liverpool şi San Francisco, izbucneşte un incendiu puternic, iar echipajul este forţat să părăsească nava. La scurt timp provizia de apă s-a terminat, iar marinarii au început să sufere cumplit de sete. Au fost găsiţi şi salvaţi după trei săptămâni groaznice de derivă pe ocean. În mod normal ar fi trebuit ca toţi să fie morţi. Căpitanul Neil Carrey, întrebat fiind ce anume i-a salvat, a răspuns în deplinătatea facultăţilor mintale: ”Visam apă dulce. Am început să ne imaginăm că apa din jurul bărcii de salvare îşi schimbă culoarea din albastru marin în nuanţa verzuie a apei dulci. Mi-am adunat puterile şi am luat un cău. Când am gustat-o, apa era dulce!”.  
 
Allois Grüber, un cercetător austriac, a ajuns la concluzia că esenţial este modul cum se comportă o persoană faţă de apă. În anul 1472, abatele Karl Gastinsis a fost întemniţat pe baza unui denunţ fals, acela că ar fi generat o stare maladivă unei doamne din înalta societate. În temniţă, abatelui i se dădeau în fiecare zi o coajă de pâine mucegăită şi o cană cu apă murdară şi clocită. După 40 de zile, şeful temniţei a constatat că abatele nu numai că nu era deloc slăbit, dar părea că dobândise sănătate şi putere, fapt care a servit inchzitorilor drept probă a legăturilor sale cu diavolul. Ulterior, sub tortură, abatele a mărturisit că de fiecare dată rostise o rugăciune asupra apei stricate care îi era dată, mulţumindu-i Domului pentru încercările la care era supus după care apa dobândea un gust bun, devenind proaspătă şi limpede.  
 
Cercetătorul rus Konstantin Korotkov, a realizat numeroase experimente în care a studiat influenţa diverşilor factori (câmpuri magnetice, câmpuri electrice, diverse obiecte, precum şi prezenţa omului şi emoţiile umane) asupra apei, concluzionând foarte clar că emoţiile umane pozitive sau negative sunt cele mai puternice elemente de influenţă.  
 
Cu toţii ştim că aghiasma nu „se strică”. Cu toţii ştim că prima minune a lui Iisus Hristos a fost transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii. Cât de asemănătoare este această minune cu transformarea apei de mare şi a apei murdare şi clocite pe care o primea abatele Karl Gastinsis în apă potabilă, dătătoare de viaţă! Mai mult, se poate spune cu deplin temei că noi, oamenii, suntem apă, întrucât ea reprezintă 50 – 97% din greutatea noastră corporală, funcţie de vârstă şi de constituţia fizică (50-55% – vârstnicii, 60-65% – adulţii, 65-75% – copiii şi tinerii, 80% – noii născuţi, 97% – embrionul de 7 zile).  
 
Creierul este cel mai complex organ al corpului omenesc. El conţine 100 de miliarde de neuroni, fiecare neuron fiind capabil de a crea minim 1000 de legături neuronale şi de a transmite în fiecare secundă până la 1000 de semnale bioelectrice cu o viteză de de până la 400 km/h. Orice activitate, de la gândire şi până la acţiune, pe care o întreprindem se datorează acestor celule neuronale interconectaţe. Creierul nostru este activ chiar şi când dormim şi, deşi reprezintă doar cel mult 2 % din greutatea totală a corpului nostru, el consumă aproximativ 20 % din energia pe care o obţinem din hrană. Unul dintre miturile legate de creier este acela conform căruia noi folosim doar 5-10% din capacitatea creierului. Acest mit provine de la Einstein, care întrebat fiind de către un jurnalist care este secretul inteligenţei sale, savantul i-a răspuns că oamenii îşi folosesc o mică parte din potenţialul creierului lor, pe când el foloseşte ceva mai mult. Da, este un mit fiindcă este cu totul improbabil ca o fiinţă să consume atât de multă energie pentru ca un organ al său să fie folosit doar la maximum 10 % din capacităţile sale, selecţia naturală ar fi dus în cele din urmă la dispariţia fiinţelor care consumă energie ineficient pentru a alimenta ţesuturi inactive.  
 
Şi totuşi, există oameni care pot face lucruri incredibile, deşi creierul lor nu este altfel decât al celorlalţi oameni. Secretul lor este credinţa, încrederea că pot! În limba engleză termenul folosit pentru cuvântul credinţă este belief, şi este compus din verbul (to) be, care înseamnă a fi, şi lief, care provine de la cuvântul de origine iudaică leubh, care înseamnă dragoste / iubire. Să ne amintim câteva dintre cuvintele lui Iisus Hristos: ”Crezi că pot să fac eu aceasta?”; ”Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”; ”Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”; ”Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”; ”Dacă aţi avea în voi credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia Mută-te! şi el s-ar muta!”.  
 
Aşadar, pentru a realiza ceva, trebuie să crezi! După ce începi să crezi, vei începe să realizezi. Totul se bazează pe exerciţiul minţii, pe învăţare. Copilul mic, deşi merge ţinându-se de pat ori de mâna mamei, încă nu merge singur, este temător. La un moment dat, datorită mentorului lui, care nu poate fi decât mama, realizează că poate merge şi singur, totul fiind o chestiune de echilibru, crede că poate merge singur, ceea ce este cea mai mare realizare a vieţii lui de până atunci! Atunci, de fapt el, copilul mic, a descoperit un mare secret – acela că, până atunci nu ştia că nu ştie (să-şi menţină echilibrul). Şi aşa stau lucrurile cu orice face omul ceva nou, pentru prima dată. Fireşte, omul poate crede că da, dar foarte bine poate crede că nu, poate avea gânduri pozitive, după cum poate avea şi gânduri negative. Dar mintea umană este incapabilă să păstreze concomitent un gând pozitiv şi unul negativ. Putem gândi pozitiv sau negativ, dar este imposibil să gândim pozitiv şi negativ în acelaşi timp! Aici vă dezvălui o situaţie personală: ani de zile am refuzat să-mi iau un calculator, convins fiind că eu nu pot mânui o astfel de sculă (sufăr de maladia Little, o boală congenitală, cunoscută sut numele de tetrapareză spastică). O întâmplare neplăcută – apariţia unei cărţi a mea cu o groază de greşeli de tehnoredactare (”Condamnat la viaţă”, Editura ”Silviana”, 2009), dar şi insistenţele de până atunci ale fiului meu, m-au ambiţionat să învăţ a mânui şi eu calculatorul. Tot răul spre bine, cum se spune, căci în 2010 am publicat romanul neconvenţional ”Viaţa ca o provocare”, o ediţie revăzută şi (mult) adăugită a scrierii precedente şi pe care l-am cules personal la calculator. De atunci, cred că această invenţie extraordinară care este calculatorul, cu internetul aferent, are din ce în ce mai puţine secrete faţă de mine. Fireşte, nu am ajuns să intru în nu ştiu ce reţele informatice - Pentagon, NASA, MI6, MOSAD etc., dar nici nu-mi propun aşa ceva pentru bunul motiv că este ilegal şi, în fond, la ce mi-ar folosi?  
 
Vă mai amintiţi o reclamă des utilizată după decembrie 1989, care se încheia cu constatarea-îndemn: ”Dacă vrei, poţi!”? Ei bine, pentru a putea nu este suficient să vrei, ci trebuie să şi crezi cu tărie în ceea ce vrei. Ori crezi în ceea ce vrei, ori nu crezi, cale de mijloc nu există! Zicala ”încercarea moarte n-are”, ar putea indica o cale de mijloc, dar, de cele mai multe ori, reuşita este întâmplătoare, ea nu va avea un fundament solid pentru a fi urmată de alte reuşite, cel care se va conduce după ea, dacă va reuşi, îşi va atinge nivelul său de incompetenţă în conformitate cu Principiul lui Peter (dr. Lawrence T. Peter, ”Ierarhiologia”, 1969: „Într-o ierarhie, orice salariat tinde să se ridice până la nivelul său de incompetenţă. Corolar: cu timpul, toate posturile vor fi ocupate de câte un salariat incapabil să-şi asume exigenţele postului său”), după care, cel mult va stagna, dacă nu se va compromite, aceasta fiind şi situaţia cel mai des întâlnită.  
 
Exemplul care-mi vine acum în minte este tocmai clasa politică românească; mai mult de trei sferturi dintre cei care o ”populează” sunt indivizi care, devenind politicieni, şi-au atins nivelul lor de incompetenţă, tot în conformitate cu Principiul lui Peter. Grav este faptul că, lipsa de competenţă a cvasitotalităţii politicienilor români, asociată cu gravele lor carenţe de moralitate şi caracter au făcut din România “un pământ tragic, unde totul sfârşeşte în comic” (Paul Morand), “un spaţiu al ratării” (Emil Cioran), o ţară în care “aflatul în treabă este metodă de lucru” (Petre Ţuţea) şi al cărei popor “ar putea fi un popor mare dacă ar scăpa de lichele şi lichelism” (Marin Preda) , în fine – o ţară unde "nu există decât două ipostaze ale existenţei umane: lichea ori câine bătut!" (Ernest Bernea); fireşte, există şi excepţii, dar ele nu fac decât să confirme regula. Părerea conform căreia, în România postdecembristă, cei care n-au fost în stare să performeze într-o profesie, s-au apucat de politică, este valabilă în foarte multe cazuri. De altfel, Napoleon Bonaparte constatase că "în politică, prostia nu este un handicap", iar Robert Louis Stevenson - că "politica este probabil singura profesie pentru care se crede că nu este necesară nicio pregătire".  
 
Am costatat că, peste tot şi dintotdeauna, despre politică şi politicieni nu prea s-au spus cuvinte măgulitoare, dimpotrivă. Cu atât mai mult această constatare este valabilă pentru România, fiindcă aici politicienii de doctrină sunt “flori rare” (a se vedea traseismul politic), pe lângă faptul că cei mai mulţi dintre ei au un nivel profesional şi cultural de o precaritate înfiorătoare. Iar o parte dintre aceştia ajung să ne conducă, aleşi fiind, fireşte de cei care le seamănă (“Ne place, e de-al nostru!” – ţipau băsiştii când îşi alegeau sau când îşi salvau de la destituire “idolul”, mulţi dintre ei, chiar şi după ce nu mai este preşedinte şi când s-au aflat lucruri incredibile despre “marinarul beat”, tot îi mai iau apăratea). De aceea este un adevăr incontestabil că “fiecare popor îşi are conducătorii pe care şi-i merită!” (Karl Marx).  
 
La întrebarea de ce a intrat în politică, orice politician român va începe să-ţi debiteze o lungă peroraţie din care rezultă că el s-a apucat de politică din patriotism, pentru că el vrea binele ţării, binele oamenilor, iar pentru asta el este gata să facă orice sacrificiu! De fapt, el minte cu neruşinare! Adevărul este cu totul altul: orice politician, în special cel roman, s-a apucat de politică din interes, un interes exclusiv personal. Ambrose Bierce spune în “Dicţionarul diavolului” (1911): “Politica este o încăierere între interese, mascată ca o competiţie între principii, conducerea treburilor publice în interes personal”. Ei, tocmai aici voiam să vă aduc, legat de subiectul prezentului eseu, şi anume la gândul ascuns, făţărnicia, ipocrizia omului în general şi a politicianului român în special!  
 
Nu există om mai făţarnic şi mai ipocrit în ţara noastră decât politicianul! Politicianul român este o specie umană degenerată care a înlocuit fapta cu vorba. Octavian Goga spunea într-un articol politic: “Nu cunosc o mai mare greşeală pentru soarta unui neam, decât înlocuirea faptei cu vorbe. Vorbe şi iarăşi vorbe…, iată patima neamului meu!”. Grav este faptul că orice român, fiind el “expert” în cel puţin două domenii – sport şi politică, a ajuns să ia drept model de realizare în viaţă două caregorii de indivizi: politicienii şi vedetele TV, semianalfabete şi puţin îmbrăcate (dacă stau să mă gândesc bine, şi mulţi politiceni sunt la fel: semianalfabeţi – uitaţi-vă numai cum vorbesc unii dintre ei, şi puţin îmbrăcaţi… intelectual şi profesional). Iată cum, spusele lui Octavian Goga (cele de mai sus, dar şi altele) s-au adeverit deja!  
 
Şi s-a mai adeverit şi ce am spus eu prin 1987. Eram şeful Colectivului “Cercetare PVC şi Copolimeri”, din cadrul Centrului de Cercetări Râmnicu Vâlcea, şi tocmai aflasem de la Radio “Europa liberă” că la Braşov, muncitorii se revoltaseră împotriva regimului ceauşist. Revoltat la rândul meu, am început să afişez pe un perete al biroului meu de la Secţia “PVC I” a Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea (binecunoscutul “Oltchim”, cel de care s-a ales praful “graţie”… conducerii “înţelepte” a unui… “roib”, care s-a dovedit a fi o jignire pentru roibii reali, cabalinele respective), diverse citate celebre despre inteligenţă şi prostie, profesionalism şi incompetenţă, politică şi politicieni. Primul dintre ele a fost Principiul lui Peter, despre care am amintit mai sus. Nu l-am reprodus exact, ci am înlocuit corolarul cu “Dezastrul începe atunci când acest nivel este atins venind la putere!” şi l-am semnat “Marian Pătraşcu – parafrază la Principiul lui Peter”. Bineînţeles că am avut (din nou) de-a face cu securistul şef pe combinat, maiorul Victor Popescu, fie-i ţărâna uşoară, căci puteam înfunda puşcăria de zeci de ori dacă nu ar fi fost el, un tip inteligent, inginer electrotehnist la bază şi pictor foarte apreciat, care, după fiecare turnătorie la adresa mea, mă convoca la biroul lui de la etajul VI al pavilionului central unde mă “prelucra”… Nu, să nu vă gândiţi că mă prelucra “miliţieneşte”, ci… “din gură”; unde mai pui că aproape de fiecare dată mă servea cu un Kent şi un coniac bun (a fost o singură excepţie de la acest… “ritual” – atunci când am vrut să demisionez din PCR fiindcă-mi înfometa copiii, nu găseam lapte pentru ei). Paradoxal, în aceste întâlniri ne spuneam unul altuia lucruri pentru care, dacă s-ar fi ştiut, am fi înfundat amândoi puşcăria, vorba lui Vasile Ghica (“Surâsuri migdalate”, 1989): “Mulţi dintre cei care-şi depăşesc epoca, o aşteaptă la răcoare!”. Să nu credeţi că mă bucur că am avut dreptate în legătură cu dezastrul produs de politicienii care, ajunşi la putere, şi-au atins nivelul lor de incompetenţă, iar asta fie numai şi pentru faptul că “cei care prorocesc nenorociri rămân întotdeauna oameni de nesuferit şi devin şi mai de nesuferit dacă spusele lor se adeveresc!” (Robert de la Cizeranne). De altfel, părerea cvasiunanim proastă despre politicieni a generat chiar şi un anumit folclor, exemplul cel mai semnificativ fiind următorul citat, al cărui autor este necunoscut: “Politicienii sunt ca scutecele: şi ei necesită schimbarea frecventă din exact aceleaşi motive!”.  
 
Încercând acum o generalizare sintetică a celor prezentate mai sus, eu cred că unitatea vectorială (mărime-direcţie-sens) între gândul, vorba şi fapta unui om şi care să fie pusă exclusiv în facerea binelui (a ceea ce trebuie, a ceea ce se cade), este esenţială pentru ca el să lase ceva durabil în urma sa după moarte. Desigur, aceeaşi unitate între gândul, vorba şi fapta unui om poate avea şi urmări nefaste, distrugătoare, depinde ce gândim şi, mai ales, cum gândim. Aţi sesizat cumva că viaţa noastră numărul 3 apare foarte frecvent sub formele cele mai diferite? Păi, haideţi să ne gândim, căci acest fapt eu cred că nu este deloc întâmplător. Am amintit deja „triada” gând-vorbă-faptă. Trei sunt stările de agregare ale materiei: solidă, lichidă şi gazoasă. Pentru ca un corp solid să se afle în echilibru sunt necesare minim trei puncte de sprijin. Observaţia este valabilă chiar şi pentru fiinţele bipede, caz în care “rolul” celui de-al treilea punct de sprijin este preluat de receptorul de la nivelul urechii interne, care oferă creierului informaţii despre poziţia fiinţei respective în spaţiu, asigurându-i echilibrul. Spaţiul este tridimensional, există trei axe de coordnate, iar poziţia unui punct în spaţiu (faţă de aceste axe) se indică prin trei valori (coordinate) – x, y şi z. Trei sunt etapele vieţii noastre: copilăria, maturitatea şi bătrâneţea. Trei sunt generaţiile care, în mod obişnuit, pot coexista: copiii, părinţii şi bunicii. Trei sunt evenimentele majore din existenţa oricărui om: concepţia, naşterea şi moartea. Trei sunt evenimentele religioase majore din viaţa omului: botezul, cununia şi înmormântarea. În fine, triada cea mai importantă este, fără îndoială, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, adică Sfânta Treime, a cărei unitate este perfectă. Triada gând-vorbă-faptă, caracteristică speciei umane este, putem uşor constata, cea mai plină de impefecţiuni. La început şi această triadă a fost perfectă. Cine a stricat-o? Desigur, omul! Cum? Prin neascultare! De unde vine neascultarea? Din mândrie! Iar acest păcat l-a pierdut pe Lucifer! Aici “se închide cercul”!  
 
Noi, oamenii, nu realizăm cât de important este cuvântul. Amintiţi-vă însă de Evanghelia după Ioan: “La început a fost Cuvântul… etc”. Aşadar, există Cuvântul care zideşte şi cuvântul care distruge, iar acesta din urmă este “invenţia” omului, el se face vinovat de inversarea calităţii Cuvântului dumnezeiesc, ziditor, în cuvântul omenesc, distrugător! Precizare: aici cuvântul include şi gândul, care nu este altceva decât cuvântul nerostit (căci gândim în cuvinte), iar consecinţa acestui “binom” şi “unitate” în acelaşi timp, este tocmai ceea ce numim realitate (infăptuire, realizare, fapt împlinit). Dacă Dumnezeu a creat lumea după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a crea prin Cuvânt ca şi Dumnezeu, dar şi prin alt cuvânt cum adeseori face omul, fiindcă a denaturant sensul inţial al Cuvântului. Noi habar nu avem ce mare putere ne-a dat Dumnezeu odată cu putinţa de a vorbi (şi gândi), de a rosti cuvinte, nici nu ne dăm seama că, permanent, noi ne creăm pe noi înşine şi devenim exact ceea ce credem că suntem! Ca orice putere creatoare, reaua folosinţă a cuvântului poate crea iadul pe pământ.  
 
Cuvântul poate fi folosit şi ca armă, fiind chiar cea mai cea mai teribilă şi mai puternică dintre toate armele pe care le-a inventat omul, deoarece cuvântul rău, nepotrivit, poate să distrugă fără a lăsa urme. Atacându-ne în permanenţă prin cuvinte (şi gânduri rele), nici nu realizăm că, de fapt, ne omorâm unul pe altul în mod sistematic. De exemplu, o practică rea, deşi aparent inofensivă, devenită din păcate o formă curentă de comunicare, şi am numit aici bârfa, este practic un act de magie neagră, deoarece este otravă pură, ea şi gândurile urâte pe care le generează reprezentând un frecvent traumatism aplicat omului la care ne-am gândit bârfindu-l. Cazul des întâlnit, dar nerecunoscut de noi, este autobârfa, adică atunci când gândim rău chiar despre noi înşine, fapt care generează emoţii interioare extrem de toxice, cu urmări imprevizibile. Valabil este şi cazul invers, tot un fel de autobârfă este şi atunci când credem despre noi că suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cei mai harnici de pe faţa pământului când, de fapt, lucrurile nu stau deloc astfel.  
 
Ei bine, din acest punct de vedere, eu susţin că noi, românii suntem un popor bolnav, şi încă – un bolnav psihic cronic, şi ştiţi bine că un bolnav psihic nu va recunoaşte niciodată că este bolnav. Niciodată noi nu suntem vinovaţi de ceea ce ni se întâmplă rău, întotdeauna alţii sunt de vină, în general străinii, noi suntem harnici, frumoşi şi deştepţi, nu! – cei mai harnici, cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi de pe faţa pământului, ce să facem însă dacă alţii ne vor răul? “Învinium de nenorocirile noastre soarele luna şi stelele, o admirabilă diversiune al cărei autor este omul!” – spunea pe bună dreptate Grey Owl, un englez, pretins indian ojibways, soţ şi tată renegat, dar scriitor admirabil (“Oameni şi animale”). Noi nu suntem în stare a ne recunoaşte defectele şi a căuta să ni le remediem, nu suntem în stare să înţelegem că dacă cineva îşi bate joc de noi o face pentru că poate şi pentru că are de cine îşi bate joc, iar pentru asta numai noi suntem vinovaţi. Ideea (gândul) că noi, românii, suntem “cei mai…” este una cvasinaţională şi, în acelaşi timp, lipsită de orice fundament real, un tip de mândrie prostească, ridicolă (“Capra moare de râie, dar…!”; a se vedea apoi şi apelul nostru permanent la istoria veche, la măreţia strămoşilor noştri, fără însă a şi recunoaşte “ce am fost şi ce am ajuns…”). Urmează însă imediat, ideea (contragândul) că, deşi noi suntem grozavi, extraordinari şi nemaipomeniţi, suntem în halul în care suntem numai pentru că străinii ne vor nouă răul! Întrebare: ce constatăm că s-a materializat deja: gândul sau contragândul? Haideţi să vedem! Suntem noi colonie americană? Suntem! Suntem noi consideraţi membri de mâna a doua ai Uniunii Europene, ruda săracă a statelor cu adevărat democratice şi unde domnia legii este mai presus de orice? Suntem! A fost vreun război în România şi noi nu ştim pentru ca azi să constatăm că nu mai avem flotă, industrie chimică, metalurgică etc., că nu mai suntem stăpâni pe aproape nicio resursă naturală (petrol, gaze, minereuri metalifere, păduri etc.) şi pe nicio infrastructură de transport (electricitate, gaze, căi ferate) etc.? Nu! Atunci, cine sunt vânzătorii de ţară? Străinii? Nu! Vânzătorii de ţară suntem chiar noi, românii, prin “reprezentanţii” noştri – lichelele şi secăturile de politicieni pe-o mână cu manageri “de succes” gen Constantin Roibu de la OLTCHIM! “Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contabandişti… Nu ne prăbuşim din cauza numărului duşmanului, nici din cauza armamentului său, boala o avem în suflet: este o înfricoşătoare epidemie de meningită morală… Piramida noastră socială este morbidă: vârful - bolnav de sifilis, baza – de pelagră” (Octavian Goga). C. V. Tudor, pe care niciodată nu l-am agreeat, a spus totuşi cândva un mare adevăr: “Fibra trădării face parte din constituţia fizică a poporului român! Toţi marii conducători ai românilor au pierit prin trădare!”. Dacă vom continua cu mentalitatea noastră mioritică, tot prin trădare va pieri şi România, în cele din urmă!  
Mentalitatea noastră a fost şi a rămas o mentalitate de slugă: aceasta îşi urăşte din toţi rărunchii stăpânul şi-l fură de câte ori are ocazia (apropo, se spunea, imediat după intrarea României în UE, că noi nu accesăm fonduri europene fiindcă din acelea nu se poate fura; în scurt timp după aceea noi, românii, am demonstrat că chiar şi din acelea se poate fura!), dar în prezenţa lui, a stăpânului, coloana vertebrală a slugii “are consistenţa fecalei” (Horia Roman Patapievici – Doamne, ce l-am mai înjurat şi-l mai înjurăm încă pentru această “blasfemie”; să nu cumva să credeţi că mie-mi convine să fiu băgat în aceeaşi oală cu conaţionalii mei lipsiţi de demnitate şi curaj, fapt evidenţiat de H. R. Patapievici, este drept, în mod foarte dur, dar nicidecum neadevărat!). Uitaţi-vă numai la ceea ce se întâmplă astăzi în societatea românească şi, dacă sunteţi cât de cât logici, îmi veţi da dreptate. Desigur, ca de obicei, unii mă vor înjura, ca atunci când am spus că singurul mesaj valabil al baladei “Mioriţa” este acela că două treimi din poporul roman sunt formate din hoţi şi criminali şi o treime din proşti/victime, desigur cu excepţiile de rigoare care nu fac decât să întărească regula!; dar asta, nu este problema mea, ci – a lor, însă ei nu-şi dau seama de asta…  
 
Arareori noi, oamenii, suntem preocupaţi de concordanţa între gândul ce-l gândim, vorba ce-o vorbim şi fapta ce-o înfăptuim. Cred că situaţia cea mai gravă este atunci când una gândim, alta vorbim şi alta facem. În mod normal, fapta noastră dezvăluie gândul nostru, chiar dacă el este unul ascuns. “Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple!” – este o vorbă românească plină de înţelepciune. Dacă tot timpul vei avea în minte numai gânduri rele, indiferent de ce tip concret, de la ură şi răzbunare, până la autodetestare, în cele din urmă – rău vei afla! Dacă, în schimb, vei avea în minte numai gânduri bune, de la iertare şi până la facerea de bine semenilor tăi, atunci – bine vei afla!  
 
Iată în acest sens o întâmplare autentică, extrasă din acelaşi documentar despre apă la care m-am referit deja. Pe la mijlocul anilor ’50 într-un laborator militar secret din Asia de Sud-Est, care se ocupa cu dezvoltarea armelor de distrugere în masă, mai mulţi savanţi şi cercetători discutau despre o nouă generaţie de arme biologice foarte puternică. La un moment dat tuturor li s-a făcut brusc rău şi au fost duşi la spital unde s-a constatat că prezentau simptome de intoxicaţie alimentară severă. Savanţii, deveniţi pe neaşteptate pacienţi, nu consumaseră nimic, cu excepţia apei care s-a aflat în permanenţă pe masă în faţa lor şi care ulterior a fost testată amănunţit fără a se identifica vreun aditiv dăunător. Atunci nu s-a putut stabili cauza îmbolnăvirii acelor savanţi raportul medical având următoarea concluzie: ”Otrăvire cauzată de apa obişnuită”. După 20 de ani s-a înţeles că apa, leagănul vieţii, reacţionase la tentativa savanţilor de a crea ceva distrugător pentru viaţă, otrăvindu-i pur şi simplu! Şi încă ceva: dacă apa reacţionează la gândurile omului, noi de ce nu reacţionăm corespunzător la ceea ce suntem supuşi? Cât de idiot poate fi un om, fie el şi ciobanul mioritic, pentru ca, aflând că urmează să fie ucis, el să nu facă altceva decât să se vaicăre? Literaţii să nu mă ia cu sensurile înalte ala acestei creaţii populare căci, ea nu decât un exemplu din multe altele care arată căt de bine ne pricepem noi, românii, la a ne da cu stângu’-n dreptu’, la a ne tăia singuri craca de sub picioare! Mai mult, eu susţin că chiar ceea ce indică această baladă s-a materializat cu vârf şi îndesat! Dar cine să priceapă?...  
 
Suntem martorii unui val de tentative de suicid şi sinucideri fără precedent în istoria României. Mulţi semeni de-ai noştri nu reuşesc să facă faţă permanentului ”stress” provocat de nesiguranţa zilei de mâine şi ajung la ”soluţia” sinuciderii. Evident, este o soluţie total greşită! Cum s-a ajuns aici? Simplu! Mulţi dintre concetăţenii noştri, pe fondul unor grave defecte de moralitate şi caracter, care s-au tot cronicizat de-a lungul timpului, au înţeles libertatea câştigată după decembrie 1989, ca fiind dreptul lor de a face ce vor. Or, esenţa libertăţii constă în dreptul fiecăruia dintre noi de a nu face ceea ce nu vrem! Liber nu poţi fi fără autocenzură, fără conştiinţa că nu poţi depăşi nişte limite, dincolo de care vei afecta libertatea semenilor tăi. ”Liber nu poate fi decât cel înrobit de Dumnezeu!” – spunea, pe bună dreptate Petre Ţuţea. Adăugaţi la spusele lui Petre Ţuţea deviza creştin-monarhistă ”Nihil sine Deo!” (Nimic fără Dumnezeu!) şi veţi avea imaginea a ceea ce înseamnă libertatea cu adevărat. Gândurile rele nu sunt de la Dumnezeu, iar faptele pe care le determină aceste rânduri nu pot fi săvârşite cu ajutorul lui Dumnezeu! De aceea ar fi bine ca, înainte de a gândi ceva şi de a acţiona în conformitate cu acel gând al nostru, să ne întrebăm dacă gândul şi, respectiv, vorba şi fapta care îl vor urma sunt sau nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Totul depinde de noi, de alegerile pe care le facem. Alegem tot timpul, deşi de cele mai multe ori nu conştientizăm acest fapt. Să ne străduim dar, ca ceea ce ne este ”Da!”, ”Da!” să fie, iar ceea ce ne este ”Nu!”, ”Nu!” să fie! Să căutăm armonia în bine dintre gândurile, vorbele şi faptele noastre şi toate celelalte ni se vor adăuga nouă, cum spune Scriptura. Căci, suntem ceea ce alegem să fim! Iar a învinui pe altcineva de defectele noastre care se manifestă în acţiunile noastre, mi se pare cea mai mare laşitate!  
 
Referinţă Bibliografică:
GÂNDURI INSOMNIACE / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1619, Anul V, 07 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!