Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Pătrașcu         Publicat în: Ediţia nr. 1595 din 14 mai 2015        Toate Articolele Autorului

MĂRIAN FRÂNTU ŞI DETA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mărian Frântu era un vechi ilegalist devenit celebru nu numai în Grebleşti, ci şi în toată Loviştea pentru opoziţia sa curajoasă împotriva colectivizării, ceea ce nu era deloc conformă cu linia partidului în care se înscrisese încă dinainte de război. Înalt, slab dar vânjos, brunet, cu privirea întunecată şi pătrunzătoare, purta plete şi barbă lungă până la brâu. Umbla vara îmbrăcat într-o pelerină neagră, lungă până la călcâie, iar iarna – într-un palton la fel, fiind însoţit în permanenţă de doi câini-lup. Tăcut şi solitar, nu dormea vara acasă, ci undeva pe malul Oltului, unde avea un teren pe care-l cultiva cu porumb şi legume. Acolo, la Cânşor, era reşedinţa lui de vară, o colibă din lemne acoperită cu carton gudronat. Îşi făcea mâncare în cutii de conserve goale pe o vatră improvizată, folosind apă chiar din Olt, pe care o şi bea, ceea ce era pentru consăteni de mare mirare cum de nu se îmbolnăvea. Uneori da la peşte cu plaşca, intrând în apă până la brâu, nu se-ncurca el cu undiţa. Alteori îi ajuta pe cei care prindeau peşte clandestin cu hălăul: Buzărnea, Ion Frântu – zis Râpu, Dinu Fetelea – zis Rancotă sau Laie Fetelea – zis Puvneci. Se pricepea la vâslit şi conducea cu dibăcie luntrea pe firul apei, mai primea şi el câte un peşte, cel mai mult îi plăcea somnul, pe atunci era plin Oltul de el.  
 
Mărian Frântu susţinea că stătuse cu Gheorghiu-Dej în aceeaşi celulă în lagărul de la Târgu-Jiu, de unde au evadat înainte de 23 august 1944, ajutaţi de ţărănişti şi de preotul Ioan Marina, viitorul patriarh, pe atunci – paroh al bisericii „Sfântul Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea. De asemenea, el mai susţinea că rămăseseră prieteni şi că avea oricând uşa deschisă la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Lucrurile astea erau greu de crezut atunci, dar, peste ani, ele s-au dovedit a fi adevărate. La neîncrederea aceasta în spusele lui Mărian Frântu – ,,auz’ colo, Mărian Frântu şî pretin cu Gheorghiu-Dej, s-o crează mutu’!” – contribuise, e drept, şi faptul că nu insista absolut deloc să fie crezut; de altfel, el însuşi amintea destul de rar despre acea perioadă din viaţa lui, nu era omul care să se bată cu pumnul în piept că, vezi Doamne, era pretin cu preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, ce mai, cu ditamai şeful statului! Pe de altă parte, Mărian Frântu fusese încadrat fără drept de apel de către consătenii de vază, ale căror păreri contau pentru tot restul satului, în categoria prăpădiţilor, deoarece, una la mână – era ilegalist şi, doi la mână – se purta ca un zbir cu propria-i familie care, în cele din urmă, l-a şi renegat, iar el a ajuns să ducă o viaţă solitară şi chiar promiscuă.  
 
Despre perioada detenţiei alături de Gheorghiu-Dej şi cum au evadat ei în 1944 şi au stat ascunşi o zi şi-o noapte la preotul Ioan Marina, viitorul patriarh, după care au plecat la Bucureşti „ca să facă 23 August”, povestea, aşa cum am spus, arareori; pentru asta, trebuia să i se dezlege limba cu câteva ciocane de ţuică la MAT, cârciuma oficială sau la Trocărel, un om scund şi bolnăvicios care-şi transforma seara casa în cârciumă clandestină, se-nţelege, vânzând ţuică luată de prin Lovişte pe nimica toată fiindcă el o cumpăra en gros. Fireşte, nu era crezut decât de foarte puţini, cei mai mulţi dintre cei care-l ascultau povestind, oameni cu scaun la cap, îi spuneau că bate câmpii:  
 
– Hă, hă, hă, Mărian Frântu şî pretin cu Gheorghiu-Dej şî cu patriarhu’, s-o crează mu- tu’! – făcea Gogu Aslău, zis Gogu Pioresii.  
 
– Bine, bă, păi tu ne iei pă noi de fraieri? – sărea cu gura pe el şi Gore Fetelea.  
 
– Bă, dacă ie aşa cum spui tu, atuncea de ce dracu’ n-îi fi ajuns şî tu pân’ Comitetu’ Central, sau barim ceva şăf pă la regiune? Nici la raion n-ai fost în stare să te aciuiez’, cum au făcut-o alţî măi proşti ca tine! – îl judeca la rândul lui Rancotă.  
 
Gheorghe Iacobescu, zis Bicosu, care se dăduse cu partidul, primind chiar şi o slujbă importantă – era ditamai preşedintele Cooperaţiei de Consum pe comună –, îi lua apărarea lui Mărian Frântu:  
 
– Lăsaţî-l bă, în pace, nu vă gândiţ’ şî voi cât a suferit iel în ilegalitate?  
 
– A suferit pă dracu’! Atuncea când ieu luptam la Cotu’ Donuli, el stătea bine mersî în puşcărie, pă masă şî casă di la Antonescu! – se burzuluia Niţă Mandea, zis Ţambalagiu’ popii, era cântăreţ bisericesc.  
 
– Eheee, să fi stat el în prizonerat aproape unşpe ani, cum am stat eu în Danbaş, la ruş’, care ne munceau în mină, cel puţin dooşpe ore pă zî, de ne dehulau, leşânaţ’ de foame şî ţapeni de frig… mama lor de muscali! – întărea şi Mitică Teodorescu, zis Căţea, privind trist, în gol, la amintirea celor petrecute din 1941, când căzuse prizonier, şi până în 1951, când a fost eliberat. Se uita apoi cu milă la Mărian Frântu, ştiindu-l comunist din ilegalitate, şi se tot întreba dacă acesta ar fi putut omorî cu sânge rece, aşa cum văzuse el făcând pe cei pe care îi numea pandurii români, de fapt – prizonieri români, cărora sovieticii le promiseseră slujbe bune în ţară după eliberare, iar ei acceptaseră să facă parte din plutoanele de execuţie care lichidau cu precădere prizonieri germani.  
 
Unchiul meu, tata Laie Şchiopu, care fusese legionar şi chiar şef de cuib, îl înjura printre dinţi, şoptit, dar apăsat, aşa ca pentru sine, gata parcă să-l strângă de gât pe Mărian Frântu:  
 
– H’re-al draculi să fii tu, cu comuniştii tăi cu tot!  
 
Nu mulţi aveau curajul să înjure regimul pe atunci, chiar şi în şoaptă, de obicei, erai imediat turnat la Securitate. Turnătorii se cunoşteau însă şi se temeau de tata Laie, care fusese anchetat de Securitate de nenumărate ori, ba chiar făcuse şi puşcărie în două rânduri – la Aiud şi la Piteşti, în total şapte ani bătuţi pe muchie dar tot nu se-nvăţase minte, fier rău, de!...  
 
Atunci când se stârneau asemenea dispute în jurul lui, Mărian Frântu nu mai punea şi el gaz pă foc; dădea a lehamite din mână şi, târşindu-şi picioarele, pleca semeţ, cu capul sus, pieptul înainte şi cu pelerina neagră înfoindu-i-se pe la poale:  
 
– Ce ştiţ’ voi? Habar n-aveţ’!  
 
Şi totuşi, un fapt era de necontestat în legătură cu Mărian Frântu: din mare comunist ilegalist ce fusese, devenise un duşman neîmpăcat al colectivizării. La MAT, la horă, duminica în drum, unde lumea se aduna la taclale, chiar şi în biserică după slujbă, Mărian Frântu îndemna lumea să nu se înscrie în colectiv, să aibă curaj şi să înfrunte comisia de colectivizare condusă de unul de la raion – Udeci, omul partidului, căruia lumea, văzându-l bântuind zi şi noapte prin sat, îi striga de departe:  
 
– Huo de-ciii!  
 
Paradoxal, într-o vreme în care alţi oameni erau anchetaţi – se-nţelege, în urma unor turnă-torii ordinare –, că au ascultat „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”, că au înjurat partidul sau chiar că au cântat „Deşteaptă-te române!”, Mărian Frântu nu a păţit nimic. Ba, la un moment dat, s-a răspândit în sat zvonul că, exasperat fiind de insistenţele şi ameninţările lui Udeci şi ale trepăduşilor care-l însoţeau, Mărian Frântu s-ar fi dus la Bucureşti în audienţă la Gheorghiu-Dej, unde, fără prea multă introducere, i-ar fi spus acestuia hotărât:  
 
– Bă, Ghiţă, tu la mine-n sat nu faci colectiv, ai înţăles?  
 
– Bine, Măriene, nu fac, linişteşte-te! – i-ar fi răspuns Gheorghiu-Dej.  
 
Apoi, cică, l-a ospătat, i-a dat nişte bani de buzunar şi l-a trimis la gară cu un automobil al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român… Or fi fost, n-or fi fost toate astea adevărate..., cert este faptul că, până la urmă, în Grebleşti nu s-a făcut colectiv. Asta, în vreme ce în satul vecin, Boişoara, s-a făcut; ba, s-a făcut chiar şi în Câineni de Vâlcea, sat redenumit Câinenii Mari după reorganizarea administrativă din 1968, dar nu chiar colectiv, ci întovărăşire, cu doar două suprafeţe arabile: prima situată pe Malu’ Podului, iar cealaltă – tocmai în… comuna învecinată, Racoviţa, în Câmpu’ Sărăcineştilor.  
 
Pe de altă parte, Mărian Frântu eşuase lamentabil ca soţ şi tată, fiind renegat de toţi ai lui. De multe ori, câte o nevastă supărată pe bărbatul ei, îi mai strigă şi astăzi, furioasă:  
 
– Tu nu ieşti om, mă, ieşti drac, paică te-ar fi făcut Mărian Frântu!  
 
Mai mult, chiar maică-mii îi intrase în cap că taică-meu fusese făcut chiar aşa – cu Mărian Frântu, ce mai! Bineînţeles că, de câte ori auzea această remarcă din meliţa ei, pe taică-meu îl apucau pandaliile. Nu-l deranja atât faptul că Mărian Frântu i-ar fi putut fii tată, ci faptul că nevastă-sa îndrăznea s-o facă pe maică-sa, Chirculeasa, curvă! În orice caz, aşa cum am arătat, Mărian Frântu fusese irevocabil trecut în categoria prăpădiţilor de către oamenii de frunte ai satului, căci numai un prăpădit putea fi comunist şi se purta atât de rău cu nevasta şi cu copiii! Se uita totuşi că, spre deosebire de oportuniştii care se înscriseseră în partid după venirea comuniştilor la putere, Mărian Frântu o făcuse când partidul era în ilegalitate, deci din convingere cum ar veni şi nu pentru avantaje personale, aşa cum o făcuseră ceilalţi…  
 
În ceea ce mă priveşte, l-am cunoscut pe Mărian Frântu ca pe un tip dur, foarte stăpân pe sine, şi de aceea îl admiram foarte mult. O singură dată l-am văzut plângând: la moartea lui Gheorghiu-Dej, atunci când el a hotărât în mod irevocabil şi se pare că nu fără temei:  
 
– Ruşî l-au omărât!  
 
Mai mult, peste ani şi ani, când Mărian Frântu era de mult oale şi ulcele, aveam să descopăr că tot ce spunea el pe atunci era adevărat. Se întâmpla asta la comemorarea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a Patriarhului Iustinian, care în perioada 1932-1947 fusese preot-paroh la biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea şi militant ţărănist. Evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu a fost pusă la cale de către ţărănişti, pentru ca acesta să participe la actul de la 23 August 1944 în calitate de şef al Partidului Comunist. Forţaţi de împrejurări – maşina cu care se deplasau făcuse pană de cauciuc, iar reparaţia nu putea fi făcută decât în Râmnicu Vâlcea, deşi iniţial nu fusese prevăzut să treacă pe aici –, fugarii şi însoţitorii lor, fruntaşi ţărănişti din Gorj şi Vâlcea, au stat ascunşi în clopotniţa bisericii ,,Sf. Gheorghe” până ce s-a remediat pana. Cel care şi-a asumat protecţia lor a fost preotul-paroh Ioan Marina, militant ţărănist şi viitor patriarh sub numele de Iustinian care, datorită protecţiei de care s-a bucurat din partea lui Gheorghiu-Dej, a fost poreclit ,,patriarhul roşu”, pe nedrept, totuşi, ţinând seama că a condus Biserica Ortodoxă Română într-o perioadă foarte grea, de impunere a ateismului, reuşind totuşi cu tact şi înţelepciune să evite dezastrul suferit de ortodoxie în URSS şi, chiar mai mult de atât – să protejeze clerul şi lăcaşele de cult şi să construiască altele noi, dar pe care Ceauşescu, în paranoia lui, a început să le dărâme... De altfel, propria-i moarte a fost determinată de chiar dezastrul produs bisericilor de cutremurul din martie 1977: tocmai ieşise din spital şi văzând, din maşina în care se deplasa, o mulţime de biserici în ruine, a exclamat la un moment dat:  
 
– Aiii, bisericile mele! – după care şi-a dat obştescul sfârşit...  
 
La sfârşitul anilor ’60, un zugrav năstruşnic l-a pictat pe Mărian Frântu pe unul din pereţii MAT-ului, călare pe un butoi şi cu o halbă de bere înspumată în mâna dreaptă, asemănarea fiind de-a dreptul izbitoare. Fascinat fiind încă din copilărie de acest personaj, în lucrarea ,,Monografia comunei Câineni – judeţul Vâlcea”, publicată în 2008 la Editura „Fortuna”, am inclus în albumul anexat o poză a lui Mărian Frântu făcută cu vreo cinci ani înainte de moartea sa. Poza în sine este fascinantă, dar, vă asigur, personajul ca atare a fost în realitate şi mai şi!...  
 
Ei bine, Mărian Frântu şi cei doi câini-lup ai lui erau unii dintre clienţii pe care Deta, căţeluşa pe care o aveam noi atunci, nu-i suporta de nicio culoare. Era o căţea de talie mai degrabă mică, avea părul lăţos şi alb cu pete negre pe alocuri, de parcă cineva o stropise cu vopsea neagră. În plus, ochii îi erau înconjuraţi de două zone concentrice, cea din interior mai îngustă şi de culoare albă, cea din exterior ceva mai lată şi de culoare neagră, iar cele două cercuri negre erau unite între ele de un V întors şi de aceeaşi culoare neagră, încât dădea impresia că Deta purta… ochelari. Din acelaşi motiv, căţeluşa noastră avea şi o privire ciudată, care-i dădea un aer de mare seriozitate. Fusese salvată de mine din mâinile vecinului nostru, Ion Mandea, zis Lisaveta, care se ducea să o arunce în Boia alături de alte trei surori ale ei de curând fătate, el nu oprise decât doi căţei, zicea că nu are ce face cu căţelele. Mi-a fost tare greu să aleg una dintre cele patru căţele condamnate la moarte, dar n-am avut încotro, taică-meu mi-a zis categoric: una şi atât! Am ales-o fiindcă-mi plăcuse părul ei alb cu pete negre şi, mai ales, privirea ei ciudată. Eu i-am dat numele Molda, dar tatăl meu i-a zis Lisaveta. În cele din urmă a prins numele dat de Angela, sora mea mai mică decât mine cu 14 ani, era… decreţel, de! şi care la doi anişori câţi avea atunci nu putea să pronunţe Lisaveta, ci ea i-a zis mai simplu – Deta. Deta îşi manifesta aversiunea faţă de Mărian Frântu şi câinii săi lupi într-un mod cu totul aparte, care mă făcea de fiecare dată să mă întreb de unde Dumnezeu provenea şi, ceea ce mă enerva tot de fiecare dată, era faptul că nu-i găseam nici o explicaţie; până la urmă, am tras concluzia că pur şi simplu nu-i plăceau cum arată şi de aceea i se punea pata pe ei.  
 
Aşadar, de fiecare dată când Deta îl vedea pe Mărian Frântu flancat de cei doi câini-lup de care era tare mândru, se ascundea să n-o vadă aceştia, cel mai adesea sub podişca din faţa casei, ai fi crezut că-i era tare frică de ei… Nimic mai fals! Deta aştepta ascunsă până treceau de ea, după care se apropia tiptil, se plasa strategic în spatele lor şi, la momentul oportun, îşi lua avânt şi-i sărea lui Mărian Frântu drept în spinare; în acel moment, cei doi câini-lup o rupeau la fugă, mâncând pământul în faţa stăpânului lor! Bietul Mărian Frântu!... Pe de o parte, mi-era milă de el pentru situaţia jenantă în care-l punea căţeaua noastră, iar pe de altă parte, aceeaşi situaţie mă şi distra grozav. Tare se mai enerva omul atunci, şi nu pentru că javra lu’ Mărian Chircuţ îi sărea în spate, ci că ditamai câinii-lup, cu care el se mândrea nevoie mare, fugeau de ea ca nişte laşi. Ilegalistul ajunsese să poarte cu el un ciomag ciobănesc de corn şi se tot uita în toate părţile când trecea prin faţa casei noastre, dar nu ştiu cum se făcea că Deta îl păcălea de fiecare dată: atunci când răsufla uşurat, crezând că a scăpat, hop! – se şi trezea cu ea-n spinare. Şi uite-aşa, Deta noastră ajunsese celebră în sat datorită acestui comportament cu totul ciudat al ei. Mai avea ea, e drept câţiva "clienţi" pe care nu-i putea suferi, dar cu nici unii nu se comporta aşa cum o făcea cu Mărian Frântu şi cei doi câini-lup ai săi…  
 
Deta a murit în 1975 călcată de o maşină la puţin timp după ce împlinise 8 ani...  
 
Referinţă Bibliografică:
MĂRIAN FRÂNTU ŞI DETA / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1595, Anul V, 14 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!