Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



CĂINŢA HOŢULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CĂINŢA HOŢULUI  
 
Anul în care Marinică începuse să înveţe la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Râmnicu Vâlcea, fusese unul bun pentru cartofi, aceştia fiind singurul produs agricol care mai prisosea prin gospodăriile loviştenilor şi care-i ajuta pe oameni, mai ales pe cei care nu aveau servicii, să mai scoată un ban în plus. Cei mai mulţi angajaţi erau la CFR în staţia Sibiu. Printre ei era şi Mărian, făcuse cu vreo doi ani în urmă „şcoala de gradu’ doi” la Braşov şi avansase de la revizor de ace la şef de manevră. Pe la mijlocul lunii octombrie a anului aceluia în care se făcuseră mulţi cartofi, Mărian a adus-o pe Oara în piaţa oraşului cu cinci saci de cartofi pentru a-i vinde. A instalat-o în piaţă, i-a închiriat un cântar şi pe la ora 9 era gata să plece, până seara nu mai avea tren, i-a spus nevestei că o să ia o ocazie din Nord. Înainte de a pleca, Oara i-a dat ultimele instrucţiuni:  
 
– Spune-i mamii să aibă grijă p-acas’ cât eşti tu la servici, să nu lase viţălu’ să sugă prea mult, fata să n-o lase de capu’ ei, poate cade şî nu măi merge curân’ în picioare, eu nu ştiu cât oi sta p-aci. Şî vez’, desară să te-mbeţ’ ca porcu’, poate nu te trezăşti mâine dimineaţă să te duci la servici!  
 
Ei, da, aveau o fetiţă mică, abia dacă împlinise zece luni, Ana-Angela o chema, Marinică i-a ales numele, era… decreţel, de! Mărian nu i-a mai zis nimic nevesti-si, i-a aruncat doar o privire închiondorată şi a plecat, bucuros că scăpase de gura ei. Bineînţeles că, abia ieşit în Calea lui Traian, a traversat-o glonţ şi a intrat repede la „Doi cocoşi”, unde a dat iute pe gât vreo două sute de ţuică „Două prune”, căreia, peste câţiva ani, toată lumea avea să-i spună „Ochii lui Dobrin”. Şi, pentru că acolo i s-a făcut poftă – de la miros, de la ţuica băută – a înfulecat şi nişte mici. În drum spre ieşirea din oraş, în Nord – „La Mazilu”, n-a rezistat şi şi-a „făcut plinul” cu încă o sută de grame din viitoarea ţuică „Ochii lui Dobrin”.  
 
Până seara, Oara a vândut trei din cei cinci saci de cartofi. În toată piaţa mai era un singur negustor de cartofi, dar ai lui nu se comparau cu ai ei. La început, i-a dat cu 1 leu şi 50 de bani kilogramul, dar, văzând că „merge”, a prins un moment când nu avea niciun client şi a ridicat preţul la 2 lei, ceea ce, pentru Râmnicu-Vâlcea, era un preţ foarte bun. Mulţumită de treaba făcută, seara a îmbucat ce adusese de acasă – un ou fiert, nişte carne de porc de la oală şi nişte caş – „asortate” cu un ardei gras şi două roşii primite pe câţiva cartofi de la o vecină de negustorie de pe lângă Caracal.  
 
A înnoptat acolo, în piaţă, lângă cei doi saci de cartofi, întinsă pe sacii goliţi şi învelindu-se cu o pătură adusă de-acasă, nu înainte însă de a-şi număra banii strânşi din vânzarea cartofilor. Făcuse aproape 500 de lei, bani pe care, după ce i-a mai numărat încă o dată, i-a legat bine într-o batistă mare şi i-a băgat în sân. A doua zi, la ora 5 fix, era în picioare. Vânzarea nu a mai mers la fel de bine ca în ziua precedentă, veniseră mulţi negustori cu cartofi, i-a vândut greu cu 1 leu şi 50 de bani kilogramul, noroc că avea cartofi frumoşi, toţi Gül-Babà. Printre cei care veniseră cu cartofi, era şi Dinu Sporiş, zis Îngeraşu, consătean cu ea. Stătea în vale, la Borcan, sub cimitir, lângă Boia, era socrul lui Ilă Teşcuţ, zis Borţosu’, vecinul lor. Cu chiu cu vai, până după prânz, i-a terminat de vândut pe toţi. Nu mai făcuse bani nici pe jumătate faţă de prima zi, dar – una peste alta – era mulţumită de afacere. S-a grăbit să-şi strângă bagajul, poate prindea trenul de trei după amiaza dar voia să se ducă şi la internat să-l vadă pe Marinică. A pus într-un sac gol ceilalţi saci goi, pătura şi alte haine groase cu care venise de acasă, apoi traista cu actele şi – mare greşeală! – cu banii legaţi în batistă, după ce a luat 50 de lei din ei pentru cumpărături şi pentru copil. A mai luat cu ea, într-o plasă, nişte nuci legate într-un batic vechi şi două borcane de câte „opt sute” învelite în ziare, unul – cu peşte marinat, celălalt – cu muşchi de porc în untură, nu se făcea să se ducă la băiat cu mâna goală!…  
 
– Nea Dine – a zis ea înainte de plecare, către Îngeraşu – las şî eu bagaju’ ăsta la tale aci, dau o fugă până la internat la fi-mi-o, să văz ce face, şî viu iute, nu stau mult, poate prinz şî eu trenu’ de trei.  
 
– Lasă-l, fă, Oară, am eu grijă de el, aci-l găsăşti, eu nu-i termin de dat nici mâine! – i-a răspuns Îngeraşu.  
 
Oara a plecat, luând cu ea şi cântarul, ca să-l predea. A alergat într-un suflet la internat, în strada Praporgescu, dar toţi elevii erau în sala de mese, mâncau de prânz. N-a îndrăznit să intre acolo, la demisol, unde pedagogul se plimba cu mâinile la spate printre rândurile de mese, făcând ordine, nici n-a trimis pe cineva să-l scoată pe băiat de acolo, „Lasă-l să mânce, i-o fi foame, săracu’!”, şi-a spus ea în gând. S-a aşezat pe o bancă din curtea internatului, sub un castan gros şi stufos. Era frumos, soare, cald, parcă nu era luna lu’ octombre, aşa cum chiar ea remarcase tot în gând… Din bătrânul castan picau, cu foşnet blând, frunze uscate şi, din când în când, castane mari şi lucioase, scoţând diferite sunete, în funcţie de locul în care cădeau: pământ negru, iarbă, pavaj, bănci, mese de lemn din faţa lor... Erau zgomote liniştitoare, Oara chiar aţipise. La un moment dat, a tresărit speriată. O castană tocmai îi căzuse în moalele capului. Nu s-a dezmeticit bine, că în curtea internatului a şi intrat o căruţă ciudată. Văzuse ea una la fel, într-un film la caravană, era unul cu Primul Război Mondial. Într-adevăr, căruţa aceea aducea mai mult a faeton. Era trasă de o iapă mare, ciolănoasă, cu copita cât capu’ de om– făcu ea repede comparaţia în gând. Pe capră, sus, stătea cocoţat un om slăbuţ, mic de statură şi tuciuriu la faţă, cu o pălărie soioasă dată pe ceafă, să tot fi avut vreo 50 de ani.  
 
După ce a oprit căruţa în faţa unui beci, acesta s-a dat sprinten jos şi a început să descarce nişte saci cu cartofi, unii înalţi şi înguşti, parcă erau nişte cârnaţi uriaşi, nu ca cei pe care-i foloseau ei, largi şi înalţi cât jumătate de stat de om şi care, plini cu cartofi, cântăreau peste 80 de kilograme, te rupeau de oase nu alta! „Tiii, ce samănă omu’ ăsta cu Burcan al nostru”, şi-a spus Oara în gând, privindu-l curioasă. Borcan era un ţigan românizat, cizmar la ei în sat, vecin cu Îngeraşu, sub cimitir. După ce a terminat de descărcat cartofii, omuleţul cel negricios a dat cu ochii de Oara:  
 
– Doamnă dragă, eu parcă te-aş cunoaşte de undeva!...  
 
– Mă nene, şî eu te-aş cunoaşte, da’ nu ştiu de un’ să te iau! În tot cazu’, tare măi sameni tale cu un ţâgan di pî la noi, unu’ Burcan, cizmar de stă cu soră-sa Chiva su’ cimitir, la Îngeraşu.  
 
– Păi, eu îs frate din doi cu Borcan ăla de zâci tălică, şî cu Chiva, am mai fost pi la ei, vez’, d-acolo ne cunoaştem. Da’ ce faci p-acilea?  
 
– Ia, am şî eu un băiat la liceu, aştept să iasă di la masă, stă aci în internat.  
 
– Ahaaa! Să n-ai grije, aici stă foarte bine. Da’ cum îl cheamă?  
 
– Marinică, adică... Pătraşcu Marian.  
 
– Nu-l ştiu, nu-l cunosc după nume.  
 
– Păi abia a început liceu’, e în clasa a noua, e unu’ slăbuţ care are un defect de mers, e din naştere.  
 
– Ahaaa, da, acuma-l ştiu, băiat bun, săracu’!  
 
Între timp, a ieşit şi Marinică din sala de mese aflată la demisol, îndreptîndu-se către Borcan cu mersul lui săltat, spastic şi întinzându-i mâna:  
 
– Ooo, să trăieşti nea Borcane, ce mai faci, dom’le?  
 
Marinică aflase deja că era frate cu Borcan, cizmarul de la ei din sat, şi cu Chiva.  
 
– Să trăieşti, tăticule, bine fac, cu Marghioala mea, car pentru voi... Da’ ia uită-te tu colo, pă banca aia! . . .  
 
Marinică a zărit-o îndată pe maică-sa sub castan, printre numeroşii elevi care ieşeau buluc din sala de mese. A alergat şontâcăind drept în braţele ei. Câteva secunde nu şi-au vorbit, dar mai apoi au început să curgă întrebările, şi dintr-o parte, şi din alta. Au povestit îndelung… Oara i-a dat apoi lui Marinică 25 de lei:  
 
– Ia, mamă, să ai şî tu de-un film, o prăjâtură şî un suc, o dată pă săptămână, de caiete, dacă-ţ’ măi trebe...  
 
Copilul a înhăţat bucuros banii şi i-a vârât iute în portmoneul scos din buzunarul de la piept al vestonului de elev:  
 
– Să trăieşti, mămico!, a spus el repezit şi a sărutat-o, tot aşa, pe obraz.  
 
Atunci, Oara a privit pentru prima dată ceasul şi a exclamat îngrozită:  
 
– Na, că nu mai prinz trenu’ de trei, nu măi ajung la timp în gară, trebe să rămâi la ăl de şapte!  
 
Apoi s-a liniştit şi, privindu-şi cu drag copilul, s-a hotărât pe loc:  
 
– Hai să te duc la cofetărie!  
 
– Mămico, de la internat nu se poate pleca aşa, cum vrea fiecare. Acum mergem la dulapurile noastre, ne luăm cărţile şi caietele pentru mâine şi mergem înapoi la liceu, la meditaţie. Nici dormitoarele nu sunt deschise, le descuie domnul pedagog abia diseară la nouă.  
 
– Păi voi nu vă hodiniţ’ deloc, toată zâua?  
 
– În principiu, n-avem voie, dar în sala de meditaţie mai aţipim şi noi cu capul pe bancă, atunci când domnul pedagog mai iese pe-afară.  
 
Oara s-a minunat de vorbirea copilului, parcă era altul, deşi plecase de-acasă de nici două luni. „Liceu’ ăsta trebe că e bun – şi-a spus în sinea ei – i-auz’: pe, şi, mai, în principiu, domnul pedagog; ce măi, aşa vorbesc numa’ domnii!”.  
 
– Ia, hai, arată-mi-l mie pă petagogu’ ăsta de zâci tu!  
 
S-au dus împreună pe holul internatului, unde erau înşirate dulapurile elevilor care plecaseră deja la meditaţie. Dintr-un birou din aproperea celuilalt capăt al holului, a ieşit îndată un tânăr brunet, înalt, cu alură sportivă.  
 
– Uite-l, uite-l, dânsul este domnul pedagog!, i l-a arătat Marinică maică-si.  
 
– Domnu’ petagog, domnu’ petagog! – a început Oara să strige din capătul celălalt al holului – lăsaţî-l pă copilu’ ăsta să vie-n oraş cu mine!  
 
– Dar dumneavoastră cine sunteţi? – a întrebat-o pedagogul.  
 
– Ia, mama lui, de, cine să fiu?!  
 
– Bine, îl las dar numai o oră, cel mai târziu la ora şaisprezece, să fie în sala de meditaţie. Vino în birou să-ţi dau bilet de voie – a mai adăugat pedagogul întorcându-se către Marinică.  
 
S-au dus la cofetărie pe Terasă, „La tanti Miţa”, lui i-a luat o prăjitură şi un suc – 2 lei şi 50 de bani în total, iar pentru ea a luat un covrig – 30 de bani…  
 
S-au despărţit pe la ora şaisprezece fără câteva minute, în curtea liceului. Cu cei 22 de lei rămaşi, Oara şi-a cumpărat stambă de-o fustă şi apoi s-a dus în piaţă, şi-a luat bagajul şi a plecat la gară, după ce i-a mulţumit lui Îngeraşu pentru că avusese grijă de el. Şi-a vizat permisul şi, după câteva minute, s-a suit în tren. A căutat un compartiment gol, cu lumină, şi-a scos cartea de rugăciuni şi a început să citească mulţumită, făcându-şi din când în când semnul crucii… Când a ajuns acasă – nenorocire! – banii erau de negăsit prin bagaj. Cine ştie ce i s-ar fi putut întâmpla dacă Mărian nu era acasă:  
 
– Lasă, fă, Oară, nu ne fac pă noi şapte sute de lei, îi facem noi la loc! Ce, vrei să mori de inimă, ce ţ-ă? Dă-i draculi de bani, noi să fim sănătoş’!  
 
Oara s-a perpelit în pat toată noaptea. Dimineaţa s-a mai liniştit – ştia ce are de făcut! În următoarele trei zile, n-a lăsat din mână cartea de rugăciuni, s-a rugat fierbinte, fără urmă de duşmănie sau făţărnicie, pentru sănătatea şi îndreptarea celui ce-o tâlhărise, pentru iertarea păcatelor amândurora. Duminica următoare, ca de obicei, şi ea şi Mărian s-au dus la biserică încă înainte de a toca de leturghie. Fiecare îşi avea locul lui bine stabilit: Mărian, care era şi epitrop – în strana a doua, prima fiind ocupată de cântăreţ, nimeni altul decât Nonică – fratele popii Nicolae Negoescu, iar Oara – lângă scaunul împărătesc de unde începea primul rând de femei. Oamenii intrau în linişte, dădeau pălăriile ca să le ţină alţi oameni din marginea rândurilor de bărbaţi (copil fiind, ce mândru era Marinică atunci când cineva îi întindea pălăria sau căciula), se apropiau de iconostas, se închinau sărutând icoana şi apoi aprindeau lumânarea în unul din cele patru sfeşnice înşirate în faţa altarului şi iarăşi se închinau la cele patru icoane împărăteşti: Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfântul Nicolae şi Sfânta Muceniţă Filofeia care era şi hramul bisericii. Se aşezau apoi fiecare cam în acelaşi loc întotdeauna, încât, dacă se întâmpla ca cineva să nu vină la biserică, acest fapt era imediat remarcat de toţi cei prezenţi. Toată lumea stătea în picioare, cu excepţia bătrânilor din strane, dar şi aceştia nu luau loc decât atunci când nu mai rezistau stând în picioare.  
 
În duminica aceea a apărut şi Îngeraşu la biserică. Venise de la Râmnic, vânduse cartofii. Tocmai aprinsese lumânarea în sfeşnicul din faţa icoanei cu Maica Domnului şi acum se închina cu gesturi largi, aplecându-se înainte. Când a dat să sărute icoana, tot părul capului i-a luat dintr-o dată foc, transformându-l pe Dinu Îngeraşu într-o torţă vie, nu alta. Atunci, Nae al lui Nonică şi-a scos iute haina şi s-a aruncat asupra lui, punându-i-o pe cap. Din altar, popa Negoescu, deşi era la epicleză, a ieşit val-vârtej, întrebând, speriat de rumoarea stârnită în popor de acea întâmplare ciudată:  
 
– Ce e, ce e, ce s-a-ntâmplat?  
 
Nae al lui Nonică şi Nelu Bohanţu l-au scos uşurel pe Îngeraşu afară. În curte la Octavia lui Ion Conţoapă l-au spălat pe cap cu o găleată de apă rece, în care femeia aruncase şi o mână de sare mare. A apărut apoi în curte la Octavia şi ginerele lui Îngeraşu, Ilă Borţosu’.  
 
– Să să spele din cân’ în cân’cu apă cu sare şî să puie miere şî ceară de albine curată pă cap şî-i trece, n-are nimica!, l-a instruit pe Ilă, Măruţa lui Răbăgel, Răbăgioaia adică, apărută şi ea în curte la Octavia.  
 
Slujba a continuat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. În predica din duminica aceea, popa Negoescu a făcut la un moment dat aluzie la întâmplarea care avusese loc, referindu-se subtil la diverse păcate omeneşti neuitând să citeze din scriptură: „...căci plata păcatului este moartea” dar „Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu”.  
 
În seara de dinaintea acelei întâmplări, după ce tocase de vecernie, Oara se dusese la preot acasă să-i povestească ce i s-a-ntâmplat şi să-l întrebe ce să facă, era cumva cazul să se ducă la Sibiu să pună să se tragă clopăţălu’ de argint de la biserica catolică „Sfântul Anton” de lângă gară?  
 
– Oară, tată, eu zâc să nu faci aşa ceva că doară tu nî-i vrea să cază vrun blestem pă capu’ ăluia de te-a furat. Tu vrei numa’ să-ţ’ recuperez’ paguba, nu-i aşa?  
 
– Părinte, nu vreau al’ceva decât să-m’ văz bănuţî înapoi, că pă hoţ am să-l iert ş-am să mă rog pentru sufletu’ lui. Deja de cân’ am ven’t di la Râmnic numa’ asta fac – plâng şî mă rog, mă rog şî plâng…  
 
– Bine, fă, Oară, aşa să faci, că dacă-o faci stăruitor şî cu credinţă, nu să poate ca Dumnezău să n-auză durerea ta şî să te-ajute. Lasă blestemele şî gândur’le de răzbunare, că nu-s bune; păcătuieşti şî tu pân asta, că Dumnezău zâce să nu judecăm, ca să nu fim judecaţ’ şî să iubim pă vrăjmaşî noştri ca să fim şî noi iubiţ’ de El…  
 
– Aşa am să fac, părinte, Dumnezău să mă ierte pentru gându’ de adineaorea cu clopăţălu’ de argint di la Sibiu . . .!  
 
Cum a ieşit pe poarta casei preotului, Oara, înfricoşată că putuse să dorească răul celui ce-o păgubise, a şi-nceput să se roage pentru iertarea ei şi a hoţului. Ajunsă acasă, şi-a scos toate cărţile de rugăciuni pe care le avea, şi nu avea deloc puţine, şi a început să citească din ele stând în genunchi şi făcându-şi din când în când, cu gesturi largi, semnul crucii… În sâmbăta aceea, nici n-a mai mâncat de cină. Mărian nu i-a zis nimic. Şi-a pus singur să mănânce iar ea s-a culcat abia pe la ora două, linştită şi deloc obosită, chiar dacă stătuse ore-ntregi în genunchi, rugându-se…  
 
Afară, după slujbă, lumea a rămas în faţa bisericii mai mult decât de obicei, comentând cu aprindere întâmplarea aceea cu Îngeraşu. Ca niciodată, căci de atâtea ori până atunci Mărian îi striga sătul de gura ei: „Ho, moară neferecată, ce eşti!”, Oara n-a scos nici măcar un cuvânt, stătea doar şi asculta. Nici n-a stat până s-a împrăştiat toată lumea din faţa bisericii: bărbaţii – la MAT să se cinstească, femeile – acasă, să pună de mămăligă. A plecat gânditoare şi, pe drum, un mugur de speranţă i-a încolţit în suflet. Ştia că Dinu Îngeraşu îi luse banii din bagajul lăsat în seama lui în Râmnic, la piaţă. Primul ei impuls a fost să se ducă la el acasă. Conta pe efectul surprizei, dar după câteva clipe de gândire, s-a hotărât să nu întreprindă nimic, spunându-şi în gând: „Facă Dumnezeu ce-o vrea, de-aci-nainte!” . . .  
 
N-a avut de aşteptat prea mult, că Dumnezeu a acţionat mai repede decât se aşteptase ea. Luni dimineaţa, cine striga în faţa casei lor, cu Deta „lăndărită” pe podişcă, arătându-şi colţii şi abia aşteptând să mai facă un pas pentru a-i sări la picior? Dinu Îngeraşu! Avea capul descoperit, deşi era răcoare. Nu mai suporta pălăria pe el, părul îi era pârlit, iar pielea avea din loc în loc răni roşietice care prinseseră coajă.  
 
– Oară, fă, Oară, ia ieş’ o ţâr’ pân’-afară!  
 
– Da, nea Dine, ce-i?  
 
– Fă, Oară, eu am să-ţ’ spui ţâie ceva, fă!  
 
– Hai în casă, nea Dine, intră, hai!  
 
– Da’ ţâne tu căţeaua asta să nu mă muşce.  
 
– Dacă sunt eu de faţă, nu te muşcă, hai vino-ncoa, intră!  
 
Îngeraşu intră, minunându-se în sinea lui că Deta lungise deja botul pe pământ, uitându-se aiurea, ca şi când nici nu l-ar fi văzut; şi doar adinoainea mârâise la el!  
 
– Stăi jos, nea Dine, aşa, uite un scaon ici’şa! . . .  
 
Omul s-a aşezat pe scaun cu palmele împreunate în poală, apoi a oftat adânc şi şi-a fixat privirile în pământ. A tăcut, aşa, nemişcat, câteva clipe, după care a început să vorbească gâtuit şi cu voce tremurată:  
 
– Fă, Oară, tu ştii de ce-am ven’t eu la tine?  
 
– De, nea Dine, oi şti eu ceva, da’ te las măi bine pă tale să-m’ zâci!  
 
– Fă, Oară, eu am să-ţ’ dau ţâie nişte bani . . .  
 
– Dă-i încoa’, nea Dine!  
 
Omul i-a întins banii legaţi în batistă, fără să-şi ridice privirea de la podea. Oara i-a luat şi a vârât legătura în bozânaru’ şurţulii.  
 
– Păi, nu-i numeri?, a întrebat-o Îngeraşu.  
 
– Nu, nu e nevoie, nea Dine!  
 
Au tăcut amândoi stingheri câteva clipe lungi şi apăsătoare… Într-un târziu, Îngeraşu a întrebat-o iarăşi pe Oara, ridicându-şi în sfârşit ochii din podea:  
 
– Da’ nu-m’ zâci nimic?  
 
– Nu, nea Dine, n-am ce să-ţ’ zâc! . . .  
 
Omul şi-a pus palmele pe genunchi, s-a uitat iarăşi la podea îndelung şi îngândurat, după care s-a ridicat încetişor de pe scaun şi a pornit spăşit spre uşă, zicând:  
 
– Ei, fă, Oară, apăi eu mă duc, fă, zâua bună dară!  
 
S-a oprit apoi cu mâna pe clanţa uşii, zicând încet, şoptit şi fără să-şi întoarcă privirea spre Oara:  
 
– Şî iartă-mă pentru ce ţ-am făcut!  
 
– Să trăieşti nea Dine, te-am iertat de atunci, de-aia mi-a ajutat Dumnezău, aşa să ştii tale!  
 
Referinţă Bibliografică:
CĂINŢA HOŢULUI / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1577, Anul V, 26 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!