Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



LAPTELE ŞI SECURITATEA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai mă pregăteam să cer prin telefon de la secţia „PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industriale experimentale cu un nou agent de suspensie pe care le încărcasem în ziua precedentă, când, deodată, sună acelaşi telefon:  
 
– Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!  
 
– Vă salut!  
 
– Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou, vreau să stăm puţin de vorbă.  
 
– Am înţeles, să trăiţi!  
 
Am trântit receptorul în furcă scăpând o înjurătură printre dinţi:  
 
– Naşterea şi parastasul…  
 
– Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim, colega mea de birou, responsabilă cu experimentările de laborator.  
 
– Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu, cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…  
 
Colega mea nu a mai spus nimic, s-a uitat doar lung la mine, mirându-se parcă de faptul că eu nu realizasem de ce fusesem convocat la Securitate. Da, şi până atunci mai fusesem, dar ceva din vocea securistului îmi spunea că acum era ceva mai deosebit… Mi-am pus coatele pe birou şi, aşa, cu capul în palme, preţ de câteva minute am rememorat prima dintre multele întâlniri pe care aveam să le am cu maiorul Victor Popescu de la Securitate…  
 
Era prin 1980, din 1987 eram angajat la Centrul de Cercetări. Atunci, n-am avut de lucru şi am trimis o scrisoare în Olanda, unui fost student la geografie, a cărui adresă o aveam mai demult. Cum îl cunoscusem pe acel olandez?  
 
În prima vacanţă de vară din studenţie, era în 1973, tatăl meu s-a-ntors acasă din Treboilea, de la coasă, cu doi băieţi şi două fete care vobeau o limbă ciudată, coborau pe Boia în jos şi au intrat – vorba vine – în… vorbă cu el .  
 
– Ia vez’ bă, ce vor ăştia, eu nu m-am înţăles cu ei, da’ crez că sunt leşânaţ’ de foame, din câte-am priceput eu umblă să cumpere de mâncare, mi-a zis taică-meu convins că mă puteam înţelege cu ei.  
 
Tinerii aceia bălai erau olandezi, studenţi la geografie, cutreireaseră munţii şi, într-adevăr, erau morţi de foame. M-am înţeles cu ei în limba engleză. I-am poftit în „hodaie” – camera „a bună” cum ar veni –, maică-mea le-a dat să mănânce şi să bea, am stat mult de vorbă, inevitabil şi despre politică şi Ceauşescu, sâcâiţi fiind într-una de-ai mei: „Ce zâce, ce zâce?”… Am făcut poze, le-am dat adresa noastră, n-au vrut să rămână peste noapte, trebuiau să ajungă la Sibiu unde aveau cazarea rezervată la „Împăratul romanilor”. Nu credeam să mai aud de ei vreodată. Înainte de a pleca la facultate, însă, am primit de la unul dintre ei o scrisoare şi pozele făcute atunci când i-am omenit. Câţiva ani la rând, de Crăciun, primeam de la Vincent Van Buuren câte o felicitare. Apoi, legătura s-a întrerupt, niciodată nu m-am gândit să-i răspund, în anul I de facultate avusesem deja de-a face cu Securitatea, asta-mi mai lipsea – să fiu din nou luat la ochi! După angajare, când devenisem mare amator de muzică bună, am dat întâmplător peste adresa acelui Vincent Van Buuren şi i-am scris, rugându-l să-mi trimită discuri de pick-up originale, cu o serie de formaţii şi solişti. După mult timp, şi uitasem de acea scrisoare, am primit un pachet cu şase discuri – Richard Claydermann, Beatles, Elvis Presley, Pink Floyd, din ultimii – câte două, diferite. În pachetul desfăcut am găsit şi o scrisoare în care Vincent îşi cerea scuze pentru întârziere. Cei patru studenţi deveniseră între timp două familii şi plecaseră în Africa de Sud, cu treburi. Din Olanda, scrisoarea mea fusese retrimisă de către părinţii lui în Africa de Sud, de unde primisem pachetul acela.  
 
În acea scrisoare, Vincent îmi mai spunea că peste două luni vor reveni în Olanda şi că dacă vreau mai multă muzică, i-ar fi mai uşor să-mi trimită casete. Pe atunci, însă, nu aveam casetofon, ci un pick-up „Akord” şi un magnetofon „Majak”, fireşte - sovietice. Ca să mă revanşez, i-am făcut şi eu un pachet cu discuri de pick-up, cu muzică populară românească: Maria Lătăreţu, Maria Tănase, Dumitru Fărcaşu şi câteva antologii. În pachet, i-am pus şi o scrisoare. Am avut mari probleme până am expediat coletul acela în Olanda. În primul rând, cei de la Poşta Externă mi-au desfăcut pachetul aşa, cu duşmănie, chiar în faţa mea, amintindu-mi de maică-mea care îmi rupea cărţile care nu erau „de şcoală”. Apoi, când securiştii aceia au dat peste scrisoare, mi-au făcut un scandal monstru. Mi-au spus să vin peste câteva zile, trebuiau să dea scrisoarea la tradus şi s-o studieze – ei erau bătuţi în cap, habar n-aveau de limba engleză. Când am revenit, mi-au spus că scrisoarea e prea lungă; o jumătate de pagină, cinci rânduri şi trei fraze - atât aveam voie, nimic mai mult! A, şi înainte de asta a trebuit să dau explicaţii în scris, ce şi cum era cu olandezii aceia. Ei bine, după puţin timp, maiorul Popescu mi-a cerut, pe un ton foarte politicos, „felicitările de la olandezii aceia” şi am dat iarăşi cu subsemnatul. La sfârşitul declaraţiei date în faţa securistului, acesta mi-a cerut, spre binele meu, cum precizase, să adaug următoarea frază: „Prezenta declaraţie am dat-o din proprie iniţiativă, deoarece propunerea străinilor de a-mi trimite casete înregistrate mi s-a părut suspectă şi, ca urmare, mă angajez să întrerup orice legătură cu ei”. Aşa l-am cunoscut pe maiorul de Securitate Victor Popescu…  
 
Ei, dar acesta a fost doar începutul… Periodic, maiorul Victor Popescu mă convoca „să stăm de vorbă”, întotdeauna după program, mă aducea el acasă cu maşina personală. Era extrem de politicos şi amabil, întotdeauna mă servea cu câte un whiskey şi un „Kent”; şi, de fiecare dată convocarea avea loc în urma câte unei turnătorii ordinare, abia după 1989 am aflat cine mă turna, un operator din colectivul pe care îl conduceam, tot Popescu îl chema. Odată, mi s-au defectat concomitent două utilaje cheie pentru analize speciale ale PVC-suspensie, indispensabile pentru export – valţul pentru determinarea conţinutului de „ochi de peşte” al PVC (defecte morfologice vizibile ca nişte… ochi de peşte pe o folie vălţuită cu negru de fum şi plastifiant) şi plastograful Brabender pentru determinarea stabilităţii termice şi a prelucrabilităţii PVC. Exasperat, mi-am ieşit atunci din fire şi am început să înjur cu obidă pe cei din conducerea „de partid şi de stat” care nu-mi aprobau importul unor astfel de utilaje noi din R. F. G. şi eram nevoit tot timpul să le „cârpesc” pe cele existente, care demult trebuiau casate. A doua zi, maiorul Popescu m-a şi pus să-i „povestesc” cum e cu utilajele acelea care mi se tot defectau…  
 
Toată ziua am stat ca pe ghimpi aşteptând întâlnirea cu securistul-şef pe combinat. Abia când să plec mi-am dat seama de motivul convocării, ceea ce m-a îngrijorat şi mai tare…  
 
De data aceasta, maiorul Popescu, nu m-a mai invitat să iau loc în fotoliul din piele neagră, adânc şi comod, şi nici nu mi-a mai oferit whiskey şi Kent. De asemenea, nu m-a mai luat pe ocolite, ca de fiecare dată când, după câte-o „boacănă” verbală, mă convoca în biroul său de la ultimul etaj al pavilionului central al marelui Combinat Chimic pentru a mă „sfătui de bine”. Era un tip bine făcut, puţin mai mare decât mine, inginer electrotehnic „la bază”, inteligent, cultivat, apreciat pictor, fusese chiar şi pe la mine pe acasă după ce-i spusesem că am trei tablouri de Sever Burada luate pe-o nimica toată de la o fiică de-a lui, ajunsă la strâmtoare, între altele, şi din cauza „originii nesănătoase”. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că maiorul Popescu ştia că fratele lui Theodor Burada fusese legionar şi că murise la Canal. Desigur, vizita îmi fusese făcută şi în scopuri „profesionale”…  
 
Dialogul între mine şi maior, a fost scurt, oficial:  
 
– Domnule inginer, (da, aşa mi se adresa de fiecare dată!), vă sfătuiesc să vă mai ţineţi gura, ar fi păcat s-o păţiţi, aveţi doi copii…  
 
– Este o ameninţare?, l-am întrebat eu privindu-l drept în ochi.  
 
– Nu, domnule inginer, este un sfat! Unul prietenesc.  
 
A doua zi, la ora cinci dimineaţa m-am aşezat la coadă la lapte, ca de obicei, aveam doi copii – Sebastian, de patru ani, azi inginer informatician în Bucureşti, la Microsoft România, şi Alexandra, de doar un an, azi medic rezident-gastro în Cluj Napoca, la Institutul Regional de Gastroenterologie şi Hepatologie, şi care, de Boboteaza 2012, m-a făcut bunic! Micul magazin de cartier, pe a cărui firmă scria „Pâine” (ei, da, laptele se vindea atunci la... „Pâine”!), se deschidea la ora şase, iar la şapte şi zece trebuia să fiu în cursa rapidă care mă ducea la combinat, aveam program de la şapte şi jumătate, cu sâmbăta scurtă. Nevastă-mea trebuia să ducă copiii la creşă (şi, evident, să prindă şi ea „rapida”, lucram amândoi la Centrul de Cercetări), eu aveam sarcina de a-i aduce acasă când veneam de la serviciu.  
 
Nu mică mi-a fost mirarea când, după deschidere, una dintre vânzătoare vine direct la mine şi-mi şopteşte discret s-o urmez în depozit unde-mi spune:  
 
– Domn’ inginer, începând de mâine, după ce veniţi de la serviciu, treceţi în fiecare zi pe aici cu două sticle goale. Am primit ordin „de sus” să vă oprim zilnic doi litri de lapte, vi-l punem la frigider, nu mai spuneţi la nimeni, da?  
 
– Mi-l daţi şi fără bani?, am glumit eu, surprins de pleaşca ce-mi căzuse pe cap.  
 
– Glumiţi? Cum să vi-l dau fără bani? Nu e de-ajuns că nu vă mai aşezaţi la coadă din viul nopţii ca să-l luaţi? Domn’ inginer, asta e treabă serioasă, cu partidu’ nu e de glumit. Or fi aflat şi ei că prea comentaţi de fiecare dată la coadă, eu zic să aveţi grijă, mai ţineţi-vă şi dumneavoastră gura, c-o s-o păţiţi odată şi-odată!  
 
Ce se mai întâmplase de data asta? Cu câteva zile înainte, deşi în faţa mea nu era aşa multă lume, nu am mai apucat lapte, venise mult prea puţin. Am plecat de la coadă furios, înjurând în gura mare, iar la serviciu am anunţat cu surle şi trâmbiţe că la următoarea şedinţă de partid eu îmi voi da demisia din calitatea de membru. De ce? Pentru că nu mai puteam fi membru al unui partid care-mi înfometa copiii, simţeam că sunt părtaş la uciderea lentă a propriilor copii, ceea ce nu puteam accepta! Zarvă mare, am fost convocat de secretarul de partid pe combinat, anunţat rapid de secretara de partid a organizaţiei de la Centrul de Cercetări, eu – nu şi nu, am ţinut-o una şi bună – dacă nu voi avea doi litri de lapte pe zi pentru copii, demisionez din partid! Şi aşa am început eu să cumpăr… lapte scuristic. Începuse marea criză comunistă, deja apăruseră cartelele la alimentele de bază – pâine, ulei, zahăr, făină, ouă, unt...  
 
 
Referinţă Bibliografică:
LAPTELE ŞI SECURITATEA / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1560, Anul V, 09 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!