Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Pătrașcu         Publicat în: Ediţia nr. 1546 din 26 martie 2015        Toate Articolele Autorului

UN STUDENT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
UN STUDENT „PROBELEMĂ” 
  
Pe data de 1 octombrie 1972, am început studiul chimiei în „romanticul Iaşi”, la Universitatea „A. I. Cuza”, dar l-am încheiat la Institutul Politehnic „Ghe. Asaki” în 1977, fiindcă, după anul II, din ordinul Elenei Ceauşescu, „montată” fiind şi de ambiţiosul academician Cristofor I. Simionescu, Facultatea de Chimie, cunoscută şi sub numele de „Chimie pură”, s-a unit cu Facultatea de Chimie Industrială, noua unitate de învăţământ primind numele de Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică. Încă de la începutul facultăţii m-am dovedit a fi un student „problemă”, intrând în vizorul unor politruci şi turnători, iar puţin mai târziu – chiar al Securităţii. 
  
Nici n-apucasem să ne cunoaştem bine între noi, venisem din toate colţurile ţării, eram 120 de studenţi în anul I, 90 la „Chimie pură” şi 30 la „Fizico-chimice”, când am fost convocaţi toţi la o şedinţă în care trebuia să alegem şeful de an, şefii de grupe şi responsabilii pe diverse domenii de activitate: cultură, sport, turism, învăţământ politic. În faţa noastră, la prezidiu, erau secretarii de partid şi de UTC pe facultate, reprezentanţi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR) din facultatea noastră şi de la Centrul Universitar Iaşi. După deschiderea „lucrărilor”, preşedintele UASCR din facultatea noastră, un tip grăsuţ şi roşcovan, din anul III la secţia „Fizico-chimice”, a propus ca şef de an pe o anume Pitrinjel Tamara din Dorohoi, fostă colegă de liceu cu roşcovanul grăsuţ, cum aveam să aflu ulterior. Era o fată blondă, cu părul des, auriu-roşcat, tuns scurt şi cu ochi albaştri, luminoşi şi jucăuşi; ce mai – o fată destul de frumoasă! Domnişoara Pitrinjel, de cum s-a auzit propusă, s-a şi înfiinţat „heteşă” la masa prezidiului, fiind bătător la ochi de sigură pe alegerea ei. Scos din sărite de felul în care urma să ne fie vârât pe gât şeful de an, am cerut imediat cuvântul: 
  
– Să ne spună domnişoara Pitrinjel cu ce medie a intrat în facultate! 
  
După câteva clipe de ezitare, Tamara Pitrinjel a răspuns cu voce tremurată: 
  
– Cu opt-douăzeci şi cinci. 
  
– Domnule Pralea, pe ce vă bazaţi când ne propuneţi ca şefă de an pe domnişoara Pitrinjel?, l-am întrebat apoi pe roşcovan. 
  
UASCR-istul, care nu se aştepta la o asfel de situaţie, a început să dea din colţ în colţ: c-o fi, c-o păţi, că e fată bună, c-a fost secretară de UTC pe liceu, că învăţa foarte bine… I-a sărit în ajutor şi un alt coleg de la prezidiu, Ion Atănăsoaie; la fel, şi acesta, a început să înşire calităţile domnişoarei Pitrinjel, deşi nu fusese coleg de liceu cu ea deci, n-avea cum s-o cunoască bine. Eu, însă, nu m-am lăsat convins de pledoariile celor doi, era clar că alegerile acelea urmau a fi mânărite, politrucii stabiliseră deja pe cei care urmau să fie „aleşi” şefi. Devenind dintr-o dată nervos, le-am replicat vehement celor doi activişti: 
  
– Nu, domnilor, astea nu sunt criterii valabile în cazul de faţă! În acest moment nu există decât un singur criteriu valoric prin care ne putem alege şeful de an: media de intrare în facultate. De ce? Foarte simplu! Ne cunoaştem doar de două săptămâni, e un fel de a spune că „ne cunoaştem”, am venit din toate colţurile ţării şi doar media de intrare în facultate ne poate ierarhiza valoric în momentul de faţă! 
  
Politrucii UASCR-işti se făcură verde-albaştri, surprinşi fiind de o astfel de întorsătură. Imperturbabil, am continuat, spre disperarea lor: 
  
– Rog să se ridice în picioare persoana care la examenul de admitere a avut cea mai mare medie, ştiu că n-a fost nici o medie de zece, prima medie de intrare a fost nouă-optzeci şi şase, dar încă nu ştiu cine a avut-o, am reţinut doar că este vorba de o colegă. 
  
Rumoare în amfiteatru… După câteva secunde bune, de undeva din spate, s-a ridicat timid o fată plinuţă, cu tenul alb, părul negru, cârlionţat, ochi negri migdalaţi, încadraţi de nişte gene şi sprâncene dese, lungi şi negre ca pana corbului, contrastul puternic dintre negrul părului, ochilor, genelor şi sprâncenelor, pe de o parte, şi albul de marmură al tenului, pe de altă parte, făcând-o nu neapărat frumoasă, ci mai degrabă plăcută. 
  
– Vă rog să ne spuneţi cum vă numiţi şi de unde aţi venit?, am întrebat-o. 
  
– Bordea Ana din Piatra Neamţ, am absolvit liceul „Petru Rareş”, a răspuns ea. 
  
– Ei bine – am spus eu entuziasmat – domnişoara Bordea merită să fie şefa noastră de an! 
  
Întregul amfiteatru a izbucnit atunci în aplauze şi aşa a fost, spre disperarea politrucilor din prezidiu şi jalea Tamarei Pitrinjel care, în cele din urmă, a şi izbucnit în plâns… 
  
În acelaşi an, la sfârşitul lunii noiembrie, am fost convocat la Rectorat. Puţin speriat, mulţi studenţi habar nu aveau unde este măcar Rectoratul, darămite să mai fie şi convocaţi acolo, m-am dus la Gicu Surpăţeanu, consăteanul meu, care era asistent la aceeaşi facultate. Când a auzit despre ce este vorba, Gicu s-a şi repezit la mine: 
  
– Ce-ai făcut, bă, primitule? Vezi că ai încurcat-o: ori te cheamă ca să te facă informator, ceea ce nu prea cred în cazul tău, ori cine ştie ce dracu’ ai scos tu pe gura aia a ta mare şi te-o fi turnat vreunul. Ai grijă ce naiba spui acolo, nu e de glumă, ăştia te caută şi la al nouălea neam. 
  
Informator eu, cu tetrapareza mea spastică? În nici un caz! Turnat la Secu’? E, asta, da! O băgasem pe mânecă, ce mai! 
  
În ziua şi la ora stabilite, m-am prezentat la Rectorat, era chiar deasupra Sălii Paşilor Pierduţi, în jumătatea de clădire dinspre Râpa Galbenă, care aparţinea Universităţii „A. I. Cuza”. Secretara a format la telefon un număr interior şi a spus doar atât: 
  
– A venit… Da, am înţeles! 
  
Apoi, întorcându-se către mine, mi-a spus amabilă, arătându-mi o canapea mare, de piele maro: 
  
– Vă rog să aşteptaţi, luaţi loc! 
  
N-am aşteptat prea mult. Am fost luat în primire de un tip bondoc, negricios, între două vârste, care purta nişte ochelari fumurii, cu rame groase, îmbrăcat într-o haină de piele neagră, trei sferturi, şi care, fără să-şi spună numele, deşi secretara mă prezentase, m-a luat amical de braţ spunându-mi: 
  
– Haideţi să facem câţiva paşi… 
  
Am trecut pe lângă bibliotecă şi pe lângă Aula „Eminescu”, apoi am străbătut tăcuţi Sala Paşilor Pierduţi până în jumătatea dinspre Copou a Universităţii, care aparţinea Institutului Politehnic. Acolo, cu coatele sprijinite pe pervazul ultimei ferestre, a început.... ancheta. Diplomat, individul m-a luat, la început, pe departe: c-o fi, c-o păţi, c-aşa şi pe dincolo... Cum spuneam ceva despre mine şi familia mea, cum individul trecea imediat la ceva general, lăsând impresia că ceea ce tocmai auzise de la mine era total neinteresant pentru el. La un moment dat, sătul să ne tot învârtim ca un câine în jurul cozii, am izbucnit scos din ţâţâni: 
  
– Domnule, mie să-mi spuneţi clar ce vreţi, de fapt, de la mine! Şi, la urma urmei, în ce calitate discutaţi cu mine? Nici măcar nu ştiu cine sunteţi! 
  
– Tovarăşe student, nu am nimic cu dumneavoastră, dar ştiţi, fiind în anul I, veniţi din toate colţurile ţării, ne interesează să ştim cum v-aţi acomodat, care-i atmosfera în anul dumneavoastră, dacă v-aţi integrat în colectiv, dacă vă putem ajuta cu ceva ... 
  
– Bun, şi ce legătură au toate astea cu familia mea şi ce discut eu cu colegii? V-am spus şi o repet: am un unchi care a fost sergent în Regimentul de Gardă Regală şi legionar, din cauza lui tatăl meu a fost dat afară dintr-o şcoală militară în 1948; ar fi culmea s-o păţesc şi eu tot din cauza asta după atâţia ani! Mai am alţi doi unchi membri de partid încă dinainte de 1960, unul dintre ei s-a întors chiar din război membru de partid. Taică-meu a fost primit în partid în 1965, atenţie, nu la iniţiativa lui, i s-a propus asta. Eu sunt utecist din 1967. La cămin, în Târguşor, condiţiile sunt mizerabile, stăm claie peste grămadă, câte şase în cameră în loc de patru. În cele patru cămine nu curge nici apă rece, darămite caldă, ne spălăm la o pompă nenorocită, afară, în frig, veniţi să vedeţi ce coadă e dimineaţa. Pe cuvântul meu, într-o bună zi am să-i scriu tovarăşei Elena Ceauşescu, să vedem ce părere are dumneaei de aceste condiţii. 
  
Pe măsură ce vorbeam, vocea mi se ridica din ce în ce mai tare, cuvintele mi se buluceau în gură, de la un moment dat începusem să şi gesticulez şi să tremur de furie. Chiar atunci când vorbeam şi gesticulam mai tare, pe coridorul din spatele nostru şi-a făcut apariţia, ieşind din cabinetul său, academicianul Cristofor Simionescu, purtând în mână o geantă din piele maro, mare, burduşită. Când a deschis uşa, s-au auzit triluri de canari, avea o mulţime acolo. A coborât lent cele câteva trepte de marmură în marea sală pictată de Sabin Bălaşa, s-a oprit o clipă în faţa noastră, ne-a aruncat o privire scurtă şi încruntată pe sub sprâncenele-i stufoase şi apoi a pornit agale spre ieşire. Bondocul ţigănos, total surprins, nici nu l-a salutat – cine nu-l cunoştea pe academician? –, iar eu eram prea ocupat să mă răţoiesc la el ca s-o mai fac. 
  
– Dar liniştiţi-vă, vă rog, o să fie bine, acum sunt unele probleme, se vor rezolva..., a mai apucat să spună bondocul, oarecum speriat. 
  
Eu am sărit iarăşi cu gura pe el: 
  
– Ia mai lăsaţi-mă, dom’le, dracului în pace! 
  
I-am întors apoi ostentativ spatele şi, tremurând din toate încheieturile, am pornit săltat şi cu capul înainte spre ieşire, lăsându-l cu gura căscată… 
  
Într-adevăr, turnătorie fusese, acuzaţia era de anticomunism, am aflat eu mai târziu, Gicu Surpăţeanu mi-a confirmat-o. Tot de la el am aflat că în apărarea mea mi-au sărit decanul facultăţii, domnul Ioan Adam Schneider, titularul cursului de cinetică chimică, şi doamna Camelia Beldie, titulara cursului de termodinamică chimică, deputat în MAN şi membru supleant în CC al PCR, care, deşi nu începuseră încă să ne predea respectivele discipline, auziseră cum am întors eu votul la alegerea şefului de an, plus mersul meu ciudat… În special, cuvântul celei din urmă a fost decisiv pentru salvarea mea şi, drept urmare m-am simţit obligat ca, încă din anul următor, să o iau conducător al lucrării mele de diplomă, ceva „modern” cum îi răspunsesem atunci când doamna Beldie m-a întrebat cam ce aş vrea să lucrez şi aşa mi-a dat „Caracterizarea polimerilor prin difracţia razelor X”, care mi-a dat mari bătăi de cap… 
  
Am terminat prima sesiune de examene cu media 10. Chiar înainte de a pleca acasă în scurta vacanţă dintre semestre din februarie, toţi cei care terminaserăm sesiunea cu note mari – eram patru în total – am fost convocaţi la Decanat, unde domnul Schneider şi conferenţiarul Ion Druţă, secretarul de partid pe facultate, ne-au propus să devenim membri ai PCR. Cine dorea să se înscrie în partid, trebuia să aducă două recomandări, una de la liceul absolvit, cealaltă de la un cadru didactic din facultate, să depună o cerere şi, evident, să cunoască statutul PCR. Eu m-am dus iarăşi la Gicu Surpăţanu pentru a-i cere părerea: 
  
– Domn’ Gicu, uite ăştia vor să mă facă membru de partid, nu mă prea trage inima, ce să fac? Ne-au dat timp de gândire două săptămâni ... 
  
– Bă, băiete, dacă le spui că nu vrei să te faci, or să dezgroape turnătoria aia de care tocmai ai scăpat, aşa că fă-te la naiba, n-ai ce pierde! 
  
A doua zi după ce am ajuns acasă, m-am dus la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Râmnicu-Vâlcea, pe care-l absolvisem, pentru a face rost de acea recomandare. Am căutat-o pe doamna Olga Aftenie, fosta mea dirigintă, care îmi fusese în liceu ca o mamă: mi-a dat bursă, m-a trimis în tabere la mare, m-a scăpat din nenumărate încurcături… N-am găsit-o, îşi terminase orele şi plecase acasă. 
  
– Dar ce ai tu cu doamna Aftenie, măi băiete?, m-a chestionat directorul liceului, domnul profesor Ion Ceauşescu, om de o prestanţă deosebită, exigent, dar care ţinea mult la elevii din liceul său. Hai în biroul meu şi povesteşte-mi cum e viaţa de student la Iaşi?, a adăugat domnia sa, nemaiaşteptând răspunsul meu. 
  
Pentru prima dată în viaţa mea m-am simţit un om important sesizând că domnul director Ion Ceauşescu mă trata acum de la egal la egal. După ce i-am spus că venisem la liceu pentru o recomandare ca să fiu făcut membru de partid, a conchis: 
  
– Cel mai bine e să-ţi dea recomandarea asta secretarul de partid pe liceu. 
  
L-a chemat apoi pe „nea” Puiu, profesorul de ştiinţe sociale – el era secretarul de partid. Nea Puiu era un bărbat mic de statură, brunet, cu părul tuns scurt, de jur-împrejurul capului şi vâlvoi în creştet. Avea şi el un handicap, şchiopăta de piciorul stâng, care era mai scurt. Ca profesor, nea Puiu era foarte exigent: oricât aş fi ştiut, pe mine nu mă scotea din 7. Când a apărut în biroul domnului Ion Ceauşescu şi a auzit despre ce-i vorba, nea Puiu s-a înveselit îndată: 
  
– Păi bine, mă, prăpăditule, tu ajunsăşi student la Iaşi? Tu ştii, mă, că şi eu tot la Iaşi am terminat? Ia, zi-mi cu cine faci filosofia? 
  
– Cu unu’ Movilă, domn’ profesor. 
  
– Ha?! Nu mai spune! Păi tu ştii, mă, c-am fost coleg de facultate cu el? Era un tăntălău, dar uite c-a ajuns profesor universitar! 
  
În toată studenţia mea n-am avut decât o restanţă. La ce credeţi? La filosofie, la Movilă, unde tot prostul lua măcar 8! Cum ajunsesem să fiu luat la ochi de către fostul coleg de facultate al lui nea Puiu? Din cauza gurii mele mari, evident! Două întâmplări l-au făcut pe Movilă să-mi hotărască soarta la filosofie, încă din timpul anului universitar. După două cursuri de antireligie, predate de Movilă cu încrâncenare şi ură, demne de un vajnic slujitor al marxismului ce era, înaintea celui de-al treilea curs, le-am spus câtorva colegi: 
  
– Măi, dacă şi la cursul ăsta, Movilă tună şi fulgeră împotriva religiei, eu mă iau de el, pur şi simplu, nu mai suport, bate câmpii ceva de speriat!… 
  
– Eşti nebun, ce ai?! N-ai de lucru? Lasă-l dracului de dobitoc să latre şi vezi-ţi de treaba ta!, m-a sfătuit Sucă, adică Viorel David, de loc din Celarii Doljului. 
  
Bineînţeles că Movilă şi-a început cursul tot prin ponegrirea religiei. La un moment dat, nemaiputând suporta prostiile pe care le debita politrucul acela, am dat cu caietul studenţesc de bancă, nici eu nu mă aşteptam ca lovitura aceea să facă atâta zgomot. 
  
– Ce e, ce s-a-ntâmplat?, a tresărit speriat Movilă. 
  
Eu m-am ridicat repede în picioare şi am spus repezit: 
  
– Domnule profesor! Suntem la al treilea curs de antireligie. Tunaţi şi fulgeraţi împotriva religiei, împotriva creştinismului, găsindu-i numai şi numai părţi negative. Dar religia, şi, în special, creştinismul nu au avut, oare, şi părţi pozitive? Eu, unul, am convingerea că religia constituie baza culturii oricărui popor. În preistorie şi antichitatea timpurie, cine erau cei investiţi cu autoritatea supremă? Preoţii templelor! Unde au apărut primele cărţi? În mănăstiri! Unde au apărut primele şcoli? Pe lângă biserici şi mănăstiri! Cine au fost primii învăţători? Preoţii! Luaţi în derâdere Biblia şi ne cereţi s-o combatem, dar v-aţi întrebat, oare, câţi dintre noi am citit-o? Cum putem combate ceva ce nu cunoaştem? 
  
Ca oricare politruc ateu, Movilă se credea mare şi tare având partidul în spate şi, de aceea, acum nu-i venea să-şi creadă urechilor! Luat prin surprindere de debitul verbal şi vehemenţa expunerii unui pârlit de student de la chimie, în primele secunde n-a făcut altceva decât să caşte nişte ochi de broască în spatele ochelarilor cu lentile groase şi rame aşijderea. Apoi, profitând de o pauză, făcută de mine pentru a-mi trage sufletul – mă ambalasem rău de tot, ca de obicei când nu eram de acord cu ceva –, Movilă a început să strige: 
  
– Tovarăşe student, cum îţi permiţi să mă întrerupi în timpul cursului? Părerile dumitale personale nu mă interesează şi nu au nici o relevanţă aici. Ia loc imediat şi ţine-ţi gura, altfel nu mai ai ce căuta la cursul meu! 
  
Nu mult după acest incident, a avut loc o mare adunare cu anii I, II şi III, tema pusă în discuţie fiind felul în care erau predate ştiinţele sociale – filosofia, socialismul ştiinţific şi, respectiv, economia politică – studenţilor de la chimie. Eu am întârziat puţin, şedinţa începuse deja. M-am furişat tiptil şi m-am aşezat în ultimul rând din amfiteatrul II-6. Habar n-aveam că la prezidiu, pe lângă profesorii de curs şi secretarul de partid pe facultate, cele câteva persoane pe care nu le cunoşteam, dar care fuseseră prezentate înainte de venirea mea în amfiteatru, erau reprezentanţi din partea Ministerului Învăţământului şi a UASCR-ului central. Bineînţeles, toţi băteau câmpii cu graţie. Plictisit, n-am avut de lucru şi am cerut şi eu cuvântul, aveam eu un „of” al meu, ceva foarte concret – credeam eu – în comparaţie cu banalităţile debitate de antevorbitori cu limbajul lor de lemn. Nu am spus decât o singură frază, că prezidiul a şi luat foc: 
  
– Cursul de filozofie este plictisitor, dar seminarul este foarte interesant şi ar fi şi mai interesant dacă domnul asistent ar mai şi veni din când în când să şi-l ţină! 
  
Seminarul de filosofie îl făceam cu un asistent extrem de inteligent şi cultivat, despre care aveam să aflăm că era homosexual. Acesta venea la seminar cam când avea chef, înfuriindu-ne mai ales pe noi, băieţii, pentru că, pe de o parte, discuţiile cu el erau o încântare, iar pe de altă parte, dacă am fi ştiut că nu vine, ne-am fi dus la o bere în „II-6” (cârciumile frecventate de studenţii ieşeni aveau pe atunci nume de... amfiteatre sau biblioteci: „Copou” era „II-6”, „Vânătorul” era „III-10”, „Bolta Rece” era „Biblioteca Eminescu” etc.). Personal, eram surprins mai ales de curajul cu care asistentul iniţia cu noi discuţii libere pe diferite teme „sensibile”. La unul dintre aceste seminarii, s-a încins o discuţie aprinsă – evident, din cauza mea – pe tema drepturilor şi libertăţilor omului în România. Nemulţumit de părerile profund ipocrite şi oportuniste ale celor mai mulţi dintre colegii mei, deşi asistentul încerca să obţină şi unele păreri originale, eu mă tot foiam în bancă. Asistentul m-a observat şi, la un moment dat, m-a întrebat: 
  
– Dar tu, de colo, ce părere ai? 
  
Am răspuns repezit, deranjat şi de faptul că asistentul mă luase la „per tu”, ceea ce, pe atunci, în Iaşi, era de neconceput, până şi elevilor de liceu erai obligat să li te adresezi cu „dumneavoastră”: 
  
– Eu cred că în România oamenii nu sunt pe deplin liberi! 
  
Stupoare printre colegi… Abia scăpasem de acuzaţia aceea de anticomunism, în urma căreia fusesem convocat la Rectorat, că acum iar o „comisesem”. Asistentul era în continuare calm, doar o grimasă trecătoare i-a schimonosit figura la auzul răspunsului meu nesăbuit. După câteva momente de adâncă tăcere, m-a întrebat în sfârşit: 
  
– Cum aşa?! Păi cine te opreşte să te duci la Bucureşti, în Piaţa Palatului şi să strigi cât vrei tu: „Jos Nixon!”? 
  
Fără să stau pe gânduri, i-am replicat pe un ton ridicat: 
  
– Da? Dar, dacă aş striga „Jos Ceauşescu!”? 
  
Tăcere mormântală... Asistentul m-a fixat cu privirea preţ de câteva secunde bune, după care mi-a spus cu voce joasă, dar apăsată: 
  
– Nu ştiu, nu mă-ntreba, nu te cunosc! 
  
Referinţă Bibliografică:
UN STUDENT PROBLEMĂ / Marian Pătrașcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1546, Anul V, 26 martie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Pătrașcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Pătrașcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!