Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 2017 din 09 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

ROMANUL VIEȚII ÎN TRILOGIA ”DESTIN”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În literatura autohtonă s-a vorbit, se pare, mai puţin despre Trilogie, deşi acest termen, ca manifestare teatrală, este destul de cunoscut. Trilogiile s-au născut în cele mai vechi timpuri. Astfel, în festivalurile „Dionisia” din Grecia antică, erau interpretate câte trei piese de teatru. Au fost multe ori puţine, nu se mai ştie. Din aceste piese antice greceşti, „Orestia” este singura trilogie care a supravieţuit.  
În prezent, trilogiile populează literatura şi cinematografia, extinzându-se în domeniul jocurilor video, graţie dezvoltării tehnicii folosite aici. Adevărat, în ultimii ani a apărut acest termen şi pe scena baletului, impropriu folosit, deoarece spectacolele de balet, chiar dacă sunt trei ca număr, nu prezintă o tematică creată de acelaşi autor pe o idee comună sub aspect artistic şi nu sunt puse în scenă toate trei în aceeaşi seară sau zi, chiar dacă este vorba de spectacolul de balet neoclasic „Trilogie Enesco”…  
Dar, lăsând lumea teatrului şi a baletului de o parte, să ne îndreptăm privirea către literatură şi să ne bucurăm că avem semne bune, moştenire valoroasă şi în acest domeniu. Sper să nu fie privatizată ori irosită prin vreuna din metodele „postmoderniste de retrocedare”! Căci, vorba aceea, la români totul este posibil, mai ales dacă îşi bagă străinii coada ori doar cozile de topor…  
Trilogia, pe înţelesul tuturor, este un set (ori o serie) de trei opere literare (dramatice ori epice) sau muzicale, create de acelaşi autor şi care formează o unitate, având personaje comune, de regulă, cu prezentarea a trei momente succesive din viaţa acestora. Se foloseşte acest termen şi în cazul unui set de trei opere literare distincte, care nu cuprind aceleaşi personaje şi, drept urmare, acţiunea nu se raportează la succesiunea unor momente din viaţa acestora.  
În literatura universală şi românească sunt multe nume de autori ale unor trilogii cunoscute, mai mult ori mai puţin, pe toate continentele. Nu intenţionez să fac un inventar de lucrări şi nume, dar consider că este firesc să-l amintesc pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, Trilogia Moldovei cu „Apus de soare", „Viforul” şi „Luceafărul”, precum şi pe Lucian Blaga, autorul a trei trilogii filosofice:  
- Trilogia Cunoaşterii cu „Eonul dogmatic”, „Cunoaşterea luciferică” şi „Cenzura transcendentă”;  
- Trilogia culturii, cu: „Orizont şi stil”, „Spaţiul mioritic”, „Geneza metaforei şi sensul culturii”;  
- Trilogia Valorilor, cu „Ştiinţă şi creaţie”, „Gândire magică şi religie”, „Artă şi valoare”.  
De asemenea, ar fi un gest lipsit de cuviinţă, să nu-l numesc pe Ionel Teodoreanu cu arhicunoscuta şi îndelung savurata sa trilogie „La Medeleni", compusă din volumele „Hotarul nestatornic", „Drumuri" şi „Între vânturi", dar şi pe Simeon Florea Marian - preot şi profesor de teologie, autorul trilogiei monografice compusă din „Nunta la români”, „Naşterea la români” şi „Înmormântarea la români”, precum şi a unei alte trilogii monografice, intitulată „Sărbătorile la români”. Alăturat acestuia, îl adaug şi pe mult mai aproape de zilele noastre, preot dr. Nicolae Cojocaru, de la parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Câmpulung Moldovenesc, autor al trilogiei „Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români“, compusă din trei volume.  
Tot foarte aproape de zilele noastre, amintesc şi pe Catia Maxim - „Trilogia aromânilor,” cu volumele ”Îngerii din Moscopole”, ”Îngerii din Moscopole. Exilul”, şi ”Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate”.  
 
Ei bine, îndrăznesc să afirm că aici, la Slatina, destul de târziu am aflat că există şi l-am cunoscut pe autorul unei foarte reuşite trilogii pe care eu, după ce am citit-o cu interes crescând şi mulţumire totală, am numit-o Trilogia Destinului. Dacă autorului îi surâde ideea, aşa va rămâne. Aceasta este compusă din trei cărţi, trei romane distincte şi bine conturate, al căror autor este colegul nostru de cenaclu literar - ing. Ioan SAIMAC.  
Titlurile componentelor trilogiei DESTIN, sunt: „Misterele literei V” – tipărită în anul 2004 la Slatina, fără editură înscrisă în pagină, „Dincolo de ţipătul pescăruşilor”, Slatina, 2004, fără editură menţionată şi „Călugărul” – Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, Slatina, 2005. Afirmam anterior că este vorba de trei romane distincte, dar care formează un tot unitar prin menţinerea aceloraşi personaje şi prin legătura directă, cu caracter de continuitate, a acţiunii principale. Întăresc această afirmaţie, având în vedere întinderea fiecărei lucrări de proză, respectiv 143 de pagini cu scris foarte mărunt, 141 şi 160 de pagini, dar şi acţiunea principală, ce poate rămâne de sine stătătoare, independentă şi proprie fiecărei cărţi în parte, cu toate ingredientele şi dezideratele estetice specifice romanului. Trecând la o analiză sumară a acestora, reţin pentru dumneavoastră un minim de date şi informaţii, hotărând să le discutăm în ordinea apariţiei lor.  
 
Misterele literei V” surprinde cititorul prin ritmul alert în care autorul ne introduce, chiar din primele fraze, direct în situaţia concretă anunţată de alarma de incendiu a laminorului n. 2 de benzi la rece. Spectacolul oferit este înspăimântător. Dincolo de balustrada canalului de evacuare, la trei metri adâncime, se zbăteau doi lucrători într-o băltoacă de petrol din imediata apropiere a unui butoi de metal în care se colectează scurgerile de fluid rezultate în urma reviziei tehnice. Întregul personal alarmat de operatorul de serviciu, antrenat pentru asemenea situaţii de urgenţă, a sosit la timp. Comanda a fost preluată de către directorul laminorului, care, văzând în ce pericol de moarte se află cei doi lucrători, se prinde de chinga legată de podul rulant şi, foarte sigur şi rapid în mişcări, coboară în canal, trece chinga pe sub umerii unuia dintre cei doi accidentaţi, dă ordin să fie ridicat. La fel a acţionat şi pentru salvarea celui de al doilea laminorist. A dat ordin să fie scoşi la aer curat şi să se cheme salvarea. După tot efortul, şi sub influenţa gazelor inhalate, „trupul directorului s-a înmuiat şi, parcă apucat de spasme, a început să dea din mâini în aceeaşi baltă de petrol şi ulei”. A fost prins cu cangea de la PSI chiar de către şeful acestei formaţii…  
Cei doi laminorişti şi-au revenit în urma intervenţiilor rapide de la Spitalul de urgenţă. Cel de al treilea, nea Sami, cum îl ştia toată Uzina de aluminiu din Slatina pe directorul acelui laminor, se afla în sala de reanimare şi a doua zi. La capătul patului său se afla o bătrână încărunţită de ani şi suferinţă. Era mama lui nea Sami, mama Nana. Se ruga pentru sănătatea fiului. Cu acest pasaj al relatărilor făcute în acelaşi ritm alert de început, autorul cărţii ne introduce, retrospectiv, să cunoaştem familia personajului principal, nea Sami. Vom afla că are o soţie – Mira, pe care o iubeşte încă din vremea în care erau studenţi şi s-au căsătorit. Rodul dragostei celor doi studenţi a fost Lorena, o fetiţă frumoasă, cu ochi albaştri şi păr cârlionţat, care a crescut şi a copilărit, „când la poalele Parângului, când pe meleaguri vâlcene în zona Horezului, după cum părinţii ei, amândoi ingineri, migrau cu serviciul”.  
Acestea şi multe altele, care ne furnizează informaţii preţioase cu privire la etapele din pregătirea profesională a lui nea Sami, de la nivelul de ucenic până la inginer şi director de secţie laminoare, în paralel cu date despre soţia sa - Mira, personaj secundar, copila sa – Lorena, ca personaj principal şi părinţii celor doi ingineri, le primim chiar de la acel om cinstit şi dedicat cu totul familiei şi serviciului, în timpul somnului adânc, inconştient, privegheat de mama Nana pe patul de la reanimare. Sunt date exacte oferite graţie folosirii cu succes a metodei introspecţiei, de către prozatorul Ioan Saimac. În acelaşi stil, domnia sa ne trece prin toate necazurile şi puţinele bucurii pe care le-a avut nea Sami până în momentul internării în spital.  
 
În realitate, acest personaj – nea Sami – este chiar autorul trilogiei despre care mi-am propus să vă vorbesc - Ion M. Saimac - născut la 1 oct. 1942 în comuna Ştirbeşti, jud. Vâlcea, fiu al plutonierului major de jandarmi Milea şi Floarea Saimac. Copilăria petrecută în diverse zone, funcţie de locurile unde tatăl îşi desfăşura activitatea: Ştirbeşti (Vâlcea), Bălăneşti, Coteana - Olt (originea părinţilor), Slatina, Drăgăneşti de Olt. Clasele elementare: Slatina, Drăgăneşti, Coteana. Anul I de Liceu la Radu Greceanu Slatina. A urmat o perioadă mai grea a adolescenţei. Tatăl s-a îmbolnăvit grav de inimă, cu spitalizări multiple: Drăgăneşti, Roşiorii de Vede, Slatina, Piteşti, Bucureşti, ceea ce a presupus drumuri, cheltuieli, dureri apăsătoare. Toate la un loc au făcut să întrerupă liceul şi să urmeze o şcoală profesională de mecanici agricoli. Va continua liceul după efectuarea stagiului militar, la seral şi tot la Radu Greceanu, de astă dată fără susţinere materială din partea familiei.  
Ca salariat a lucrat ca pedagog la Şcoala Profesională de Mecanici Agricoli pe care o absolvise, apoi ca Şef Depozit Materiale Electrice la Întreprinderea de Aluminiu Slatina. A câştigat suficient să se poată îngriji de sănătatea tatălui său, internându-l la ASCAR Bucureşti, dus pe targă, înapoiat pe picioare. Are astfel tatăl bucuria de a mai trăi încă 12 ani şi a-şi vedea fiul terminându-şi liceul şi mai apoi facultatea.  
S-a înscris la admitere la Institutul de Mine din Petroşani, căci acolo, dacă învăţai bine, primeai bursă pentru hrană, cazare, dar şi uniformă şcolară gratuită. Şi a reuşit. A intrat la Facultatea de Exploatări Miniere, pe care a urmat-o în primii doi ani, apoi s-a transferat la Facultatea de Electromecanică; acumulările cunoştinţelor în domeniul mecanicii din şcoala profesională, i-au întărit convingerea că poate deveni un bun inginer în domeniul electro-mecanic. Fiind student silitor, disciplinat, stimat de cadrele didactice şi colegi, a ajuns vicepreşedinte al Asociaţiei Studenţeşti a I.M.P.  
S-a căsătorit în facultate cu o colegă de an de la Secţia de Preparare, secţie înrudită cu chimia industrială. Au absolvit împreună facultatea în 1974. Iar după primul an de stagiatură, efectuat în domeniul mineritului, în 1975 s-au transferat la Slatina, la Intreprinderea de Prelucrare a Aluminiului, o unitate dotată cu o multitudine de maşini şi utilaje, majoritatea din străinătate, unicate, cu un înalt grad de tehnicitate. A fost repartizat să lucreze la o investitie nouă, unicat în economia naţională, aflată în stadiul de montaj - Laminorul de Bandă la Cald (LBC).  
Secvenţe legate de punerea în funcţiune a acestui obiectiv sunt deja relatate mai sus, ele introducându-ne direct în prima parte a volumului "Misterele Literei V".  
Autorul a parcurs rapid ierarhia funcţiilor posibile pentru un inginer: Şef Atelier, Şef Secţie LBC, Şef Serviciu Mecano-Energetic la nivel de întreprindere şi în final Director de Uzină, urmându-și linia destinului.  
S-a dedicat muncii: nomenclatoare piese schimb, asimilare piese schimb din import, tehnologii de reparaţii, invenţii, inovaţii specifice metalurgiei, organizarea locurilor de muncă. Toate aceastea au făcut din tânărul familist un musafir al căminului său. Nu s-a lăsat niciodată înfrânt de greutăţile vieţii, dovedind că este - aşa cum îl caracteriza şi redactorul de carte Nicolae Zărnescu în prefaţa cărţii "Misterele Literei V" - "un om tenace, de o inteligenţă ieşită din comun".  
Totuşi, oricât ai fi de bun, când iei atitudine faţă de ce vezi că nu este drept, că nu este corect, că este în afară de ceea ce-ţi dictează conştiinţa, poţi avea parte de neplăceri devastatoare, extinse la dimensiunea întregii familii. De aici s-a născut ideea de a scrie, dusă cu brio la împlinire prin publicarea trilogiei, care rămâne, din păcate, singura lucrare literară publicată.  
 
”Misterele Literei V” este o carte de suflet, scrisă în stilul clasic al romanelor poliţiste, care captivează cititorul. Pare a fi o ficţiune reușită, dar acţiunea este reală, autorul reuşind să facă o radiografie fină a abuzurilor săvârşite de comuniştii şi securiştii vremii aflaţi în funcţii de conducere.  
Imprimând scrierii sale o structură narativă amplă, care permite desfăşurarea subiectului în planuri paralele, autorul îndrăzneşte şi reuşeşte să introducă un mare număr de personaje, pe care le foloseşte cu îndemânare înspre a introduce cititorul în toate tainele sufletului personajului principal şi nu numai, dar şi în gândirea oamenilor, încorsetată ori dirijată, după caz, de rigorile regimului comunist din anii ’70 - ’89. Este perioada în care autorul, identificat ca fiind personajul principal, a avut prilejul să cunoască şi să colaboreze cu specialişti din domeniul metalurgiei şi siderurgiei, atât din marile uzine din ţară, cât şi din alte ţări, dată fiind poziţia sa în conducerea Uzinei de aluminiu, dar şi pregătirii sale excelente în domeniu și rezultatelor obţinute în muncă. De altfel, sub conducerea sa, laminoriştii s-au situat pe locul întâi, trei ani consecutiv, în întrecerea socialistă. În asemenea împrejurări, ofiţeri de securitate din cadrul Inspectoratului Judeţean Olt au putut motiva interesul manifestat în ceea ce priveşte profilul profesional şi moral al inginerului cunoscut de către cititor ca nea Sami  
Pe de altă parte, inginerul Ioan Saimac, autorul cărţii, matur în gândire şi fin observator, nu numai în plan profesional, ci şi în plan social, economic, politic şi cultural, analizează starea naţiunii şi, prin vorbirea şi acţiunile personajului Sami şi nu numai, ne oferă un tablou complet, la zi. Ne înfăţişează o anumită perioadă de glorie a socialismului, urmată de un declin generat de greşeli grave în înţelegerea, organizarea şi conducerea naţiunii, manifestate, în special, în economie, politică şi relaţiile sociale. Ne amintim cu toţii de perioada în care raţionalizarea consumurilor la alimentele de bază, energie electrică, benzină, apă potabilă, căldură, audio-vizual, la care adăugăm restricţii cu privire la libera exprimare, a sărăcit populaţia şi a făcut să se îmbogăţească oameni cu funcţii de conducere în partidul comunist, atât la nivel central cât şi local. Pe lângă aceştia, unii lucrători din anumite instituţii ale statului, aşa numiţii „câini de pază ai comunismului”, mai ales cei din activul de partid, securitate şi miliţie, au profitat din plin şi au trăit „pe picior mare”, după cum se spune pe la noi. S-a acordat o mare libertate aşa numitei „poliţii politice”. Aceasta a făcut mii de victime prin ameninţări, şantaj şi chiar lipsire de libertate.  
Acest tablou al societăţii româneşti, inclusiv al celei din Slatina, nu este descris printr-o povestire. Este foarte bine evidenţiat prin acţiuni, fapte şi dialoguri, atitudini în anumite împrejurări ale personajelor aflate pe anumite trepte ierarhice în uzină ori în aparatul de partid şi de stat, în securitate şi miliţie. Iar acestea sunt uşor de identificat, pentru că autorul, din varii motive, chiar dacă le-a modificat numele prin înlocuirea unor litere ori prin atribuirea de nume împrumutate, adeseori de la animale şi peşti, potrivit caracterului asemănător cu al persoanelor în cauză, indică loc de muncă şi metode de lucru, locuri de întâlnire şi petrecere, cerc de prieteni şi de afaceri ilegale etc. Pentru slătinenii maturi în acea perioadă, nu doar lucrători la Uzina de aluminiu, ci şi în învăţământul de toate gradele existent în Slatina, în mediul sanitar sau în administraţia locală, în reţeaua alimentară, hoteluri sau restaurante, este uşor să-i recunoască. Nu puteau uita prea curând răul făcut tuturor de către lichele şi jigodii, figuri macabre, aflate în solda ”Bibanilor” și ”Rechinului”, cunoscute ca fiind Oaie, Şorici, Salam, Tobă, Capsă, Canu şi Linguriţă, Doctoru’, Sapiru şi alţii.  
Nepotul de soră al fostului preşedinte al României comuniste era arhicunoscut. Nu prin faptele sale bune, dacă a avut şi din acestea, cumva, ci prin cele rele, prin libertinajul manifestat cu emfază ori nesimţire în toate împrejurările, prin chiolhanurile numeroase din oraş şi împrejurimi, precum şi prin persoanele din grupul său de prieteni, autori de fapte cu caracter contravenţional şi infracţional, dar niciodată judecaţi şi sancţionaţi. Se înţelege de ce, dacă vă reamintesc că acest om, în grad de căpitan de poliţie (în doar doi sau trei ani de muncă!), ocupa funcţia de locţiitor politic al şefului Inspectoratului Olt al M.I., în fapt conducând întreaga securitate şi miliţie a judeţului şi permiţându-şi să-l cheme la ordin pe şeful Inspectoratului, colonel Ionescu…  
”Rechinul” era porecla lui şi aşa apare în romanele domnului inginer Ioan Saimac. La fel de uşor este de identificat şi mama sa – Elena Bărbulescu (sora lui Nicolae Ceaușescu), inspector-şef al învăţământului Olt, despre care se dusese buhul în toată lumea din acele vremuri, dat fiind metodele sale de conducere, condamnabile sub toate aspectele. Era zbirul din învăţământ sora „împuşcatului”, dar, de fapt, era zbirul întregului judeţ! „Doamna” era cea care dădea ordine şi dispoziţii, care lovea, la propriu, cadre din învăţământ, femei sau bărbaţi, dacă îşi permiteau să greșească cu ceva ori nu-i executau întocmai „preţioasele indicaţii”. Ea era cea care făcea verificări la sânge, după metode personale, nu Lică Bărbulescu, soţul ei, titular pe înalta funcţie politică de la judeţ.  
Destinul personajului ing. Ion Samoilă (nea Sami) a făcut ca acesta să fie ameninţat de către cele două înalte personalităţi, după ce fusese tratat în același mod şi de lucrători de securitate și miliție, pentru simplul motiv că a refuzat să accepte rolul de colaborator ori de informator. Nu aveau cum să-l şantajeze după metoda lor favorită, omul fiind curat sub toate aspectele, excelent profesionist, cu cele mai bune rezultate în muncă. După numai şase ani de la absolvirea facultăţii, nea Sami devenise şef al Serviciului Mecano-Energetic al unei întreprinderi unicat al economiei naţionale – Uzina de aluminiu, având 20 de ingineri şi tehnicieni în subordine şi controlând activitatea acestui serviciu cheie al unei întreprinderi cu mii de angajaţi…  
Refuzul hotărât rostit în faţa ofiţerului de securitate, a fost începutul celei mai negre perioade din viaţa acestui personaj principal şi începutul nenorocirilor pentru întreaga sa familie. A fost avertizat, dar nu şi-a imaginat atunci, chiar dacă se alertase şi era foarte atent în tot ceea ce vorbea şi făcea în serviciu, societate sau acasă. „Rămâne de văzut, aveaţi o fetiţă, spuneaţi? Noi nu glumim…”  
Această fetiţă, Lorena, elevă în clasa a noua la Liceul „Ion Minulescu” se întorcea acasă de la şcoală, în penultima zi a anului şcolar, însoţită de Mihai, prietenul ei. O maşină neagră a oprit lângă ei şi unul din cei doi bărbaţi aflaţi în ea i-a spus că este aşteptată de mama ei şi i-a înmânat un bilet pentru a o convinge. Biletul era fals. Lorena nu a mai ajuns acasă. Fusese răpită…  
 
Din acest moment, viaţa inginerului s-a schimbat brusc. A început căutările. Poliţia primise ordin să nu fie ajutat, securitatea îl „vâna” în continuare, directorul general nu-l putea ajuta decât aprobându-i concediu de odihnă şi mi apoi, fără plată, pentru a-şi căuta fetiţa. Doar cele aflate de la doi colegi ai Lorenei l-au dumirit cu privire la posibila identitate a răpitorilor şi, de aici, „mergând pe fir” a ajuns pe litoral, la Neptun, împreună cu un plutonier adjutant de la Poliţia Judeţeană, singurul care l-a înţeles şi l-a ajutat. Primeşte sprijin necondiţionat de la şeful Poliţiei Judeţene Constanța, oltean de origine, care dispune efectuarea unor percheziții în urma cărora se reţine o persoană, anume „Bozgorul”, unul dintre cei doi răpitori, sluga credincioasă a Rechinului, responsabil cu răpirea şi sechestrarea fetelor dorite de acesta pentru distracţii undeva pe Dunăre, la Corabia ori pe litoral, la Neptun  
Se fac audieri, iar inginerul înregistrează parte a interogatoriului, adică exact ce avea nevoie. Înregistrări mai făcuse chiar şi în biroul Securităţii, cu micuţul său aparat cumpărat din Germania, fără să fie descoperit. Ele urmau să fie folosite, cândva, pentru a-şi demonstra nevinovăţia, presiunea oficialităţilor asupra sa şi şantajul la care a fost supus. A ascuns casetele într-o criptă a cavoului familiei...  
Dacă în prima parte a cărţii autorul s-a folosit cu mare lejeritate de mulţi termeni pur tehnici, pentru a ne înfăţişa uzina cu secţiile sale, parte din fluxul tehnologic, utilaje şi instalaţii, incidente şi accidente produse la locul de muncă, de data aceasta, la fel de uşor, asemenea unui scriitor de romane poliţiste, ne surprinde cu multitudinea termenilor de specialitate şi ne introduce în sfera acţiunilor specifice de urmărire şi investigare. Aflăm unde a fost dusă fata, cum a reuşit să scape de sub supravegherea răpitorului şi să fugă, cum a fost apărată de un tânăr american - student la Cluj, Facultatea de medicină - aflat în vacanţă pe litoral împreună cu prietenii săi, care a fost rănit cu cuţitul în lupta cu Bozgorul şi alte multe amănunte importante și interesante, în paralel cu portretizarea personajelor, realizată prin dialoguri, relatări, descrieri.  
Emoţiile sunt în creştere pe măsură ce trecem de la o pagină la alta. Suspansul îşi intră în rol, este bine fructificat. La Slatina s-a aflat că inginerul Samoilă (nea Sami) a intrat în posesia unor date ce pot demasca autorii răpirii şi scopul acesteia. Mai grav, pentru cei în cauză, tatăl Lorenei ameninţă că instanţele vor intra în posesia casetelor compromiţătoare dacă nu i se eliberează copila.  
Din ordinul Rechinului, este pus sub urmărire, i se fac percheziţii la birou şi la domiciliu şi, în final, pentru că nu se găsesc casetele, se ia hotărârea de a fi lichidat. Oameni de bine îl ajută pe inginer. Este prevenit şi acesta se hotărăşte să dispară din localitate, după ce organizează transferarea soţiei sale, Mira – inginer la aceeaşi uzină şi poetă în timpul liber – la un spital de psihiatrie din Cluj. Ea fusese internată în primele zile de după răpirea fetiţei, în urma unei căderi psihice. Urma un tratament intensiv de somnoterapie, metodă eficientă de izolare faţă de realitatea înconjurătoare.  
Şi la acest capitol, autorul romanului surprinde prin folosirea multor termeni şi expresii de specialitate, aşa cum ne va întâmpla şi în următoarele două volume, când ne va conduce prin alte sfere ale cunoaşterii umane.  
Deocamdată, prima lucrare din trilogia „Destin”, un roman bine închegat în stil clasic cu puternic caracter realist, tradiţional şi cu multe elemente ce-l pot clasifica în categoria romanului poliţist, este finalizat printr-o convorbire telefonică de natură a scoate definitiv eroul principal din paginile următoarelor două cărţi. Plutonierul Guriţă de la Călimăneşti de Vâlcea insista să raporteze căpitanului Stoian, şeful Serviciului circulaţie al Miliţiei judeţului Olt, că în apropierea Coziei, la kilometrul 23 pe D.N. E 81, s-a înregistrat un grav accident de circulaţie, în urma căruia autoturismul OT 4563 a fost catapultat în albia râului Olt. Maşina a fost scoasă din apă, dar victima nu a fost găsită. Era maşina inginerului Ion Samoilă (nea Sami)…  
 
Dincolo de ţipătul pescăruşilor”, cartea a doua, potrivit precizării făcute în prima pagină, este inspirată din jurnalul adolescentin al fiicei autorului – Lorena, ca personaj, din varii și întemeiate motive abținându-mă să-i înscriu numele real - scris în perioada 24.12.1989 - 21.11.1990. Cât mai firesc cu putinţă, autorul a apelat la o introspecţie bine gândită şi eşalonată în timp, pornindu-se de la vârsta de 16 ani a Lorenei, din momentul în care mâna sigură a lui Eduard, a prins-o puternic de mijloc şi a smuls-o din îmbrăţişarea valurilor mării ce începuseră să ducă fata în lumea visării. A fost salvată de la înec. De frica celui ce o sechestrase şi o ameninţase, urmărită insistent de acesta după ce fugise, s-a aruncat în valuri. Scăpase de Bozgor, dar a fost aproape de moarte...  
Eduard, Andrei, Cristina şi Alina, prieteni şi colegi de facultate la Cluj, i-au oferit protecţie Lorenei, pe timpul vacanţei lor, apoi a luat-o la Cluj, unde a rămas sub aripa ocrotitoare a lui nenea Mişu şi tanti Antonia. Nu avea curaj să meargă la Slatina. Teama pentru ea şi teama pentru părinţi, inoculată de cei doi răpitori, au hotărât-o să ia această decizie.  
Urmează să parcurgem momente şi etape, zile şi ani, de la acest moment şi până la finalul cărţii, însoţind eroina şi toate personajele apărute în viaţa ei, oameni de mare omenie, care au ajutat-o necondiţionat să depăşească toate situațiile grele. Unele sunt tensionate, pline de neprevăzut, altele visate, sperate şi parcurse cu toată hotărârea înspre atingerea ţelului propus, respectiv demascarea şi pedepsirea celor ce au făcut atât de mult rău familiei, celor ce au făcut ca părinţii ei să piară.  
Foarte bun portretist şi narator, autorul nu uită să ne înfăţişeze natura în diferite anotimpuri ori momente ale zilei, de câte ori fata călătoreşte pentru a-şi recăpăta dreptul de a studia, de a-şi realiza visul. În acelaşi timp, ne înfăţişează sentimente, dialoguri de suflet, speranţele şi multele dezamăgi ale fetei şi ale altor personaje, dar şi încercările lipsite de raţiune ale cozilor de topor înspre a-i bara calea către împlinire. Obţine foarte greu acte pentru a se înscrie în clasa a zecea de liceu, la Cluj.  
Nenea Mişu este cel care se zbate pentru rezolvarea tuturor problemelor. Nu doar pentru că el şi tanti Antonia nu aveau copii şi prinseseră mare drag de Lorena, dar acest om, nenea Mişu, fost ofiţer de securitate, audiase casetele ascunse în cavou de tatăl Lorenei. A înţeles prin ce clipe groaznice a trecut tatăl fetei, la ce presiuni a fost supus şi ce ameninţări a rezistat. Pe de altă parte, a putut înţelege cine sunt acei oameni răi, cu funcţii de răspundere în oraş şi judeţ, dar care călcau în picioare demnitatea umană şi orice principiu moral. Pe de o parte legal, pe de altă parte cu ascunzişuri împrumutate din metodele sale de lucru ca ofițer activ, nenea Mişu a reuşit să rezolve toate problemele. În plus, obţinuse şi date noi despre anumiţi oameni şi fapte. Gloanţele iredentiştilor maghiari, care au încercat să-l vâneze în timpul evenimentelor din decembrie 1989, i-au scurtat viaţa, decedând după doi ani în care reuşise să rezolve multe probleme în favoarea Lorenei. A fost o mare pierdere pentru biata fată...  
 
Viaţa îţi urmează cursul. Lorena va merge fără teamă în oraşul său, va merge şi la bunica, în casa ei dintr-o comună vâlceană, unde găseşte maşina familiei, accidentată voit și răsturnată în valurile Oltului, în care descoperă, împreună cu nenea Mişu, rămăşiţe ale degetelor de la mâna stângă a tatălui său. Deşi nu se descoperiseră trupurile părinţilor, ea trăia cu speranţa că poate nu erau morţi, deşi se eliberaseră actele de deces. Chiar dacă visul ei era, cândva, să devină profesoară de pian, iar al mamei să studieze la facultatea de medicină, fata se va înscrie la cea de drept, dorind să ajungă procuror, să poată trage la răspundere pe cei vinovaţi de drama familiei sale. În acest scop a ales să studieze pe litoral, la Constanţa, unde ştia că se va bucura de protecţia colonelului de miliţie, şef al Inspectoratului, dar şi de ajutorul părintesc acordat cu toată dragostea de către „bunica Maria”, femeia ce o adăpostise, cândva, după ce a fost salvată de la înec. Jurământul său de a face dreptate, de a răzbuna dispariţia părinţilor săi, nu a fost dus la îndeplinire pentru că există un Dumnezeu, iar El făcuse deja dreptate până ca fata să finalizeze studiile. Clanul Ceauşist apusese...  
Folosind dialogul şi relatarea la persoana întâia, în numele Lorenei, potrivit jurnalului său, autorul nu uită nici un moment din viaţa acesteia şi reuşeşte să facă legături între evenimente, să adâncească trăiri personale, să analizeze sentimente şi să ne introducă perfect în toate acţiunile. Cititorul are senzaţia că este martor ocular la tot ce se întâmplă şi trăieşte şi el toate emoţiile, alături de personajul principal, dar şi de altele.  
Interesantă este împrejurarea în care Lorena îl cunoaşte pe Alexandru E. Russu, o celebritate în domeniul paranormalului. Acesta ştia cam totul despre fată. Îi citea gândurile, îi cunoştea iubirea tainică – Eduard, pe care nu o dezvăluise nimănui, ştia ce documente sunt ascunse în criptă pentru ea. Îi oferă trei cărţi pentru a le studia şi o îndeamnă să cerceteze, să descopere singură tot ce va trebui să cunoască, prin antrenamente de concentrare. O încurajează să-și urmeze calea. Îi vorbise doar despre un nume: Radu Pădureanu, afirmând că omul în cauză o cunoaşte şi o iubeşte. Că se vor întâlni cândva, atunci când va trebui. Toate aceste momente se legau de altele şi mintea Lorenei era pusă la grea încercare. În ultima vacanţa de vară fusese pe acasă, la Slatina şi la bunica sa, la ţară. Un vecin îi povestise că a fost căutată de un călugăr, pe nume Nicodim. Pe de altă parte, bunica îi povestise că sosise un călugăr la poarta sa, pe nume Maxim, care se interesase de maşină. Mai târziu venise cu un altul şi au luat maşina, contra unei chitanţe. După zece zile au adus-o, dar era reparată, era nouă, cu aceeaşi culoare de vopsea, dar cu alt număr de înmatriculare. Doar bordul era deosebit de cel vechi. Era modern.  
La sfatul acelei somităţi, Alexandru Russu din lumea paranormalului, Lorena urmase cursurile şcolii de şoferi şi obţinuse permisul de conducere. Acum avea şi maşină, precum îi spusese „gurul” său, la Bucureşti, că o aşteaptă o maşină frumoasă.  
Se afla la volan, aproape de Mihail Kogălniceanu, în drum spre Constanţa. Era noapte şi ploua. Circula cu viteză redusă. În faţa ochilor ei s-a produs un accident de circulaţie. O maşină a fost acroşată şi împinsă în decor. S-a răsturnat în şanţ. Lorena a reuşit cu greu să tragă trupul şoferului din autoturismul răsturnat. L-a dus cu maşina ei la dispensar. În lumina de acolo, după ce i-au spălat faţa, Lorena a văzut chipul accidentatului aflat în comă. Era Eduard! L-a transportat cu maşina ei, după ce a fost bandajat şi îngrijit cât de cât, în Constanţa, la spitalul de urgenţe...  
Şi această carte, plină de suspans, împliniri şi sentimente, poate fi numită roman, întrucât îndeplineşte toate condiţiile specifice speciei literare. Spre deosebire de primul roman, acesta are un final fericit, cel puţin de moment. Cei doi protagonişti se simţeau stăpâni, în dragostea lor, pe mare, plajă, cer şi soare. Lorena menţionează în jurnalul său: „ Eram fericiţi. Râdeam… şi glasurile noastre se auzeau ca un ecou, undeva departe… dincolo de ţipătul pescăruşilor.”  
 
- ”Călugărul”, partea a treia a trilogiei oferită de prozatorul Ioan Saimac, pe care eu continui să o numesc DESTIN, se pare că „le depăşeşte în complexitatea pe primele două” afirmă cu just temei domnul Nicolae Zărnescu, redactorul cărţii şi autorul coperţilor acesteia, lucrate în ton cu conţinutul romanului. Tot domnia sa semnează „Cuvânt înainte”, în care menţionează: „Acţiunea trece dincolo de graniţele ţării, călugărul Nicodim (alias inginerul Samoilă Ion, în realitate ing. Ioan Saimac) efectuând călătorii în Statele Unite (pentru a-şi recupera vocea) şi în India (pentru a înlătura starea de amnezie), deficienţe pe care le dobândise în urma unui accident pus la cale de reprezentanţii fostei Securităţi”.  
Reamintesc cititorului că, până la aceste drumuri lungi, ”nea Sami” fusese declarat mort după ce fusese aruncat în râul Olt cu mașină cu tot, mai sus de viaductul Valea Poștei. A fost salvat de două călugărițe, care l-au îngrijit trei zile, în mare taină, după ce l-au scos din apă pe omul agățat de un lemn cu un braț și care ridicase în disperare pe celălalt, de la care lipseau câteva degete și sângera puternic, după ajutor. Muribundul fusese adus în ascuns la schitul Ostrov, dar după ce maicile au mărturisit păcatul și au arătat că omul este pe moarte, maica egumenă a cerut starețului Mănăstirii Cozia – Arhimandritul Gamaliil Vaida, să decidă, iar acesta a dispus să fie dus la infirmeria mănăstirii. Aici, călugărul Maxim, care încropise un mic laborator în care, cu harul său și ajutorul Domnului, vindecase mulți suferinzi, i-a operat mâna și i-a îngrijit rănile de la cap și jumătatea tumefiată a feții, care îl făcuseră de nerecunoscut până și de oamenii Securității ce veniseră în cercetări prin toată zona Călimăneștiului.  
În volumul ”Călugărul”, printre elementele de ficțiune, care fac lecturarea mai plăcută, se regăsesc elemente reale, care țin cititorul cu atenția încordată. O parte dintre acestea prezintă momente din istoria locurilor în care se petrece acțiunea romanului, altele cuprind date referitoare la organizarea instituţiilor religioase, dar şi cutremurătoare destăinuiri ale unor călugăriţe din Schitul Ostrov, determinate să îmbrace straie monahale, urmare dezamăgirilor în dragoste. Firesc, în cazul de față, se regăsesc și date concrete care prezintă derularea evenimentelor din timpul revoluţiei, autorul manifestându-se asemenea unui veritabil analist politic.  
În fine, ”dacă sfârşitul primelor două volume sunt încărcate de suspans, acum avem de a face cu un happy-end, în care personajele negative sunt pedepsite de Dumnezeu, iar personajele cele pozitive se regăsesc, se recunosc şi se îmbrăţişează fericite”, precum precizează Nicolae Zărnescu în succinta prefață a romanului, idee ori concluzie pe care o susțin și eu.  
 
Am convingerea că aceste trei cărți fac deliciul lecturii, indiferent de vârsta cititorului. Din nefericire, există un singur exemplar al trilogiei la Bibiloteca Județeană ”Ion Minulescu”, Slatina. Mă simt onorat și fericit că mi s-au încredințat și le pot face cunoscute prietenilor mei.  
 
Marian Malciu  
L.S.R. Filiala Olt  
 
Referinţă Bibliografică:
ROMANUL VIEȚII ÎN TRILOGIA ”DESTIN” / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2017, Anul VI, 09 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!