Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1911 din 25 martie 2016        Toate Articolele Autorului

RUGINOASA - ISTORIE, CREDINŢĂ ŞI CULTURĂ (Sfinţirea Bisericii)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Lumina dimineţii pătrundea şi printre jaluzelele trase. Era cer senin, albastru, cu soare strălucitor. Andrei se freca la ochi. Nu mi a spus la ce oră se culcase, dar intuiam că n a dormit mai mult de trei ore. Era obişnuit, după cum îmi povestise, să lucreze nopţi întregi…  
Am plecat împreună la biserică. Eram ultimii din casă şi simţeam că mă ruşinez de situaţia aceasta, dar nu mai era nimic de făcut. Când am ieşit în uliţă şi am văzut mulţimea de oameni ce se deplasa către biserică, am regretat sincer că l am ţinut pe părinte până târziu. Eu nu aveam nicio grijă. Doar a aparatului de fotografiat, care era minuscul şi simplu de transportat în borsetă, dar Andrei avea aparatul de filmat şi trepiedul, care era destul de greu. Nu m a lăsat să l ajut. A justificat că este destul de tânăr şi de viguros. Nu am agreat această justificare. Mă simţeam bătrân…  
Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că nu mă aşteptam la un aşa puhoi de lume! Oameni de toate vârstele – bărbaţi, femei, copii – îmbrăcaţi cu tot ce aveau mai bun, se grăbeau să ajungă la biserică şi să intre în curtea mare, care devenise, deodată, neîncăpătoare. Veneau şi de pe uliţa din lungul terenului de fotbal, perpendiculară pe cea străbătută de noi o sută şi ceva de paşi. La intersecţia lor, în faţa porţii metalice deasupra căreia veghea clopotniţa, era mare aglomeraţie.  
Am văzut grupuri de copii îmbrăcaţi în frumoase costume populare şi purtând buchete de flori, alături de preoţi şi diaconi, care urmau să l întâmpine pe Înaltpreasfinţitul Teofan – Arhiepiscop al Iaşilor, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, la trecerea prin poarta larg deschisă sub bolta masivă susţinută de stâlpi viguroşi încorporaţi în ziduri puternice. Îl observasem pe părintele Pavel, înveşmântat de sărbătoare, vorbind cu acei copii şi, după poziţiile ocupate apoi de ei, am tras această concluzie, care s a dovedit mai târziu a fi corectă.  
 
În fine, la ora stabilită, undeva, departe de mine, intrat în curte să mi aleg o poziţie favorabilă fotografierii principalelor momente, a sosit ierarhul aşteptat. După ce a coborât din maşina Mitropoliei, în drum spre poartă, a fost flancat şi însoţit de patru călăreţi tineri îmbrăcaţi în costume populare, care mai de care mai fălos şi frumos pe calul său curat, focos şi bine hrănit. Mai aproape de poartă, a fost întâmpinat de epitropul bisericii, care purta un colac frumos plămădit şi rumenit, alături de sare, închipuind curăţia sufletelor şi hărnicia celor care au trudit şi trudesc aici: cler şi popor, după care au urmat întru întâmpinare acei copii frumoşi îmbrăcaţi în la fel de frumoase costume populare, care i au oferit bogate buchete de flori, şi de o suită numeroasă de preoţi şi diaconi. Potrivit tipicului religios, a intrat pe acea poartă, preoţi şi copii fiindu i în faţă, de a stânga şi de a dreapta culoarului format, calea prin mulţime fiindu i deschisă, conform rânduielii bisericeşti, de Preacucernicul Părinte Protopop Pavel Postolachi, purtând Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, urmat de părintele Pavel Pavel.  
Păreau ca fiind rupţi dintr o poveste şi aduşi în faţa ochilor prin tablouri ce se perindau secvenţial prin faţa ochilor. Veşmintele preoţeşti, de culoarea paiului de grâu copt, străluceau în lumina soarelui ce şi revărsa cu dărnicie razele, transformându le culoarea în alb auriu. Trupurile lor voiniceşti se înfăţişau şi mai mari sub stiharul şi mânecuţele largi, iar atitudinea lor, purtând toată încărcătura momentului solemn, evlavios, la care adaug părul vizibil încărunţit al Cucernicului Părinte Pavel şi cel alb complet al Preacucernicului Părinte Protopop, făceau să ai imaginea unor personaje de basm ori din icoană.  
Mantia ierarhului, spre care se îndreptau cu mare drag şi respect toate privirile pe măsură ce acesta înainta prin mulţime, era de culoare albastră, iar potcapul de culoare neagră. Pe piept purta sfânta Cruce cerută de rangul său ierarhic.  
El păşea încet, cu paşi rari, pe aleea de trupuri, ce se desfăcea pe lângă altarul de vară realizat în chip de tribună bogat ornată pentru sărbătoare, până la biserica veche, proaspăt renovată, curăţită şi văruită, privind mulţimea cu ochii săi blânzi, senini, binecuvântând o. În ochii săi, fără nicio exagerare, citeam ori simţeam sinceritatea şi curiozitatea cunoscută de noi toţi în ochii copilului curat, neatins de păcat, citeam dragostea purtată turmei păstorite de el, iubirea pe care o purta semenilor, iubirea ce radia din el către aceştia, umplându le sufletul. Cu aceeaşi măsură, cred că simţeam şi marea mulţumire a arhiereului aflat în faţa acestei mulţimi de oameni atât de liniştită, de bucuroasă şi de smerită în manifestări. Ei nu s au călcat pe picioare şi nu s au împins, nu s au înghesuit pentru a i atinge veşmântul, pentru a i se adresa dintr un motiv sau altul, pentru a şi arăta disperarea generată din varii necazuri ori neîmpliniri, sau pentru a şi arăta marea dragoste prin gesturi teatrale.  
Gestul de binecuvântare făcut de înaltul ierarh cu braţul drept era domol, liniştitor, aducător de pace, iar braţul stâng, în care ţinea Cârja specifică rangului său ierarhic, era lăsat să fie mângâiat şi uneori sărutat de oameni, fie ei bărbaţi, femei ori copii. Era un semn de smerenie din partea lor, un semn de evlavie, care izvora din credinţă, dragoste, respect şi mare încredere în păstorul lor.  
 
Înaltpreasfinţitul Teofan, urmat de soborul de preoţi, s-a oprit în faţa bisericii vechi atâta timp cât să o cuprindă cu privirea, s a închinat şi a intrat în aceasta, urmat de numai doi trei diaconi. Destul de curând a ieşit de acolo, îmbrăcat în alt veşmânt, la fel de impunător ca şi cel în care intrase. Atâta doar că, acum, veşmântul arhieresc era de culoare albă. Sacosul purtat de înaltul ierarh peste stihar era, firesc, tot de culoare albă, cu mânecile mai scurte şi mai largi decât acesta, închis în cele două părţi, cu doisprezece clopoţei. Pe întregul veşmânt arhieresc erau cusute ori ţesute un fel de motive populare ori semne religioase, inclusiv crucea, de culoare albastră. Pe umeri, împrejurul gâtului, ierarhul purta omoforul mare, unul dintre cele mai vechi veşminte arhiereşti, care se foloseşte numai la începutul Liturghiei, până la Apostol, când este înlocuit cu omoforul mic, la hirotonie şi la alte taine, precum sfinţirea de biserică, canonizare, hirotonire. Pe cap purta acel acoperământ specific, numit mitră, confecţionat din ţesătură fină pe fond de culoare albastră, mai închisă decât albastrul de pe veşminte, pe care străluceau sub razele soarelui broderiile de aur şi aplicaţiile de pietre preţioase.  
Tabloul ce l aveam în faţa ochilor mei era impresionant. Mi se părea ori chiar treceam cu ochii minţii în îndepărtatul trecut pentru a fi martor al celei mai impresionante minuni ale Bibliei: trecerea poporului Israel prin Marea Roşie pe când ieşea din Egipt sub conducerea lui Moise, devenită în creştinism un simbol al eliberării de păcat şi al intrării în Biserică. Aşa îmi apăreau cele două valuri ale mulţimii ce eliberau trecerea de o parte şi de alta a traversei lungi, de culoare roşie, pentru ca ÎPS Teofan să poată ajunge să sfinţească biserica, aşa cum au fost sfinţite cortul şi templul, potrivit Vechiului Testament. Asemenea lui Moise, care a primit poruncă de la Domnul să ridice un locaş sfânt în care să locuiască pentru a fi în mijlocul lor, al oamenilor („Din acestea să Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor”), şi care a uns cu untdelemn sfinţit cortul ridicat de el, sfinţindu l pe acesta şi, odată cu el, sfinţind „toate lucrurile lui, jertfelnicul şi toate obiectele lui”, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei se apropia pentru a sfinţi locaşul ridicat de părintele Pavel şi enoriaşii săi, prin ungere cu ulei sfinţit.  
Mergea încet, cu paşi egali, neobosit în a binecuvânta mulţimea şi neobosit în a o îmbrăţişa cu privirea i luminoasă şi cu zâmbetu i de copil, iar când a început să calce pe mocheta de culoare roşie, întinsă pe iarbă la mai puţin de cincisprezece metri de treptele de la intrarea în noua biserică, privirea i senină a cuprins silueta zveltă a lăcaşului de cult şi faţa parcă i s a luminat şi mai mult decât era. S a oprit la doi paşi de tetrapodul pe care era aşezată Sfânta Evanghelie şi a aşteptat privind cerul senin până ce întregul sobor de preoţi şi diaconi s a poziţionat înapoia domniei sale şi lateral, de o parte şi de alta, ca într un semicerc desenat imaginar, după criterii numai de dânşii cunoscute.  
Din acest loc s a început slujba propriu zisă de sfinţire a bisericii, ea fiind una dintre cele mai frumoase şi solemne slujbe ortodoxe. Este o slujbă specială şi se desfăşoară potrivit unei anume rânduieli foarte vechi, cu rădăcini în practica vechi testamentară, stabilită se pare încă de prin secolul al doilea, dar, din nefericire, lipsesc cu totul mărturiile istorice care să ateste acest lucru. Primele mărturii istorice despre o ceremonie solemnă a sfinţirii bisericii, le avem de la Eusebiu de Cezareea. Acesta a descris procesiunile care au avut loc cu prilejul sfinţirii catedralei din Oraşul Tyr, la care el a luat parte personal, în anul 314, precum şi pe cele desfăşurate cu ocazia sfinţirii Bisericii Învierii Domnului (Ierusalim), săvârşită douăzeci de ani mai târziu, în anul 335. După cum precizează pioasa călătoare Egeria (Aeteria alias Silvia) prin anii 835, sfinţirea Bisericii Învierii Domnului din Ierusalim, a avut loc în ziua Sfintei Cruci. Interesant este faptul că la acest prilej, potrivit menţiunii Egeriei, veneau în cetatea sfântă şi anahoreţii retraşi în pustie, părăsindu şi vremelnic sihăstriile…  
 
Aşa cum am precizat anterior, acolo, în faţa bisericii s a început oficierea slujbei de sfinţire. Când s a auzit în difuzoare vocea caldă şi limpede a Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Teofan, ca un freamăt de codru verde s a făcut auzit fiorul ce a cuprins mulţimea, după care s a statornicit o linişte deplină, nefirească pentru un aşa mare număr de oameni. Nu voi reda în amănunt întreaga desfăşurare a slujbei de sfinţire, dar voi încerca să punctez principalele momente, pe care le voi explica după puterile mele, astfel încât semnificaţia lor să poată fi înţeleasă şi de cititorii ce merg la biserică sporadic ori numai de două ori pe an: în noaptea Învierii Domnului şi în ziua naşterii Domnului, adică… de Paşti şi de Crăciun…  
Au fost făcute citiri vechi testamentare şi cântările aferente, aici, în faţa bisericii. La începuturi s a citit din rugăciunea lui Solomon de la sfinţirea Templului din Ierusalim (III Regi 8, 22 31), în care se cere lui Dumnezeu: „să fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la casa aceasta, la acest loc pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo! (…) să asculţi rugăciunea robului Tău şi a (…) şi să fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la casa aceasta, la acest loc pentru care Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo! (…) să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău din locul locuinţei Tale celei din cer (…) şi milostiv să le fii lor!”. De aici cred că trebuie să înţelegem că Dumnezeu se află pretutindeni, iar după sfinţirea acestei biserici, ea va deveni casa Lui, un loc sfânt, un cer pământesc, locaş sfânt de rugăciune şi de împărtăşire a darurilor Duhului Sfânt, în care El îi vede şi îi ascultă pe cei ce Îl cheamă. Va fi locul cel mai sfânt al credincioşilor, pentru că este locul unde ei se unesc cu Sfintele şi nemuritoarele Taine ale Mântuitorului Hristos, adică cu Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge.  
După această primă etapă s a trecut la următoarea, aceea a ritualului înconjurării bisericii, care presupune trei popasuri, câte unul pe fiecare latură în afara celei în faţa căreia am fost deja. La fiecare popas s a făcut câte o lectură evanghelică, s a stropit cu agheazmă şi s au uns cu Sfântul şi Marele mir zidurile exterioare ale sfântului locaş. Faptul că sfinţirea bisericii s a început cu exteriorul şi nu cu interiorul, semnifică delimitarea, mai întâi, a spaţiului sacru ce va alcătui „casa lui Dumnezeu” şi „poarta cerului” (precum se arată în Facere 28, 17).  
La fiecare popas, pe fiecare latură a bisericii, Înaltpreasfinţitul Teofan, purtând pe umeri omoforul scăldat în mierea harului dumnezeiesc, a rostit: „Se târnoseşte biserica aceasta cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel prin stropire cu apă sfinţită şi ungere cu Sfântul şi Marele Mir”. De reţinut că în timpul binecuvântării cu agheazmă, săvârşită de către părintele protopop Pavel Postolachi prin stropirea zidului cu apă sfinţită, înaltul ierarh a înmuiat miruitorul mare în aromatele purtătoare de Duh Sfânt şi a însemnat în forma crucii zidurile locaşului. Reamintesc, aceste lucrări s au făcut după fiecare Evanghelie citită la fiecare latură.  
Din Evangheliile citite, am reţinut că s a pus în lumină un fapt de primă importanţă: fericirea autentică în viaţa noastră pământeană constă în legătura omului cu Dumnezeu prin ascultarea cuvântului divin şi împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru, iar această iubire se manifestă prin credinţă vie şi fapte bune. De asemenea, am reţinut că Mântuitorul Iisus Hristos este Păstorul cel Bun, Cel care îşi pune viaţa pentru oile sale, iar celor care Îl urmează pe El le dăruieşte viaţă veşnică. Am convingerea că toţi cei prezenţi, mulţimea aceea uriaşă de credincioşi, au înţeles, ca mesaj, că rolul de căpătâi al bisericii în lumea pământeană este de a ne pregăti să devenim viitori locatari ai Împărăţiei Cerurilor.  
După săvârşirea înconjurului bisericii, a urmat sfinţirea interiorului acesteia. Potrivit tradiţiei ortodoxe, ÎPS Teofan s a aşezat în genunchi în faţa uşilor de la intrarea în biserică, a rostit o frumoasă rugăciune şi apoi a bătut cu crucea în ele de trei ori, cerând:  
– Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul Slavei!  
– Cine este acesta, Împăratul Slavei? i s a cerut, din interiorul bisericii, să răspundă.  
– Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război, a răspuns înaltul ierarh.  
A bătut a doua oară în uşă de trei ori cu crucea şi a repetat cererea formulată întâia oară. I s a răspuns din interior prin aceeaşi întrebare la care, de această dată, înaltul ierarh a răspuns astfel:  
– Domnul puterilor; Acesta este Împăratul Slavei!  
Ascultam înfiorat. Eram foarte aproape. Auzeam şi priveam în direct, având senzaţia că nu sunt pe pământ, că trăiesc într un basm neasemuit de frumos. Veşmintele bisericeşti străluceau de curăţenie şi lumină, bătaia în uşi şi dialogul purtat cu voci naturale, limpezi, cuvintele rostite, toate la un loc, mă impresionaseră enorm. Aveam senzaţia că nicicând nu am fost mai aproape de Dumnezeu ca în acele momente…  
 
A urmat a treia bătaie cu crucea în uşa bisericii, din nou cererea de a se deschide porţile, iar răspunsul a fost acelaşi ca a doua oară, după care uşile s au deschis larg şi ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a intrat în biserică pentru a i sfinţi interiorul, urmat de soborul de preoţi şi diaconi, de membrii Consiliului parohial şi de o mulţime de credincioşi, spaţiul interior al bisericii fiind deosebit de generos. Intrarea acestora din urmă, spre marea şi plăcuta mea surpriză, s a făcut fără gălăgie, fără înghesuială, fără lupta pentru întâietate remarcată de mine la alte sfinţiri de biserică.  
Nu am fost de faţă în interiorul bisericii decât foarte puţin pentru a face fotografii. Am ieşit afară, cu acelaşi scop şi pentru a mă minuna de entuziasmul mulţimii, de bucuria uşor de citit în ochii celor ce intrau smeriţi şi doritori a vedea şi auzi, pentru ca după aceea să treacă prin sfântul altar, dorinţă manifestată în special de femei. De ce oare? Pentru că, vă amintesc, canonul 44 de la Laodiceea menţionează foarte clar că „nu se cuvine ca femeia să intre în altar”. După cum prea bine cunoaşteţi cu toţii, biserica ortodoxă este alcătuită din trei părţi principale: pronaos, naos şi altar. Am precizat trei părţi, pentru că, în alte scrieri, potrivit stilului în care se construiesc diferitele biserici, este enumerat şi pridvorul.  
Pridvorul este, de obicei, mare, larg, deschis, dar poate fi şi închis cu geamuri pentru protejarea monumentului în sine. El poate fi delimitat de arcade sprijinite pe coloane sau stâlpi de piatră, zidărie sau de lemn. Pridvorul precede spaţiile de cult propriu zise şi poate lipsi ori poate fi adăugat ulterior bisericii. La această biserică există şi este închis, încăpător. În interiorul său sunt organizate spaţiile, de o parte şi de alta, pentru aprinderea şi depunerea lumânărilor închinate celor vii (dreapta) şi, respectiv, celor adormiţi (stânga).  
Pronaosul este locul în care se pătrunde din pridvor printr o uşă masivă, adică spaţiul dintre pridvor şi naos. El se mai numeşte şi „tinda bisericii”. La biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din satul Dumbrăviţa, comuna Ruginoasa, este foarte spaţios. Lumina intră prin ferestre mari laterale, înalte, iar picturile sunt pe două nivele, reuşite, frumoase, prezentând scene biblice din Vechiul Testament.  
Naosul este construit în formă de pătrat în continuarea zidurilor laterale ale pronaosului şi este încununat cu turla cea mare a Pantocratorului. Această turlă este cupola de deasupra naosului, unde este pictat Iisus Hristos ca împărat al lumii (Pantocrator, adică cel care împărăţeşte, cel care conduce, în traducere însemnând Atotputernicul sau Atotţiitorul). Naosului îi sunt specifice, de regulă, absidele laterale, care sunt largi, adânci, încăpătoare, depăşind dimensiunile pronaosului, aşa cum le am văzut şi le am admirat la biserica despre care vă fac vorbire. Aici au o înfăţişare monumentală, în ton cu întreaga construcţie, conferită de ansamblul arhitectural atent gândit şi realizat, dar şi de expresia şi calitatea picturilor existente pe zidurile interioare. În dreptul acestor abside laterale biserica are cea mai mare dimensiune.  
Altarul este partea cea mai importantă a unei biserici şi veţi înţelege imediat în baza căror considerente am făcut această afirmaţie. El este clădit sub forma unui dreptunghi în continuarea zidurilor naosului. Altarul este spaţios, cu nişe mari. În partea de răsărit, se închide printr un semicerc asemănător absidelor şi situat în ax. În acest fel se asigură o importantă mărire a spaţiului. În altar trecerea se face prin două uşi numite diaconeşti. Ei bine, prin aceste uşi, femeilor le este interzis să treacă. În majoritatea cazurilor, în cadrul altarului bisericii ortodoxe, există şi aşa numitele absidiole (abside mai mici), a proscomidiei şi a diaconiconului (unde se păstrează vasele sacre, se pregătesc vinul şi pâinea pentru împărtăşanie, se oficiază o slujbă specială pentru ctitorii şi binefăcătorii lăcaşului şi, respectiv, unde se păstrează veşmintele liturgice (La această biserică există spaţii amenajate special pentru veşminte liturgice, în spatele pangarului – încăperea, masa sau locul în care se găsesc lumânări la vânzare, dar şi candele, iconiţe, cărţi religioase etc. – construit imediat la intrarea din pridvor în pronaos, sub biblioteca de la etaj, adică de la nivelul cafasului – balconul pronaosului, pe toată lăţimea sa, destinat corului bisericesc).  
Firesc, toate etapele şi momentele unei sfinţiri de biserică sunt importante, dar cea a altarului presupune un ritual mult mai bogat, mult mai adânc, constând în mai multe activităţi specifice ritualului bisericesc, unele dintre ele executându se în preziua sfinţirii.  
Pronaosul şi naosul sunt spaţiile în care stau credincioşii. În Sfântul Altar stau numai clericii şi paracliserul, adică acea persoană care l ajută pe preot în desfăşurarea slujbelor: aprinde candela, pregăteşte cădelniţa, taie anafora etc. Până în secolul al XII lea, în altar aveau voie să intre numai membrii ierarhiei bisericeşti. De aici şi până în prezent s a permis şi intrarea mirenilor, dar numai cu aprobarea preotului. Să nu uităm că, potrivit Vechiului Testament, în Sfânta Sfintelor (Sfântul Altar) intra doar arhiereul, iar acesta numai o singură dată pe an.  
Singura excepţie de la această regulă a fost făcută în cazul Fecioarei Maria, pe care arhiereul Zaharia a dus o în Sfânta Sfintelor la vârsta de trei ani. Vă amintesc, fraţi întru Hristos, dragi cititori ai acestor pagini, că acest fapt s a petrecut numai şi numai pentru că arhiereul Zaharia cunoştea că Fecioara Maria avea să l nască pe Hristos. Nu uitaţi: 21 noiembrie – Sărbătoarea intrării Maicii Domnului în Biserică, anticipează naşterea Mântuitorului…  
Trebuie să cunoaşteţi şi să nu vă miraţi atunci când observaţi, în vreo mănăstire, un ceva care să pară a fi încălcarea acestei reguli generale. Este vorba despre intrarea maicilor în altar, dar aceasta se face nu ca urmare a unui drept statornicit, ci doar ca o excepţie de la regulă şi cu binecuvântarea stareţei. Este vorba despre excepţia prevăzută explicit în canonul 15 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului: „Se cuvine călugăriţelor a intra în Sfântul Altar să aprindă lumânări şi candele, să îl cureţe şi să l măture”. Acest canon este şi al Sfântului Nicolae, patriarhul Constantinopolului, din secolul al XII lea: „Nu trebuie să se oprească monahul care nu s a făcut vinovat de nicio infracţiune de a intra în altar, pentru a aprinde lumânări şi candele”. De aici se înţelege cât se poate de clar că maicile pot intra în Sfântul Altar al mănăstirii în care sunt prezente.  
Cred că este foarte important să reţinem un minim de reguli cu privire la intrarea în Sfântul Altar a bărbaţilor. Se intră în Sfântul Altar după ce au fost rostite rugăciunile la intrarea în biserică şi la cinstirea sfintelor icoane. Apoi se sărută uşa diaconească prin care se intră în sfântul altar. Preoţii fac trei metanii spre sfânta masă, urmate de sărutarea Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci şi a sfintei mese, în vreme ce diaconul face cele trei metanii şi sărută numai colţul sfintei mese, iar credincioşii se rezumă doar la cele trei metanii şi la binecuvântarea preotului. Cu toate acestea, când are loc sfinţirea unei biserici, credincioşii pot intra în sfântul altar şi pot săruta atât Sfânta Evanghelie, cât şi Sfânta Cruce prezente pe Sfânta masă. (Amănunte preluate de pe internet, CREŞTINORTODOX.RO – „Cine poate intra în Sfântul Altar?”, Adrian Cocoşilă)  
În timpul Patriarhilor Vechiului Testament, altarul era locul arătării sau întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii (Facere 12, 7 8; Cronici 6, 49). Moise a numit altarul „Domnul este scăparea mea” /Ieşire 17, 15), iar Iezechiel l a numit „Masa Domnului”/ Iezechiel 41, 22; 44,16). Tot aşa se numeşte şi astăzi în biserică: Masa Domnului, Sfânta Masă, Altar sau Prestol. În orice biserică ortodoxă aparţinând BOR, aflându se după catapeteasmă, întreaga încăpere poartă numele de Altar şi este locul în care se aduce jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii. Cu alte cuvinte, pe înţelesul tuturor, în timpul Sfintei Liturghii, aici, în Altar, pâinea şi vinul de pe Sfânta Masă, prin lucrarea Sfântului Duh şi rugăciunea arhiereului – în cazul de faţă, ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei – sau a preotului slujitor – în zile obişnuite, se prefac în însuşi Trupul şi Sângele Domnului, pentru împărtăşirea credincioşilor cu ele. De aceea se spune că Altarul este, cu adevărat, spaţiul lucrării sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos, este centrul liturgic unde se petrece comuniunea noastră cu Hristos. Drept urmare, se poate afirma că este partea cea mai importantă a bisericii.  
 
Doresc să aveţi convingerea că nu mi am propus să abuzez de răbdarea voastră, iubiţi cititori, oferindu vă aceste amănunte aparent netrebuincioase şi lipsindu vă de continuitatea descrierii complete a ritualului sfinţirii bisericii. Singurul gând a fost acela de a vă furniza elemente şi situaţii pe care noi, credincioşii, ar trebui să le cunoaştem, pentru că, numai cunoscându le, ne putem apropia mai mult de biserică, ne întărim în credinţă şi înţelegem tainicele momente şi etape din viaţa noastră de creştini ortodocşi. Nu le am cunoscut nici eu. Asemenea multora dintre voi, din varii motive şi din anumite cauze mai mult ori mai puţin obiective, am fost departe de aceste cunoştinţe şi această realitate m a întristat adânc, mi a mâhnit sufletul şi m a ţinut adeseori departe de Sfânta Biserică. Pe de altă parte, nu toţi aveţi posibilitatea ori mijloacele necesare intrării în contact cu materiale specifice din care să vă informaţi. Dar, intrând în posesia acestei cărţi, iată, aveţi un minim de explicaţii şi învăţăminte care să vă fie de folos. Este tot ceea ce îmi doresc, fraţi creştini!  
În mod deosebit, doresc să înţelegeţi că nu îmi fac un titlu de glorie, scriind aceste pagini. Consider că este de datoria mea să fac ceea ce am simţit că pot face pentru a merita o fărâmă de iubire şi iertare din partea Domnului Iisus Hristos şi al aproapelui meu, al nostru. Nu intenţionez să conving în vreun fel pe cineva să creadă că tot ceea ce scriu este absolut adevărat. Adevărul adevărat îl cunoaşte doar Domnul. Aici sunt opinii personale, sunt, în mare parte, constatări proprii şi convingeri intime formate prin experienţă proprie, prin observaţie directă, prin cercetare, lectură şi raţionament. Este posibil ca unele date să nu fie exacte şi o parte din convingeri să nu fie cele mai apropiate de realitatea înconjurătoare, după cum este posibil să fi avut şi eu impresii şi imagini deformate de lipsa înţelegerii şi a cunoaşterii. Să nu uităm că, totuşi, viaţa noastră este o mare taină şi nu ne ostenim niciodată suficient de mult pentru a o cunoaşte, pentru a o pătrunde şi înţelege…  
 
*  
 
Referinţă Bibliografică:
RUGINOASA - ISTORIE, CREDINŢĂ ŞI CULTURĂ (Sfinţirea Bisericii) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1911, Anul VI, 25 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!