Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1897 din 11 martie 2016        Toate Articolele Autorului

CUTREMUR (4 Martie 1977) ÎN AMINTIRI (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Se făcuse seară, între timp…  
Am invitat-o în oraş şi a fost de acord. Am mers la „Carul cu bere", unde am mâncat mici extrem de gustoşi şi pâinici atât de proaspete şi pufoase de parcă aveau acolo cuptorul de pâine. În plus, salată asortată, la fel de reuşită şi bere la halbă, în căni pe care scria "dacă bei berea până la fund trăieşti mult"!  
Ne-am plimbat pe Bdul. Magheru până spre Ana Ipătescu şi am venit către casă pe alt drum, intenţionat, pentru a evita oprirea în acele locuri de tristă amintire. Nu a ripostat şi s-a comportat neaşteptat de frumos.  
Am discutat despre preferinţe literare. Ne-am întrecut în a ne aminti versuri. M-a depăşit net. De la poeţi români a trecut, cu mare uşurinţă şi siguranţă, la Byron, la Esenin, la poeţi germani de care auzisem prea puţin şi chiar la italieni. Iar despre anumiţi scriitori francezi ori englezi avea foarte bune impresii şi vorbea despre ei cu plăcere, complet, inclusiv cu date biografice.  
Eu nu prea mai aveam loc să-mi spun cuvântul atunci când cunoşteam câte ceva despre cei amintiţi. Era în mare vervă, semn că adusesem în discuţie subiectul ei preferat. Vorbea cu plăcere, făcea critica romanelor şi caracterizarea unor personaje cu mult aplomb şi cu vădite şi întemeiate cunoştinţe în domeniu. A refuzat sa spună ce studii şi ce ocupaţie are ori a avut.  
Dar, cel mai important aspect, mi se părea a fi acela că se detaşase de starea acea sufletească, ce părea că o rupe în două, că o transformă într-un om grav bolnav. Au fost câteva situaţii în care chiar a râs. Nu cu dezinvoltură. Nu spontan, cu mare veselie, dar a râs. Şi mi se părea foarte important.  
O priveam, pe ascuns, cu luare aminte, fără să mă observe şi îi urmăream atent toate reacţiile. Fără unele momente, ce mi se păreau tot mai rare şi nesemnificative, se manifesta ca un om total normal. Se sprijinea cu vădită plăcere şi siguranţă pe braţul meu şi mă privea atent când vorbeam. Mă întrerupea zâmbind, strângându-mă de mână ca semn de atenţionare, lăsându-se cu plăcere condusă pe străzile alese de mine.  
Era elegantă în mişcare, cu voce şi gesturi măsurate, întipărite adânc în felul său general de comportament, devenite obişnuinţe şi nu gândite şi măsurate numai pentru acele momente.  
Ajunşi aproape, cu voce si gesturi de copil alintat, m-a rugat să o conduc până în casă şi să-i spun o poveste înainte de culcare. Nu ştiu de ce, dar nici surprins nu am fost de o aşa cerere şi nici lipsit de receptivitate. Parcă şi eu aşteptam o aşa invitaţie...  
 
Am urcat încet, ţinându-ne, întâmplător, de mână. Am sesizat acest aspect doar când ne-am oprit în fata uşii şi încerca să scoată cheile din geantă. Am început să râdem ca doi copii care făcuseră o poznă şi o conştientizau. Ea chiar a ţinut să remarce momentul, cu voioşie şi căldura în voce:  
- Este atât de mult de când nu m-a condus cineva de mână! Ai mâna caldă şi m-am simţit bine.  
Nu am răspuns. Am privit-o cu drag şi oarecum încurcat, dar, în sinea mea, eram foarte mulţumit de reacţia ei şi de cuvintele folosite.  
Propunerea făcută de ea m-a găsit nepregătit:  
- Eu mă voi schimba şi mă voi urca în pat. Tu, care eşti atât de bun, faci ceai pentru amândoi şi apoi îmi spui povestea, da?  
- Nu am nimic împotrivă… Te rog să-mi spui daca îţi este foame.  
- O, nu, nu vreau nimic! Sa se facă puţin mai cald şi să te ascult. Atât doresc. Te rog!  
- De acord. Până te schimbi şi te simţi lejer, consideră că eu nu sunt aici şi nu te văd.  
A murmurat ceva şi a început să se foiască prin cameră, de la dulap la pat, de la pat la baie şi iar la dulap şi apoi în pat, în timp ce eu făceam eforturi să nu o urmăresc cu privirea, dar să şi fiu atent la unele exclamaţii ce-i scăpau aproape la fiecare pas. Se simţea bine. Observam aceasta schimbare din atitudinea ei, din mişcarea şi manifestarea voioasă şi din inflexiunile atât de plăcute ale vocii.  
- Gata! Vezi ce fetiţă cuminte sunt? De ce nu mă priveşti?!  
Am întors capul către ea. Era în pat, acoperită cu pătura până la mijlocul trupului, răzimată de pernă, cu bustul ridicat, privindu-mă ghiduşă, cu zâmbetul pe buze. Bluza pe care o îmbrăcase avea decolteu generos şi oferea privirii aproape jumătate din pieptul lăsat liber, fără sutien. Era frumoasă, cu adevărat. Sânii, de mărime mijlocie, atât cât se vedeau, convingeau pe oricine că aparţin unei femei tinere, de până la 30 de ani. Erau superbi şi pielea era de o culoare albă, uşor trandafirie, în lumina slabă din încăpere.  
Când i-am oferit cana cu ceai, făceam eforturi să privesc pe alături, să nu o incomodez şi, mai ales, să-mi păstrez cumpătul...  
 
După ceai, am schiţat gestul de a mă retrage şi chiar intenţionam să plec. Ea se simţea atât de bine încât îmi risipisem toate temerile referitoare la starea ei psihică.  
- Nu se poate să pleci. Mi-ai promis ceva. Nu poţi fi atât de rău!  
- Nu, nu, stai liniştită! Doream sa fumez o ţigară afară, pe hol, să nu viciez atmosfera…  
- Poţi fuma aici ori la baie. Aerisim după aceea şi mai şi vorbim în timp ce fumezi.  
Se simţea teamă în vocea ei. Probabil teama că rămâne singură. Am privit-o înţelegător, mi-am apropiat un scaun de patul ei şi ea s-a liniştit, s-a întins comod sub pătură, privindu-mă fără întrerupere, cu un zâmbet uşor şi plăcut pe buze. Vorbeam ceva. Nu-mi aduc aminte ce anume. Ştiu doar că m-am întrerupt de câteva ori pentru că mă simţeam cercetat în amănunt. Simţeam cum mă pătrund ochii ei, cum mă descoperă şi mă analizează. Parcă mă dezbrăca cu privirea şi pătrundea în mintea mea. Avea o forţă neobişnuită şi nu reuşeam să mă concentrez pentru a o respinge, pentru a mă baricada. Îmi citea gândurile, pur si simplu.  
- De ce nu te faci comod să intri sub pătură? Este mai cald aici. Nu-ţi fie teamă!  
- Nu cred că...  
- Ba să crezi! Hai, te rog! Vino şi ai să vezi că putem vorbi şi am să adorm repede...  
- Cu poveşti ori fără?  
- Nu mai contează. Vorbeşte-mi despre orice, dar aproape, lângă mine, să-mi fie cald şi te vei simţi şi tu bine.  
- Bine, nu mă deranjează, dar după ce adormi am sa plec încet şi ne vedem mâine, dacă vrei… Da?  
- Da, desigur, dar nu mai sta aşa de încordat!  
Adevărat, eram foarte încordat. Mă privea prea atent şi mă domina, iar vocea-i căpăta nuanţe atât de plăcute încât mă provoca. Eram contrariat pentru că nu reuşeam să înţeleg dacă o făcea cu intenţie ori aşa era obişnuită. In plus, îmi dădeam seama că mă atrăgea mai mult decât îmi imaginasem că se poate întâmpla şi decât era firesc în împrejurările ce ne-au adus faţă în faţă. Nu mai părea bolnavă precum am catalogat-o ori, poate, mă înşelasem. Nu eram sigur pe mine şi mă întrebam dacă plăcerea de a o vedea ca femeie şi admiraţia ce mi-o născuse în timp a luat locul milei şi grijii ce mă apropiase de ea.  
Trebuia să meditez şi să iau cât mai repede o hotărâre. M-am scuzat şi am ieşit să mai fumez o ţigară...  
 
Am tras cu ciudă fumul, adânc, în piept, supărat pe mine însumi, pe slăbiciunile ce păreau să mă domine. Am mai stat câteva minute până am considerat că m-am liniştit şi, hotărât, am intrat încet în încăpere.  
Ea se lungise în pat, acoperită până sub bărbie şi părea că doarme.  
- Hai, vino!  
S-a retras câtre margine pentru a-mi face loc şi a dat pătura puţin într-o parte, cu un gest plin de graţie, ce greu putea fi refuzat.  
- Vei şifona pantalonii, a zis când a sesizat că intenţionez să mă aşez îmbrăcat lângă ea.  
I-am dat jos, plin de ciudă, i-am aşezat pe scaun, împreună cu haina şi am intrat timid sub pătură. Era cald lângă ea şi trupul ei părea că arde.  
- Gata, te ascult cuminte, dar întinde braţul să mă aşez pe el.  
- Desigur, dragă doamnă, cu plăcere...  
Şi-a aşezat capul pe braţul meu, ca un copil cuminte, s-a întors pe o parte ca într-o tresărire şi a trecut un braţ peste pieptul meu, strângându-si trupul lângă mine. Iar eu, tot mai tulburat, i-am mângâiat cu duioşie părul frumos şi i-am sărutat ochii ce mă priveau din nou ghiduş, după care am început sa vorbesc încet, monoton, fără să o mai privesc.  
Povesteam ceva despre copilăria mea. S-a manifestat interesată şi mă asculta cu atenţie, întrerupându-mă când şi când cu câte o întrebare ori cu râsul provocat de câte un episod hilar. Nu ştiu cat timp s-a scurs până a închis ochii şi a început să respire regulat după câteva suspine şi după ce-şi aşezase capul mai sus, pe umărul meu şi m-a cuprins în braţe.  
Am rămas, pentru un timp, în aceeaşi poziţie, să nu o trezesc. Când am încercat să mă strecor din braţele ei, m-a strâns şi a gemut uşor. Am renunţat. M-am întors complet câtre ea, am cuprins-o în braţe cu multa grijă, i-am sărutat fruntea şi m-am lăsat pradă gândurilor ce mă năpădeau.  
Căldura de la reşou şi, mai ales, căldura trupului ei, m-au cotropit curând şi am adormit.  
Ne-am trezit dimineaţa târziu, îmbrăţişaţi...  
 
*  
- Buna dimineaţa! Cum ai dormit, domnule, eşti odihnit?  
Am deschis ochii încet şi am privit-o. Mă ţinea strâns în braţe, caldă, fierbinte, privindu-mă de foarte aproape. Până să zic ceva, mi-a astupat gura cu un sărut apăsat, pofticios şi lung, care mă lăsase fără suflare, dar cu timp suficient de gândire. Îmi era teamă că nu mă va recunoaşte, că a uitat în ce împrejurare am ajuns acolo, în pat, lângă ea. Nu, nu s-a întâmplat aşa şi m-am bucurat nespus de mult.  
- Eu, foarte bine! am reuşit să răspund după ce am slăbit strânsoarea braţelor ei şi mi-am reglat respiraţia. Dar, ai promis că eşti o fetiţă cuminte...  
- Da, domnul meu! Ma ţin de cuvânt întotdeauna, dar nu puteam să nu-ţi mulţumesc pentru cel mai uşor somn ce l-am avut vreodată.  
- Nu-i meritul meu. Cred ca plimbarea te-a obosit şi răceala serii şi-a spus cuvântul...  
- Nu, nu, nu face pe modestul, domnule! Prezenţa ta mi-a provocat o stare de bine şi ai povestit atât de frumos că nici nu ştiu când am adormit.  
- In cazul acesta nu pot să spun decât că si eu am dormit foarte bine, deşi, scuza-mă, nu am plecat...  
- Vai, nu vreau sa fii rău! Chiar mă supăram dacă plecai, să ştii!  
- Ei, dacă-i aşa, este foarte bine, dar ce facem, din acest moment începând?  
- Dacă nu te superi, eu doresc sa rămân aici, în pat, lângă tine...  
- O, nu! Nu despre asta este vorba. Cred că trebuie să coborâm… Ne spălăm, ne îmbrăcăm, mergem să mâncăm ceva şi... să mai vorbim. Ştii, eu trebuie să plec. Concediul meu s-a sfârşit...  
- Nici nu vreau să aud! Cine este ministrul de la tine? Să-ţi prelungească concediul! Imi spui exact unde lucrezi şi ce eşti acolo, numele, de care altfel nici nu te întrebam şi mergem să-i dau telefon chiar acum....  
Aceasta frază şi, mai ales, hotărârea evidentă ce emana din cuvintele şi atitudinea ei, au declanşat o discuţie destul de aprinsă şi lungă, pe care nu aş fi dorit-o. Atâta doar că a avut şi darul de a clarifica şi simplifica relaţia noastră. Mi-a amintit acele nume „grele", cu influenţă, nume care mă puteau transfera „în 48 de ore” la Bucureşti, dacă vreau, unde mă pot realiza cu adevărat, unde pot avea un viitor de invidiat, pe care, în provincie, nu-l pot „nici visa" şi unde îmi pot face relaţii în medii înalte...  
- Eşti atât de încăpăţânat, încât nici nu vrei să asculţi! Nu vrei să înţelegi ce avantaje poţi avea dacă accepţi, iar eu nu realizez ce motive ai ca să dai cu piciorul la un viitor sigur!  
Exclamaţia ei, încărcată de ciudă, a început cu puţină furie în voce şi s-a terminat gâtuită, ultimele cuvinte fiind acoperite de suspine înecate în începutul unui plâns nervos la care nu mă aşteptam. Un început de teamă mă cuprinsese şi, pentru moment, nu ştiam ce să fac. Îmi era teamă de o criză puternică. Mă temeam pentru sănătatea ei şi în acelaşi timp gândeam că-i face bine o discuţie directă, fără ascunzişuri, chiar dacă poate părea brutală.  
Ma privea printre lacrimi cu o durere vizibilă, ce parca mă implora mai mult decât cuvintele ce le rostise.  
M-am apropiat şi i-am luat mâinile pentru a o trage strâns lângă mine. Am şters cu batista lacrimile-i fierbinţi ce-i curgeau încet pe obraz, am strâns-o cu afecţiune pe după umeri şi am condus-o lângă pat, pentru a ne aşeza şi a-i vorbi. Nu a ripostat şi s-a aşezat cuminte pe marginea patului, frecându-şi ori strângându-şi uşor mâinile într-un gest mecanic, fără a înceta să mă privească nedumerită şi întrebătoare.  
- Uite, eu tac şi încerc să te ascult, ca să pot înţelege. Vreau sa fii sincer, indiferent cât de greu îmi va fi să aud ceea ce îmi vei spune...  
- Draga mea, fiecare om are viaţa organizată într-un fel anume, indiferent unde locuieşte el. Are o anumită situaţie familiala si socială, are răspunderi şi obligaţii de care nu poate fugi...  
- Lasă astea! Spune-mi despre tine. Atât!  
- Da, despre mine este vorba, doamnă. Am familie, am soţie, doi copii...  
- Cat de mari sunt?  
- Încă nu au ajuns la trei ani...  
- Şi ai casă, la tine, acolo?  
- Da, am un apartament cu trei camere, pentru care plătesc chirie la stat.  
- Şi... soţia ta..., nu ar vrea să vină în capitală?  
- Nu, hotărât, nu! Acolo avem părinţi, avem rude, prieteni, chiar şi relaţii de apreciat în zonă, avem o situaţie bună, suntem mulţumiţi şi nu avem nevoie de mai mult...  
- Sunteţi toţi prea modeşti ori necunoscători...  
- Modeşti, poate ca da, dar cunoaştem şi capitala. Am studiat amândoi aici, cunoaştem ritmul şi costul vieţii de aici. Preferăm ritmul şi costurile traiului din provincie.  
- Încerc să te înţeleg, deşi, sinceră să fiu, îmi este foarte greu. Aici poţi trăi foarte bine...  
- Bine, dar nu tu te plângeai că aceşti prieteni „sus puşi" îţi dirijează viaţa şi îţi impun anumite reguli?!  
- Poate, dar unii îmi sunt rude...  
- Şi eu am rudele mele, acolo...  
- Au funcţii de stat?  
- Nu şi nici nu este nevoie. Crezi că numai cu asemenea funcţii se poate trăi?! Crezi că doar o funcţie importantă conferă valoare omului în cauză? Fără ea, acel om este un nimic?!  
M-a privit lung, fără să clipească şi fără să vorbească, minute în şir. Pe chipul ei citeam şi intuiam că în mintea şi în inima ei se poartă o luptă puternică înspre a hotărî cum să se poarte cu mine, ce pretenţii să poată avea de la mine şi ce-mi poate oferi ori nu, în plan sentimental, după ce reuşeşte să înţeleagă frământările mele şi felul meu de a gândi şi de a înţelege cum trăiesc, cum muncesc şi cum iubesc. Eram convins ca raţiunea ei era în mare dispută cu un anumit gen de sentimente proaspăt născute, dar şi cu propria-i mentalitate şi obişnuinţă. Presupuneam că sedimentarea acestora nu se finalizase şi lăsau loc nesiguranţei. Cert era că o puneau în mare încurcătură. Mă bucuram doar că nu o puteam bănui sau condamna de o comportare uşuratică, proprie acelor femei cu anumite deprinderi formate prin practică în afara patului conjugal.  
 
Cu oarecare teama ori curiozitate feminină, după ce i-am mai vorbit încet, dar convingător, despre mine şi familia mea, despre ea si nenorocirea care a lovit-o şi despre noi doi – prin prisma întâmplării în care ne-am cunoscut, m-a întrerupt pentru a ma întreba cu voce joasa, sfârşită, vizibil stânjenită:  
- Îţi iubeşti soţia?  
- Da! O iubesc şi o respect foarte mult.  
A tăcut câteva minute, şi-a plecat privirea către mâinile ce continuau mişcarea aceea înceată, nehotărâtă, ce părea că o linişteşte ori că-i ascunde emoţii pe care nu dorea să le înfăţişeze şi, mai apoi, s-a ridicat încet, m-a privit duios şi a rostit cu destulă hotărâre adunată cu vădite eforturi:  
- Te-am înţeles şi, în felul meu, te apreciez. Chiar foarte mult. Nu te condamn şi nu mă simt jignită de refuzul tău, dar am o rugăminte...  
- Da, te ascult şi îţi promit că, dacă este posibil, o voi îndeplini cu mare plăcere.  
- Mai stai şi azi. Şi nu te voi plictisi cu lamentări ori alte propuneri. Am nevoie de tine, de prezenţa ta, de vocea ta plăcută. Pleacă la noapte ori mâine dimineaţă...  
Mi-am revăzut fugitiv planurile deja înfiripate şi am calculat timpul ce-mi rămânea pentru a-mi rezolva ultimele obligaţii, anume acelea planificate spre rezolvare în aceste două zile rămase din concediu. Nu făcusem deplasarea în capitală doar pentru plimbare…  
- Da, am tren pe la miezul nopţii şi aş putea rămâne, dar...  
- Niciun dar! Gata, ai spus că poţi rămâne. Eu voi merge singură în oraş pentru că am ceva urgent de rezolvat, tu îţi vezi de ale tale probleme şi ne întâlnim aici, după amiază… Da?  
- De acord. Nu vrei să te însoţesc?  
- Nu, mă descurc singură şi trebuie să merg singură...  
Am ieşit împreună si am mers de mână până în stradă. Acolo ne-am despărţit, cu promisiunea de a ne revedea după ora prânzului.  
A plecat încet, ca o umbră, de moment şovăitoare, apoi a iuţit pasul şi s-a îndreptat către o staţie de autobuz....  
 
Când am intrat în casă si am văzut-o, am rămas pironit lângă uşa pe care încă nu o închisesem. Era în picioare şi mă privea senin şi seducător, îmbrăcată atât de elegant încât aveam senzaţia ca nu este ea. O transformare totală care m-a uluit. Era o femeie superbă!  
- Intră, dragul meu domn şi simte-te comod! Iată, avem o sticlă de vin bun din pivniţele Jidveiului şi o fripturică proaspătă, mici cu mujdei şi muştar, alune şi prăjiturele şi, dacă mai doreşti ceva, te rog să-mi spui!  
- Nu, nu se pune problema... şi nu înţeleg...  
- Nici nu este nevoie, dar… închide uşa, te rog!  
Uluit, o uitasem deschisă...  
- Bine, dar ai cheltuit...  
- Nu, eu nu am avut niciodată probleme cu banii şi nici acum nu am.  
Am mâncat fără prea mare poftă şi am băut puţin vin, gândindu-mă la surprizele pe care le bănuiam că se vor ivi în comportarea ei. O examinam atent şi observam o schimbare enormă. Vorbea cursiv, ochii nu-i mai lăcrimau şi gesturile erau sigure.  
- Aş fi dorit să facem dragoste. Nu mă condamna! Aveam nevoie de tine, nu de un alt bărbat... Discuţia cu tine mi-a schimbat mult felul de a privi lucrurile. Ştii, cred că ai dreptate şi în ceea ce mă priveşte. Am să mă mut. Este mai bine aşa...  
- Nu cred că era un ceva ce putea fi refuzat dar, crezi că, după aceea…, rămâneam buni prieteni?  
- O, în nici-un caz! Sunt sigură că-ţi interziceam să mă mai vezi după aceea... Ştiu că tu, justificat într-un anume fel, ai fi considerat-o doar o aventură. Nu! Te asigur că doream să facem dragoste curată. Da, poate chiar aveam nevoie…  
Am negat prin mişcarea hotărâtă a capului, privind-o în ochi. Se rupea ceva în mine, observându-i lacrimile ce începuseră, din nou, să-i ude obrajii frumoşi. I le-am şters atent, cu respect şi duioşie, apoi, în liniştea ce pusese stăpânire pe întreaga încăpere, am meditat mult la acest final de dialog. Era vorba de o problemă atât de sensibila şi simplă, în acelaşi timp, dar, cât se poate de sincer, cred că nu am înţeles-o deplin.  
După aceea, evitând subiectul anterior, am stat mult de vorbă, deşi se terminase şi vinul din o a doua sticlă. În final, revenind la problema dorinţei sale, care fusese atât de sincer exprimată, nu a încercat să dezmintă cele afirmate ulterior, chiar dacă privirea ei se oprea atât de aţâţător asupra mea uneori şi mă sărutase în anumite momente prilejuite de dialog. Adevărat, o doream şi eu în acel răstimp, dar mai puteam să revin asupra hotărârii luate?!  
Ne-am despărţit greu, îmbrăţişându-ne strâns şi promiţând-ne că tot ce a fost între noi va rămâne doar în amintirea noastră. Nu adrese şi nici numere de telefon...  
 
Am trecut în primăvara următoare, după un an, deci, pe strada atât de bine cunoscută. Am bătut la uşă. Nu a răspuns nimeni. Am insistat. A ieşit o vecină din garsoniera alăturată şi m-a privit dojenitor. Pentru că nu eram pregătit pentru o aşa situaţie, primul impuls a fost să spun că sunt lucrător de la telefoane şi am venit pentru a remedia o defecţiune tehnică...  
- De unde, domnule, că aici nu a fost telefon!  
- Doamnă, ştiţi eu am pe ordin de serviciu cum că aici este, la doamna...  
- Doamna a plecat, omule! Sunt deja vreo trei sau patru luni de atunci… Nici nu avea telefon!  
- Poate că e o greşeală şi, vă rog...  
- Ei, lasă! Am mai auzit eu de astea.  
- Si doamna care a stat aici...?!  
- Păi, cum spun. A plecat! Au venit cu două maşini negre şi au luat-o. A dat de pomană toate lucrurile la vecini… Nu a luat nimic cu ea când a plecat.  
- Dar unde...  
- Nimeni nu ştie, dar nu-ţi fă dumneata griji, că dacă au venit ăia s-o ia...  
- Care „ăia", doamnă?  
- Păi, ăia la costum şi cravată si tunşi scurt!  
- Mda! Am înţeles şi vă mulţumesc, doamnă! Bună ziua!  
Am plecat încet, nu înainte de a privi lung, cu urme de dor, pentru ultima oară, acea uşă. Aveam sentimentul că ceva s-a frânt în mine deşi, pe de altă parte, am simţit o mare uşurare. Am înţeles că doamna şi-a regăsit sănătatea şi mediul de viaţă prielnic ei. Destinul a purtat-o aşa cum i-a fost predestinat, neputându-i schimba linia şi nici modifica uşoarele-i meandre, după cum începusem să cred că va încerca…  
 
SFÂRŞIT  
 
Referinţă Bibliografică:
CUTREMUR (4 Martie 1977) ÎN AMINTIRI (2) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1897, Anul VI, 11 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!