Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1890 din 04 martie 2016        Toate Articolele Autorului

CUTREMUR (4 Martie 1977) ÎN AMINTIRI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În toamna trecută s-au împlinit aproape 40 de ani de la întâlnirea aceea ciudată, transformată într-o amintire ce-mi umple sufletul de tandră tristeţe...  
Mă aflam, la final de concediu, în Bucureşti, când toamna prinsese deja rădăcini, chiar dacă la amiază soarele încerca să mai încălzească câte un pic aleile parcurilor oarecum golaşe, ce se umpleau de oameni de toate vârstele în căutarea unui colţ liniştit, cu puţină vegetaţie şi a aerului curat încărcat doar de miresmele specifice anotimpului. Spre seară, se lăsa frig şi, uneori, ceaţa se preumbla liniştită, rece şi umedă, pe bulevardele pustii, până dimineaţa. Doar în pieţe şi în vecinătatea lor era ceva mai multă mişcare până mai târziu şi dimineaţa, devreme. Pe multe străzi picioarele călcau, noaptea, pe mulţimea de frunze căzute pe caldarâm şi zgomotul paşilor se auzea înfundat ori târşit, după dispoziţia trecătorului grăbit ori liniştit, preocupat de probleme personale sau de serviciu ori aflat doar la plimbare de unul singur sau în cuplu.  
 
Era cu puţin trecut de miezul nopţii si mă retrăgeam la hotel, după o vizită la una din cunoştinţele mele, pe care o invitasem la cină şi o condusesem la domiciliu. Nu mai ştiam ce maşini de noapte circulau prin zona aceea şi, profitând de temperatura moderată, am plecat pe jos, cu pas domol, adâncit în gânduri şi făcând, poate, vreun bilanţ de viaţă ori vreun plan de viitor.  
Coborâsem dinspre Filaret şi mă apropiam de podul de pe Dâmboviţa, de lângă Operetă. Apropiindu-mă, mi s-a părut ca observ o siluetă aplecată periculos peste parapet. De moment, am încetinit mersul să pot privi atent la mişcările acesteia, să pot observa dacă este însoţită şi dacă, prin apropiere, sunt si alte persoane ori vreun echipaj de Miliţie este în trecere. Era pustiu şi deodată am avut gândul că persoana doreşte să se arunce în apă. Am iuţit pasul şi, foarte rapid, am ajuns lângă ea exact când am realizat că este vorba despre o femeie.  
Vorbea!  
Vorbea cu voce tare, fără să o asculte nimeni.  
Vocea scăzuta, de moment, căpăta mai apoi amplitudine şi avea cele mai ciudate nuanţe în pustietatea înconjurătoare, iar noaptea parcă amplifica sunetele într-un fel ciudat ori vântul uşor ce se pornise le purta neuniform.  
M-am apropiat pregătit să intervin, să fac un salt la nevoie pentru a o prinde, pentru a o împiedica să sară. Era simplu să se lase doar, aplecându-se, să cadă şi parcă nu-mi stăpâneam emoţiile şi aveam senzaţia că-mi tremură picioarele. Deşi nu era atât de frig!  
M-am oprit liniştit, în aparenţă, la un pas-doi de ea. Părea ca nu m-a observat. După vreo trei minute, fără să întoarcă corpul ori capul spre mine, mă întreabă cu cel mai nevinovat şi liniştit glas din lume :  
- Aşa-i că apa este destul de limpede şi rece la ora asta, domnule?!  
Am rămas încremenit şi nu am ştiut ce să răspund. Până să hotărăsc a zice ceva, tot ea a vorbit, la fel de liniştit, deşi, când mă oprisem lângă ea, părea că se tânguie în cuvintele pe care nu le înţelegeam :  
- Şi în seara aceea era linişte şi rece şi apa era limpede când am văzut-o eu cu puţin înainte...  
- Sărut mâinile, doamnă şi vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat, am încercat eu o introducere în timp ce mă apropiam precaut, printr-un pas făcut lateral, să-i văd, cât de cat, faţa.  
- Nu este nevoie să vă scuzaţi. După salut şi voce păreţi un om bun. Nu mai sunt oameni buni pe străzi la ore târzii...  
 
Aşa a început conversaţia.  
După câteva fraze, s-a răsucit încet, încet, către mine, m-a fixat cu privirea si m-a examinat îndelung. Era de înălţime medie, pană la 1,70, în pardesiu lung până mai jos de genunchi, aproape de gleznă, cu guler lat şi răsfrânt larg peste umeri şi pulover de mohair cu guler tip helancă. În picioare purta cizme uşoare, de culoare neagră, ceea ce mă făcuse să cred, în prima fază şi de la depărtare, că ar fi vorba de un bărbat. Nu-i puteam vedea ochii pe sub borurile pălăriei, dar le simţeam privirea care parcă mă citea si mă încălzea, deşi, la început, eram convins că vrea să-şi pună capăt zilelor.  
- Sunteţi încă tânăr, domnule! De aceea vă permiteţi să vă plimbaţi la ceas târziu...  
- Am avut o întâlnire si mă întorceam...  
- Nu este cazul să vă simţiţi obligat a-mi vorbi despre viaţa dumneavoastră, domnule...  
- Doamnă, sunt...  
- Nu este nevoie să vă prezentaţi, domnule! Să nu-mi cereţi nici mie să o fac, m-a întrerupt ea. Puteţi să vă continuaţi drumul, eu mai rămân puţin să privesc undele apei, a continuat cu voce egală şi cu o uşoară înclinare a capului în direcţia spre care privea apa când am întrerupt-o eu.  
- Daca-mi permiteţi, putem privi împreună doamnă, fără să vă deranjez.  
- Da, da, cum să nu! Este un drept comun şi nu este apa mea. Aveţi voie, domnule, dar să nu o tulburaţi. Şi să nu vorbiţi prea tare pentru că vă aud. V-am auzit şi când aţi venit, demult, lângă mine!  
Am fost convins că nu întâmplător, tonul, ondulaţiile, nuanţele vocii ei, sunt atât de ciudate. Cu regret o spun, am avut certitudinea că femeia aceea nu este întreagă la minte.  
Mult mai atent la gesturi, mişcare si vorbă, am stat alături, intenţionat, cât am putut de aproape, fără să pară gestul ostentativ ori intim şi am privit apa. Un miros plăcut mi-a gâdilat nările. Evident, venea de la ea. Parfum de calitate. Pe vremea aceea, era o raritate...  
După mai mult de 20 de minute, poate o jumătate de oră, când am început să simt frigul cu adevărat, am întrerupt tăcerea printr-o frază rugătoare, aproape, cu voce scăzută, abia şoptită :  
- Cred că este suficient pentru noaptea aceasta. Şi mâine putem veni să-i vorbim...  
- Da, aveţi dreptate. Şi ziua de mâine deja a început, nu aţi observat?! A venit ziua de mâine. A început. Curând se va lumina!  
- Aşa este, aveţi dreptate, doamnă. Să mergem şi noi încet, să nu ne prindă dimineaţa aici.  
- Da, da, să nu ne prindă dimineaţa... Seara este periculos. Când începe noaptea... Atunci se întâmplă...  
- Ce se întâmplă? De ce vă este teamă, doamnă?!  
- Nu-mi este teamă. Acum nu-mi mai este teamă. Chiar dacă ştiu că el vine seara, către noapte. Aşa a venit şi atunci...  
- Când, când a venit?! Şi cine a venit, doamnă?!  
- O, aţi uitat deja?! Chiar aţi uitat! Haideţi să vă arăt. Să vă aduceţi aminte...  
Şi până să mai zic ceva, mi-a cuprins braţul, întorcându-se câtre mine exact cât pe faţă să-i cadă lumina celei mai de aproape lămpi din reţeaua electrică stradală.  
Era o femeie frumoasă, cât am putut să văd şi să remarc, cu tristeţe evidentă pe chipul său parcă sculptat în marmoră albă, impunătoare ca aspect general, suplă, chiar subţirică, deşi cred că adunase în jur de 40 ani. Arăta foarte bine. Atâta doar că se citea cu uşurinţă amarul din sufletul său, din întreaga sa fiinţă; în atitudine, în voce şi felul de a vorbi, în privirile, când sfredelitoare şi când cenuşii, încărcate de tristeţea covârşitoare ce parcă-i încovoia umerii sub pardesiul descheiat şi pălăria neagră neatent aşezată peste părul ce mai scăpa rebel pe sub ea.  
Am trecut podul, am mers încet pe străduţele ce urcau uşor către Lipscani şi ne-am îndreptat către Piaţa Universităţii. Am traversat pe partea Teatrului Naţional şi după ce l-am lăsat în urmă, ne-am îndreptat la fel de încet, în timp ce îmi povestea cu voce scăzută şi tristă, întreruptă uneori de plâns uşor şi de câte un oftat prelung şi dureros, pe bulevardul Republicii către Piaţa Rosetti...  
După ce am depăşit si Teatrul Naţional pe stânga, în sensul nostru de mers, o zona întinsă era închisă cu panouri mari pe care scria câte ceva despre "şantier în lucru" şi în spatele cărora se vedeau lucind scheletele metalice ale unor macarale şi câteva buldozere mari. Mult moloz şi gropi puteam observa prin intervalele înguste dintre panouri, până în strada Brezoianu.  
Pe neaşteptate, a început sa plângă.  
A scos din geantă câteva lumânări şi a încercat să le aprindă. Mâinile-i tremurau puternic, poate de frig, poate în ritmul suspinelor. M-am aplecat, am rugat-o să mă lase să o ajut şi am cuprins-o cu blândeţe pe după umeri...  
- Nu, nu trebuie, a reuşit să-mi zică printre suspine, dar mi-a întins lumânările şi chibriturile.  
În timp ce le aprindeam, ea a îngenuncheat pe caldarâm şi a început să se închine şi să murmure o rugă în surdină. Iar eu nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez. Mi se făcuse milă, cum mai rar am simţit pentru cineva şi nu puteam vorbi. Simţeam că trebuie să tac si să nu o deranjez...  
 
După câteva minute, reuşind să aşeze lumânările aprinse lângă unul din panouri unde nu era curent să le stingă, cu ochii înlăcrimaţi, a început să vorbească printre suspinele ce se răreau şi se pierdeau în noapte:  
- Aici sunt cei dragi ai mei. Aici a rămas viaţa mea de până acum. Vezi, domnule, molozurile şi resturile?! Acolo au fost ei şi acolo a fost şi casa mea. Şi a rămas sufletul meu acolo cu ei. Şi mai vin noaptea, aşa ca acuma, să le vorbesc şi uneori apar şi-i văd, dar alteori nu vin şi inima-mi plânge şi trupul mă doare şi ochii nu mai au întotdeauna lacrimi...  
Eram surprins, eram mut şi simţeam o durere adâncă în piept şi tăceam. Nu ştiam ce să spun. Împărtăşeam în tăcere durerea ei atât de neaşteptat pusă în câteva fraze simple şi lacrimi ce mă întristau şi mă loveau parcă mai mult decât cuvintele. Într-un târziu, după ce am plecat şi făcusem câţiva paşi, am îndrăznit să o întreb cu vocea frânta şi şoptită:  
- Care ai tăi?! Familia ta?  
- Ai mei, domnule, numai ai mei şi acum să nu mă întrebi nimic, te rog!  
- Şi eu, te rog să mă ierţi! Nu voi întreba şi tu îmi vei spune numai ce doreşti să ştiu şi numai când crezi că vrei să-mi povesteşti ceva. Cred că ai nevoie să vorbeşti cât mai mult, să te destăinui sincer, să te eliberezi... Îmi dai voie să te conduc până acolo unde stai acum?  
- Unde stau acum? Bine te-ai exprimat, domnule! Stau aproape şi vreau să mergi până acolo şi chiar îţi mulţumesc pentru înţelegere! E târziu şi îmi este teamă…  
Am ajuns, mergând agale cu paşi rari, parcă numărându-i în scurte pauze, la un scuar de la care bulevardul se intersecta cu alte străzi. Am continuat deplasarea pe cea din stânga şi, foarte curând, am ajuns la intrarea într-o clădire veche stil bloc, cu numai două sau trei etaje şi ea s-a oprit.  
- Domnule, mai e puţin şi se luminează. Dacă vrei să facem un ceai, să te încălzeşti, urcă!  
Şi cum eram încă nehotărât şi îmi era teamă să o las singură pe stradă, de moment nu am ştiut ce să răspund. Ea a sesizat încurcătura în care mă găseam. M-a privit scurt, pe sub borurile pălăriei, mi-a întins mâna şi, după ce i-am prins-o uşor, m-a condus către intrare şi mai departe. Am urcat la primul etaj.  
A scos chei mari din geantă şi a descuiat, a împins uşa şi m-a invitat să intru...  
 
Nu era apartament, deşi spaţiul interior era la fel de mare. Era un fel de garsonieră foarte sumar mobilată. Până şi patul mi s-a părut că este sărăcăcios. Două scaune şi un dulap masiv de lemn, o măsuţă de patru persoane, un taburet şi un cuier în spatele uşii masive, constituiau toată mobila din casă.  
Partea de cameră în care era patul şi dulapul se putea izola de restul încăperii printr-o perdea stil cortină, ce se lăsa antrenată, din ambele părţi, de un şnur de mătase gros, ca pe vremuri pierdute în timp. În cealaltă parte erau câteva vase aşezate pe un fel de policioară sub care era montata o chiuveta de fontă masivă. Alături de aceasta, un dulăpior, un alt taburet, un reşou, două ibrice şi câteva oale emailate aşezate una peste alta.  
Mai târziu, la baie, aveam să descopăr aceeaşi atmosferă austeră. Câteva prosoape, câteva sticluţe şi flacoane pe o etajeră, lângă câteva suluri de hârtie fină (cum nu prea am văzut prin magazine) şi un dulăpior suspendat. O oglindă veche, atârnată deasupra chiuvetei, nu avea altceva ce să înfăţişeze ochiului celui care o privea cercetând încăperea...  
Ea şi-a dat pardesiul jos, l-a atârnat în cuier şi a scos din dulapul masiv un pled pe care şi l-a pus pe umeri. Am observat că tremura uşor.  
- Dacă-mi spui ce şi de unde, găsesc eu şi prepar un ceai fierbinte. Se pare că ai nevoie.  
- Dacă ai timp şi vrei cu adevărat, găseşti totul în dulăpiorul acela, a zis ea si mi-a indicat cu degetul locul la care făcuse referire.  
- Nu am aragaz, mai spuse. Foloseşti reşoul, dacă te pricepi.  
- Da, mă voi descurca dar, te rog să treci în pat până când sunt gata, am exclamat eu binevoitor, încercând să dau o notă de prospeţime vocii.  
Am introdus reşoul în priză, am luat un ibric, l-am spălat puţin şi l-am pus cu apă la fiert. Am găsit ceai de tei, ceai rusesc, de mentă şi sunătoare în dulăpior şi câteva ceşti măricele, care erau numai bune pentru ceai.  
In timp ce eu mă învârteam gânditor în jurul reşoului, ea începuse să vorbească. Si, pentru că era conştientă, presupun, de multe din nedumeririle mele, povestea cum a ajuns acolo, după cutremur...  
 
Era plecată undeva, într-o vizită. Când a ajuns „acasă" a găsit doar dărâmături, praf, maşini de toate felurile, lume multă, miliţieni si oameni de la salvare, pompieri şi multe lacrimi si ţipete. Nu-şi aducea aminte momentul în care a căzut şi cum a ajuns la spital. După doua săptămâni a început să vorbească şi multe din amintirile ei încă se învălmăşeau. Era zilnic vizitată de oameni „mari", care-i aduceau de toate. Numai pe cei dragi nu-i aducea nimeni…  
Rostea numele cu uşurinţă si povestea, pe scurt, câte cava despre oamenii ce le purtau. Stănescu, Gogu Rădulescu, Moldovean, Dăscălescu şi multe alte nume îmi sunau ca ceva cunoscut, deşi nu prea ştiam eu bine funcţiile lor. Ştiam ca sunt „oameni mari", precum se exprima ea. A pomenit şi de Ceauşescu dar cu oarece năduf, mai ales când mi-a povestit, mai târziu, de ce a refuzat apartamentul ce i se oferise în cartierul Primăverii…  
Povestea fără sa o întrerup, mai ales că eram uluit oarecum de ce auzeam, cu uşurinţă, cu avânt ori cu ciudă, cu zâmbet pe buze ori înjurând, în funcţie de anumite persoane şi împrejurări despre care îmi relata pierdută, indiferentă, fără să mă bage în seama, ca şi când nici nu aş fi fost acolo.  
Se răcise ceaiul şi eu nu o întrerupeam.  
Am strănutat pe neaşteptate şi numai atunci s-a întrerupt. A tăcut, m-a privit cu luare aminte şi întrebările ei au căzut ca un trăsnet:  
- Dar tu de când eşti aici şi ce faci aici?! Cine ţi-a deschis?  
Am început să vorbesc rar, încet, pătruns de emoţie, de milă şi oarecare teamă, fără să mă mişc din locul în care mă găseam în acel moment. I-am povestit cum ne-am cunoscut, cum am mers pe străzi în plină noapte şi cum am ajuns să fac un ceai pe care l-am pus să se mai încălzească...  
A zâmbit şi… a zâmbit foarte frumos!  
- Da, uitasem! Fii bun şi hai să bem ceaiul că eşti şi tu răcit. Apoi vreau să dorm puţin...  
I-am adus ceaşca fierbinte la pat şi două „piramidoane" pe care le-am luat din policioara din baie, la indicaţiile ei. Nu m-am abţinut şi i-am aranjat mai bine pledul ca să o cuprindă, să-i ţină cald. M-a privit foarte atent şi, poate că pentru prima oară de când eram în această încăpere, am simţit că priveşte normal şi că este lucidă, cel puţin în acele momente!  
 
*  
 
... Era obosită şi a adormit foarte repede iar eu nu ştiam ce să fac. Aveam nevoie de somn, mă simţeam destul de obosit, epuizat fizic şi psihic. Aveam impresia că trec prin cea mai tristă întâmplare din viaţa mea şi parcă totul se petrecuse aievea. Dar ea, acolo, aproape de mine, era mărturie vie că totul este real. Dureros de real.  
Am căutat cheile.  
Erau în uşă, încă de când închisese ea după ce am intrat în garsonieră. Le-am verificat pe toate şi am constatat că pe broasca uşii merg două. Am scos una de pe inelul de metal inoxidabil, am mai învelit femeia cu o pătură pe care am găsit-o în dulapul de lemn masiv şi am privit-o atent.  
Cred ca nu greşisem când i-am apreciat vârsta. Era femeie frumoasă! Cu trăsături regulate si ferme. Faţa era foarte bine întreţinută, sprâncenele prelucrate cu multă atenţie şi genele lungi, arcuite elegant. Mâinile fine şi îngrijite strângeau pledul la pieptul pe care-l văzusem liber sub puloverul de mohair şi pe care-l apreciasem ca fiind surprinzător de bine conturat şi ridicat.  
Trupul, aşa cum reuşisem să observ atunci când a dezbrăcat pardesiul, era drept, suplu, cu mijloc de invidiat pentru vârsta ce am precizat-o. Mersul şi ţinuta, în general, dacă nu plângea şi se tânguia, erau deosebit de elegante.  
M-am asigurat că doarme, am tras reşoul din priză, de teamă să nu se întâmple ceva neplăcut, mai ales că în încăpere se făcuse foarte cald şi am ieşit.  
Am încuiat uşa încet, fără zgomot şi am ieşit în stradă. Multa lume se îndrepta deja către locurile de muncă ori după alte trebuinţe şi cerul era senin. Se părea că va fi o zi frumoasă de toamnă...  
 
Am mers direct la hotel, obosit şi buimac, îngândurat şi trist. Fără să mănânc ceva, m-am culcat. Am avut un somn agitat şi, după câteva ore, aveam senzaţia că sunt la fel de obosit.  
Am plecat la restaurantul "Rapid", ceva mai sus de Piaţa Unirii, către Lipscani. Am mâncat ceva cald, foarte cald şi am rugat pe cineva din personalul de la linia de autoservire să-mi facă un pacheţel cu friptură şi şniţel de porc, salată orientală, câteva prăjituri şi apă minerală.  
În drum spre ea, am trecut mai întâi pe la florăria din preajma Universităţii şi am luat un buchet de crizanteme în mai multe culori şi două sute de grame cafea măcinată de la o alimentară. Aş fi dorit să iau mai multe articole de tot felul dar, spre final de concediu, banii pe care-i mai aveam erau drămuiţi cu grijă.  
Am urcat temător până la uşa garsonierei şi am deschis încet, cu mare grijă să nu fac zgomot. Se trezise.  
Am găsit-o ghemuită lângă reşou. Nu plângea, dar era tristă, din nou cu privirea aceea pierdută, care mă îngrijora atât de mult. S-a uitat la mine lung şi întrebător, de parcă mă vedea pentru prima oară. Mă mişcam încet, grijuliu la fiecare gest, în timp ce despachetam sub privirile ei întrebătoare şi vorbeam la fel de încet, liniştitor, explicându-i ce am făcut, ce i-am adus şi că trebuie să mănânce. Ea rămăsese mută, cu ochii la buchetul de flori pe care nu ştiam unde să-l pun şi nici cum să i-l ofer în acea situaţie delicată.  
A intuit ori poate un impuls interior de altă natură a descătuşat-o din nemişcare. S-a ridicat încet, fără să-si mute privirea de la flori, s-a apropiat, a întins amândouă mâinile, ce-i tremurau uşor, dar destul de vizibil, le-a cuprins ca pe un copil şi le-a apropiat de obraji, mângâindu-i cu ele în încercarea de a-şi ascunde ochii, ce lăcrimau într-o tăcere mormântală.  
M-am apropiat şi i-am cuprins, cu duioşie şi milă, îmi amintesc, umerii, încercând să găsesc câteva cuvinte adecvate situaţiei neaşteptate. S-a întors încet, m-a privit la fel de lung precum o făcuse atunci când am aranjat pledul să o acopere mai bine, şi-a trecut o mână peste lacrimile ce se prelingeau tăcute pe obraji şi mi-a vorbit cu tristeţe în glas :  
- As fi vrut să-ti mulţumesc altfel, domnule, dar să mă scuzi că acum nu pot... Îţi mulţumesc mult şi rămân îndatorată! Nu înţeleg de ce ai făcut gestul acesta. Ştii, de la sărbătorile din iarna trecută nu am mai primit flori. Şi eu primeam flori. Multe. Buchete mari şi frumoase... A, dar şi acestea sunt frumoase, domnule! … Ai soţie, ai copii? Dăruieşti flori soţiei tale?  
Întrebarea a căzut aşa, pe neaşteptate, în timp ce căutam un vas să aşez florile în el. Găsisem un borcan şi mă apropiam de chiuvetă să pun apă. Când am deschis gura să exprim informaţiile cerute, ea a început sa vorbească monoton despre cu totul altceva, fără să mai aştepte vreun răspuns de la mine....  
 
Amintea acele nume de „oameni mari" şi le reproşa că nu-i dau pace, că nu-i oferă libertatea de a hotărî ce să facă cu viaţa ei. O parte din acea lamentare o mai auzisem. Rostea şi alte nume. Unele cunoscute şi de mine de prin presă ori din fotografiile văzute la Congresele PCR sau la manifestaţiile ocazionate de ziua naţională. S-a oprit după ce s-a mâniat şi le-a tras câteva înjurături, pe româneşte, provocându-mi cel puţin zâmbetul, dacă nu râsul, prin „acurateţea" expresiilor folosite. Eram contrariat. Folosea din obişnuinţă un vocabular elevat, se observa cu uşurinţă că este o femeie cultivată, cu maniere alese. Acele înjurături dure ieşite din gura ei atât de hotărât, puteau schimba impresia oricui. Totuşi, rostite de ea, pe un ton pe care cred că numai ea îl putea avea, parcă nici nu mai păreau vulgare, căpătau nuanţe noi, de parcă erau scăpate din gura unui copil răsfăţat. Cum să nu zâmbeşti, cum să nu râzi, contrar împrejurărilor în care ne găseam amândoi? Mi-a plăcut grozav de mult atunci şi nu numai.  
A acceptat să mănânce, nu înainte de a mă chestiona cu privire la locul de unde am făcut aprovizionarea, la preţuri şi la motivele pe care le-am avut. Din vocea ei răzbătea şi curiozitatea dar, cât se poate de evident, mulţumirea pentru gestul meu, pentru grija ce i-am purtat şi pe care ea se întrecea în a o aprecia.  
Am lăsat-o să mănânce în tihnă şi m-am ocupat de cafea. M-a rugat să nu o îndulcesc. Nici eu nu obişnuiam şi mi-am dat seama că uitasem să cumpăr zahăr, bănuind că la ea nu există.  
După ce am preparat cafeaua, m-a rugat să-i vorbesc despre mine. Ce studii am, cu ce mă ocup, ce condiţii de locuit am şi, cât se poate de evident, deşi pusese o întrebare cu ceva timp în urmă, ocolea orice întrebare referitoare la situaţia mea familială...  
 
- VA URMA -  
Referinţă Bibliografică:
CUTREMUR (4 Martie 1977) ÎN AMINTIRI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1890, Anul VI, 04 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!