Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1813 din 18 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Cultură religioasă - Fragment din volumul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
… Şi aici, la Ruginoasa, în cele ce urmează, vă veţi convinge că religia a fost şi continuă să fie în prim-planul preocupărilor locuitorilor, ea fiind în permanenţă una din pietrele de temelie ale păstrării echilibrului în toate formele de organizare şi desfăşurare a vieţii întregii comunităţi. Nici nu este de mirare că, încă din zilele premergătoare principalelor sărbători religioase ale anului, bisericile sunt neîncăpătoare. De asemenea, pelerinajele ce sunt orânduite la locurile în care există sfinte moaşte făcătoare de minuni, cu ocazia pomenirii numelor sfinţilor în cauză, adună zeci şi sute de mii de credincioşi care, zile şi nopţi, rabdă intemperiile vremii aşteptând să le vină rândul la atingerea raclelor şi ridicarea rugăciunilor către acei sfinţi şi către Dumnezeu.  
Dar, vorbind despre biserici şi despre mănăstiri, te-ai întrebat tu, cititorule, când şi de ce s-au înălţat aceste locaşuri de cult? Răspunsul la aceste întrebări comportă o discuţie adâncă, destul de complicată şi, poate, greu de înţeles, iar eu, un păcătos pierdut ori regăsit în mulţimea păcătoşilor lumii, nu sunt cel pregătit şi indicat să dau lămuriri satisfăcătoare. Aici este vorba de prezentarea unui mare adevăr, iar adevărul este greu de desluşit acolo unde ajutorul Domnului nu este, căci El însuşi este Adevărul…  
 
Termenul de Biserică, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe indică două lucruri diferite ori, dacă vreţi, două realităţi, care converg în aceeaşi direcţie: Biserica este un lăcaş de comuniune şi închinare a credincioşilor în Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de alta, Biserica este comunitatea de credincioşi ai lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu în Biserica-locaş. Într-un sens general, fiecare dintre acestea se explică prin cealaltă, dar, în principal, Biserica, în sens de comunitate, este cea care determină şi explică necesitatea ridicării şi funcţionării Bisericii-locaş de închinare.  
Peste tot se vorbeşte de Biserica lui Hristos, dar, până la Hristos, nu a existat o altă biserică? Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar s-a născut El, Fiul, abia acum, în urmă cu două secole ori în acel moment, nu cumva, El doar s-a făcut cunoscut şi ca OM pentru a fi recunoscut ca fiind ceea ce este şi înţeles de oameni? Să fi fost acel moment prima revelare a Sa ca Fiu al lui Dumnezeu? O parte a istoricilor antici spuneau, vă reamintesc, că şi Zamolxes a înviat după trei ani (zile ?!), aidoma lui Hristos. De ce să nu credem că a fost şi el tot Fiul lui Dumnezeu? Atâta doar că Zamolxes a avut menirea de a îndrepta oamenii, închinători la idoli, la un moment dat, către un singur Dumnezeu, Creator unic al Cerului şi al Pământului, al întregului Univers – infinit, etern, neschimbător, sfânt – pe când, la o altă întrupare, acelaşi Fiu, dar cunoscut sub numele de Hristos, a avut menirea de a ridica păcatele oamenilor, de a mântui lumea şi a-i reda dreptul la viaţă veşnică şi de a crea ceea ce numim Biserica lui Hristos, cea cunoscută de noi prin El, Fiul.  
Cred că trebuie să înţelegem că Dumnezeu a fost şi este, dintotdeauna, o unitate tainică a celor trei ipostaze ale Sale: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Sfânta Scriptură nu menţionează termenul Trinitate şi nici apostolii sau proorocii nu au scris (vorbit) despre aceasta. În (la) Dumnezeu cele trei Persoane nu sunt despărţite. De aceea nici nu se poate vorbi în sens propriu de numărul trei. „Credinţa Trinitară” a fost declarată drept religie de stat abia la 28 februarie 380, de împăratul Teodosiu (347-395), iar Primul conciliu de la Constantinopol a confirmat această decizie în luna mai 381, obligând toţi cetăţenii Imperiului Roman să adopte religia creştină. Nici nu ar fi un caz singular sau particular sensul trinităţii. Izvoarele istorice dovedesc existenţa acestei stări şi în alte religii. Iată câteva exemple:  
– În mitologia etruscă, principalele figuri sunt: Tinia, Uni şi Menrva, formând o trinitate;  
– În mitologia romană apare „triada Capitolină”, formată din Jupiter, Minerva şi Iuno, dar şi triada Iupiter (suveranitatea), Mars (funcţia războinică) şi Quirinus (funcţia nutritivă şi protectoare);  
– În religia hindusă este atestată şi venerată de evlavioşi trinitatea divină, numită Trimurti, formată din Brahma, Vishnu şi Shiva;  
– În Mesopotamia, triada a fost formată din zeul lună – Sin, zeul soare – Samas, zeul furtunii – Adad;  
– În religia asiro-babiloniană, triada formată din Anu, Enlil şi Enki, era în fruntea tuturor zeilor;  
– În mitologia nordică, triada apare sub numele celor trei norne (divinităţi ale destinului): Skuld, Urd sau Urdhr şi Verdandi;  
– În mitologia egipteană apar, succesiv, trei triade:  
– Khnum-Satet-Anuket de la Elephantine, zeul suprem fiind Khnum;  
– triada Amon-Mut-Khonsu de la Teba, unde zeul suprem era Amon;  
– triada Ptah-Sekhmet-Nefertem de la Memphis, în care zeii nu erau înrudiţi înainte ca triada să fie formată, zeul suprem fiind Ptah.  
(Informaţii preluate din Wikipedia – „Trinitate”)  
 
Ca atare, eu cred şi sunt convins de faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu înainte de facerea lumii. Nu am de ce să argumentez această afirmaţie, dar, pentru înţelesul cititorilor, subliniez că susţin expresia „înainte de facerea lumii”, în temeiul cuvintelor înfăţişate în „Crezul” (Simbolul Credinţei, formulare stabilită de Sfinţii Părinţi la Primul şi al Doilea Sinod Ecumenic de la Niceea şi Constantinopol): „… Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii”! În plus, fraţi creştini, vă reamintesc, este o dogmă capitală, care ne spune cât se poate de clar că Hristos este necreat. El este născut din Tatăl din veşnicie, anterior, ca şi Tatăl creaţiei.  
Iisus Hristos „S-a pogorât din ceruri şi S-a Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut Om” într-o anumită perioadă de timp, într-un anumit moment şi anume în acela în care Dumnezeu a binevoit să se facă prin Fiul cunoscut şi prin Fiul, prin sacrificiul Fiului, să-i mântuiască pe oameni, să le arate singura cale întru mântuire.  
Creştinismul este religia întemeiată pe Întruparea Lui. Dar asta înseamnă că alte popoare, în perioade de timp anterioare acestui moment nu L-au cunoscut, că nu L-au cunoscut pe Cel prin care toate s-au făcut? Sigur că l-au cunoscut, din tot timpul, însă nu ca Dumnezeu întrupat, dar ca Dumnezeu Fiul, da!  
Vasile Lovinescu, în lucrarea intitulată „Dacia hiperboreană” (Editura „Rosmarin”, ediţia a doua, Bucureşti, 1996), susţine ipoteza că anticii, în concepţia lor despre zeul Apollo, includeau şi ideea de „fiu al lui Dumnezeu”, aşa cum rezultă inclusiv din inscripţiile descoperite pe teritoriul ţării noastre, aparţinând epocii Daciei romane, în care zeul Apollo era numit Bonus Deus Puer (Bunul Dumnezeu Fiul), Bonus puer phosphorus. Izvoarele istorice conduc la concluzia că a existat un cult al lui Apollo în Dacia romană, una din cele trei părţi ale provinciei fiind denumită Dacia Apulensis, după numele zeului, nume preluat şi de castrul Apulum şi de două oraşe: Colonia Aurelia Apulensis şi Colonia Nova Apulensis. Cultul zeului Apollo nu este însă latin, roman, ci are origini mult mai adânci, mai exact în perioada primordială a istoriei umanităţii, anticii numindu-l pe Apollo „hiperboreanul”, zeul hiperboreenilor. Cum am discutat deja despre faptul că istoricii greci şi romani numeau hiperboreene teritoriile de la nodul Dunării şi numeau hiperboreene popoarele din această regiune, rezultă că Apollo hiperboreanul este, prin excelenţă, zeul dacilor. Istoricul Nicolae Densusianu, în lucrarea „Dacia preistorică”, furnizează un material extrem de bogat cu privire la cultul lui Apollo pe teritoriul Daciei începând cu perioada preistoriei, demonstrând că acest cult a iradiat din zona ţărmurilor Mării Negre, mai exact din Insula Şerpilor, unde a fost edificat un impresionant templu al lui Apollo, aparţinând genului de construcţii numite „ciclopeice”. Nicolae Densusianu susţine că textele colindelor populare, unde este invocată „Mănăstirea cu nouă altare”, situată pe o insulă „într-al Mării Negre prund”, face referire la templul preistoric al lui Apollo. Vasile Lovinescu, valorificând materialul documentar furnizat de Densusianu, conchide că aceste colinde sunt în realitate resturi ale cultului lui Apollo hiperboreanul, păstrate în memoria populară de-a lungul generaţiilor, adaptate la creştinism. Astfel, „Bunul Dumnezeu”, „Ilion” sau „Alion” din textele colindelor sunt „desemnări diferite ale lui Apollo, care, în urma adaptării la creştinism, a fost asimilat lui Hristos. Este fără îndoială că textele colindelor referitoare la Maica Domnului, care o descriu chinuindu-se să găsească loc în care să nască, trecând prin 9 ţări, 9 mări, fără a fi primită de cineva, nu au legătură cu evenimentele din viaţa Fecioarei Maria, astfel cum ni le furnizează creştinismul, dar se potrivesc perfect cu tradiţiile greco-romane referitoare la Latona, mama lui Apollo, care a fost persecutată de Hera astfel încât să nu poată da naştere fiului lui Zeus.”  
În aceeaşi idee vă reamintesc că pe daci, în afară de denumirile de pelasgi şi hiperborei, îi mai aflăm şi sub alte denumiri, cum ar fi: arimi, arimani, arimaspi, arimphaei, rami sau râmi. În acest context afirma Grigore Ureche: „Noi de la Râm ne tragem”; de la Râm şi nu de la Roma, după cum sper că aţi observat!  
Adevărat, acest cult al dacilor era altfel decât religia creştină, decât religia în general.  
 
Religia s-a născut la popoarele semitice, care erau mai slab dotate intelectual, spiritual. Celelalte popoare aveau forme de spiritualitate mai înalte decât formele religioase semitice. Deci religia este forma pe care a luat-o spiritualitatea pentru acele populaţii limitate intelectual.  
Aşadar, când creştinismul a pătruns în Dacia a întâlnit o formă de spiritualitate mult mai puternică. În realitate, poporul din Dacia, fiind net superior popoarelor semitice, cu o formă superioară de spiritualitate, nu a trecut uşor la creştinism, pentru că nu i se potrivea, ci a continuat vechea formă de spiritualitate pe care a adaptat-o la creştinism. Doresc să amintesc aici, fiind vorba despre creştinarea daco-romanilor, că istoricul Constantin C. Giurescu susţine următoarea idee: „Este sigur că au existat creştini în Dacia şi înainte de părăsirea ei ... Creştinismul pătrunsese în toate centrele mai importante ale Imperiului roman, între altele şi în Peninsula Balcanică. Aşadar, nu este deloc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, ei puteau fi şi în rândurile trupelor care stătuseră mai înainte în răsărit şi care-şi aveau garnizoana în Dacia”.  
Sunt lucruri evidente dacă citim culegerile de folclor. Există acolo o altă tradiţie decât cea creştină, care mergea în paralel cu sărbătorile creştine, dar cu alt fond de fapt, doar corelată cu creştinismul. Se vede asta şi analizându-i pe românii din Voievodina. Ei s-au despărţit de la restul românilor la 1830 şi au rămas până azi cam cum erau românii la 1830. Simbolul principal al românilor de azi din Voievodina nu e crucea, ci zvastica, care apare pe haine, obiecte, colivă, simbol hiperborean, dacic.  
 
Nu sunt lucruri complicate, dar nu este permisă o anumită limitare atunci când analizăm anumite aspecte, credinţa în special – ca punct de plecare, evoluţie şi finalitate. Numai dezvăluind practicantului religiei acele momente din istoria de la începutul lumii, aşa cum o cunoaştem, aşa cum a fost ea în realitate, îl aducem aproape de adevăr, îl facem să înţeleagă esenţa credinţei, îl aducem la nivelul superior din care singur va înţelege că minunile se creează, se nasc din credinţă şi nu invers. O asemenea deschidere trebuie impulsionată, în primul rând, de teologi, dar trebuie susţinută permanent de preoţi în biserici şi mănăstiri…  
Dumnezeu nu trebuie limitat de către aceştia la un singur moment al istoriei omenirii: Dumnezeul Întrupat! De ce să-L limităm pe Dumnezeu doar la Cel Întrupat? Ar însemna să-l fixăm doar într-un anumit moment al istoriei, potrivit unui anume interes (Doamne fereşte!), de parcă Dumnezeu putea fi oprit să se manifeste în oricare epocă în orice altă formă, potrivită cu epoca respectivă, cu mentalitatea unei populaţii.  
Iată, bunăoară, Dumnezeu s-a manifestat şi s-a arătat omului de multe ori, dar nu după fiinţă, aşa cum îl poate păstra omul în memorie, ca pe Hristos, care s-a îmbrăcat în trup şi a vorbit cu oamenii, a stat la masă cu ei, a făcut minuni de faţă cu ei pe Tabor şi în multe alte locuri, şi a predicat în biserică în faţa oamenilor. De ce se uită că oamenii l-au văzut pe Dumnezeu? Pentru că nu-L pot înfăţişa prin icoane ori prin sculpturi? Nu pot pentru că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut. Dumnezeu este Lumină, este Iubire şi nici heruvimii nu-L văd şi nici oamenii nu-L văd, pentru că fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă minţii omeneşti sau îngereşti. Repet, nu L-a văzut după fiinţă! Dar să nu uităm că L-au văzut prunc, atunci când s-a născut în Betleem, L-au văzut magii când I-au adus daruri şi a fost văzut în biserică atunci când avea 12 ani şi L-au văzut la Iordan când avea 30 de ani şi L-au văzut ca Duh Sfânt în chip de porumbel şi I-au auzit vocea când a zis „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei, 13-17). L-au văzut când a intrat în Ierusalim pe un asin alb, unde L-au întâmpinat cu ramuri de finic şi cântări de bucurie şi L-au văzut prins, judecat şi răstignit pe cruce. Şi s-a mai arătat Dumnezeu în veacurile de demult, dar numai aşa cum a voit El să se arate în anumite vremi şi nu este permis să uităm că oamenii L-au văzut. Lui Avraam i s-a arătat în chip de trei îngeri, la stejarul Mamvri, lui Moise i s-a arătat pe Muntele Sinai de două ori, lui Daniil Proorocul i s-a arătat la râul Ulai, lui David i s-a arătat ca trei tineri în chip de îngeri.  
Nu este bine să ne limităm, vorbind despre cunoaşterea lui Dumnezeu, doar la Iisus Hristos. „În Iisus se întâlnesc două firi: dumnezeirea şi omenirea, într-un singur ipostas”. De ce? presupun că vă întrebaţi. Pentru că Fiul s-a născut „mai înainte de toţi vecii din Tatăl şi, sub vremi, din Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria”. De la Tatăl are dumnezeirea, ca fire. De la Fecioara Maria are omenirea pentru că, după trup, se trage din David, deci din Om. Maica Domnului a fost strănepoata lui David Proorocul. („Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, Editura SIHĂSTRIA, 2014, vol. 12, pag. 128). Izvoarele principiilor şi adevărurilor Bisericii Ortodoxe ne învaţă că Dumnezeu este UNUL, în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, într-o singură expresie: Sfânta Treime.  
 
Se pare, la prima vedere, că văzându-L pe Hristos ca om, prin el doar, considerăm că L-am văzut pe Dumnezeu, dar nu că L-am văzut pe Dumnezeu în toată Slava Sa, aşa cum este, pentru că nimeni nu L-a văzut vreodată şi, firesc, nu-L poate ilustra în desene, picturi ori vorbe.  
Faptul că apostolii îl vedeau pe Hristos ca om nu însemna automat că îl vedeau ca Dumnezeu, că îi vedeau dumnezeirea. Ei L-au văzut ca Dumnezeu, i-au văzut dumnezeirea, dar numai la Schimbarea la Faţă, iar atunci au văzut slava lui Dumnezeu, sau energiile Lui sau dumnezeirea, NU fiinţa lui Dumnezeu, fiinţa Treimii, fiinţa Tatălui, Fiului, Sfântului Duh.  
Ortodoxia, prin vederea lui Dumnezeu nu înţelege vederea fiinţei lui Dumnezeu, ci vederea slavei Lui (energii, dumnezeire). Deci nu îl putem vedea pe Dumnezeu după fiinţă, dar îl putem vedea după energii (slavă). Deci, cei care l-au văzut pe Hristos după trup nu i-au văzut obligatoriu dumnezeirea (slava, energiile necreate), ci numai la Schimbarea la Faţă. Iar cei care au văzut dumnezeirea, slava, au văzut-o deplin, în deplinătatea ei.  
A nu-l putea vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu-l putea vedea după fiinţa Lui, a nu putea vedea Fiinţa Lui. Iar a-l vedea înseamnă a-l vedea după energii, a vedea slava Lui. Dar aceasta în deplinătatea ei, în toată slava Sa. NU îl putem vedea în Fiinţa Lui, dar îl putem vedea în Energiile Lui, în Slava Sa.  
Dumnezeu s-a revelat şi după Întrupare în forma unei Cărţi, în forma Coranului. În Islam este Dumnezeu la fel cum este şi în Creştinism, exceptând negarea Trinităţii de către adepţii Islamului. De ce să nu ne permitem să concepem că este valabil acest concept? Am cădea sub incidenţa păcatului. Ar fi un păcat al miopiei intelectuale, am putea spune, dar şi al urii faţă de Dumnezeu, manifestată prin ura faţă de celelalte revelaţii ale lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu-L pot urî pe Dumnezeu deschis şi atunci Îl urăsc pe ascuns, urând ori nerecunoscând alte forme ale revelaţiei Sale decât cele din creştinism. Aşa se pare că ar sta lucrurile ori se vorbeşte că ar face unii teologi reprezentanţi ai Creştinismului şi ai Islamului, sau, mai bine explicat, oricare dintre cei care afirmă că forma lor religioasă e unica formă şi care condamnă celelalte forme. Bunăoară, deşi susţin că evreii, creştinii şi adepţii Islamului au cele trei religii bazate pe cărţi de origine divină, aceştia din urmă, sub aspect doctrinar, percep creştinismul ca o formă de politeism. Aşa se arată în textul sfânt Islamic (Coranul): în surata ("capitolul") 5, versetul 73, care spune textual că "este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate". Creştinii nu recunosc, la rândul lor, că textul sfânt Islamic (Coranul) este o carte de origine divină şi nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet aşa cum este Mahomed, dar nici că Mahomed ar fi un profet şi, drept urmare, cartea lui sfântă nu reprezintă un mesaj veridic al Creatorului. În fine, musulmanii resping existenţa Trinităţii şi ideea potrivit căreia Iisus Hristos este Dumnezeu.  
Presupun că tocmai din cauza existenţei unor asemenea controverse au apărut, în anumite perioade istorice, numeroase conflicte, cum ar fi Cruciadele, de pildă.  
Pentru cine doreşte cu adevărat să cunoască adevărul şi nu îl urăşte pe Dumnezeu, e suficient să citească o propoziţie din Coran ca să îşi dea seama că sunt cuvintele lui Dumnezeu în aceeaşi măsură în care sunt în Evanghelie. E suficient să analizeze cultul lui Apollo hiperboreanul ca să îşi dea seama că este acolo o altă formă a revelaţiei aceluiaşi Dumnezeu. La fel în cultul referitor la Saturnus Senex. Şi dacă autorul acestor rânduri greşeşte fără să conştientizeze, iertat să fie de Dumnezeul nostru cel milostiv!  
 
În ce constă dogma ortodoxă? Se impune a se cunoaşte aceasta pentru a înţelege sensul credinţei, necesitatea şi adâncimea ei? Eu cred că da. Cred că fiecare credincios are datoria conştientă de a cunoaşte, de a adânci această cunoaştere. Iată, sistematizând dogma ortodoxă, Dimitrie Gusti, în „Enciclopedia Românilor”, vol. I, 1938, ne spune, pe bună dreptate:  
Cultul creştin ortodox este adorarea unui singur Dumnezeu în trei ipostaze (Sfânta Treime): Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.”  
Dumnezeu s-a descoperit oamenilor mai întâi incomplet, în Vechiul Testament, prin Moise şi prin Profeţi şi apoi complet, în Noul Testament, prin însuşi Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. Unitatea fiinţei lui Dumnezeu face ca acolo unde se găseşte una dintre ipostazele Sfintei Treimi să fie întreaga Dumnezeire. Proprietăţile Dumnezeirii sunt şi ale fiecărei ipostaze în parte. Singurele caracteristici proprii ipostazelor Sfintei Treimi în parte sunt următoarele: Tatăl este nenăscut, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt...  
Dumnezeu a adus din nefiinţă la fiinţă toată lumea, pe cea văzută cât şi pe cea nevăzută (lumea îngerilor). O parte din lumea nevăzută a căzut, din pricina semeţiei. Ea a format împărăţia întunericului. Odată cu lumea începe şi timpul. Primul om, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, nu a ascultat însă de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea. În bunătatea şi iubirea Sa faţă de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care s-a născut din Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi a sălăşluit printre oameni, învăţându-i care este Calea cea adevărată, care este Adevărul şi care este Viaţa. După cum, prin neascultarea lui Adam lumea căzuse în păcat, se depărtase de Dumnezeu şi ca urmare porţile împărăţiei cerurilor îi fuseseră închise; prin ascultarea care a mers până la supunerea de bună voie morţii de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizându-i din nou porţile Împărăţiei cerurilor…  
 
Vestea cea bună adusă oamenilor de Iisus Hristos şi jertfa de pe cruce, alăturându-i corolarul Învierii din morţi şi Înălţării la ceruri, sunt stâncile de granit pe care este clădită temelia Bisericii creştine. Pentru ca oamenii să se poată împărtăşi din mântuirea adusă de El lumii, Iisus Hristos a lăsat Bisericii Sale mijloacele sfinţitoare (Sfintele Taine), asigurând pe urmaşii Săi, Sfinţii Apostoli, ca şi pe urmaşii acestora, episcopi şi preoţi, de asistenţa şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh. Sfintele Taine lăsate Bisericii Sale de Mântuitorul Iisus Hristos sunt în număr de şapte”, după cum urmează:  
1 – Taina Sfântului Botez – spălarea de păcatul strămoşesc;  
2 – Taina Ungerii cu Sfântul Mir – împărtăşirea cu Sfântul Duh a celui botezat;  
3 – Taina Sfintei Euharistii – împlinirea cuvântului lui Iisus Hristos: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu... (Matei 26, 26-28) căci dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6, 53);  
4 – Taina Pocăinţei – posibilitatea revenirii în planul spiritual avut înaintea săvârşirii păcatului;  
5 – Taina Sfântului Maslu – iertarea păcatelor şi vindecarea de suferinţele sufletului şi trupului;  
6 – Taina Nunţii – întemeierea familiei creştine, perpetuarea neamului omenesc după voinţa lui Dumnezeu;  
7 – Taina Preoţiei – ungerea celor credincioşi şi aleşi să fie împărtăşitori ai Sfântului Duh şi propagatori ai operei lui Iisus Hristos în lume.  
 
Izvoarele din care îşi scoate Biserica Creştină ortodoxă principiile sale morale şi adevărurile sale religioase, sunt:  
1 – Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament (Biblia);  
2 – Sfânta Tradiţie (consemnată în scris de Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti);  
3 – Hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice”.  
Iată deci, prin Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare, Mântuitorul Hristos pune temelie Bisericii Sale. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în noi toţi, în oameni. Tocmai această viaţă dumnezeiască extinsă din trupul Său în unanimitate, mai precis în cei care se încorporează dinamic în Hristos, constituie Biserica însăşi.  
„Duhul Sfânt, care este Duhul lui Hristos, ca unul ce odihneşte deplin peste El şi străluceşte din Hristos tuturor, coboară în chipul limbilor de foc peste Apostoli, peste fiecare în parte în mod distinct, umplându-i (Fapte 2, 1, 3, 4), precum şi peste cei care, ascultând predica Apostolilor, s-au botezat (Fapte 2, 37, 38, 41), dând naştere Bisericii ca o comunitate văzută sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, intrată în istorie”.  
Cu alte cuvinte, Biserica este alcătuită din oameni (bărbaţi şi femei) şi îngeri, adică din „pietre vii”, cum spune Sfântul Apostol Petru (I Petru 2, 5), formând o casă duhovnicească şi un „popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 5, 9) care să aducă jertfe duhovniceşti bineplăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos şi să vestească în lume bunătăţile Lui, şi „pietre vii” ale Bisericii sunt toţi aceia care mărturisesc dumnezeirea lui Hristos, adică pe Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca odinioară Simon din Cezareea lui Filip, învrednicindu-se să fie „piatra vie” (Matei. 16, 16, 18), şi care „împreună să se zidească pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” ca să fie lăcaş şi comunitate a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt şi plină de Duhul Sfânt, care este Duhul lui Hristos (Efes. 2, 20-22).  
Fiul se uneşte după har atât de mult cu oamenii, precum este unit după fiinţă cu Tatăl, având faţă de ei aceeaşi iubire. Fiul adunând în Sine pe oameni, Tatăl iubindu-L pe El, îi iubeşte şi pe ei cu aceeaşi dragoste. „Iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (In. 17, 26). Comentând aceste locuri scripturistice, Sfântul Simeon Noul Teolog exclama: „O, adânc al Tainelor! O, coborâre negrăită a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi! Căci ne făgăduieşte că de voim, va avea cu noi după har aceeaşi unire, pe care o are El cu Tatăl Său după fire. Dar şi noi vom avea aceeaşi unire cu El, dacă vom împlini poruncile Lui. O, făgăduinţă înfricoşată! Căci aceeaşi slavă pe care Tatăl a dat-o Fiului, ne-o dă Fiul şi nouă după har. Şi ceea ce este şi mai mult este că precum este Fiul în Tatăl şi Tatăl în Fiul, aşa şi Fiul lui Dumnezeu este în noi, şi noi în El după har, dacă vrem.”  
 
Biserica – locaş de rugăciune a fost şi rămâne cea mai importantă zidire a unei comunităţi, pentru că împlinirea aspiraţiilor spirituale ale ei, aici este posibilă. Tocmai de aceea biserica nu s-a ridicat oriunde şi oricum, ci s-a construit într-un loc deosebit, a cărui situare să permită oricui să vadă biserica. Posibilitatea aceasta de „vedere” a bisericii reprezenta o legătură sufletească a fiilor bisericii cu locaşul de rugăciune, care este „Casa lui Dumnezeu”, deci cu însuşi Dumnezeu. De regulă, se alegea acel loc astfel încât să fie cât mai în mijlocul parohiei, dar şi pe locul cel mai înălţat al terenului, tocmai pentru ca biserica să poată fi văzută de toţi enoriaşii. De ce oare a fost nevoie de asemenea aşezare? Pentru că vederea bisericii, a turlelor ei şi a crucii, dau credincioşilor mare nădejde în a scăpa de nevoi şi de necazuri de orice fel. Sunt simbolurile prin care ei, credincioşii, se apropie de Dumnezeu până să intre în Casa Lui. În acelaşi timp, vederea bisericii are un mare impact asupra conştiinţei omului credincios. Văzând biserica, el îl vede pe Dumnezeu, se ruşinează şi se fereşte de rău înteţindu-şi efortul în a nu săvârşi păcate de vreun fel şi în a alege doar fapta cea bună. Este ceva cât se poate de uşor de înţeles, dacă vă amintiţi, bunăoară, că orice şofer vitezoman, la vederea poliţistului ori a maşinii Poliţiei, se ruşinează ori, mai degrabă, se înfricoşează şi va reduce imediat viteza până la limita admisă de lege! Poate că nu este o comparaţie inspirată pentru acest subiect, dar este cât se poate de sugestivă şi pe înţelesul tuturor…  
În Vechiul Testament, după cum vă amintiţi, Dumnezeu se descoperea în munţi, pe înălţimea acestora. Până şi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, s-a rugat pe munte Tatălui. Tot pe munte era zidit şi Templul din Ierusalim. Această preînchipuire a bisericii creştine, s-a făcut cu împlinirea cuvântului lui Hristos, care a spus: „se cuvine să se zidească din piatră”. Locurile înalte erau ferite de vuietul lumii, de glasul păcătoşilor, dacă vreţi, astfel că ele însele îndemnau la rugăciune inclusiv prin senzaţia că te afli mai aproape de Dumnezeu. Iar această expresie nu este folosită doar pentru a face impresie. Este absolut reală şi mulţi dintre cititori o pot confirma. Am avut asemenea dorită senzaţie atunci când am vizitat peste 30 de mănăstiri şi schituri, într-un pelerinaj început de la Slatina, Olt, până la Sighetul Marmaţiei, o parte din mănăstirile din Bucovina şi, mai apoi, un număr de 14 mănăstiri şi schituri de la Muntele Athos, unde am fost departe de ispitele zilnice de acasă, cu precădere cele care ne „iau minţile” cu vederea şi cu urechea ori cele care ne ademenesc prin multiplele canale ale internetului şi televiziunilor…  
Pe de altă parte, aşezarea bisericii cât mai în centrul parohiei ne face să înţelegem că bunul păstor, preotul paroh, stă necontenit în mijlocul turmei sale celei cuvântătoare. Aceasta este biserica parohială, potrivit destinaţiei sale: participarea regulată a enoriaşilor săi (toţi oamenii credincioşi) la desfăşurarea vieţii liturgice a bisericii: Sfânta liturghie, vecernii, utrenii, Sfântul maslu, cununii, botezuri, parastase şi aşa mai departe.  
Alte biserici, potrivit destinaţiei lor, sunt cele de cimitir (pentru slujbele de pomenire a morţilor), cele mănăstireşti (pentru călugări), episcopii sau mitropolii, precum, mai nou, şi catedrală, în care se află scaunul arhieresc al unei eparhii. Oricare ar fi, biserica este întocmită, sub aspect constructiv, astfel încât să îndemne la rugăciune şi evlavie. Fiind lăcaşul Celuipreaînalt, biserica trebuie să fie înaltă şi impunătoare pe din afară. În plus, orice biserică va fi cu altarul îndreptat spre răsărit, adică „spre soarele cel duhovnicesc”, care este Hristos. Pe acoperiş este obligatoriu o turlă înaltă, îndreptată în sus, asemenea unui deget care arată spre cer, către „cele de sus căutate”. În turla bisericii se aşază toaca şi clopotele, care cheamă oamenii la rugăciune, iar în zilele de sărbătoare dau o şi mai mare strălucire. În vârful turlei este aşezată crucea. Ea semnifică faptul că în biserică se preamăreşte Hristos, Cel Răstignit, care a împăcat Cerul cu Pământul.  
 
Referitor la alte amănunte raportate la construcţia exterioară şi interioară a unei biserici, voi reveni în subcapitolele următoare.  
 
Referinţă Bibliografică:
Cultură religioasă - Fragment din volumul RUGINOASA - Istorie, credinţă şi cultură . / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1813, Anul V, 18 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!