Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1717 din 13 septembrie 2015        Toate Articolele Autorului

IUBIREA ESTE ÎN NOI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IUBIREA ESTE ÎN NOI  
 
Motto:  
 
„Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:  
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?  
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.  
Aceasta este marea şi întâia poruncă.  
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.  
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.”  
(Matei, 22; 35-40)  
 
În multe cazuri particulare şi în destul de multe situaţii, la general vorbind, nici nu este nevoie să citim şi să pătrundem sensul cuvintelor înscrise în Sfânta Scriptură, pentru a înţelege că iubirea este în noi încă de la facerea lumii, că iubirea o primim de la Dumnezeu, El însuşi, creatorul Cerului şi al Pământului, fiind Iubire!  
Aşa cum în viaţa noastră, aparent ori evident, nimic nu este întâmplător, am convingerea că nici în volumul de versuri Împlinire prin iubire, pe care ni-l propune spre lectură doamna Olguţa Luncaşu Trifan, gruparea atentă a poeziilor în anumite capitole cu titluri sugestive, nu este deloc întâmplătoare. Iată, bunăoară, în primul capitol, pe care-l descoperim sub expresia Doar cu Tine…, sub o formă sau alta, mai mult ori mai puţin înţeleasă la prima lectură, iubirea se manifestă plenar, iar titlurile poeziilor sunt mai mult decât edificatoare: Te chem, Doamne! - Învredniceşte-mă, Doamne! - Rugă către Tine - Iartă! şi altele.  
În acest grupaj, ca de altfel şi în capitolele următoare, autoarea s-a inspirat puternic din sentimentul de iubire, căci, orice s-ar spune, care poet nu a cântat iubirea? Atâta doar că domnia sa ne prezintă, mai înainte de toate, deloc întâmplător, versuri inspirate din iubirea divină, acea forţă veşnic creativă şi leagăn al întregului univers cunoscut de om. Înţelegând prin harul primit că porunca lui Dumnezeu nu este atât poruncă a ceea ce trebuie să facem, pentru că El nu porunceşte, nu supune pe nimeni prin poruncă ori dispoziţie sau ordin, ci este descoperire despre cine este Dumnezeu, îşi dezvăluie credinţa prin chiar titlul ales pentru acest prim capitol.  
Iat-o, aşadar, invocându-L şi chemându-L pe Dumnezeu să-i fie alături în toate situaţiile, rugându-L, în primul rând, să-i permită a-L cunoaşte, a-I urma îndreptările şi, firesc, a-L iubi, pentru că numai în această iubire simte ori ştie deja că poate depăşi greutăţile inerente ale vieţii. Demnă de remarcat este şi grija pe care o are cu privire la aproapele său, simţind nevoia să-l ajute pe acesta, fie el un om matur sau un copil: „Învredniceşte-mă, Doamne,/ în vreme de mari încercări,/ să rezist, să fac faţă, să pot/ în suflete triste să aduc alinări!” („Învredniceşte-mă, Doamne!”) Această dorinţă este exprimată nu doar în nume personal. Olguţa Trifan nu o este egoistă, nu se gândeşte doar la binele său, ci încearcă şi reuşete să înalţe o Rugă în numele familiei, al populaţiei, al neamului românesc ori, poate, în numele omenirii, către Dumnezeu: „Smerite-n suflet, implorăm/ să laşi să fie pace pe pământ./ Omul cu om, să nu se mai urască,/ la bunul celuilalt să nu poftească,/ să nu arunce dragostea pe ură,/ frate si soră cu drag să stea la masă,/ cum au crescut în casa părintească!” („Rugă”).  
În acelaşi timp, conştientă fiind că viaţa fiecăruia se desfăşoară pe o anumită linie, potrivit unui anume destin primit încă înainte de naştere ori odată cu ea, este încredinţată că peste acesta nu se poate trece, că trebuie să i te supui, dar nu în sensul că trebuie să crezi orbeşte în voia sorţii şi să nu încerci s-o îndulceşti, să-ţi dezvolţi capacitatea de a înţelege, de a învăţa să lupţi şi să trăieşti depăşind singur încercările vieţii. Tocmai de aceea, vine cu hotărâre, certând şi îndemnând: „Nu cere sorţii mai mult decât ea ţi-a dăruit!”, explicând celor în cauză: „Te plângi, pentru nimicuri, zi de zi,/ dar nu realizezi că alţii, mai necăjiţi or fi./ Ei, poate, au dureri mai mari şi au nevoi,/ dar tac şi le suportă, că-s eroi.” („Încetează!”)  
Versurile urmează linia „poeziei libere”, de fel îngrădită de o structură regulată, dar şi rigorile poeziei clasice, aceasta fiind cea care defineşte un poet adevărat, autoarea punând accent nu pe genul în sine al acestora, nu pe specificul vreunui curent literar, ci pe construcţia cea mai convingătoare a poeziei de aşa fel încât ea să exprime crezul poetei şi să sensibilizeze sufletele cititorilor. Aşa cum se va observa din capitolele următoare ale acestui volum şi aşa cum, de altfel, s-a remarcat şi în primul său volum de versuri - „43” – Olguţa Luncaşu Trifan are ceva de spus şi este foarte important ceea ce spune, nu pentru sine, ci pentru întreaga societate al cărei produs, în mare parte, este.  
Nu trebuie să înţelegem de aici că domnia sa este o autoritate în materie, că este fără de păcat şi în virtutea unei asemenea realităţi îşi arogă dreptul de a judeca pe aproapele său, de a-l certa şi de a-i oferi pilde prin chiar exemplul personal. Poeta de faţă este deja destul de apropiată de portretul ideal al creatorului de poezie, acesta fiind recunoscut, îndeosebi, prin capacitatea sa extrasenzorială. El trebuie să fie un fel de preambul al înfăptuirii păcatului, pe care trebuie să-l simtă, să-l perceapă într-un fel sau altul, să-l adulmece şi să-l arate semenilor, trăind fiecare clipă a acestuia la intensităţi necunoscute de masa profanilor. Poetul nu este un sfânt, căci „nu e niciun om în lume, fără de păcat”, dar şi atunci când nu este conectat la sursa internă a păcatului, el încearcă şi are capacitatea să-l intuiască, să şi-l imagineze şi să-l transpună într-o trăire sufletească mimată, imaginativă, mai complexă decât trăirea directă. Numai aşa poate să simtă lumea şi să transmită efecte, pilde, încurajări sau dezaprobări. Poetul adevărat trebuie să fie asemenea unui actor care a intrat perfect în pielea personajului şi care trăieşte profund toate sentimentele acestuia, manifestându-se pe scenă aidoma lui în toate împrejurările în care s-a aflat. El gustă din toate şi alege în felul său, prin filtrul propriu, distilând esenţe, pentru că el este un observator parţial, o fiinţă sortită unui destin mai înalt decât al celor cărora li se adresează.  
Olguţa Luncaşu Trifan nu „înşiră cuvinte goale/ ce din coadă au să sune”. Domnia sa foloseşte poezia ca pe un joc de imagini şi sunete prin intermediul cărora să reuşească transmiterea celor apropiate de perfecţiune. Este vorba, aici, de un efort voliţional şi conştient de concentrare, specific formatorului de opinie, cum este, de altfel, creatorul de literatură, care şi-a propus să-l facă pe om să conştientizeze valorile umane, să le aprecieze şi să le ocrotească, gândind atent asupra scopului vieţii. Aşa se manifestă chiar şi într-un cadru mai restrâns, dar cu semnificaţii majore, evocând forţa iubirii materne, întoarcerea la rădăcini:  
- Lasă-mă, măicuţă, să m-alint!/ Mai vreau pe frunte a ta mângâiere.../ să lupt cu viaţa, tu îmi dai putere,/ acasă am venit cu atâta dor,/ iubirea-ţi să mai simt... („Două fete”).  
Pentru a se manifesta plenar, dar cu grija de a fi înţeleasă de oricare cititor, ne propune o interesantă şi, poate, inedită organizare a întregului volum, pe capitole, care să poarte un preambul explicativ înscris în proză. În acesta veţi regăsi toate titlurile poeziilor incluse în capitol, dar şi nuanţări discrete ori directe ale subiectului major propus, ale unor idei mai greu de identificat ori de înţeles. De asemenea, aşa cum precizam anterior, poeta oferă în preambul câte un sfat sau o pildă, întinzând mâna cu generozitate acelor oameni rătăciţi în vâltoarea vieţii ori celor care uită de unde au plecat ori, pur şi simplu, uită de părinţi.  
Iată, în preambul la capitolul II, sugestiv intitulat "Între El... şi Viaţă, Părinţii...", Olguţa Trifan hotărăşte să formuleze un sfat util oricui, cât se poate de limpede, cu siguranţa omului care a văzut multe la viaţa sa, cu înţelepciunea observatorului atent, al analistului şi cercetătorului societăţii în care trăieşte: „Părinţii nu trebuie să se afle niciodată în categoria: „Uitaţi de lume...”, pentru a continua cu duhul blândeţii în cuvinte, ce parcă se şi aud, citindu-le pe hârtie: „ei vor fi întotdeauna liantul între Dumnezeu şi viaţă.”  
Să fie întâmplătoare abordarea acestui subiect devenit sensibil în vremurile pe care le trăim în prezent? Dacă privim şi analizăm obiectiv ceea ce se petrece în lume, inclusiv în societatea românească, puteţi afirma, fără teama că greşiţi, că nu! Nu este doar o simplă întâmplare. Nu ne mai aflăm în prezenţa unei anumite expresii pe care am înlăturat-o (de ce oare?!) din vocabularul nostru: Familia - celula de bază a societăţii. Privim neputincioşi cum se acordă, legiferându-se, anumite drepturi, unor grupuri minoritare, fluturându-se insistent Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, drept justificare. Se ignoră, în acest fel, faptul că paternitatea este cea care generează viaţa pe pământ, dorindu-se să uităm că acest aspect este o realitate universală ce-şi are izvoarele în chiar Facerea Lumii. Se trece familia şi rolul său în plan secundar, se-mbracă în tăcere lipsa unor minime condiţii de creştere şi educare a copiilor şi chiar dreptul lor la viaţă...  
Adevărată creatoare de literatură, exigentă cu sine însăşi, Olguţa Luncaşu Trifan se informează, cercetează, analizează starea societăţii în care trăieşte şi pe care trebuie să o reprezinte prin scrierile sale. Nu poate rămâne indiferentă la problemele cu care aceasta se confruntă, dar singura modalitate prin care poate lua atitudine, asemenea celorlalţi creatori de frumos, este abordarea realităţilor vieţii în lucrările sale. Prin acest volum de versuri, dar şi prin alte scrieri publicate pe internet, fie poezie sau proză, cel puţin până în prezent, reuşeşte să se manifeste cu evident succes. Iar cuvintele alese, mânuite cu lejeritate, se află într-o reuşită simbioză cu multe figuri de stil, reuşind să dea un plus de forţă imaginii pe care ne-o propune: „Icoană dragă, în veci te voi păstra în minte/ şi îngeri mulţi, safir din ochi, lacrima-ţi adună./ Pe chipu-ţi şi-aşază soare raza lui cuminte./ El te-a înzestrat, din plin, cu străluciri de lună.” („Icoana”)  
În aceeaşi manieră, autoarea trece la capitolul următor, pentru a ne introduce, aproape ca într-o joacă de titluri, în căutarea şi descoperirea unor răspunsuri la multele întrebări, toate fiind raportate la problematica existenţială, pe care, ca pentru sine, le propune: „Ce este viaţa? Cine suntem? Ne cunoaştem destul de bine? De unde venim? Pentru cât timp? Încotro ne îndreptăm? De ce iubim, cât iubim, pe cine iubim? De ce rănim? De ce suntem răniţi?” Domnia sa le consideră pe toate ca fiind „Motive serioase de „Introspecţie nocturnă”, de „Cugetare” şi, drept urmare, este necesar să „rupem, uneori, „Băierile durerii” în favoarea unui „Recurs la fericire”, iar aici sunt înscrise doar o parte din cele peste douăzeci de titluri existente în capitolul „… Viaţa?”  
Făcând apel la versul liber, autoarea beneficiază de multiple posibilităţi de exprimare a gândurilor sale, a cugetării ori a rezultatelor acesteia, dar şi a unor sentimente ori a unor stări de fapt, fără să renunţe la folosirea metaforei acolo unde a hotărât că-i este locul: „Doar timpul/ îşi pierde secundele/ în genele răsfirate/ ale nopţii de catifea,/ într-o zare/ de lumină tăinuită,/ ca o naiadă/ ce-şi poartă/ tumultul vieţii/ spre un ţărm îndepărtat.” („Introspecţie nocturnă”). În acelaşi timp, în cadrul acestui capitol şi nu numai, cu toate exigenţele specifice versului clasic, Olguţa Luncaşu Trifan îşi descoperă suficiente resurse pentru a se folosi de el, la fel de plăcut şi explicit: „Cândva, eram un singur trup şi-un gând…/ Astăzi, vorbim doar după interese,/ iar totul nostru va pieri curând,/ de vom dormi când viaţa pânza-şi ţese.” („Recurs la fericire”)  
Şi tot aşa, mergând cititorul "Printre cuvinte", adică prin capitolul IV, va afla cât de tămăduitoare este „Forţa cuvântului”, precum şi faptul că toate „Cuvintele” ne aparţin în totalitate atâta timp cât le păstrăm în gând”: „Căci, omule, dat ţi-a fost cuvântul,/ hrană de suflet, alint de mame,/ nu să-l laşi să plece precum vântul,/ nu să-l foloseşti pe post de arme!”  
Întorcând filă după filă, avem plăcuta ocazie să explorăm un domeniu mai puţin cunoscut, atunci "Când pietrele vorbesc", cap.V, dar las cititorul să aleagă, să descopere „Secrete” ale pietrelor, dacă este suficient de curios. Totuşi, nu mă lasă inima să trec mai departe fără să evidenţiez un anume moment nostalgic din poezia „Renaştere”: „Privesc prin pânza vremii către tine;/ azi număr paşi uitaţi demult pe pietre./ Plâng lacrima întoarcerii în mine,/ ard amintiri în ale vieţii vetre.” Înarmaţi cu noi cunoştinţe fiind, autoarea ne oferă posibilitatea să medităm ori să aflăm câte ceva Despre frământări… şi şoapte de toamnă, cap. VI, unde fac şi eu un popas, poate, tocmai pentru faptul că aici mă regăsesc în… „Toamna Vieţii” şi pot asculta câteva „Şoapte de toamnă”: „Se-nchide întomnarea astăzi ca o carte/ şi răscoleşte-n viaţă, printre frunze ruginii,/ trecute amintiri. Iubito, ce-ai plecat departe,/ te-ai dus cu-o toamnă… fără să mai vii!”… Însă, pentru că mă cuprinde puternic o „Nostalgie de toamnă” pe care, în aceste clipe, nu o doresc, îmi grăbesc paşii să aflu câte ceva "Despre iarnă şi noi", cap. VII, dar voi lua aminte că eu nu sunt „Poetul de Zăpadă”, care să observe că „În zâmbet de omături,/ îşi pune iarna cununii./ Miraj divin de fluturi/ dansează fulgii mii şi mii.”…, aşa că voi merge mai departe, doritor să înţeleg de ce este emoţionată Olguţa Luncaşu Trifan atunci când ne transmite … Şi despre primăvară, cap. VIII, câteva gânduri.  
Ei bine, sunt suficiente „învăţături” culese din chiar manifestările fermecătoare ale acestui anotimp, pe care poeta ni le oferă nouă, cititorilor, cea mai importantă dintre ele fiind cea referitoare la iubire. Este imposibil să nu iubeşti primăvara, atunci când admiri acest tablou, ce pare să fie pictat folosind cuvintele unei copile entuziasmată: „Primăvara vie,/ mândră şi zglobie,/ curcubeu de flori,/ viaţă în culori,/ miresme, fiori,/ beţie de-arome,/ unduiri sublime,/ cuvinte-mblânzite,/ viaţa să ne-alinte”! („Primăvara”). Şi, dacă alăturăm un alt tablou, ce pare să fie înrămat în cuvinte legănate de nuanţele unui descântec inspirat din folclor, înţelegem emoţia iubitorului de natură: „Leagănă-te, pădurice,/ după cânt de pitulice/ şi-mi du dorul meu departe/ să-mi lase inima-n pace!/ Fă-mi sufletul să simtă/ adierea ta profundă,/ liniştea să mă cuprindă,/ de tristeţe să m-ascundă!” Versurile curg plăcut, asemenea apelor pe albiile line din câmpia plină de vegetaţie multicoloră.  
Singurul regret ar fi că acest capitol este, poate, cel mai scurt, dar, deschizând prima pagină din următorul, avem bucuria să mergem la braţ cu iubirea, pentru că autoarea extinde acest dar, cel mai de preţ, la iubirea semenilor, precum subliniază în preambulul dedicat primăverii: „Aşa, în fiecare primăvară, am mai învăţat câte ceva. Dar, cea mai importantă lecţie a fost să iubesc viaţa, oamenii, aşa cum sunt, fără a-i judeca, doar să încerc să-i înţeleg şi să mă înalţ prin mine.” Deci intrăm cu bucurie în paginile cap. IX pentru a lectura versuri … "Şi despre iubire", iar bucuria mea a fost, mai întâi, aceea că am avut privilegiul să redactez preambulul, la care nu fac trimitere imediat, prea multe cuvinte fiind de prisos. Oricum, versuri din „Rugă iubirii” şi nu numai, sunt edificatoare cu privire la valenţele poetice ale doamnei Olguţa Luncaşu Trifan: „Îngenunchind, ţi-am spus: iubire, vino!/ Tu ai venit, vibrând, cu-aroma-ţi dulce./ Cu fluturi albi te-ntâmpinam, divino!/ Pe braţul tău, las inima să culce.”... Am introdus suficiente gânduri, idei şi pilde în acel “joc al titlurilor” (însumând peste treizeci de poezii), înscris în aşa numitul preambul. Îmi rămâne doar să apreciez că iubirea, cu izvoarele sale şi cu întreaga sa gamă de manifestare, este cât se poate de bine descoperită şi ilustrată de autoare. Am în vedere stilul propriu al domniei sale, gradul de înţelegere şi respectare a unui minim de reguli relative şi generale cu privire la compoziţia versurilor, calitatea acestora şi capacitatea de sensibilizare a cititorului. Până şi titlul volumului în cauză - Împlinire prin iubire - este inspirat, bine ales pentru înţelegerea temei propuse acestui volum, pe care mi-am permis să o prezint, succint, în aceste precizări: “Se spune că Nihil sine numini, precum nici iubirea nu este lipsită de dorinţă, dar încercaţi să aşezaţi dorinţa spirituală înaintea altora, pentru că numai aşa puteţi aduce fericire persoanei iubite şi numai în acest context o puteţi întreba: M-auzi dincolo de tăceri, de mângâieri ori depărtări? Şi, ca într-un joc al dragostei, poţi cere "Spune-mi! De ce te-oi fi iubind atât de mult? Şi, cât se poate de firesc, vei primi răspunsul aşteptat: pentru că noi gustăm Triumful iubirii împreună, prin noi înşine, prin dragostea noastră…”, aşa cum exprimă însăşi autoarea prin reuşite, frumoase şi sensibile versuri înscrise sub acest ultim titlu subliniat: "În cântul dulce al vieţii împărtăşim/ apa gustată-n seri de curcubeu,/ şi-n file albe, azi, destinul desluşim, ducând iubirea noastră-n apogeu.”  
Acestea fiind zise, la fel de succint, trec în revistă următoatrele capitole. Iată, în cap. X - "Despre ei... şi despre noi..." - Olguţa Luncaşu Trifan nu se sfieşte să exprime în versuri iubirea de ţară şi, poate, în ideea sublinierii acestui sentiment, îşi începe micuţul, dar şi expresivul preambul, printr-un citat aparţinând unui om supranumit „Socrate român”, datorită preocupărilor sale filosofice şi a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanţe, chiar şi în închisoare. Este vorba de marele gânditor, cunoscutul publicist Petre Ţuţea, care a cunoscut o popularitate fulminantă abia după decembrie 1989 şi care a rămas celebru cu o culegere de vorbe memorabile. Dintre multe citate de certă valoare, autoarea l-a ales pe acesta: “Am certitudinea invincibilităţii poporului român!”, pentru a încheia preambulul cu un altul: “Întotdeauna când gândesc în spiritul poporului român, mă mut cu arme şi bagaje cu speranţa în viitor.“ Nu este loc de alte interpretări. Cuvintele gânditorului sunt suficiente, pline de miez, de înţelepciune, de adevăr…  
Stilul doamnei Olguţa se manifestă vizibil şi în acest capitol, rămânând, în mod sigur, de sine stătător, descoperind-o şi caracterizând-o oricând, în orice pagină apar scrieri ce-i aparţin, dovadă a maturizării domniei sale în plan literar, a perfecţionării în timp şi, desigur, a aşezării gândurilor, ideilor şi temelor alese într-o logică personală, într-o viziune limpede, realistă şi plină de sensibilitate. Şi aici, versul liber alternează cu cel clasic, precum a ales să se exprime pentru a fi mai bine şi mai uşor înţeleasă, pentru a pătrunde în sufletul cititorului. Să fi dorit să smulgă doar lacrimi, mai cu seamă din partea femeilor-mame, poate că nu ar fi reuşit atât de bine, precum reuşeşte să o facă prin aceste poezii izvorâte din suflet, pentru a fi oferite sufletelor. În ele ne întâlnim cu toată plângerea românului nevoit să-şi părăsească vremelnic familia pentru a-i asigura, de departe, de prin străini, posibilitatea unui trai decent. Cu tristeţe şi durere, cu evidentă căldură sufletească şi convingere, autoarea scoate în evidenţă nevoia şi speranţa de statornicie, semnalând cu forţă dorul de casă, dorul de familie, de satul ori urbea natală, dorul de patrie, dar şi blestemul aruncat pe casa hoţilor şi trădătorilor de neam şi ţară.  
Dar, fie ca toate aceste accente să le descopere şi să le aprecieze Măria Sa - Cititorul!  
Caracterizată, printre altele, de o aleasă şi apreciabilă modestie, autoarea pătrunde în cap. XI, cel intitulat Neuitare…, alegând să exprime alte vorbe cu mare încărcătură sufletească şi patriotică, aparţinând aceluiaşi mare gânditor: „Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu.” Pornind de la acest citat, poeta îşi exprimă admiraţia pentru poetul neamului - Mihai Eminescu, pentru opera sa, pentru iubirea pe care el a ridicat-o la dimensiuni cosmice: “Palpit-o tresărire-n nobleţea-ţi sufletească,/ versul nu moare nici când sufletele-s stinse,/ te poartă barca sorţii spre graniţa lumească,/ „…te legeni, codrule”, spre-o zare făr’ de vise.” („Sfârşit”). În aceeaşi manieră se va exprima şi în următoarele două poezii – „… Un gând” şi „… Infinit” - acest capitol fiind dedicat, se înţelege, Eminescului.  
În cap. XII - Puţin umor…, nu strică…, cel menit să fie de sfârşit al volumului, Olguţa Luncaşu Trifan reuşeşte cu brio să descreţească frunţile, aşa cum a promis prin titlul menţionat: „- E vreo inimă în care, vocea ta nu a vibrat?/ Îl întreabă ea semeaţă, pe năstruşnicul băiat./ - Vreau să cred că tu eşti sincer, că mă vrei/ cu-adevărat, că ai vrea să-ţi fiu soţie, trebuie/ să ştii, băiete, nu uita: eu, cu alta nu te împart!” („Dilemă”)  
Îmbrăcând haina umorului, poeziile cuprinse în acest capitol, alăturate celor cuprinse, cel mai vizibil, în primele două capitole, par să ne dezvăluie taina titlului pe care-l poartă volumul Împlinire prin iubire. Pornind de la faptul că iubirea vine de la Dumnnezeu, că este un dar divin, cu alte cuvinte, dacă mergem să recitim Sfânta Scriptură descoperim acum, aici, în caz că nu am reuşit până în prezent, că cifra 12 are numeroase şi foarte adânci semnificaţii spirituale şi că, oricum o privim, cum o percepem şi cum o interpretăm noi, are o încărcătură energetică benefică şi tămăduitoare, iubirea fiind transmisă oamenilor prin divină energie şi lumină.  
În acest sens înţeleg alegerea autoarei şi sunt convins că nu a fost deloc întâmplătoare. Iată, înspre înţelegerea deplină a celor exprimate aici, vă ofer numai câteva din multele şi deloc întâmplătoare menţiuni, explicaţii ori semnificaţii spirituale:  
- cifra 12 reprezintă vârsta la care Fiul lui Dumnezeu merge la Templu şi tâlcuieşte pe profetul Isaia (Profetul luminii dumnezeieşti ori profetul „evanghelist” al vechiului Testament, precum este numit în scrieri creştin-ortodoxe), anunţând anul bineplăcut Domnului, precum şi numărul apostolilor pe temelia învăţăturii cărora s-a zidit Biserica lui Dumnezeu şi care, la Parusie, vor sta pe 12 scaune judecând cele 12 seminţii ale lumii;  
- cifra 12 ne aduce aminte si de cele 12 coşuri cu firimituri şi de săturarea mulţimilor cu Hristos euharistic;  
- cifra 12 este si simbol al tămăduirii, având ca singur izvor pe Hristos, Cel ce vindecă boala şi neputinţa din popor (Cap. 9, Evanghelia de la Luca);  
- Hristos vindecă pe femeia care, timp de 12 ani, se afla într-o grea neputinţă, în timp ce se îndrepta spre casa lui Iair, mai marele sinagogii, pentru a-i vindeca fiica de 12 ani, care era pe moarte;  
- la vârsta de 12 ani, Fecioara Maria, conform Protoevangheliei lui Iacob, părăseşte templul din Ierusalim, pentru ca ulterior să devină cea prin care Dumnezeu Se face om, mijlocind mântuirea neamului omenesc;  
- cifra 12 reprezintă numărul căderilor sub cruce ale Mântuitorului. Acestea sunt puse în legătura cu cele 12 Evanghelii sau stâlpi citiţi în timpul ritualului înmormântării pentru a arata celor prezenţi faptul că cel adormit urmează „drumul firesc” al oricărei fiinţe pământeşti, dar şi faptul că această moarte îi este spre înviere;  
-12 este şi numărul Ierusalimului ceresc, este şi numărul porţilor pe care sunt scrise numele celor 12 seminţii ale lui Israel şi al cărui zid are 12 pietre de temelie pe care sunt scrise numele apostolilor (vezi Apocalipsa 21, 12). Tot 12 reprezintă numărul stelelor din cununa purtată pe cap de femeia din Apocalipsa (Apocalipsa 12, 2) şi aşa mai departe.  
 
Având în vedere toate cele prin care am trecut şi despre care mi-am spus cuvântul, consider că este suficient. Mulţumesc cititorului pentru răbdare şi atenţia acordată!  
Fireşte, în toate aceste pagini sunt o mulţime de gânduri şi cuvinte, o mulţime de opinii personale cu privire la conţinutul cărţii şi al autoarei sale. Sunt un cititor oarecare, un iubitor de poezie şi nu am scris prin prisma cerinţelor criticii literare. Nu doresc să influenţez pe nimeni şi nu intenţionez să schimb cu nimic valoarea poeziilor prezentate. Fiecare cititor citeşte şi simte în felul său propriu, analizează şi meditează potrivit pretenţiilor sale şi se poate exprima liber, oricând, ridicând ori coborând, motivat, valoarea acestui volum de poezii…  
Mulţumesc doamnei Olguţa Luncaşu Trifan pentru încrederea acordată şi exprimată prin a mă solicita să scriu aceste rânduri cu rol de prefaţă!  
Am încredere în potenţialul său literar, apreciez atenţia acordată folosirii limbii române şi îmi exprim convingerea că vom avea ocazia să-i citim şi alte multe scrieri - poezie şi proză – în următorii ani. Îi doresc să aibă parte de inspiraţie divină şi să se bucure de succes în contact cu publicul iubitor de literatură!  
 
Marian Malciu  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
IUBIREA ESTE ÎN NOI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1717, Anul V, 13 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!