Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1672 din 30 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Episodul 13, Cap. V, Chemarea destinului, din CHEMAREA DESTINULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A trecut primăvara şi aproape toată vara, dar nimeni nu a mai auzit de acea „întâmplare” care a răscolit atâtea suflete la vremea ei şi a schimbat cursul vieţii acelor persoane direct implicate. „Aşa a fost să fie!” exclama Silvia cu durere, în timp ce o aştepta seara pe Iuliana să vină de la şcoală. „Aşa a vrut Dumnezeu… Cine poate şti ce păcate s-au spălat cu necazu’ ăsta căzut pe capul fetii!”, murmura Tudor, îngândurat pe utilajul său din şantier.  
Iuliana s-a dovedit a fi o luptătoare. Plângea des şi suspina adeseori cu disperare privindu-se în oglindă. Dar plângea numai când era singură. Nu vrea s-o vadă nici mama ei în asemenea momente. La şcoală era permanent în stare de alertă, pregătită să se apere, atacând la orice jignire ori aluzie. În mijloacele de transport în comun examina toate figurile bărbaţilor şi atitudinea acestora, în timp ce pe drum întorcea capul la fiecare 20 de paşi pentru a se asigura că nu o pândeşte vreun pericol. Era într-o permanentă încordare. Fără a o afişa. Zâmbea. Zâmbea aproape în permanenţă.  
Aşa, zâmbind, l-a oprit într-o seară pe Octavian, după ce a observat că mergea la o distanţă constantă de ea. Nu se apropia, nu se depărta, chiar dacă ea a schimbat intenţionat ritmul în mers. Când s-a oprit să citească afişele de pe un stâlp şi a tras cu coada ochiului, el privea exponatele dintr-o vitrină. A mai făcut câţiva paşi, a mimat că se împiedică de uşoarele denivelări ale asfaltului şi s-a aplecat să-şi strângă cureluşa pantofului. Octav se oprise pentru a-şi scotoci în borsetă…  
 
A intrat în primul magazin şi s-a aşezat imediat aproape de fereastră, în aşteptare. A apărut pe trotuar şi Octavian, uşor agitat, privind de jur împrejur. „Aha! Nu a observat în care am intrat… E clar! Omul acesta mă urmăreşte. De ce?… Nu cumva crede despre mine că acum, după cele întâmplate, sunt bună de aventuri? Păi…, aşa crede imbecilul ăsta că sunt eu?... Nu, nu se poate! Este un om deosebit, nu poate face rău... Totuşi, îl voi înfrunta. E mai bine aşa şi e lume multă în zonă, la o adică…”, a hotărât Iuliana şi a ieşit ca o furtună din magazin, oprindu-se în faţa bărbatului uluit de apariţia ei războinică. S-a oprit doar la un pas de el, privindu-l fără urmă de zâmbet, direct în ochi, pătrunzător, cu sprâncenele încruntate. A luat poziţia „de atac”, cu picioarele depărtate la lărgimea umerilor, şi-a trecut rucsacul de pe spate în mâna dreaptă şi, după ce a ridicat uşor bărbia pentru a fi mai semeaţă, l-a întrebat printre dinţi:  
- De ce te ţii după mine pe ascuns, domnule avocat? Ce doreşti să ştii?  
- … Eu nu…, nu mă ţin după tine Iuliana, căutam o…, o farmacie în zonă. Poate ştii tu unde este, s-a bâlbâit uşor Octavian, plecându-şi privirea.  
- Daaaa? O farmaciiiie? a lungit ea cuvintele, privindu-l amuzată. … Asta e pentru azi, dar în alte zile ce căutai dumneata pe aici tocmai când veneam eu de la şcoală? Ai căutat altă farmacie? a forjat Iuliana imediat ce i-a venit această idee.  
Nu-l mai observase în alte zile. L-a mai întâlnit de câteva ori, dar acasă, când a venit să discute cu ea şi cu părinţii ei toate detaliile referitoare la acţiuni şi hârtii pe marginea cazului ei neîncheiat încă. L- privit şi atunci cu suspiciune, încă de la a doua vizită. I s-a părut că discută aceleaşi aspecte ale problemei. El a privit încurcat mobila din sufragerie, căutând explicaţii pe care numai Silvia le-a luat de bune. Iar acum a rămas ca încremenit. Întrebările Iulianei l-au blocat pentru câteva secunde. N-a înţeles jocul fetei şi s-a demascat.  
- …Nu căutam farmacia… Ştii, cum să-ţi spun, nu vreau să te supăr, dar eu….  
- Mă superi numai dacă încerci să eviţi adevărul, domnule avocat! a exclamat Iuliana încă războinică, deşi începuse să se amuze uşor. „Hm! Omul acesta nu ştie să mintă. Dar, care e problema? Trebuie s-o lămurim”.  
- Nu-l evit. Cu tine…, chiar nu se poate. Parcă am convenit cândva să ne spunem pe nume…  
- O, da! Îmi amintesc, dar nu cred că este normal. Sunt nişte diferenţe…  
- Nu este nicio diferenţă. Spune-mi Octav şi mă voi simţi foarte bine, a încercat el să o convingă, mult mai calm, luminându-se la faţă.  
- Ba da! Sunt două, destul de importante. Dumneata eşti avocat şi eu o mucoasă fără bacalaureat. Abia în vara asta îl voi susţine… În plus, eu abia am împlinit 18 ani şi…  
- Şi… ce-i cu asta? Vei reuşi la examen, nu se pune problema. Iar cu vârsta…, am doar şapte ani mai mult. Te deranjează? Nu trebuie.  
- Da, am să reuşesc. Nu se pune problema examenului, dar până fac o facultate, multă apă va curge pe Dâmboviţa!  
- Şi ce-i cu asta? Toate la timpul lor...  
- Ştiu, aşa este. Diferenţa de vârstă… nu este o piedică, desigur… Ai deturnat discuţia. Eşti bun de avocat. Ameţeşti repede omul… De ce te ţii după mine, pe româneşte spus?  
- Iuliana…, eram neliniştit. Nu vreau să-ţi reamintesc acele întâmplări…, dar… îngrijorarea m-a determinat să fiu pe aproape şi…  
- Şi aşa ai hotărât. Fără să mă întrebi dacă sunt de acord. De ce oare?  
- Credeam că vei refuza. De asta. Nu din alt motiv.  
- Bine. Află că nu-mi convine şi nu accept să-mi porţi de grijă. Mă apăr singură… Nefiind şi alt motiv, te rog frumos să nu…  
- Nu, opreşte-te, te rog! a intervenit el imediat, dând un pas înapoi şi privind pe alături de fată. Sunt şi alte motive. Ţi le voi spune cândva.  
- Prefer să clarificăm lucrurile acum, Octav… Ah, mi-a scăpat! Domnule…  
- Nu, nu! Aşa frumos ai pronunţat…! Îmi e drag să-mi spui aşa, Iuliana  
- Aha! Asta era, deci… Îţi e drag. Dar eu…, pe mine m-ai întrebat dacă mie îmi este drag?  
- … Păi…, păi…, îmi e teamă că-mi respingi prietenia. Nu te-am întrebat, dar o fac acum.  
- … Da, accept prietenia ta. Cu o condiţie, a răspuns ea cu multă hotărâre în glas. Să nu mă mai urmăreşti.  
- Bine, dar n-am făcut decât să…  
- Doi prieteni merg alături pe trotuar. Unul lângă celălalt… Se confesează, râd, privesc, nu se urmăresc. Eşti de acord cu mine?  
- Perfect! Putem merge şi la teatru ori la plimbare prin parc?  
- Dacă mă inviţi… şi dacă am timp, cu plăcere. Va trebui să le spun părinţilor…  
- Tatăl tău va fi de acord, sigur.  
- Ha! De unde ştii, încrezutule?  
- Am observat că mă simpatizează mult, iar când am vorbit despre tine s-a bucurat…  
- Cum? Tata nu mi-a spus nimic. De când se ascunde tata de mine? Ce secrete are? A exclamat Iuliana iritată şi uşor dezamăgită.  
- Nu e vorba de secrete. Am vorbit despre şcoală, examene… perspective de viitor…  
- Cu tine? De ce cu tine?  
- … Pentru că mă interesează tot ce se referă la tine. Mă interesezi tu. Ca om, ca fată…  
- Ca fată?... Ai uitat, domnule, că eu nu…  
- Nu am uitat şi nu mă interesează ce s-a întâmplat. Nu te privesc ca femeie, să fie foarte clar. Te privesc ca pe o fată pe care o respect enorm şi pe care o îndrăgesc la fel de mult, a răspuns Octavian cu o avalanşă de vorbe pe care de mult timp simţea nevoia să le spună.  
- Să admitem că este adevărat ceea ce spui acum, a rostit Iuliana gânditoare, sfărâmând cu vârful pantofului câteva particule de nisip adunate pe bordură. Sinceră să fiu, nu cred, ori nu ştiu cât va dura o prietenie născută din mila faţă de un fost client, a continuat ideea după o mică pauză. Eu nu pot să…  
- Niciodată să nu pui problema în acest fel… cel puţin în ceea ce mă priveşte. Sunt suficient de matur, cred, ca să ştiu unde ia sfârşit relaţia de serviciu şi unde începe relaţia de… amiciţie.  
„Da, sunt convinsă că eşti matur. Aici te cred, dar te gândeşti tu doar la o simplă prietenie? Există bărbaţi care să se oprească aici? Oare tu de ce nu eşti însurat şi de ce nu ai o prietenă dacă n-ai nevastă?... Hm! Te-am observat eu că mă priveşti altfel. La ultima vizită era să pleci doar în papuci, cu ochii la mine! Ha, ha! Te-ai fâstâcit că te-am condus eu la uşă, nu mama, cum era obiceiul… Mi-ar fi drag… Eşti aşa de simpatic când zâmbeşti! Iar la proces ai fost altul. Cu prestanţă grozavă, stăpân pe ce făceai, calm şi frumos… Da, chiar că eşti frumos! În ce relaţie eşti oare cu doamna aceea…, cum o cheamă…, Amalia? Ai tu ceva cu ea. Vă înţelegeaţi numai din priviri… Nu, n-am voie să-l întreb despre chestiile astea. Cred că l-aş supăra. O să creadă că sunt o gâsculiţă proastă dar cu pretenţii înainte de a fi măcar prieteni… Vai de capul meu, ce-mi trece prin el! Uf, nu ştiu să mă port ca o domnişoară educată!”, a concluzionat Iuliana pufnind nemulţumită de ea însăşi.  
Au făcut câţiva paşi în tăcere după ce au convenit să o conducă până la uşa blocului în care locuia. Apoi, au discutat puţin despre gândurile ei de viitor. Era speriată că nu va reuşi la o facultate de stat. Taxele foarte mari de la cele privatizate o puneau în situaţia de a renunţa. Trebuia să-şi caute un serviciu, dar aflase cum se pune problema locurilor de muncă în Bucureşti şi nu numai.  
El a încurajat-o pentru ambele variante şi s-a oferit s-o sprijine în rezolvarea oricărei nevoi, inclusiv în pregătirea pentru admitere. Apoi, profitând de un gest copilăresc al ei, opriţi în semiîntunericul creat de coroana bogată a unui copac de lângă bloc, a revenit la subiectul anterior, rămas în coadă de peşte.  
Discuţia s-a mai lungit până ce Iuliana s-a lăsat convinsă, cu greu, deşi în sinea ei radia de fericire. Intuise ceva, dar nu avea curaj să spere că este adevărat. Era peste aşteptările şi speranţele ei. Avea teamă că destinul ei nu va mai cunoaşte lumina răsăritului de soare…  
*  
 
Se luminase de ceva timp, când Amalia s-a trezit singură în pat, dar fericită. Şi-a preparat cafeaua şi s-a urcat în mijlocul patului să o bea privind la televizor. Timpul se scurgea prea repede pentru ea. Când a privit ceasul, a sărit din pat şi a început să facă ordine în toate încăperile. Nimic nu mai era la locul lui. În puţinele ore cât a durat noaptea lor, s-au hârjonit absolut peste tot şi s-au iubit în ambele camere ale cochetului lor apartament cumpărat în baza împrumuturilor în bancă…  
Gabriel a fost liber în ziua precedentă şi toată noaptea. A aşteptat-o la restaurant, retras la o masă singuratică pe care, aproape de miezul nopţii, ea i-a aşezat un platou plin cu ceea ce ştia ea că-i place lui: cartofi prăjiţi la foc scăzut şi înăbuşiţi la final sub capac, şniţele din carne de pasăre dezosată, mujdei de usturoi şi două chifle călduţe. Pentru a-i merge bine mâncarea, i-a adus o sticlă cu vin de Jidvei şi o alta cu apă minerală Borsec.  
- Poftă bună, nesătulule! i-a urat ea zâmbind satisfăcută de mulţumirea întipărită pe faţa lui. Să mănânci încet şi... rar. Poate mai iau şi eu câte o firimitură când am trecere pe aproape...  
- Mulţumesc, doamna mea, dar să ştii că nu-ţi dau voie, pofticioaso! Palmele mele au simţit un strat uşor... suplimentar pe coapsele tale şi...  
- Şi ... vorbeşte mai încet că te aude lumea şi mă faci de râs, bursucule! La burtica ta nu te uiţi?  
- Eu, burtică! Ai avut tu grijă toată noaptea să nu mai am... Gata! Se răcesc bunătăţile astea. Hai, începe tu, pofticioaso, că iei doar cât o păsărică. Mai târziu nu se ştie dacă mai găseşti...  
A luat doar un cartofior. S-a uitat în jur şi, observând că nu se uită nimeni la ei, l-a sărutat repede pe obraz lăsându-l să o privească galeş cum pleacă aproape în fugă să-şi vadă de treabă…  
"Uf, ce drag am prins de zăpăcitul ăsta! Mi-a sucit capul de tot. N-aş fi crezut niciodată că mai pot iubi... El mă iubeşte de mai mult timp. El s-a îndrăgostit primul, chiar dacă nu recunoaşte. Îl simt în tot ce face, în toate gesturile pline de tandreţe, uneori stângace, dar cu atât mai mult plăcute mie. Îl citesc dintr-o privire, ca pe o carte deschisă... Cel mai mult, îl citesc în ochi. Omul ăsta nu ştie să mintă, iar când gafează puţin, ca orice bărbat, roşeşte şi se uită-n pământ ca un copil cuminte... Oare a vorbit serios, ori a fost ameţit de câtă dragoste am făcut? Chiar vrea să se însoare cu mine? Abia a intrat şi el la facultate şi acum îşi ia belea pe cap? Hm, dar ce belea! Una care este-n stare să-l facă cel mai fericit bărbat din lume. Dacă se va purta aşa, mereu, bineînţeles!... Chiar aşa! Nu ne lipseşte nimic ca să fim fericiţi. Am învăţat amândoi din experienţa anterioară, comunicăm foarte bine, suntem compatibili în dragoste şi ne respectăm. Asta-i reţeta fericirii noastre. E cea mai bună şi avem toate ingredientele necesare", concluziona Amalia în timp ce se deplasa vioaie şi plină de bucurie spre staţia de metrou din apropiere.  
Zăpada căzută zilele trecute era geruită bine şi temperaturile erau cu câteva grade bune sub zero. Ea nu simţea frigul. Căldura din suflet invada puternic trupul peste care numai cu vreo două ore în urmă se revărsase, mai fierbinte ca oricând, dragostea. Dragostea lui Gabriel.  
 
La serviciu a fost mai expeditivă ca oricând, deşi făcea risipă de energie, păstrându-şi permanent acel zâmbet profesional care devenise, în acea zi, mesager al bunăvoinţei, al amabilităţii şi prieteniei. Cu toate că a fost o zi încărcată, cu multe comenzi, nu a simţit oboseala până când ultimul client a părăsit restaurantul. Curând, după curăţenia generală şi rezolvarea aspectelor legate de încasări, s-a îndreptat şi ea spre ieşire.  
Acelaşi taxi pe care l-a folosit aproape o săptămână, noapte de noapte, era oprit la câţiva paşi. "Oare ieri noapte de ce nu a fost. Când am ieşit cu Gabriel, tocmai pleca. Probabil că l-a cerut cineva înaintea noastră...", îşi răspundea ea singură în timp ce a ajuns lângă portieră exact când se deschidea.  
- Poftiţi, doamnă! E liber! a invitat-o şoferul cu vocea guturală ce-i devenise cunoscută Amaliei.  
- Nu v-am găsit noaptea trecută, a punctat ea, curioasă să afle cauza, după ce s-a aşezat comod pe canapeaua din spate şi autoturismul a pornit de pe loc.  
- ... A venit cineva... mai grăbit, înaintea dumneavoastră. Nu avem voie să facem discriminări...  
- Nu vă faceţi probleme... Probabil am întârziat puţin cu soţul meu la plecare. Am zis doar aşa, ca o părere de rău, s-a grăbit ea să elimine explicaţii de care chiar nu avea nevoie. Strada... , bloc...  
- Da, doamnă, nu am uitat unde mergeţi, a întrerupt-o el imediat, destul de rece, privind-o pentru o clipă prin oglinda retrovizoare.  
Amalia privea absentă prin geamul uşor aburit. Din nou era ger afară. Ca în ultimele patru-cinci nopţi. Pe străzile necurăţate bine, zăpada scârţâia puternic şi neregulat sub cauciucuri, mai cu seamă în zonele cu denivelări. "Sunt câţiva ani de când n-am mai avut ierni aşa bogate ca acuma. Anul ăsta, 2010, nu se va uita prea uşor. Zăpadă multă, ger, viscole... de toate avem. Scârţâie încălţămintea şi cauciucurile precum a început şi Puterea să scârţâie. Multe mai vorbesc oamenii la masă. Şi par tare îngrijoraţi. Iar înjurăturile se ţin lanţ. Nu mai au teamă ca înainte. Îl înjură şi pe preşedinte acuma... Păi, de! De ce nu-l schimbă pe premier? Toţi dau vina pe el, că n-ar fi competent. Hm! Parcă ceilalţi ar fi?... Nu am timp de televizor să ascult ştirile, dar le aflu la restaurant. Acolo fac politică aproape toţi clienţii. Ha, ha, ha! Ce se înfurie unii oameni! Acum trei zile a venit să-i ia Poliţia pe bărbaţii aceia. Ce prostie, să te iei la bătaie din cauza politicii! ... Nu cred că se băteau dacă nu se-mbătau. Erau oameni serioşi, dar... se întâmplă şi la case mai mari! Am văzut odată la televizor, nu ştiu prin ce ţară, că s-au bătut parlamentarii între ei. Mai mare râsul, zău aşa! Parcă şi pe la noi...".  
- Hei, domnule! Cred că aţi greşit drumul, a exclamat Amalia contrariată, întrerupându-şi pe dată gândurile. De ce ocoliţi atât de mult? Acum am văzut că...  
- Staţi liniştită doamnă! Am făcut un ocol... A fost un accident care a blocat... zona aia. Trebuia să ocolesc, i-a răspuns şoferul, destul de calm şi suficient de convingător.  
Ea a înţeles, dar a început să privească pe fereastră mult mai atentă la traseu. După câteva minute s-a convins că taxiul mergea în direcţie greşită. Tocmai trecuse prin faţa magazinului Cora, pe bulevardul Iuliu Maniu, apoi lăsase în urmă Complexul şi Piaţa Gorjului. "Dacă făcea la stânga pe undeva pe aici, înţelegeam, dar văd că merge tot înainte... Ce naiba, un aşa ocol nu se explică! Ce face tâmpitul ăsta?" s-a întrebat Amalia şi s-a adresat din nou şoferului, total nemulţumită şi alarmată.  
- Domnule, ne îndepărtăm de cartierul meu. Dacă nu cunoaşteţi strada, vă rog să opriţi! Am să...  
- Liniştiţi-vă, doamnă! V-am spus ce s-a întâmplat. Facem stânga imediat... şi ne apropiem, a întrerupt-o el la fel de calm, dar cu pe un ton mai ridicat.  
"Al naiba nesimţit! Tot el face pe nervosul... După ce că are o voce de te-ngheaţă..., bâr! Şi privirea e la fel de rece", a exclamat Amalia când a simţit că este examinată şi i-a văzut ochii în oglinda interioară de deasupra parbrizului. Începuse să se teamă, deşi nu ştia de ce. După câteva minute de mers, teama s-a transformat în panică. A fost convinsă că acel ocol este o minciună şi mergeau în altă direcţie, cu rea intenţie. S-a uitat la ceasul micuţ de la mână. În lumina aceea difuză a citit cu greu ora. Era 2,35. Bulevardul era aproape pustiu. Nu mai era mult până la autostrada spre Piteşti. A pus mâinile pe spătarul scaunului din faţă şi a ţipat la şofer:  
- Opreşte maşina, cobor! Ai auzit, opreşte! Sun la Poliţie, dacă nu opreşti, a ameninţat ea când i-a văzut privirea tăioasă în oglindă.  
- Da, doamnă, opresc dacă asta doreşti, dar mai uşor că patinează, a răspuns el privind-o la fiecare două secunde prin oglindă.  
Cu frână de motor, maşina s-a oprit după aproape o sută de metri, pe dreapta. El a rămas la volan ca înţepenit, examinând-o atent prin oglindă. Ea căuta înfrigurată prin poşetă. Mâinile îi tremurau de frică. A găsit telefonul, dar a renunţat. "Dacă-i dau banii, cred că se rezolvă aşa".  
- Cât mă costă până aici?  
El a privit spre aparatul de taxat fără să-l vadă, atent la şosea. Se apropia o maşină. Din spate nu se vedeau altele în mişcare. Nici ţipenie de om pe şosea. După ce a trecut maşina ce o văzuse, a întors capul şi s-a răsucit puţin către Amalia. A privit-o batjocoritor şi i-a vorbit, ameninţând-o:  
- N-am nevoie de banii tăi, cucoană! Oricum vor fi ai mei. Şi ei şi tu. Dacă eşti cuminte, nu-ţi fac nimic...  
- Domnule, vă rog foarte...  
- Taci în p...a mă-tii, târfuliţo! Eu vorbesc, nu tu! Dă-mi geanta aia odată şi stai cuminte! Te bag în portbagaj, altfel.  
- Să crezi tu, dobitocule! Deschide! a ţipat Amalia încercând zadarnic să deschidă portiera. A încercat cu cea din stânga. Niciun rezultat. Deschide, dobitocule, nu auzi?  
Când s-a întors către el, odată cu întrebarea, a rămas încremenită. El rânjea diabolic şi ochii parcă-i scăpărau în cap. În mână avea un cuţit cu lamă lungă pe care-l răsucea în faţa ei. Printr-o mişcare fulgerătoare, a îndreptat lama către bărbie şi a lovit-o puternic cu pumnul în frunte. Din ochii ei au ţâşnit milioane de steluţe multicolore şi a simţit greutatea unui munte prăvălit pe cap într-o fracţiune de secundă. A căzut moale pe banchetă, eliberând un icnet dureros din gura-i rămasă întredeschisă...  
 
... Când el se forţa să scoată zăvorul de jos al porţilor grele de fier forjat, după ce descuiase destul de greu lacătul îngheţat de la lanţul ce ţinea strâns cele două părţi, Amalia începea să-şi revină. Era încă ameţită. În întunericul dens, lămpile de poziţie ale autoturismului lăsau să se vadă doar puţin din gardul masiv de beton de o parte şi de alta a porţilor. El s-a urcat şi a pornit maşina. A intrat în curte şi a oprit-o dincolo de porţi. A coborât şi a plecat să le închidă. Ea a ţinut ochii închişi în tot acest timp. I-a deschis când a simţit că el s-a dat jos. A încercat să se orienteze. Nu a văzut nimic. În faţa maşinii se prefigura un drum îngust care se pierdea urcând în întuneric. Brusc, într-o fracţiune de secundă, şi-a amintit o secvenţă din tot ce-i povestise prietenul ei, avocatul Octavian Neagu, pe vremea când s-a angajat să-l apere pe Gabriel în proces: „… într-o casă în care a stat Gabriel al tău, cocoţată pe un vârf de deal şi împrejmuită de gard înalt de beton…”! A înţeles că acolo este ea dusă. A înţeles că şoferul taxiului era tocmai violatorul de atunci. A mai apucat doar să şoptească „Dumnezeule, de ce m-ai adus aici?” şi a leşinat.  
Când şoferul a revenit, mai întâi s-a uitat atent la ea. Convins că nu s-a dezmeticit, a pornit motorul şi a urcat pe acel drum de beton destul de greu. Roţile se propteau în barele de fier-beton ce traversau drumul şi se avântau rotindu-se adesea-n loc pe zăpada îngheţată. Şoferul înjura de toţi dumnezeii şi ambala motorul. A condus cu greu până în vârful coastei şi a oprit maşina în faţa casei. S-a dat jos şi a deschis portiera din spate. A tras femeia de pe canapea, a prins-o pe după umeri şi a încercat să o târască spre casă. Ea a gemut puternic şi a deschis ochii.  
- Aşa, târfuliţo, trezeşte-te! De frică să nu-ţi rupi tocurile la cizme, ai făcut ochi, nu?  
Amalia nu a răspuns. Era ameţită. Abia începuse să-şi revină. Făcea eforturi supraomeneşti să-şi păstreze cumpătul. Intenţionat sau nu, s-a clătinat când el şi-a retras mâinile. A prins-o repede de un braţ şi cu celălalt pe după mijloc şi a ajutat-o să se târască încet până în camera în care gerul era parcă mai tăios decât afară. A aprins lumina şi a împins-o pe pat. Ea ţinea ochii întredeschişi uşor, atât cât reuşea să distingă obiectele şi mai ales omul care a adus-o acolo. Nu vorbea. Icnea greu din când în când, convingând că nu şi-a revenit din leşin.  
Bărbatul a tras pătura şi a încercat să o acopere, după ce i-a ridicat picioarele şi le-a aruncat pe pat. A ieşit apoi din încăpere. S-a întors după câteva minute cu câteva pături în braţe şi cu o sticlă de coniac, pe care a desfăcut-o înainte de a se uita la femeie şi a-i vorbi. A băut câteva înghiţituri stând în picioare şi privind-o. Ea închisese ochii aproape de tot şi se forţa să-şi stăpânească pleoapele, să le ţină nemişcate. Îl vedea greu, ca prin ceaţă. "Trebuie să mă prefac în continuare. Să văd ce intenţionează ca să mă pot apăra. Nu văd nimic pe aici bun de lovit. Nu se poate, Doamne, să mă laşi aşa! Învaţă-mă să mă apăr de animalul ăsta! ... Dacă încearcă îl lovesc direct acolo... Trebuie să dau tare de tot, că are pumnul greu, nenorocitul ăsta. Pe urmă, oi vedea eu ce-i de făcut".  
- Hei, târfuliţo! Tragi a moarte, după cum văd eu. Nu vrei să stai cu mine, ha? Ia o gură de coniac! Poate-ţi revii şi te mai încălzeşti.  
S-a apropiat de ea şi i-a pus sticla la gură, încercând să-i toarne câte puţin. Ea a simţit mirosul şi gustul. "De unde naiba a mai procurat animalul coniac Ovidiu?" A încercat să strângă buzele. El a insistat şi i-a prins puternic fălcile cu o mână, obligând-o să deschidă gura. Cu toate sforţările ei de a ţine dinţii strânşi, i-a turnat cu abilitate o cantitate destul de mare. Ea a înghiţit forţat ca să nu se înece, a tuşit şi a deschis ochii.  
- Aşa, târfuliţo, priveşte-mă! Ia, mai ia o gură să te încălzeşti! Ia şi păturile alea că ţi-o fi mai bine!  
A lăsat sticla lângă ea şi s-a întors să ia păturile. A despăturit două şi le-a aruncat pe pat, după care a luat sticla de unde o lăsase, s-a aşezat pe scaun, şi-a întins picioarele depărtate unul de altul şi a mai sorbit câteva înghiţituri pleoscăind zgomotos din buze. Ea se ghemuise toată, aşa cum era îmbrăcată şi încălţată şi-l privea, desfigurată de spaima ce-i intrase în oase. Era albă ca varul şi dârdâia de frig şi de frică.  
- O să ne distrăm puţin, târfuliţo. După aia te las să te odihneşti. Nu prea mult, că te duc la prezentare. Ai mai fost la vreo prezentare? O să defilezi în p…a goală, nu ca la club, târfă! ... Nu zici nimic? Nu vrei să vorbeşti cu mine? a schimbat el tonul în timp ce se ridica, cu sticla în mână, apropiindu-se de pat. Vorbeşte fă, târfa dracu’, că te plesnesc de nu te vezi! a izbucnit el şi a ridicat palma dreaptă spre tavan.  
Amalia l-a privit îngrozită şi a înghiţit în sec. Gura i se uscase. A strâns pumnii, hotărâtă să se apere. A ridicat ochii spre el şi l-a privit cu ură.  
- Aha, faci pe dura, deci! Cu mine, fa? Ţi-arăt eu, acuşica… Dezbracă-te!...  
- ..La… la…, lasă-mă… să îmi revin, a încercat femeia să-l oprească, privindu-i atentă mişcările şi ochii.  
- Să te las? Dacă poţi să vorbeşti, poţi să te întinzi şi cu mine, târfuliţo… Ce, dacă nu sunt agent de pază, crezi că nu pot să te regulez şi io? Am zis să te dezbraci, nu s-aude? a ţipat el plin de furie, când a văzut că femeia stă încremenită, cu ochii ţintă la el. F…i gura mă-tii de târfă!  
Înjurătura a plecat odată cu trupul lui peste ea. A fost primit cu o lovitură de pumn direct în faţă şi cu un genunchi între picioare. Din nefericire pentru Amalia, atacul a fost prea rapid şi ea nu a avut timp să lovească cu forţă. În schimb, el nu a reuşit să o imobilizeze şi ea a început să-l lovească şi să-l împingă până l-a dat jos din pat. Ţipând ca din gaură de şarpe, s-a ridicat cu greu de pe preşul îmbâcsit de praf, strângând cu o mână pantalonii între picioare.  
- Vei blestema şi laptele supt de la mă-ta, f…i dumnezeii mă-tii de târfă împuţită. Te omor!  
Mai înainte de a trece la împlinirea ameninţării, s-a repezit la sticla de coniac, a ridicat-o cu cealaltă mână şi a sorbit în neştire. Când a luat sticla de la gură a simţit că-i curge sânge din nas. S-a şters cu podul palmei şi s-a convins. Şi-a întors foarte încet trupul către ea, a privit-o pe sub sprâncene cu o cruzime greu de imaginat şi s-a pregătit să sară. În acea clipă a sunat mobilul din buzunarul pantalonului. La scos cu mişcări nervoase, rămânând în aceeaşi poziţie. A răspuns imediat.  
- Da, barosane, să trăiţi!.... Cum să nu! Am marfa la mine… Am adus-o în noaptea asta… Păi... Cum?... E cu mine, bre, în casă… Nevătămată şefu, se poate?... E marfă a-ntâia, mânca-ţi-aş p…a! Numai s-o vezi… Acuma, în dimineaţa asta?... Mă gândeam că după… Da, dar vreau euroi de data asta, că-mi trebuie să… Gata, bre, gata! Să mă îmbrac şi io, de…. A, nu… am înţeles, am înţeles…  
- Te-ai născut în zodia porcului, scroafa dracului! Dă-te jos şi aranjează-te, i-a poruncit el după ce a băgat telefonul în buzunar şi a scos o batistă mototolită. Plecăm la plimbare… Ai mare noroc, târfuliţo!  
S-a şters cu batista la nas şi apoi a turnat coniac în palmă. S-a spălat cu el şi a ţipat de usturime. Înfuriat că ea nu a coborât, dintr-o săritură a fost lângă pat şi a tras-o cu putere de păr până a dat-o jos. Apoi a lovit-o peste faţă cu dosul palmei până a pus-o la podea. A tras-o iar de păr, ridicând-o în picioare.  
- Asta a fost aperitiv pentru tine. Să nu te mai pui contra mea... Dacă ai vorbit ori ai mişcat fără voia mea, te plânge mă-ta moartă, târfă împuţită! Ai înţeles?  
Amalia a dat din cap supusă. Loviturile o zdruncinaseră foarte serios şi nu a fost în stare să riposteze. A târât-o afară din casă şi, fără să mai închidă uşa deschisă la perete, a tras de ea până la maşină. A împins-o tot pe bancheta din spate şi a întors maşina cu faţa către poartă. Aproape că trecuse cu roţile din faţă peste vârful coastei când s-a răzgândit. A oprit maşina..  
- Să nu te pună dracu să te mişti de acolo! Uşile sunt blocate, ca să ştii, a avertizat-o el şi a coborât. Deschid poarta, să nu crezi că te uit aici, târfuliţo…  
Cobora anevoie. Drumul era alunecos sub fulgii mari ce începuseră să cadă în timp ce erau în casă. Când a ajuns pe la jumătatea distanţei, Amalia a începu să forţeze încuietorile. Nu a reuşi să deschidă portierele. A scos o cizmă din picior şi a început să lovească geamurile cu tocul metalic. Nici un rezultat. Bărbatul mai avea câţiva paşi până la porţile mari de metal. Amalia s-a repezit peste scaunele din faţă. Încă nu ştia ce să facă...  
 
Abia atunci a sesizat că motorul era în funcţiune. A pus mâna pe volan şi a început să-l mişte. Nu ştia să conducă, dar a văzut cum şoferii folosesc o manetă. S-a uitat spre poartă. I s-a părut că el este aplecat ori întunericul îi juca feste. De teamă, a zguduit iar volanul cu putere, căutând cu privirea maneta la care gândise. A simţit că maşina s-a pus în mişcare. S-a speriat şi a prins volanul cu amândouă mâinile. L-a mişcat câte puţin într-o parte şi alta până s-a convins că merge drept. Era aproape de poartă. Instinctul i-a dictat să-şi proptească picioarele puternic în podea şi să-şi rezeme capul, apăsat, pe tetieră, iar mâinile le-a încleştat pe volan, cu braţele încordate. Maşina căpătase viteză pe pantă. Stratul subţire de zăpadă proaspătă acoperea zgomotul uşor făcut de motor.  
Bărbatul era aplecat şi trăgea de acel zăvor înfipt mai bine de-o palmă în gaura îngheţată din beton. Când maşina a ajuns la patru-cinci paşi de el, a auzit zgomotul. S-a ridicat încet si s-a întors să vadă de unde vine acel uruit uşor. Când a văzut maşina atât de aproape, gata să-l lovească, a îndoit picioarele din genunchi, cu trupul înclinat uşor spre faţă, pentru a-şi lua avânt să sară. A fost prea târziu. Bara de protecţie din faţă i-a lovit şi i-a rupt genunchii, împingându-i prin grilaj. Bazinul i-a fost aproape sfărâmat sub forţa loviturii cu toată partea faţă a maşinii. În urletul groaznic scos din pieptul bărbatului, trupul lui s-a îndoit din mijloc şi a rămas pe capotă cu braţele întinse lateral. Porţile au cedat şi s-au îndoit uşor către afară, prinse de tabla îndoită a măştii faţă şi a capotei motorului.  
Amalia a simţit izbitura fără să vadă nimic. Închisese ochii. O durea pieptul presat pe volan. O dureau picioarele şi, de durere, avea senzaţia că i s-a rupt gâtul sub moalele capului. A rămas îngrozită cu ochii ţintă la trupul ce zăcea pe capotă şi la mâinile ce se sforţau să-l scoată din strânsoare, atât cât putea să vadă în lumina slabă răspândită de lămpile de poziţie. Sistemul de alarmă acustică intrase în funcţiune în momentul impactului şi mărea efectul groazei ce o stăpânea.  
După mai bine de cinci minute, şi-a adunat puterile şi a încercat să coboare. Portiera nu a cedat. S-a aplecat pe o parte pentru a încerca la portiera din dreapta şi, când a lăsat mâna să-i cadă neputincioasă, a atins geanta pe care şoferul i-o smulsese şi o aruncase pe scaunul din faţă. A tras-o spre ea şi a strâns-o la piept de parcă i-ar fi dat mai mult curaj. În acel moment, ca într-o străfulgerare, a avut imaginea telefonului mobil. Mâinile aproape că n-o mai ascultau, atât de tare-i tremurau. L-a apelat pe Gabriel.  
- Gabi, fii atent, ascultă-mă…! Lasă ora, ştiu că eşti de serviciu… M-a răpit un nenorocit… Nu ştiu unde… Nu în Bucureşti, într-un sat… O casă sus pe deal… Ca la fata aia… Da, da, da!... E pe capotă, mort… L-a prins maşina… Sunt încuiată…. Ştie că eşti agent de pază… Nu mai pot, vino, vino!... Între porţi şi maşină… Cum s-o opresc… Dacă ia foc?... Vino!  
Gabriel a mai zis ceva, dar ea nu mai putea vorbi şi nici asculta. Mulţumea Domnului că a avut telefonul acolo. Se ruga să vină Gabriel s-o salveze, se ruga să nu ia maşina foc. S-a uitat la ceas. Era 4,15. „E încă noapte… Să se lumineze mai repede, să vadă lumea, să vină să mă scoată de aici. Nu trece nimeni prin pustiul acesta? O, Doamne! Claxoanele astea mă tâmpesc, nimeni nu le aude”…  
 
… Când a auzit Gabriel cuvintele „o casă sus pe deal”, a încremenit pentru o clipă. Gândul l-a întors în timp, pentru o secundă, la casa în care a stat cu Dana. Îngrozit de ce se poate întâmpla Amaliei, a sunat direct la patron. Convorbirea a fost scurtă. Până să vină şeful de tură cu un înlocuitor, a sunat la Secţia de Poliţie care s-a ocupat în primăvara trecută de cazul Iulianei. Avea încredere în comisarul de acolo. I-a răspuns un ajutor al ofiţerului de serviciu.  
- Alo, da! Secţia de Poliţe…, agentul Matei, ajutor ofiţer serviciu, cu ce vă putem ajuta?  
- Alo, să trăiţi! Sunt Breazu Gabriel, agent de pază la …, vă rog frumos, cu domnul comisar Grosu…! E o treabă urgentă!  
- Regret, domnul comisar nu mai lucrează la noi…. Spuneţi, vă ascult! Despre ce este vorba?  
Gabriel nu mai cunoştea alt nume acolo. O clipită a stat în cumpănă. A amintit de cazul său şi a spus dintr-o suflare ce a aflat de la Amalia. A implorat să se intervină urgent. Agentul de poliţie i-a cerut doar să precizeze la care din cele două case s-a întâmplat. Cunoştea foarte bine datele problemei. Gabriel abia introdusese telefonul în buzunarul special al scurtei de iarnă şi îşi freca mâinile îngrijorat şi nervos, când a sosit maşina de intervenţie a firmei, cu un agent de schimb şi şeful de tură.  
- Dă-mi pistolul şi bastonul! Rămân la mine. Nu mai e timp să le predai la sediu… Urcă-te în maşină şi să mergem! l-a îndemnat şeful de tură.  
Şoferul a demarat scurt şi a urmat traseul indicat de Gabriel. La nici cinci kilometri de Bucureşti au fost depăşiţi de două echipaje ale Poliţiei, care circulau cu mare viteză, având mijloacele de semnalizare luminoasă în funcţiune. Apoi, la puţin timp, două maşini de salvare sfârtecau întunericul cu sunete şi lumini. Nu s-au putut ţine aproape, dar au mărit şi ei viteza.  
 
*  
… - Mă, omule, se aude alarma aia, de vreo cinci minute, într-una… M-a trezit şi pe mine. Nu te uiţi să vezi ce se-ntâmplă? l-a întrebat femeia pe Viorel, după ce l-a înghiontit până s-a trezit.  
- Poate au spart hoţii vreo maşină…, că de maşină este, a răspuns el, şi a dat să se întoarcă pe partea cealaltă.  
- Şi cine vrei să ţi-i prindă, bărbate, ţăranii de rând sau ţiganii?  
Viorel a înjurat, a oftat şi coborât din pat. A luat o şubă pe umeri din cuierul de pe hol şi a ieşit afară, în curte. A ascultat atent câteva secunde. „Pe dracu’, că nu are nimeni maşină în partea aia…! Cine să fie la ora asta? Ia! Parcă vine dinspre casa lu’ Breazu… Măiculiţă, nu s-o fi întors băiatu’ cela? Da’ de ce a lăsat alarma să meargă, că doar nu face vâlvă niciodată! Aoleu, Doamne, să nu aibă iar vreun necaz!  
S-a întors în casă ca o vijelie şi s-a echipat ca pe vremea în care se dădea alarma la Şcoala de subofiţeri, când era elev. A plecat cu aceeaşi grabă. Se mergea greu pe zăpadă. Nu a putut alerga, deşi ar fi dorit. Când a ajuns mai aproape de curte i s-a părut că aude urlete şi vaiete de om şi s-a oprit să asculte. Nu se înşelase. După alţi câţiva paşi a desluşit în întuneric lumina intermitentă a alarmei. „Doamne, e chiar la el la poartă! E ceva grav, nu se poate!” A dat ordin prin staţia de emisie să vină urgent un ajutor şef de post şi a grăbit pasul cât a putut de repede.  
La câţiva paşi de gard s-a oprit încremenit. Porţile erau lăsate uşor peste drum şi între ele şi maşină un om se zbătea în ghearele morţii, strivit. Cu ultimele puteri, urla de durere.  
Viorel a parcurs şi acei câţiva paşi, încet şi temător, privind fix la acel om chinuit, cu maxilarele strânse. L-a recunoscut. Într-o clipită a fost lângă el strigând:  
- Gavrilă ! Bă, Gavrilă, bă! Gavrilă, băiatu’ tatii, mă auzi bă, băiatule? Ce-ai făcut, Doamne, cu băiatu’ meu? Ce soartă i-ai dat, Doamne, s-o petreacă? Gavrilă, rezistă băiatule!  
A încercat să desfacă cele două porţi, să treacă dincolo. Nu a reuşit. S-a căţărat cu greu peste ele şi a sărit în curte. A mers plângând la botul maşinii şi a încercat să-l ia pe bietul om în braţe. Nu a putut intra între maşină şi metalul greu al porţilor. A început să împingă, ba în maşină, ba în porţi, fără să realizeze că nimic nu se mişcă cu toate opintirile lui. Plângea şi ţipa. S-a apropiat din nou, i-a luat o mână îngheţată de pe capotă şi a început să o pupe, scuturat de suspine.  
- Ţi-am zis, Gavrilă, tată, să-mi spui când vii… Nu se întâmpla nenorocirea asta. Gavrilă! Nu muri, băiatu’ tatii.  
- … Iar… zici…, iar vorba… aia…, nea Vi… Viorele…, a reuşit să vorbească printre vaiete omul prins ca într-o menghină şi aproape îngheţat.  
- O zic, Gavrilă, tată, o zic…. Că ţi-am zis… am zis să nu intri cu ţiganii, băiatul tatii…  
- … Nu…, nu mai… vorba …aia…iar?  
- Da, iar zic, Gavrilă… Iar, băiatule, că tu…, că tu eşti copilu’ meu, Gavrilă!  
- … Ce…, ce prostie… zici, bă?  
- Eu…, eu am greşit, băiatule. Că eu…, eu am obligat-o pe mă-ta… Ea n-are vină, să ştii…  
- Ce? a mugit Gavrilă sforţându-se. Unde…, când?  
- Demult… Am ameninţat-o că-l bag pe Vasile…, că-l bag în puşcărie şi… şi am prins-o în şopron… când lua fân, a relatat Viorel pe scurt, ca într-o spovedanie, ceea ce nimeni nu ştia. M-a pedepsit Dumnezeu, băiatule…  
- Te… te-a pedepsit… pe tine? Tu… tu eşti… tatăl meu?  
- Da, Gavrilă, băiatule…! Eu sunt tatăl tău. Să mă ierţi, băiatule…, dacă poţi!  
- Ne… ne… nenorocitule!... M-ai omorât… tu, nenorocitule…! În…, în iad… te omor…, te omor … şi eu… pe tine! Te… te aştept… cri… criminalule! au fost ultimele cuvinte ale lui Gavrilă, spuse cu greu printre gemete şi icnete.  
Capul i-a căzut cu bărbia pe capota maşinii pe care-i zăceau mâinile întinse ca într-o ultimă îmbrăţişare. Ochii îi rămăseseră deschişi. Părea că încearcă să vadă femeia din maşină prin parbrizul uşor acoperit de firave flori de gheaţă. Nu mai aveau puterea de a transmite nimic. Nici ură ori bucurie, nici răutate ori regret. Acea privire nu cerea nici îndurare sau iertare, dar nici nu mai ameninţa sau înfricoşa pe nimeni. Îngheţa.  
Încă gemea, mult mai slab, dar nu-şi mai putea mişca braţele. Sângele i se scurgea încet din trupul zobit şi, odată cu el, i se scurgea viaţa în zăpada ce nu reuşea să-l îngheţe şi nici să spele din el urmele ultimei halte din calea destinului…  
 
S F Â R Ş I T  
 
Referinţă Bibliografică:
Episodul 13, Cap. V, Chemarea destinului, din CHEMAREA DESTINULUI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1672, Anul V, 30 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!