Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1668 din 26 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Episodul 12, Cap. III şi IV, Meandrele destinului, din CHEMAREA DESTINULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
… La trei zile de când Iuliana se afla acasă, sub atenta îngrijire a mamei sale, se simţea foarte bine. Nu-i lipsea nimic şi, cel puţin sub aspect fizic, nu avea de ce se plânge. Se simţea în putere şi capabilă să meargă în afara casei, chiar şi la şcoală, dacă nu ar fi fost opunerea evidentă a Silviei, extrem de grijulie cu fetiţa ei.  
Pe de altă parte, se temea să ia contact cu colegii, cu profesorii, cu vecinii. Numai la gândul că va fi privită ca "violata", precum i-a mers numele în spital, simţea că o părăseşte tot curajul şi o apuca furia. Se ruşina la ideea că va trebui să povestească, chiar câte puţin, momentele prin care a trecut. Până şi amintirea controlului făcut de medicul legist o făcea să roşească şi se enerva pentru că încă nu ştia cum să procedeze, ce, cât şi cum să povestească colegelor.  
O obseda faptul că nu mai este "curată" şi nu va mai fi respectată de băieţi, mai ales de cei care o curtaseră cu bune intenţii şi pe care ea îi simpatiza sincer şi-i respecta. Se considera o paria a clasei şi a anului de învăţământ, ba chiar a şcolii. Ştia, ori presupunea, că se dusese vestea peste tot, că toată lumea a discutat cazul său fără să cunoască împrejurări şi amănunte.  
Două colege care au vizitat-o acasă, cu o zi în urmă, au pus-o la curent cu bârfele ce circulau pe seama ei. Şi nu au putut relata totul, pentru că Silvia părăsea foarte rar, doar câte puţin, încăperea. Iar când rămâneau singure o năpădeau pe Iuliana cu întrebări pornite din adânca lor curiozitate: "cum a fost, cum a procedat, te-a durut, cum ai stat, când ai simţit plăcerea, de câte ori ai fost a lui, ai plâns ori te-ai abţinut, în ce poziţii te-a pus, te-a... violat numai noaptea ori şi ziua, ţinea lumina aprinsă, te-a sărutat"... şi altele, care i-au cam întors stomacul pe dos bietei fete, buimăcită de această avalanşă de întrebări jenante la care nu se aştepta.  
A trecut cu greu peste proba acestei curiozităţi ce i se părea a fi de prost gust şi pentru care nu era pregătită. A răsuflat uşurată după ce ele au plecat. Atâta doar că, în mai puţin de o jumătate de oră, a izbucnit în plâns prelung şi dureros. Se simţea umilită şi murdărită de curiozitatea lor fără limită şi lipsa de interes în legătură cu suferinţa ei fizică şi morală. Nu au întrebat-o dacă a fost bătută, nu le-a interesat batjocura la care a fost supusă, nu le-a păsat că a stat şi nemâncată ori că a fost ameninţată cu moartea. Priveau totul ca pe o aventură cu elemente inedite pe care ele încă nu le cunoscuseră, dar le doreau într-un fel, părând a fi deosebit de interesante...  
 
Silvia se ruga Domnului, atât ziua cât şi noaptea, să-i dea copilei sale sănătate şi să o întărească şi pe ea. Mulţumea în fiecare rugăciune pentru că au găsit-o în viaţă şi a trecut cu bine peste tot necazul. Se temea de efectul întârziat a unor traume de natură psihică şi, tocmai din această teamă, s-a născut ideea de a o încuraja să meargă la şcoală. "Cu fetele în jurul ei, va fi mai uşor să uite" gândea ea, fără să ştie că Iuliana, deşi avea acelaşi gând, se descurajase după vizita celor două colege.  
A trecut sâmbătă, a trecut duminică - zile binefăcătoare ca odihnă şi linişte sufletească – şi, iată, luni, Iuliana a apărut la şcoală cu paşi şovăielnici, deşi hotărârea ei era fermă: "Nu sunt vinovată cu nimic. Am dreptul la viaţă la fel ca toate fetele şi am dreptul să fiu fericită. Si voi fi!"  
A fost primită aproape în urale de colegi şi colege. Nicio întrebare care să o deranjeze! Era privită cu respect şi a fost tratată ca un erou de epopee. Îmbrăţişările şi sărutările abia au contenit, la intrarea profesorului în clasă.  
În pauza mare a fost chemată la directoarea liceului, care a primit-o cu multă simpatie şi deschidere sinceră. Nu i-a pus întrebări şi nu a descusut-o cu privire la acea "întâmplare neplăcută". A încurajat-o să meargă înainte, cu curaj, cu fruntea sus, fără să privească decât în prezent şi-n viitor. I-a adus la cunoştinţă că a transmis elevilor rugămintea să se poarte cu toţii ca şi când nimic nu s-a întâmplat. A rugat-o şi pe ea să nu dea amănunte acelor colegi a căror curiozitate ar putea depăşi limita bunului simţ. În plus s-a oferit ca, împreună cu alte cadre didactice, să-i ofere consultaţii individuale la orice disciplină la care ea consideră că ar avea probleme.  
Iuliana a ieşit din cabinetul directoarei plutind de fericire. Nu-i venea să creadă. În mintea ei încolţiseră cu totul alte presupuneri legate de o aşa întâlnire. Se temea că va fi observată, bănuită de uşurinţă şi că va fi tratată cu acel dispreţ pe care asistentele medicale nu reuşiseră să-l ascundă suficient de bine. Nici băieţii aceia obraznici, recunoscuţi prin expresii şi gesturi indecente, nu au deranjat-o. O priveau cu respect şi făceau tot felul de gafe copilăreşti în încercarea de a fi apropiaţi de ea, de a-si manifesta afecţiunea şi admiraţia.  
Privindu-i chipul, la intrarea în casă, Silvia s-a liniştit pe dată. Fata ei părea strălucitoare. În ochii ei nu erau decât licăre de mulţumire şi fericire. Părea că a uitat de tot necazul….  
 
*  
… Aşa părea că simte şi Amalia Prodan, când a ieşit din biroul patronului firmei de pază la care era Gabriel angajat. A cules toate informaţiile pe care le-a considerat că-i sunt necesare şi era fericită că are ceva relaţii în mediul de care avea nevoie acum, urgent. „Trebuie să intervin, nu-l pot lăsa la mâna justiţiei! Eu ştiu mai bine ca oricine că nu este vinovat… În zilele acelea a stat cu mine. Cu mine şi cu serviciul lui, fără să părăsească Bucureştiul. Procurorul acela cred că e obtuz de-a binelea, dacă a făcut aşa ceva. Lăsând deoparte sentimentele şi neînţelegerile noastre…, este un om nevinovat. Trebuie ajutat, asta e! Şi am s-o fac. Mă mai gândesc la serviciu cum e mai bine şi la cine apelez…”.  
Într-o clipă de răgaz, după ce a rezolvat cu toate comenzile, a trecut în revistă toate numerele de pe mobil. Încă era în cumpănă, nu se hotărâse pe cine să sune, în momentul în care o mână i s-a aşezat uşor peste umeri, într-un gest prietenesc, de apropiere. S-a întors surprinsă şi a rămas cu gura întredeschisă de uimire şi cu ochii mari de surpriză.  
- Hei, salut frumoaso! Ce te holbezi aşa la mine, dragă? Parcă ai văzut o stafie… Mă sperii. Ce ai?  
- Vai de mine!... Iartă-mă, Octav, nu eşti tu de vină! … Mă gândeam la tine şi doream să te sun în clipa în care m-ai atins pe umeri… Doamne, ce coincidenţă!  
- E de bine, înseamnă, nu?  
- Da, de bine, vei vedea… Adică, în ceea ce mă  
priveşte… Hai să-ţi ofer un loc mai retras, aşa cum îţi place ţie. Ce vrei să mănânci? Vorbim imediat, cum prind câteva minute mai libere, da?  
- Nu te grăbi; Amalia. Nu am treabă în seara asta… Meniul obişnuit…. O apă plată şi o cafeluţă slabă, până ai timp de mine, te rog! Trece timpul mai uşor…  
- Da, imediat! Aşează-te… Vai, ce mult mă bucur! Mă vei ajuta dacă te rog cu ceva… Da, domnule avocat?  
- … Să aud despre ce e vorba, mai întâi…. Dacă e legal şi pot, cu cea mai mare plăcere! Ştiai asta, oricum…  
- Gata, mulţumesc! Fug la treabă… şi revin…  
Octavian Neagu nu a avut mult de aşteptat . O urmărea cu privirea pe fată. Amalia trecea foarte repede de la o masă la alta, atentă, elegantă în mişcare şi ţinută, sobră şi, în acelaşi timp, amabilă. Privind-o, Octav şi-a amintit de restaurantul „Rozmarin” de la Predeal, unde s-au cunoscut pe vremea în care erau studenţi. Ea venea de la Braşov, el de la Bucureşti, fiecare făcând parte din loturi diferite de sportivi aflaţi în cantonament. S-au văzut întâmplător la antrenamentele de atletism şi, chiar în seara zilei cu pricina, la restaurant s-au recunoscut, s-au prezentat şi au dansat împreună. Era la fel de vioaie precum o vedea acum printre mese şi dansa elegant, cu paşi uşori, pe vârful picioarelor, adesea, simţind melodia cu inima şi trupul, trăind vizibil semnificaţia ei…  
Au rămas prieteni buni şi au corespondat câţiva ani, timp în care s-au mai văzut de două ori. La Bucureşti şi la Braşov. Destinele lor, evident diferite, nu s-au mai întretăiat. Fiecare a mers pe calea lui, poate trasată încă înainte de a se naşte. Mare a fost surpriza să fie servit la masă, într-o seară, chiar de ea. El a recunoscut-o. S-au bucurat mult. După ce şi-au povestit viaţa de la ultima întâlnire şi până la revedere, niciunul nu s-a gândit să reînvie vechea idilă. Dar au rămas foarte buni amici, iar el venea cu plăcere la acel restaurant să mănânce, bucurându-se să o întâlnească….  
- Gata, mai am o masă-două şi… vin, scuză-mă!  
- Hei, nu te grăbi! Dacă accepţi, te aştept şi plecăm împreună… E bine aşa? Am tot timpul din lume, să ştii...  
- … E minunat, Octav! Dar…, mă-ndatorezi rău!  
- Nu sunt probleme… Vezi-ţi de treabă!  
Era trecut de miezul nopţii când au plecat. Câţiva paşi au fost făcuţi în tăcere. Fiecare aştepta ca celălalt să dea tonul conversaţiei. Ea, nu ştia cum să înceapă. Era o problemă delicată. El, aştepta să-i spună despre ce este vorba. A privit-o cu coada ochiului şi a hotărât să rupă tăcerea:  
- Te conduc spre casă ori spre club?  
- … Of! Nu mai merg la club… Am renunţat, deşi… îmi plăcea. Sunt subiectul unei hărţuiri sexuale permanente şi nu mai suport. Dobitocii au impresia că… Lasă, nu e cazul să-ţi povestesc asta acum… Acasă? Nu! Merg la o prietenă să dorm, deocamdată. Nu am chei, asta e! Să nu râzi de mine…  
- Nu, nu am de gând, crede-mă! Îmi pare rău că încă nu te-ai stabilit…. Dar prietenul tău nu e acasă?  
- Acesta-i necazul, că nu este…. Ştii, despre el doream să-ţi vorbesc. Îl cunoşti, că ne-ai văzut împreună…  
- Da, îmi amintesc. Arată bine tipul… Ce-i cu el, dragă? Descarcă-te!  
- Măi, cum să-ţi spun…, este nevinovat. Jur! Este arestat şi…  
- Ehe-he! E groasă rău, se pare…  
- Măi, Octav, ascultă-mă…! Nu este vinovat. Locuim împreună, am fost împreună când s-a întâmplat. … M-am dus la garsonieră să-mi iau nişte lucruri…, a doua zi, după ce el a fost de serviciu noaptea. Nu l-am găsit. M-am dus trei zile, una după alta. Nimic. Până la urmă, azi, m-am dus la serviciu. Am vorbit cu patronul de la firmă… Am rămas blocată, pur şi simplu, când mi-a spus pentru ce a fost arestat… sau reţinut, că tot ăl drac este. Deocamdată, 10 zile. Preventiv, parcă se spune. Dar, după aia, ştii tu cum e… Prelungesc perioada sau îl judecă, dracu să-i pieptene de nebuni şi de incompetenţi!  
- De ce foloseşti asemenea cuvinte?  
- Păi, cum să nu folosesc? Ce procuror e acela care condamnă un om nevinovat? Asta e justiţie, nene? Sunt nişte corupţi şi incompetenţi, asta sunt! Iar el nici avocat nu are. O să-i numească unul din oficiu şi…, ştii tu ce prestaţie are acela în aşa situaţie…  
- Ei lasă, că nu e chiar aşa. Nu poate fi corupt un sistem, Amalia. Sunt oameni corupţi şi în justiţie ca în oricare altă instituţie a statului, dar nu e coruptă instituţia ca atare… Chiar dacă are uscăturile ei, nu poate fi catalogată în acest fel… Dar, te rog, calmează-te! Nu-i judecăm pe ei şi nu despre asta-i vorba… De ce anume este acuzat prietenul tău? a întrebat-o Octav, cât se poate de blând, încercând s-o liniştească.  
- E acuzat că a răpit o fată şi a violat-o pe undeva… într-o comună departe de Bucureşti… Îmi pare rău de ea, indiferent cine este, dar nu el a făcut asta…  
- Răpire şi viol? E gravă treaba… Când s-a întâmplat, dragă?  
- Păi, în ziua de… Maşina lui era la ţară, dar el aici, ştiu foarte bine treaba asta. Era cu mine, doar! Şi a fost de serviciu, Octav! Şefii lui au dat declaraţii, dar cine ştie pe unde or fi, mama lor de poliţişti şi magistraţi…  
- Uşor, nu începe iar, te rog! Ascultă, fată dragă, prietenul tău se numeşte cumva… Gabriel Breazu?  
- … Da! De unde ştii tu, Octav? Mă înspăimânţi! a exclamat total uluită Amalia, oprindu-se din mers şi agăţându-se de braţul bărbatului de lângă ea, tremurând.  
- Mâine, adică azi, după cum arată ora, am programat să merg pentru a studia dosarul…  
- Cum adică? De ce? Ce treabă ai tu cu dosarul lui, Octav? punea Amalia întrebările aproape fără să respire, privindu-l încă uimită şi cu oarecare teamă.  
- … Nu aş avea eu treabă, draga mea… Tatăl fetei lucrează la firma noastră şi m-a rugat şeful să văd care-i situaţia… Apropo de avocaţi, nu are bani să angajeze un apărător bun…  
- Şi…, şi tu vei fi avocatul ei, deci! Iar eu te rugam să… Doamne, ce mă fac acum? La cine să apelez eu, Dumnezeule? Nici nu…  
- Nu m-am hotărât încă… Să văd dosarul, să analizez şi…  
- Păi, da! Cu pilele şi statutul tău profesional, ajungi acolo, dar eu de unde să ştiu ce probe au putut să-l acuze pe el, nevinovat fiind? Cum să fac eu acum? Of! ce situaţie groaznică?  
- Ştii ce? Eu aş putea să…, dar de ce ţii tu morţiş să-l ajuţi pe omul acesta? Nu te supăra, te rog, dar mi se pare aşa… O faptă de asta e deosebit de gravă…  
- Este! Nu contest, Octav. Dar omul acela este un om, un om cu adevărat. E bun şi cinstit. Pe mine m-a ajutat în momente grele, fără să mă cunoască prea bine. Pe mine, o străină pentru el. Când alţii cu stare n-au avut habar de mine, a rostit Amalia cu vocea frântă de emoţie şi supărare, fără să-şi şteargă două lacrimi mari ce se rostogoleau încet pe obraji… El nu poate săvârşi asemenea fapte în ruptul capului. Am reuşit să-l cunosc bine, să ştii. Nu pot sta cu mâinile în sân când el refuză apărarea. De ce refuză? Pentru că se ştie nevinovat, Octav! Pentru că are încredere în actul de justiţie, a refuzat să-şi angajeze avocat, a apăsat ea pe ultimele cuvinte cu disperare. Dacă tu nu poţi…, dă-mi un avocat bun. Plătesc eu onorariul indiferent cât va fi să fie  
- … Iartă-mă, Amalia! Un avocat bun, ales de mine…, ca să mă lupt eu cu el şi să pierd, nu? … Glumesc, draga mea, nu te supăra! a adăugat el imediat ce ea s-a oprit din nou şi i s-a agăţat de braţ încercând să-l privească în ochi.  
- Tu eşti la fel de cinstit. Dacă vei vedea că e nevinovat, nu vei susţine să fie condamnat…  
- O, nici nu se pune problema! … Asta doream să-ţi explic. Să văd dosarul. Poate că-l văd şi pe el. Dar, dacă el este şi fata-l recunoaşte…  
- Cum adică, dacă-l recunoaşte? Nu l-a văzut când l-au arestat? Nu ea a spus cine este?  
- Ea era în spital în acele momente. Ea l-a descris în amănunt, că doar, cum să-ţi spun, dacă a violat-o şi fapta s-a repetat…  
- Da, te înţeleg… Ciudat…, foarte ciudat… Să înţeleg că pe cel arestat, pe prietenul meu, fata nu l-a văzut?  
- Da, aşa am înţeles şi eu din discuţia cu tatăl său… Nu vor fi probleme dacă este nevinovat, te asigur cu toată seriozitatea. Voi apela la serviciile unui prieten.. Poate că mergem împreună mâine să studiem dosarul… Te rog să ai încredere. Te voi ţine la curent cu toate. Absolut cu toate…  
Amalia era încrezătoare când s-au despărţit. Credea în cinstea şi în competenţa profesională a lui Octavian. Credea şi în adevăr. „Nu se poate! Adevărul, curat ori murdar, iese la iveală întotdeauna. Admit că uneori se face lumină cam târziu, poate prea târziu ca să mai îndrepte răul făcut… Sper din toată inima ca în cazul lui Gabriel să fie descoperit la timp. Destul l-a bătut soarta până acum! Uf! Ce rău îmi pare că i-am vorbit aşa de urât ultima oară…! Dar, neapărat, voi repara greşeala şi va fi bine”…  
S-a foit în pat mult timp, fără să poată adormi. Se gândea la Gabriel şi la acele bizare coincidenţe cu acelaşi numitor comun: Octavian Neagu. Nu-i venea să creadă. Era convinsă că nu întâmplător destinele lor s-au încrucişat…  
 
Capitolul V  
 
CHEMAREA DESTINULUI  
 
Sala de judecată a fost plină ochi. La fel era şi holul lung şi îngust. Martori, pârâţi şi reclamanţi, jandarmi şi avocaţi, rude ale persoanelor aflate în diferite procese, civile ori penale, programate în acea zi la aceeaşi instanţă de judecată, respirau aerul greu ce se încălzea de la o oră la alta fără să fie împrospătat. Puţini erau cei care asistau, doar din curiozitate, la desfăşurarea mai multor procese. Majoritari erau cei implicaţi ori interesaţi de o singură acţiune, dar unii au venit din timp să-şi asigure un loc pe scaune şi bănci, în timp ce alţii nu au consultat ordinea de pe lista de şedinţă afişată vizibil pe uşă şi, odată intraţi, au rămas acolo în aşteptare.  
În forfota aceea permanentă, în care liniştea şi ordinea era instaurată cu greu de jandarmi ori de vocea judecătorului, era greu să mai comunici. Acea lume pestriţă se înţelegea mai mult din priviri. Mimica era la preţ de cinste.  
Iuliana s-a prezentat cu doar o jumătate de oră mai înainte de cea indicată în citaţia primită. A intrat cu teamă, încă de la uşa principală a clădirii Judecătoriei. Se făcuse mai mică şi părea zgribulită, iar Silvia şi Tudor nu au reuşit să o încurajeze prea mult. Erau şi ei covârşiţi de importanţa momentului. Aveau şi ei aceleaşi emoţii puternice împletite cu teamă şi ruşine, cu dorinţa de a se face dreptate şi de a se răzbuna prin acel act de dreptate. Doreau o pedeapsă maximă, crudă, deşi erau conştienţi că răul era făcut şi fata va purta, vrând-nevrând, întreaga sa viaţă, acel stigmat menit să-i schimbe soarta, indiferent de greutatea pedepsei ce urma a se pronunţa  
În capătul holului, Octavian discuta calm cu prietenul său, avocatul George Hanganu, asistaţi de Amalia. Era o situaţie rară şi destul de delicată. Avocaţii părţilor aflate în conflict de interes erau prieteni şi aveau puncte de vedere comune în chiar cazul în care erau angajaţi. În plus, niciunul nu urma să fie plătit pentru prestaţia ce urmau să o aibă. Octavian a fost convins de patronul său şi de mila ce l-a cuprins cunoscând în amănunt situaţia familială a Iulianei, dar şi de caracterul tatălui ei, un om conştiincios la locul de muncă, sărac, dar modest, onest şi cinstit.  
Motivaţia avocatului Hanganu era total deosebită. A plăcut-o pe Amalia de când a cunoscut-o, a doua zi după discuţia cu Octav, şi l-a impresionat dăruirea ei în a-şi apăra prietenul. Era un aspect pe care foarte rar l-a întâlnit în asemenea situaţii, cu deosebire în rândul cuplurilor de oameni bogaţi. Nu mai puţin adevărat a fost şi faptul că nu putea refuza rugămintea prietenului său din copilărie.  
Când a observat-o pe Iuliana însoţită de ambii părinţi, Octavian s-a scuzat şi a mers să-i întâmpine. A încurajat-o atât cât s-a priceput. O pregătise anterior cu privire la desfăşurarea procesului în sine şi a reuşit să-i insufle suficient curaj pentru a face act de prezenţă. Ea s-a înviorat când l-a văzut. Avea mare încredere în el şi îl aprecia pentru felul delicat şi prietenos, chiar protector, în care i-a vorbit despre cele întâmplate şi consecinţele posibile asupra psihicului şi viitorului ei.  
 
În sală au reuşit să se aşeze pe băncile din primul rând. Iuliana era impresionată de robele şi prestanţa pe care o creau acestea judecătorului, grefierei şi avocaţilor. Mai apoi îl privea cu uimire pe judecător când vorbea, sigur pe el, cu voce limpede, puternică, dominând întreaga prezenţă. Dar, mai uimită a fost de apariţia „violatorului”, flancat de doi poliţişti ce-l conduceau ţinându-l strâns de braţe, deşi era încătuşat. Ea nu a ştiut cine este. Nu a fost atentă la anunţul preşedintelui completului de judecată ori la efectuarea apelului părţilor şi a persoanelor citate.  
Era furată de forfota generală şi de manifestarea oamenilor aflaţi în diferite ipostaze. Era o lume nouă, deosebită, despre care nu ştia nimic şi toate momentele a căror desfăşurare a urmărit-o erau de noutate pentru ea. În plus, avea siguranţa că avocatul este lângă ea şi ştie ce are de făcut în contul ei. A fost impresionată de felul în care era adus arestatul şi de privirea lui limpede, cinstită, în care a citit disperare împletită cu speranţă.  
- Acesta este cel în cauză, Iuliana… El este autorul, i-a şoptit Octav la ureche. Acesta este omul… Îl recunoşti, presupun...  
- … Cum? Acesta? …Nu! Nu se poate! Nu el a fost…  
- Te rog să te linişteşti şi să-l priveşti cu atenţie!  
- Ce să privesc? Nu este el şi gata! Acela era scund…, avea chelie şi era urât… Înfiorător! Acesta…, acesta… nu ştiu cine este, a îngăimat Iuliana, învinsă de o teamă nelămurită ce se stabilise în subconştientul său, dar şi de lacrimile ce au început să-i curgă din ce în ce mai bogat, fără să le poată opri.  
Octav a privit către George Hanganu şi Amalia. Când le-a prins privirea, a făcut semnul negaţiei cu capul şi cu palma dreaptă cu degetul arătător ridicat. A întors apoi capul spre judecător, fără să mai vadă manifestarea de bucuriei a Amaliei.  
Fiind vorba de prima înfăţişare, magistratul a verificat mai întâi regularitatea actului de sesizare şi a constat că acesta este făcut cu respectarea prevederilor legale, nefiind neregularităţi. Era acelaşi judecător care, potrivit procedurilor în vigoare, a verificat legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte ca durata acesteia să expire. Apoi, în conformitate cu regulile de procedură penală, s-a făcut o prezentare succintă a actului de sesizare, prin vocea grefierei de şedinţă, după care instanţa a explicat inculpatului în ce constau învinuirile ce i se aduc şi, totodată, l-a înştiinţat cu privire la drepturile lui procesuale, inclusiv cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lui.  
S-a mers mai departe, urmându-se, pas cu pas, prevederile legale referitoare la desfăşurarea şedinţei având pe rol soluţionarea cauzei penale privind pe inculpatul Breazu Gabriel. Inculpatul şi-a susţinut nevinovăţia şi a cerut audierea martorilor prezenţi, în timp ce partea vătămată a provocat rumoare în sală declarând că nu-l recunoaşte pe inculpat. Ea s-a exprimat foarte clar:  
- Nu este acesta omul care m-a răpit. Nu este acesta omul care mi-a făcut rău. Nici nu seamănă cu el!  
Gabriel a ridicat capul pentru prima oară de când a intrat în sală şi a căutat-o pe Iuliana cu privirea. Nu-i venea să creadă. Surpriza a fost uriaşă, mai ales pentru el. În ochii lui au prins a străluci scânteile speranţei multiplicate în vii culori de lacrimă curată.  
Iar Măria Sa, Publicul, ceva mai târziu, stârnit de cuvântul reprezentantului Ministerului Public, s-a manifestat surprinzător de solidar cu inculpatul, dar zgomotos şi greu de stăpânit. Procurorul Dincă ceruse Instanţei de judecată condamnarea sa la pedeapsa maximă prevăzută de Codul penal pentru faptele comise. Îl indica pe acesta cu degetul arătător şi exprima, teatral acuzaţiile cu voce sigură şi tonalităţi în creştere permanentă. Doar intervenţia hotărâtă a judecătorului şi atitudinea ostilă a jandarmilor au fost de natură a reinstaura liniştea în sală.  
O linişte sfărâmată, destul de repede, în momentul în care avocatul inculpatului a declarat de la început nevinovăţia acestuia, reamintind că nici victima, în cuvântul său liber exprimat, nu îl recunoaşte ca fiind autor al faptelor de care era acuzat. A solicitat judecătorului prezentarea probei cu martorii aflaţi în sală, care adeveresc afirmaţiile sale. Procurorul s-a ridicat nemulţumit şi a cerut preşedintelui instanţei de judecată respingerea cererii formulate de apărător. Respingerea cererii acestuia s-a pierdea în gălăgia ce devenise dominantă în sala de şedinţă. Publicul a savurat decizia preşedintelui instanţei de judecată. Era un ceva de absolută noutate, pentru oamenii de rând prezenţi acolo.  
Greu i-a fost judecătorului să reinstaureze liniştea. A reuşit numai după ce a anunţat hotărât ca va fi nevoit să evacueze sala. Dar şi mai greu i-a fost să ignore unele momente de procedură, bazat pe convingerea sa intimă, nealterată de părţile din procesul penal ori de alte influenţe, că ceea ce face este necesar pentru stabilirea adevărului, chiar dacă era vorba de judecata în primă instanţă.  
Ţinând seamă de faptul că victima, prin apărătorul său, nu recunoaşte inculpatul ca fiind autorul faptei pentru care era judecat, de precizarea celuilalt avocat cu privire la existenţa unor declaraţii depuse de organele de poliţie şi neincluse de procuror în dosarul cauzei, sub motivaţia că sunt tardive şi neconcludente, precum şi de nominalizarea autorilor acestor declaraţii prezenţi în sală, a dispus, autoritar, audierea tuturor, respectând tipicurile procedurale.  
În plus, spre deliciul publicului ce părea că, cel puţin în parte, asistă la un spectacol de tragi comedie, a respins din nou cererea procurorului de neadmitere a cererilor avocaţilor. Când martorii, în special Amalia şi şeful de schimb al lui Gabriel, au convins că inculpatul nu a lipsit de la serviciu şi că a fost văzut de zeci şi sute de persoane în post, pe toată durata desfăşurării infracţiunii, mare parte din oamenii prezenţi în sală au început să huiduiască şi nu au lipsit nici cuvintele ori expresiile ironice şi jignitoare la adresa procurorului…  
 
… Târziu, aproape spre seară, după epuizarea tuturor cazurilor, în urma deliberării, preşedintele completului de judecată, asistat de grefiera ce abia se mai ţinea pe picioare după o zi extrem de agitată, s-a pronunţat în şedinţă publică. Sentinţa a fost primită cu aplauze, situaţie extrem de rară întâlnită în sălile de judecată din România. Inculpatul Breazu Gabriel a fost achitat, stabilindu-se că nu el a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată.  
Nemaiavând cătuşe şi considerându-se eliberat, Gabriel îşi făcea loc spre uşă, urmat de cei doi poliţişti ce-l aduseseră de la arest, încercând să scape, ruşinat, de îmbrăţişările gălăgioase ale Amaliei şi ale celor trei colegi de serviciu veniţi la proces împreună cu şeful de schimb. A întors capul s-o vadă, curios, pe Iuliana. Privirile li s-au încrucişat şi, deşi amândoi lăcrimau şi erau covârşiţi de sentimente şi trăiri diferite, s-au salutat cu o uşoară înclinare a capului, zâmbindu-şi. Zâmbetul lui transmitea recunoştinţă şi simpatie. Zâmbetul ei avea o încărcătură ciudată de milă, de regret şi încurajare.  
Aproape de uşă, răzimat de zid, un bărbat cu părul aproape alb, mototolea o pălărie ce părea a fi fost nouă, plângând. Gabriel l-a privit în trecere. „Săracul de el! Ce necazuri o avea? Cred că e venit de la ţară… Mamă, Doamne! Ăsta-i tata!”. S-a descătuşat din mâinile Amaliei şi s-a aruncat în braţele lui, după ce a îmbrâncit două femei ce-i stăteau în cale.  
- Tată! ... Ce cauţi matale aici, tată?  
- … Eu…, eu te caut pe tine…, fiule… Iartă-mă că te-am certat! ... Nu te-am crezut de tot…  
- Nu-i nimic, tată! Nu am de ce să te iert… Nu eşti vinovat cu nimic… Ce face mama, e bine?  
- Păi, ce să facă şi ea? Cu treburi… şi… plânge toată ziua…  
- Să mergi acasă şi să-i spui… Cât mai repede să-i spui, tată!  
- Da…, o să merg… Tu nu vii acasă, fiule? l-a întrebat Vasile, ştergându-şi lacrimile cu palmele ce-i tremurau pe obraji.  
- Ba, o să vin… Să văd la serviciu ce este şi când pot lua liber…  
- Să vii, Gabriele, tată! Să vii… Cu fata asta să vii, că tare-i curajoasă şi frumoasă…  
Gabriel nu putea promite mai mult. Ştia de la avocat că până la epuizarea termenului de recurs sentinţa nu putea fi definitivă. „Ce tâmpenie şi treaba asta! Te declară nevinovat, dar nu-ţi redă imediat libertatea. Nu poţi pleca acasă din cauza unui cretin care a făcut legea asta strâmbă, comunistă!”. Se uita cu recunoştinţă la Amalia, dar şi cu mult drag.  
- Poate că nu vei pierde cheile… Poate te voi găsi acasă…  
- Să crezi tu! s-a semeţit Amalia. Nu voi fi acasă…, voi fi la poartă să te aştept când ieşi, prostuţule! a continuat ea repede ca să nu-l sperie.  
Nu se mai speria el numai dintr-atâta. Trecuse prin multe necazuri. Viaţa l-a învăţat să reziste, să nu dea înapoi, să nu-ţi piardă speranţa şi să fie cinstit oriunde s-ar afla şi în orice împrejurare. Cinstea era, din punctul său de vedere, cel mai bun avocat. A privit-o pe fată, senin, în ochi, înainte de a ieşi. Ar fi vrut să-i mai spună că trec repede zilele…  
 
*  
Ceva mai târziu, după câteva săptămâni, pe comisarul Grosu l-a prins înserarea în biroul său. Încerca să sistematizeze unele informaţii şi stătea în cumpănă cu privire la luarea unor hotărâri. Încropise un plan de măsuri, dar, nemulţumit, a rupt hârtiile ce nu aşteptau decât semnătura sa pentru a pleca spre executanţi, a oftat şi s-a apucat să lucreze destul de nervos. Telefonul a avut darul să-l enerveze mai rău decât era, cu sunetul său strident şi prevestitor de alte probleme.  
- Alo, da!... Am onoarea să vă salut, domnule comisar! ... Cum? ... Desigur! Nu se pune problema… 10 minute doar … Mulţumesc! a răspuns el, precipitat, uitând să mai salute la încheierea discuţiei fulger. A adunat hârtiile de pe birou, înfrigurat, le-a închis într-un sertar şi a ieşit foarte grăbit din birou…  
- … Asta-i treaba, domnule şi nu am altă soluţie, şi-a încheiat comisarul Olaru monologul cu voce ştearsă, lipsită total de entuziasmul ce-l caracteriza. Am trei zile să mă prezint la Inspectoratul Poliţiei Judeţului… Nici nu ştiu sigur pe ce funcţie şi la care anume Serviciu voi fi încadrat…  
- … Îmi pare atât de rău, domnule comisar! Sincer! … Să aibă legătură cu ultimul caz, cu violul? Dumneavoastră aţi lucrat corect şi aţi avertizat că…  
- Nu ştiu nimic, colega… Generalul dă numai ordine, nu explicaţii… Personal, sunt de părere că schimbările ordonate la vârful ierarhiei au generat modificări în organigrama instituţiei… Cum se schimbă conducerea, se schimbă şi vârfurile la direcţii şi servicii…  
- … Da, înţeleg. Iar aceste vârfuri vin cu oamenii lor… chiar dacă înlocuiesc profesionişti adevăraţi, târşiţi în adevărata muncă de poliţie… E posibil ca ziua de mâine să mă arunce şi pe mine cine ştie pe unde, a clătinat capul comisarul Grosu, cu amărăciune şi dezgust, adăugând ca pentru sine: chiar dacă nu sunt eu un specialist de talia dumneavoastră.  
- Mda, dacă nu şi-ar băga politicul coada, ar fi foarte bine… Am avea continuitate în muncă şi altele ar fi rezultatele… dar, hai să schimbăm subiectul. Devine prea interesant pentru cine ştie cine, care trage cu urechea…  
- Că n-or fi pus microfoane şi prin barul ăsta de trei parale! s-a arătat revoltat poliţistul, clătinându-şi capul a dezgust. Cred că la cafeaua asta, neaşteptat de bună…, ar merge un coniac bun. Nu se face gaură-n cer dacă ne permitem şi noi un asemenea lux… Ce ziceţi?  
- … Eu…, eu spun că nu mă socotesc a fi în timpul serviciului… Da! Hai, că n-o fi foc! Dumneata ai comandat cafeaua, eu comand coniacul. Fiecare îşi achită comanda. E bine? a propus comisarul Olaru, mai în glumă, mai în serios, dorind să alunge melancolia ce-i cuprinsese pe neaşteptate.  
Au aprins ţigările şi au pufăit în linişte câteva minute. După două înghiţituri, comisarul Olaru a rupt tăcerea. Privise în gol la primele cuvinte şi regretul i se citea pe faţă şi în ochii înconjuraţi de cearcăne.  
- Ştiu că nu mai am atribuţiile care să-mi justifice întrebarea, dar îţi spun prieteneşte…, mă roade rău că nu am reuşit atunci să descoperim autorul. Mă frământă încă faptul că un asemenea om este în libertate şi poate face, oricând, alt rău, altei fete… Ce rezultat a avut acea investigaţie? Aveţi piste noi, sau flerul mi-a jucat feste?  
- … A fost destul de dificil şi, din păcate, este la fel şi acum… O parte din alimente au fost cumpărate a doua zi din comuna „B”. Provin, în mod sigur, din magazinul cel mai fălos de acolo. Nu există în alte unităţi alimentare…  
- Poate că le-a adus din Bucureşti şi…  
- Mă scuzaţi, vă rog, pentru întrerupere! Am stat de vorbă cu fata pe îndelete. Nu le-a adus în prima noapte, acel individ. A doua zi a plecat şi le-a cumpărat… Se pregătea pentru noaptea în care a zis că aşteaptă nişte prieteni. A obligat-o să pregătească mâncare şi să se facă frumoasă. Femeia aia pe care dumneavoastră aţi vrut s-o reţineţi, dacă vă amintiţi…  
- Ei, cum să nu? Aniţa Aga… Agavriloaie!  
- Exact! Femeia aia, Aniţa, a cumpărat o parte din alimente. .. Tot de acolo. Ambalajele nu mint. Sunt unicat în comună, a precizat poliţistul şi imediat a sorbit din pahar, parcă să alunge gustul amar provocat de aducerile aminte.  
- Bun! Ce a urmat? Declaraţii, descinderi…  
- Din păcate, nu. Am întâmpinat rezistenţă din toate părţile. Clanul Cărămizaru este puternic şi nu se poate pătrunde uşor în tainele lui… Competenţa mea nu se întinde până acolo…  
- Stai puţin, colega! Nu erai în cercetarea faptelor începute aici, dar consumate…  
- Nu, domnule comisar, mă scuzaţi! După proces, la câteva zile, mi s-a atras atenţia că-mi depăşesc competenţa teritorială! a răspuns comisarul Grosu, cu mare dezamăgire în voce şi privire. O dezamăgire îmbrăcată în mantia revoltei neputincioase.  
- … Clanul Cărămizaru… Mda!... E uşor de înţeles din ce cauză s-a pus problema…  
- Adică…, ce vreţi să spuneţi, domnule comisar?  
- …Că acest clan, Cărămizaru, este de ceva timp în vizorul celor de la DIICOT (Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism)… Ofiţerii au înaintat destul de bine la un moment dat. La fel şi procurorii… Era o colaborare laborioasă şi am convingerea că se putea finaliza cu succes, dacă… se mergea mai departe, a precizat comisarul, cu voce scăzută, în timp ce ochii îi plecaseră în scotocirea fiecărui colţ al încăperii şi se opreau câte o clipă pe toate persoanele aflate la alte mese şi, îndeosebi, pe barman şi ospătari. Se pare că au fost ceva plângeri şi, evident, indicaţii voalate de tărăgănare ori de încetare a cercetărilor…  
- Formidabil! a exclamat comisarul Grosu aplecându-se peste masă, parcă în dorinţa de a sorbi mai bine cuvintele. Cu ce dracului se ocupă ăştia de au pile sus de tot, domnule…  
- Cu multe! Inclusiv cu traficul de persoane…, în cele mai variate forme. În speţă, femei! Pentru prostituţie ori alte forme de exploatare sexuală… E posibil să nu fi mers prea bine colaborarea cu serviciile similare ale ţărilor interesate în cauză. Era vorba, în special, de Spania şi Italia…  
- Mai degrabă au fost nişte interese de alt gen, dacă-mi permiteţi…  
- Este foarte greu de documentat activitatea infracţională de acest gen. Deci, să nu ne gândim neapărat la un conflict de interese…  
- Păi, staţi puţin, domnule comisar… Iertaţi-mă! a exclamat imediat poliţistul, observând o undă de nemulţumire pe faţa interlocutorului. Dacă ne amintim de un anumit segment din declaraţiile acelei fete, Iuliana…, violatorul intenţiona să aducă prieteni în a doua noapte. O dorea elegantă! O dorea frumoasă! De ce? Ca să-i crească valoarea, domnule…  
- Da, ştiu! Am intuit de cum am ascultat-o… Dar, referitor la discuţia noastră, este clar că exact la aceşti Cărămizaru urma să ajungă fata. Proviziile procurate din reţeaua de magazine a clanului ne conduc la această concluzie. A fost la ei, le-a povestit că are „marfă” proaspătă şi i-a invitat s-o examineze, să stabilească preţul şi poate chiar să o vireze… Asta am dorit să poţi documenta la acea vreme dumneata cu oamenii dumitale şi cu acel procuror - „ştie tot”, care m-a dezamăgit atunci, deşi îl ştiam ca fiind un profesionist…  
- …Domnule comisar, ştiţi dumneavoastră care este lozinca de intimidare a şefului clanului? ... „Bă, află mai întâi al cui e câinele. Pe urmă, vezi dacă mai dai în el!”. Cu asta începe ori de câte ori cineva de la noi se apropie în vreun fel…  
- Ai avut şi dumneata ocazia să o auzi în direct? A întrebat, uşor ironic, comisarul Olaru, mai mult din dorinţa de a destinde conversaţia.  
- Nu. M-a ferit Dumnezeu, că nu ştiu cum aş fi reacţionat… Asta a spus-o şeful de post din comuna aceea. Cu lozinca asta l-a pus la punct şi nu are curaj să se ia de ei, orice ar face. Cărămizaru face legea în comună… M-a informat omul meu care a făcut ceva investigaţii acolo.  
- … Domnule comisar, te cunosc de multişor poveste… Mi s-a părut mie că eşti mai curios, ori mi s-a părut? Şeful acela de post…  
- Nu vi s-a părut… Curiozitatea mea s-a oprit în momentul aflării numelor ce s-au vehiculat, în legătură cu clanul Cărămizaru. Am înţeles că acolo v-aţi gândit mai întâi…Cumetrii la cel mai înalt nivel... Naş la botez, naş la cununie. E nevoie să dau nume?  
- O, nu! La cel mai înalt nivel…, numai două sau trei persoane realizează cumetrii în medii de acest gen…  
- Exact! Cât priveşte şeful de post, am îndoieli cu privire la informaţiile pe care ni le-a pus la dispoziţie. M-am gândit că tocmai prezenţa în joc a oamenilor lui Cărămizaru a făcut ca el să oscileze, să dea înapoi, şi, foarte probabil, să nu-şi facă datoria, a precizat comisarul Grosu foarte sigur pe afirmaţiile făcute.  
- …Da, dar îmi este teamă că mai este un ceva pe lângă ceea ce spui dumneata, pe bună dreptate. Un ceva ce ţine de el, de trecutul lui… Oare cei care vor prelua cazul, vor reuşi să pună cap la cap toate aceste elemente?... Mă îndoiesc…! Îmi pare rău, dar am convingerea că nimeni nu va pedala pe continuarea şi adâncirea cercetărilor în acest caz. Se uită dosarul pe undeva, printre altele cu AN, aşa că violatorul se bucură de libertate... Ştii, actele de la Borş erau cele însuşite de la agentul de pază, când l-au bătut. Acelaşi infractor a fost…  
S-au despărţit cu părere de rău şi cu gustul acela amar în cerul gurii. Gustul înfrângerii şi al neputinţei în faţa mentalităţilor învechite, în faţa inerţiei şi a incompetenţei. Erau trişti şi pesimişti, dar hotărâţi să lupte, să nu se oprească. Ştiau prea bine că timpul nu stă pe loc, că se scurge imperturbabil în propria-i infinitate…  
 
Referinţă Bibliografică:
Episodul 12, Cap. III şi IV, Meandrele destinului, din CHEMAREA DESTINULUI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1668, Anul V, 26 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!