Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1658 din 16 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Episodul 9, Cap. III, Noaptea frământărilor, din CHEMAREA DESTINULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
... Până la facultate, imediat după liceu, Gabriel a mers împreună cu părinţii săi la muncă, în CAP. Lucra cu multă pricepere şi cu drag, cel puţin aparent. În realitate, totul era altfel decât se forţa să facă impresie. Era cu gândul la Dana, la promisiunile de viitor şi încă nu reuşise să-şi croiască planul după care să poată convinge părinţii să susţină examenul de admitere în anul următor, împreună cu prietena sa. „Nu mă vor înţelege şi nu am argumente convingătoare, încă”, era gândul care-l obseda tot mai greu pe măsură ce treceau zilele. „Mama vrea să rămân acasă, la munca câmpului. S-ar bucura să mă angajez undeva aici, pe tractor… Tata vrea să-mi fac un rost la oraş, ca intelectual. Nu înţelege cât de greu este, chiar dacă vremurile s-au schimbat mult. De câţiva ani încoace, ei câştigă tot mai puţin, chiar dacă producţia este bună la toate capitolele, pentru că ziua de muncă este mai slab retribuită. Pâinea e pe cartelă şi carnea sau produsele de carne se vând pe sub mână, peste tot… Dacă nu reuşesc să intru cu bursă, e imposibil să mă ţină ei la studii. Cazarea, masa, cărţile, îmbrăcămintea şi cine ştie ce taxe or fi, cine naiba le plăteşte? Nu, nu se poate decât cu bursă. Trebuie să mă apuc de acum de învăţat şi să văd dacă mă pot angaja. Aş aduna bani pentru mai târziu...”  
- Nene, când se fac pălăriile astea mari şi se coc seminţele? i-a rupt Gavrilă şirul gândurilor, în timp ce se apropia de fratele său, ţinând câteva pălării de floarea-soarelui în mână. Uite, nu s-a copt niciuna! a ridicat el mâna ca să le arate fratelui, să fie convingător.  
- Nu e timpul lor acum. La toamnă, băi, sculă, ţi-am povestit de atâtea ori, ce naibii ma vrei!  
- Şi dacă am uitat, ce-ai tu cu mine? Te spun lu’ tata că nu vrei să-mi arăţi nimic. Vezi tu pe urmă, na!  
- Fă paşi de aici, că iei şi vreo două, auzi? Lasă-mă-n pace, plictisitor şi puturos ce eşti. Nici de gâşte nu eşti în stare să ai grijă…  
- Eeeee, bine! Ţi-arată el, tata, nene! a ameninţat puştiul, după care i-a întors fratelui spatele, şi-a dus mâinile pâlnie la gură şi a început să ţipe:  
- Tatăăăă! Tatăăăă! Nenea m-a loviiiit!  
Departe, la 20-30 de paşi, Vasile a lăsat sapa între rândurile de floarea soarelui, a scuipat cu năduf în mâini şi s-a întors spre băieţi îndreptându-şi spatele voinic. S-a uitat lung la ei. Gabriel deja dădea lucru sapei cu spor, înaintând vitejeşte cu prăşitul pe două rânduri odată. Gavrilă se lăsase pe vine şi se prefăcea că plânge, tânguindu-se fără cuvinte în timp ce privea furiş să vadă ce va face taică-său. Acesta i-a mai privit vreme de câteva secunde şi a strigat la ei:  
- Ia veniţi voi, amândoi, la mine!... Hai, fuga! Nu se aude? a strigat el şi mai tare, observând că ei nu se grăbeau să-i dea ascultare. N-aţi ajuns?  
La aceste vorbe a lăsat şi Gabriel sapa jos şi a plecat în paşi mărunţi şi înceţi, cu privirea în pământ. Ştia că la aşa cuvinte de atenţionare nu trebuie să-l ignori pe Vasile. Era ca un ultim avertisment înainte de a-şi ieşi din fire şi de a înjura ori, mai grav, de a-l urechea pe cel vinovat. Şi, cum el era ultimul crezut, orice ar fi spus, a renunţat să facă pe prostu’, ca şi când n-ar fi auzit chemarea. Gavrilă, în schimb, a uitat să se prefacă şi a început să sară într-un picior, arătându-şi astfel bucuria de învingător. Ştia că i se va da dreptate, ca de obicei. Atâta doar că, cel puţin de data asta, bucuria lui a fost scurtă. S-a retezat în momentul în care, ajuns lângă Vasile, s-a oprit din sărit, a ridicat ochii limpezi, poznaşi şi plini de satisfacţie ironică şi a zis doar atât:  
- Tată, neica m-a bătut şi nu…  
- Şi nu te-a bătut bine! Asta ai vrut să-mi spui, nu? l-a întrebat taică-său privindu-l încruntat. Ce-i cu pălăriile astea rupte? Am venit la muncă, ori la distrus recolta? Din seminţele care le făceau astea rupte, se putea produce aproape o jumătate de litru de ulei. Tu…, tu nu ai ştiut că uleiul s-a scumpit, că a sărit de la 9 la 11 lei? Nu ştii că puteam să le punem în pământ la vremea lor şi făceau de 100 de ori mai multe seminţe decât sunt ele acuma…?  
- Da, dar nenea nu a vrut să-mi spună când se coc toate seminţele astea, ceeee!, a început Gavrilă să se smiorcăie, sforţându-se în zadar să scoată şi câteva lacrimi.  
- Ba eu ştiu că ţi-a spus. Şi ieri ţi-a spus să nu le rupi degeaba. Le iei pe astea, te duci acasă şi le tai mărunt cu toporişca pe butuc. Le dai la păsări. La ălea care au mai rămas, că o gâscă ai lăsat-o s-o lovească maşina aia. N-ai fost în stare să le păzeşti pe toate… Şi spune lu’ mă-ta să facă şi varză călită, că merge la ea carnea de gâscă… Da’, ce? Îţi arde de chelfăneală, de nu pleci?, a schimbat Vasile tonul privindu-l încruntat pe Gavrilă care se codea să plece, nemulţumit de judecata tatălui.  
- Ba daaa, am plecaaat… săru’ mâââna! a venit răspunsul tânguitor al mezinului ce-l privea chiorâş pe Gabriel, care asculta surprins şi privea departe, spre capu’ locului, ca şi când ar fi fost absent la întreaga discuţie.  
 
După ce s-a depărtat destul de mult şi a văzut că Vasile şi Gabriel stau de vorbă tolăniţi pe iarba prăşită de pe rânduri, a mai rupt hoţeşte câteva pălării şi le-a aruncat cu răutate cât a putut el de departe, pe lotul de alături care era deja prăşit. „ Să creadă ei că o să toc eu toate pălăriile astea! Doar două, le ajunge păsărilor… Ce, nu le dă mama de mâncare? Şi cu gâsca aia, ce vină am eu? Ea a fost o proastă că s-a lăsat lovită. Ălelalte au trecut drumul la şanţ fără să fie călcate, când eram eu cu Petre şi George la furat de prune. Mamă, ce prune bune am mâncat!… Bou’ cela de şofer n-a vrut să frâneze, că n-o lovea, dacă frâna. Îl ştiu eu, că lucrează la fermă. Îl cunosc şi îi cunosc şi maşina. Îl pândesc şi îi sparg farurile… Trebuie să mă ascund după tufanu’ ăla mare, în tufăriş, că dacă mă vede… Mă bate şi el şi tata! Nu-i spun mamii nimic… Dacă tata nu mi-a făcut dreptate, nici mama nu-mi face. Am văzut eu că ţine mai mult la deşteptu’ de frati-meu. Dar îl pârăsc bunicii. Da! Ea ţine la mine. Bunicu’… nu se bagă. E prea bătrân şi tata nu-l ia în seamă aproape niciodată. Mai e şi bolnav… Abia îşi târăşte picioarele după bastonu’ ăla, săracu’ de el! Dar putea să stea şi el cu gâştele că şi aşa nu mai face treabă!”  
Vorbind cu sine în căutare de justificări şi mijloace de răzbunare, Gavrilă mergea nemulţumit şi nervos, lovind bolovanii ce-i ieşeau în cale şi frunzele de porumb ori floarea soarelui care-i atingeau braţele cu frunzele lor mari. Odată intrat în curte, s-a dus sub şopron să caute toporişca. Câteva păsări au venit de-ndată aproape de el, privind cu lăcomia lor nevinovată şi curioasă verdeaţa din mâinile băiatului. Încă nervos, le-a alungat cu înjurături şi cu surcelele din jurul butucului pe care se spărgeau lemnele, fără să-i pese că le poate lovi şi răni.  
- Da’ ce-ai, maică? Lasă-le naiba de păsări că le omori! Stai locului, n-auzi? Adună surcelele şi du-le în bucătărie că am nevoie de ele! i-a poruncit Ioana, care tocmai se întorcea de la fântână cu două găleţi pline cu apă. Unde-i taică-tău şi Gabriel, vin şi ei acum? l-a mai întrebat ea încetinindu-şi mersul.  
- Ba, nu vin! i-a răspuns Gavrilă fără să se uite la ea. M-au pus pe mine la treabă, să toc astea la păsări, că ei n-au timp…  
Ioana s-a oprit şi a lăsat găleţile pe pământ cu mare grijă să nu le verse. Şi-a frecat palmele încet şi i-a aruncat o privire din care nu se înţelegea nimic. „ E supărat, se vede de la o poştă… L-a enervat el pe Vasile, dacă l-a trimis acasă. Of, Doamne! Nici nu mai ştiu cum să-i vorbesc băiatului ăsta. Mereu face câte-o boacănă şi tot el se supără. Cât de cuminte a fost cel mare, atâta este ăsta de năbădios, la aceeaşi vârstă. Ce le-o lipsi de nu se înţeleg copiii, nu ştiu…! Mereu trebuie să-i împac eu, până nu se supără Vasile şi-i chelfăneşte puţin ca să-i astâmpere pe amândoi”.  
- Hai, vino la mama, că le tai pe urmă…! Ce fac ei la câmp acuma? l-a întrebat cu voce blândă, după ce el s-a apropiat încet, neîncrezător şi o privit-o cu cea mai autentică nevinovăţie afişată în ochi şi pe toată faţa.  
- Ce să facă? Prăşesc la floarea soarelui, că a crescut iarbă multă, a răspuns Gavrilă destul de liniştit, dar fără să poată anula complet ciuda ce i se simţea în voce.  
- Da, da… Au fost ploile alea, apă multă, căldură… Creşte şi ea, că trebuie. În loc să rupi turtele de floarea soarelui, mai bine scoteai iarba mai mare, din aia prăşită, maică. Aduceai acasă cât puteai să pui în sac. E bună la păsări, că ai văzut şi tu ce repede se termină boabele…  
- Da, ce? Tot eu să fac şi asta? a întrerupt-o Gavrilă supărat ca din senin. În vacanţă băieţii se joacă şi merg cu…  
- Toţi băieţii fac câte ceva ca să-şi ajute părinţii, că e treabă multă, băiatul mamii… Şi Gabriel era în vacanţă şi ai văzut că toată ziua muncea. Treabă destul de grea şi pentru el. Da’ nu fuge de muncă niciodată, i-a răspuns Ioana împăciuitor. Dacă nu rupeai alea fără nici-un rost…  
- Da’ ce, ai văzut matale că le-am rupt eu? A exclamat Gabriel, mai mult nemulţumit decât surprins.  
- Nu le rupea Gabriel şi nici taică’tu, că ei ştiu bine ce rost au turtele astea verzi, abia crescute puţin. Să nu mă contrazici pe mine! Eu ştiu când minţi şi ştiu când spui adevărul… Să-mi spui dacă mai au mult de lucru, ca să ştiu şi eu când să fiu cu masa gata, a încheiat femeia discuţia, forţându-se să rămână calmă şi împăciuitoare.  
- De unde să ştiu eu cât mai au? Că s-au aşezat la taifas amândoi. Stăteau jos când m-am uitat, nu dădeau cu sapa…  
 
*  
… Sapele se odihneau de ceva vreme printre rânduri, când cei doi, tată şi fiu, ajunseseră cu discuţia aproape de final. Vasile a tras lacom din ţigara pe care o umezise cu limba de câteva ori până să-şi aducă aminte să o aprindă. Fuma rar. Doar când era supărat ori foarte preocupat şi adâncit în gânduri ce niciodată nu-i dădeau pace. Mai fuma după câteva păhărele, când discuţiile din cârciumă, la întoarcerea de la biserică, se încingeau. În acele momente părea că este mulţumit. Nu şi-a mai aprins alta.  
- Dacă tu zici că nu vrei, să ştii că nici eu nu zic altfel. Ştii că nu pot să-i înghit pe ăştia în uniformă. Era bine, că trăiesc foarte bine miliţienii! Nu-l vezi pe ăsta care te-a îndemnat? Ce-i lipseşte lu’ Marin? Bagă-n el cât poate, pe gratis. Şi mâncare şi băutură. Nu mi-ar plăcea să te văd miliţian, zău aşa! şi-a spus Vasile părerea, pe care a întărit-o cu un gest de lehamite cu braţul, scuipând cu silă în ţărână.  
- Păi, nici nu-mi prea place. Dacă nu era aşa, mă duceam la şcoala de ofiţeri. Am auzit că acolo se face şi facultatea de drept. Altfel ar fi, mai ales că nu se plăteşte nicio taxă… Vrei să dau, la anul ce vine, examen de admitere acolo?  
- Ei, dacă ieşi ofiţer… parcă aş zice…, da’ de ce nu dai acu? De ce să pierzi un an, băiete?  
- Păi, trebuie să faci din timp cerere… A trecut vremea, e prea târziu acum. Te verifică, îţi fac dosar cu toate alea şi numai dacă ei consideră că îndeplineşti nişte condiţii, se aprobă. Mi se pare că trebuie să fii membru de partid şi eu…  
- Membru de partid? Hai, valea! a exclamat Vasile atât de hotărât încât Gabriel a înţeles că, oricum, nu ar fi avut acceptul tatălui său. Lasă, băiete! facem aşa cum am convenit mai adineauri. Dar să ştii, prefer să mergi la SMT, nu să lucrezi la colectivă. Acolo, la gropile alea pentru furaje la animale, nu te las. Sapi de te ia dracu’ până la doi metri jumătate şi arunci şi pământu-afară. E muncă grea. Îţi termini şalele acolo…  
- Da, dar acolo sunt pontat două zile şi jumătate la o zi de muncă, tată, adică plata este…  
- Nu! Am zis şi gata! Nu-ţi mai place să mergi pe tractor, sau care-i treaba?  
- Îmi place, tată, cum să nu! a exclamat repede băiatul, parcă de teamă ca tatăl să nu se răzgândească. Nu ştiu dacă-mi rămâne timp liber să învăţ. Poate nu ai auzit că şi acolo se lucrează la zi lumină. Mai puţin iarna. Dar, dacă dau examen la anul ce vine…, se schimbă problema în favoarea mea… În plus, iau salariu întreg, nu ca la colectiv. Produse agricole luaţi voi de la CAP. Crezi că nu ne ajung pentru casă? Contribui şi eu din salariu…  
- Băi, băiete, nu mă mai supăra! Ce vrei, s-o luăm de la-nceput? Gata, am zis şi aşa facem! Să nu-i spui mă-tii de fata aia, că precis nu-i convine să te însori cu una din altă comună, a intervenit Vasile împăciuitor, începând să râdă cu poftă.  
- Da, nu-i spun… Dar crezi matale că va fi de acord să fac…  
- Da’ ce, e voia la ea, băiete? Dacă noi am hotărât acu aşa, aşa facem. E clar? Mă-ta o să se bucure când i-om spune. Ea se temea că ai de gând să ne părăseşti… O mai ducem cu vorba un an, dar ascultă la mine, băiete! Dacă nu intri la facultate şi nu te faci inginer, la mine-n casă nu mai calci, auzi? Pe urmă, faci ce vrei la oraş. Te însori, îţi faci familie, faci copii, da’ eşti inginer. Nu stai la ţară să piguleşti iarba cât îi ziulica de lungă. „Şi dacă vii la SMT, eşti inginer! Se uită lumea la tine şi te salută cu respect. Dai dispoziţii, nu te urci pe tractor să te zdruncine toată ziulica pe brazdă şi pe drumurile pline de praf ale câmpului. Şi o să se bucure mă-ta, săraca. O să creadă că aşa ai vrut tu şi să vezi ce casă îţi ridicăm aici, să-ţi aduci aleasa…” îşi continua omul spusele în gând, ridicându-se în picioare cu mulţumirea aşezată pe faţa-i asprită de soare şi vânt. Un an trece repede, băiete. Ai să te convingi şi tu. Hai! Mai avem mult de lucru…  
 
Avea dreptate Vasile. Lucrul la ţară nu avea niciodată un sfârşit. S-a trecut la recoltatul porumbului, s-a recoltat sfecla de zahăr, floarea soarelui şi munca nu se mai sfârşea. Au început arăturile de toamnă şi, mai înainte, strânsul cocenilor şi aprovizionarea saivanelor cu tot felul de furaje. Atâta doar că Gabriel a avut norocul să nu mai participe la toate.  
Într-una din zile, după asfinţitul soarelui, familia Breazu a avut musafir pe şeful Postului de Miliţie, plutonierul Marin Viorel. Erau obosiţi după munca de o zi întreagă, dar l-au primit în casă, în camera „a bună” cum spuneau ei şi i-au pus pe masă sticla cu ţuică de prune şi câteva bucăţi de brânză de vacă, la care a adăugat Ioana, foarte curând, o azimă făcută repede la ţest, câteva cepe, ouă fierte şi murături proaspete, scuzându-se că au fost cu toţii la câmp şi nu au tăiat nicio orătanie.  
- Nu-i nimic! Sunt destule pe masă şi nu vreau să stau prea mult. Am de mers în multe controale în noaptea asta şi mai fac şi pândă. N-aveţi idee cât de mult se fură. Se fură de pe câmp şi ziua, şi noaptea. Mai mult noaptea. E multă recoltă care nu a ajuns la silozuri şi depozite, le explica subofiţerul în timp ce-şi scotea centura cu diagonală.  
Şi-a atârnat-o de speteaza scaunului din spatele său, aşa cum era, cu o legătură bogată de chei agăţată de ea şi cu tocul de piele al pistolului, în care se vedea metalul rece al unui încărcător. S-a aşezat comod, plin de importanţă, pe scaunul împins politicos de Gabriel, după care a vorbit şi mai plin de el:  
- Am venit cu necazu’ băiatului acesta, ăl mare, a apăsat el pe cuvinte, făcând o pauză pentru a le da un plus de greutate, în timp ce îşi plimba privirea pe feţele lor rămase ca încremenite la auzul celor spuse... Mă gândesc eu că n-o să vă bucuraţi, dar trebuie să-mi fac datoria. Aşa e rânduiala când ajung copiii flăcăi, fraţilor…  
- Dar ce necaz, omule, spune odată! S-a oţărât Vasile spre el cu mâna pe sticla cu ţuică pe care tocmai o destupase şi începuse să toarne în păhărele. Nu ne mai perpeli atâta! Ce boacănă a făcut băiatu’ meu?  
- Ai răbdare, omule! Ce, am zis eu c-a făcut boacăne? Nu face ăsta prostii. E flăcău cuminte, lasă că-l ştiu eu… Ca şi ăl mic… Pe unde e prâslea, că nu l-am văzut prin curte, a lungit miliţianul discuţia, satisfăcut de încordarea ce se citea cu uşurinţă pe chipul îngrijorat al lui Vasile... Nu-i boacănă, dar a venit vremea să recruteze, că până în octombrie face 18 ani şi armata îi bate la uşă, asta e…!  
- Hm! Şi pentru asta trebuia să ne sperii, f…i mama mă-sii de treabă! Prost obicei ai, bă, Viorele! Ţi-am mai zis-o eu… Nu te astâmperi… Hai, ia paharu’ cela în mână şi… noroc, să trăieşti! l-a întrerupt bietul om, răsuflând uşurat după ce a umplut paharele cât să dea peste ele.  
- Noroc şi sănătate la toată lumea, a închinat musafirul paharul şi a ciocnit doar cu Vasile. Da’ băiatu’, femeia… nu ciocnesc cu noi, nu…  
- Eu nu beau şi nici băiatul meu, a intervenit Ioana de pe pragul uşii, pe care rămăsese cu colţul baticului la gură de când auzise de armată. Beţi voi şi simţiţi-vă bine! Uite, mâncaţi! Le-am adus proaspete toate şi azima-i fierbinte…  
Doar ei doi, bărbaţii, au răsturnat şi al doilea rând de pahare, într-o linişte adâncă de se auzeau înghiţiturile în toată încăperea şi, în aceeaşi linişte, paharele au fost umplute din nou. Femeia îl fixa furiş pe miliţian cu duşmănie, în timp ce Gabriel rămăsese parcă blocat. Nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Primul gând care i-a trecut prin minte, a fost legat de năruirea planurilor lui de viitor. Făcea cu înfrigurare socoteala timpului cât va sta în serviciul militar. „Un an şi patru luni înseamnă să ratez facultatea, după cum am stabilit eu cu Dana! Ea nu mă va aştepta… ar pierde un an… Şi dacă nu mă aşteaptă să termin armata? Dacă se mărită? Aoleu, Doamne! Ce mă fac? Trebuie să găsesc o soluţie până să mă întâlnesc cu ea să-i spun. Dar…, poate că… Să-l întreb acum, poate că e mai bine…”  
- Domnu’… Marin, mă iertaţi că vă deranjez…! a îndrăznit el într-un târziu, fixând cu privirea nasturele metalic al unui buzunar de la pieptul vestonului sub care se vedeau câteva pete de grăsime.  
- Ei, deranj pe dracu’! Spune, băiete, ce te roade? s-a arătat subofiţerul amabil, întinzând mâna după alt păhărel cu ţuică.  
- Mă gândeam, ştiu şi eu…, mă gândeam că poate este posibil să nu mă ia anul acesta şi la anul dacă sunt student…  
- Oho! Bravo, băiete! Bravo, bă, nea Vasile! a exclamat cu voioşie forţată Viorel. Dai băiatu la facultate şi taci. Mergi pe şest, hai? Eşti bun de cinste, omule…  
- Da’ când, naiba, n-am fost eu bun de cinste? Hai, spune! Am rămas eu dator la vreo bucurie sau necaz? Spune acu, cinstit, de faţă cu ai mei! Hai, zi-ne! s-a oţărât Vasile, mai în glumă, mai în serios.  
- … Păi, n-am zis eu asta, stai locului! Ce-ţi veni? Asta e, că eşti bun de cinste, nu? Şi acum la fel, dacă aranjez eu ceva… Dacă făceaţi cum v-am zis eu cândva…, scăpa băiatu de armată şi în doi ani era subofiţer scăpătat, ajutor de post pe aproape de casă, că la Şcoala de Poliţie doar atât făcea, nu mai mult…  
- Las-o baltă, cu asta! Nu-i place lui şi gata! Da’ nici mie nu-mi place… Îl vreau inginer, băi, nu ajutor de şef de post, ca să…  
- Ca să…, ce? Crezi că un inginer are mălai mai bun decât un miliţian de la ţară? S-o crezi mata, bă, nea Vasile… Miliţianu’ se descurcă, băi…! Ia, mai pune un păhărel! … Vă credeam mai copţi la minte, da’ dacă aşa i-o fi scris în frunte, s-o face şi inginer, nu? …Noroc şi sănătate, că-i mai bună decât toate! a închinat el voios ridicând paharul în care privea cu plăcere evidentă culoarea gălbuie a lichidului.  
- Ei, ce să zic şi eu…, poate că ai dreptate… „că ştii tu câte ciubucuri faci şi mănânci când ţi-e foame pe de-a moaca şi bei până te pişi pe tine, tot pe de-a moaca… Tu nu tai porc la Crăciun şi nici miel la Sfintele Paşti… Ţie îţi vin, că ştii tu cum să faci oamenii datori. Te-ai specializat, dom’le Marin! Nu sunt copiii mei os din osu’ tău să facă aşa hoţii ca tine, bă, banditule! Asta nu ai cum s-o pricepi tu. Că ne-a ferit Dumnezeu de răul acesta din tot neamu’ meu şi al nevestei mele… Că om avea noi alte păcate, dar nu hoţia, Doamne fereşte-ne şi apără-ne!” Noroc, noroc, da’ ia şi mâncare că nu mai faci tu pândă-n noapte asta cu ţuica la cap! Ne-oi spune până mai încolo şi ce se poate face, la ce te-a întrebat băiatu’ meu. Nu-l vezi cât de necăjit e?  
- Păi, văd! Că n-a băgat nimic în gură… Stai blând, fiule, că se pot aranja lucrurile, l-a asigurat şeful Postului privindu-l cu neaşteptată simpatie pe Gabriel. Aş putea aranja ploile să-l amâne un an, nea Vasile, dar să ştii că…  
- Ce să ştiu? Că mă costă, vrei să zici, nu? L-a întrerupt Vasile bănuitor şi destul de ironic pentru cineva mai atent. „Problema e că niciodată n-am să ştiu cât e partea ta din tot ce ceri, ticălosule… Aşa profiţi de toţi care au câte un necaz. Ho, că ţi-o veni şi ţie rându’ când ţi-o fi lumea mai dragă! Dumnezeu nu doarme. Vede şi aude tot. Adună bune la bune şi rele la rele. Iar tu ai taleru’ balanţei jos de tot cu relele, banditule! Atârnă greu, la judecata de apoi”. Hai, spune de acum, ca să mă pregătesc, ce naiba! l-a îndemnat zâmbind ironic.  
- Nu e vorba de asta… Noi suntem prieteni, nu? Le aranjăm noi…. Să meargă băiatu’ că astea-s treburi de oameni mari. Nu le discutăm cu copiii, chiar dacă-s ei flăcăi, copiii ăştia ai noştri…  
- Bată-te peste gură, domnu’ Marin! Ce-ţi veni? Că ai doar două fete acasă, n-ai băiat ca să vorbeşti aşa, a sărit Ioana ca arsă din colţul în care a stat tot timpul tăcută, ascultând atentă, fără să-i privească pe cei doi bărbaţi. Se mai uita la băiatul ei, din când în când, cu multă dragoste şi milă amestecate nedesluşit într-o mare teamă.  
- Da, asta aşa-i… n-am avut parte şi eu de un băiat. Ne-a dat Dumnezeu doar fete… Ia vezi, nea Vasile, poate ne încuscrim până la urmă…. Chiar dacă a mare mai are ceva până la liceu… Ce zici?  
- Ce să zic? Zic că mai e timp de asta… Ioană, ia mai adu tu o sticlă şi tu treci la culcare, băiete! Hai, că e târziu şi eu am de vorbit cu omu ăsta şi vremea trece. Mâine avem destulă treabă de făcut…  
Gabriel l-a salutat pe miliţian şi a plecat. După ce a adus sticla cu ţuică şi a mai strâns din resturile rămase pe masă, Ioana s-a retras tăcută şi nevăzută, ca o stafie, după ce i-a mai tras o privire furişă, plină de silă şi ură, omului în uniformă. „Până nu bagă în el pe săturate, nu se mai ridică de la masă, piază rea, plină de răutate şi lăcomie, ce este el! Cine ştie ce-o să ceară ca să pună o vorbă bună pentru băiat. Nu face nimic pentru prietenie, cum se bate el cu pumnu-n piept, nenorocitu’ ăsta! Şi nici nu e prieten cu omu’ meu… Nici nu ar putea fi, Doamne fereşte!” s-a cutremurat femeia la gândul acesta şi s-a închinat după ce a închis uşa după ea.  
A trecut prin toată casa cu paşi mărunţi şi înceţi, să nu facă zgomot, ca să vadă dacă este totul în ordine. Bătrânii adormiseră cu uşa deschisă, pe când încercau să tragă cu urechea la ce se discută în camera a bună. A închis-o Ioana şi a trecut mai departe. Gavrilă meşterea ceva cu un briceag care avea mai multe limbi, cheie de tăiat conserve şi sulă. Aşchiile, tăiate mărunt din câteva ramuri groase, căzuseră pe masă şi pe lângă ea într-o neorânduială care i-a supărat femeii ochii şi sufletul, de cum le-a descoperit.  
- Copil rău ce eşti, treci la culcare, nesimţitule! Nu trece zi fără să mă superi cu ceva. Asta-i cocină, sau dormitor? Nu poţi tu păstra curăţenia, orice ţi-aş spune eu, se descărca Ioana, în timp ce aduna cu repeziciune resturile lemnoase aruncate aproape prin întreaga încăpere.  
- Ce vrei, domne, ce ţi-am făcut eu! Da’ ce, n-am voie să mă joc? Meşteream ceva, ce ştii matale! i-a răspuns băiatul, destul de obraznic şi nepăsător, în timp ce-şi ascundea briceagul în buzunar şi se strâmba pe la spatele mamei.  
- Asta nu-i oră de joacă, băiete! Şi nu în casă se face o treabă ca asta. E clar? Nu tu faci curăţenie. Şi nu ridica vocea la mine că iei şi vreo două pe cocoaşă!  
- Ce vorbeşti, domne! Te spun lu tata, să vezi matale…  
- Fir-ai tu să fii de nesimţit, cu tac’tu cu tot, să vezi bătaie ce-ţi dau eu ţie acuşica! şi-a îndreptat Ioana trupul din mijloc şi a ridicat mâinile pline de surcele spre el, a ameninţare… Ai tăcut? l-a întrebat, apoi, văzând figura speriată a copilului descurajat de gestul ei neaşteptat. Ai mâncat?... Spală-te şi culcă-te! l-a îndemnat ea văzând mişcarea înceată a capului în sens afirmativ, după care a ieşit mânioasă şi a dus surcelele la bucătărie.  
Şi-a făcut de lucru aici cu câteva vase nespălate şi cu masa plină de resturi de mâncare, a pus apă la fiert într-o oală şi a căzut pe gânduri. „Nu ştiu ce m-oi face eu cu băiatu’ ăsta, ăl mic, Doamne! Că e tare îndărătnic în toate şi neascultător. Şi dacă-i povestesc bărbatului toate ce le face, se supără şi poate-l bate. Nici aşa nu aş vrea… Vasile e om bun, dar îşi iese din fire repede. Se mânie rău. Pe urmă-i pare rău, dar la ce folos? Şi cu cel mare, să ne ajuţi Doamne să scape de armată… Poate s-o însura şi el aici şi-o rămâne cu noi. Că e singura mea alinare în vremurile astea şi cele care or veni”.  
Odată depănate aceste gânduri şi altele care-i treceau neobosite prin minte, Ioana şi-a suflecat mânecile şi a început să spele vasele în oala cu apă caldă. Ar fi vrut să treacă în camera în care bărbaţii nu terminaseră de vorbit şi din care uneori se auzeau cuvinte răzleţe, tot mai greu de înţeles din cauza împleticirii limbilor, mai cu seamă a şefului de post. Era prea puţin curioasă din fire, dar o interesa dacă poate el aranja în mod sigur amânarea executării serviciului militar pentru Gabriel. Ştia că toţi flăcăii au obligaţia asta şi era de acord că „armata îi face bărbaţi”, aşa cum l-a cunoscut pe Vasile, când ea avea doar 16 ani şi s-a îndrăgostit, în taină, nebuneşte de el.  
Atâta doar că era vorba de fiul ei acum, nu de băieţii altora. Îi părea rău că va trebui să plece şi multă milă o cuprindea. Ea îl vedea pe Gabriel tot copil şi făcea orice ca să-l protejeze, să-l apere şi să-l ajute în toate şi în tot, fără să dea impresia că îl cocoloşeşte. Nici nu avea acest gând. Îl dorea bărbat puternic şi independent, pe picioarele sale, dar cât mai aproape de ea. Iar băiatul crescuse viguros şi se descurca destul de bine în toate treburile, vorbea frumos şi cumpătat despre tot ce se putea discuta în casă şi o uimea cu câte ştia el despre lume şi viaţă în general. Îi prinsese bine că a făcut liceul la Bucureşti. Acolo a cunoscut parcă altfel lumea. O lume cu alt orizont, cu alte preocupări şi cu altă cultură. Iar prietenia cu Dana, transformată curând într-o frumoasă idilă, l-a determinat să studieze mult şi atent, să se cizeleze şi să-şi creioneze un anumit viitor…  
*  
Viitorul lui Gabriel părea că va fi croit după cum discutase cu tatăl său, cândva, la câmp. La jumătatea lui octombrie, când Dana era deja plecată la liceu în Bucureşti, Gabriel a începu munca la IAS. Era angajat cu forme în toată regula, ca tractorist. Arăturile de toamnă erau în toi. Nu-i rămânea timp de citit. „Vine iarna curând… Atunci voi avea timp suficient. Dacă am scăpat de armată anul acesta, la anul trebuie să intru neapărat la facultate. Altfel, mă înhaţă şi spun adio planurilor făcute cu Dana…”.  
Pe Gavrilă îl întâlnea doar seara târziu, când venea de la muncă. Nici duminica nu avea zi liberă. În sinea sa era mulţumit. Nu-l mai sâcâia mezinul familiei cu întrebările lui fără rost şi cu prostiile pe care le făcea cu regularitate. Mai nou, începuse să se bată cu băieţii la şcoală şi să tragă fetele de păr. Fără un motiv anume. La nici două luni de când începuse şcoala, învăţătoarea i-a chemat părinţii la şcoală. Ioana nu a avut timp să se ducă. Vasile a aflat mai târziu, într-o duminică, pe când se întorcea de la biserică. L-a oprit învăţătoarea pe uliţa principală.  
- Îmi pare rău, nea Vasile, dar trebuie să stăm serios de vorbă…  
- Apăi, dacă trebuie, să stăm, tovarăşa! Despre ce-i vorba?  
- Nu v-a spus băiatul să veniţi la şcoală? a întrebat neîncrezătoare învăţătoarea, privindu-l întrebător.  
- Păi… o fi spus Ioanei dar, dacă ea a fost cu treabă, ca toate muierile… Da’ ce? Face copilu’ prostii, ori nu învaţă? a întrebat Vasile bănuitor şi încrâncenat pe dată.  
- Ar fi bine să vă arăt catalogul, să-i vedeţi notele, nea Vasile… Ştiu că aveţi multă treabă, dar aţi cam neglijat băiatul acesta. Cel mare a fost…  
- Lasă-l pe acela, că ştiu eu cum a fost, tovarăşa, dar… ce e cu ăl mic? N-am nevoie să vin la şcoală dacă vorbim acu’ şi aflu ce trebuie… Ia să vedem, că sunt tare curios!  
- Băiatul nu învaţă, nea Vasile. E un îndărătnic şi puturos. Nu-şi face temele pentru acasă aproape niciodată. Se bate cu băieţii în curte şi în clasă şi întârzie mai mereu după ce se sună sfârşitul pauzei, azvârle cu pietre în pomi şi în stâlpi…  
- Şi care băiat nu face la fel, tovarăşa? De aia sunt băieţi… se mai lovesc, mai sar gardu’, mai aleargă… Sunt şi ei nişte copii, nu? Nici noi nu am fost altfel la vârsta asta a lor, a încercat Vasile să reducă din gravitatea faptelor pe care învăţătoarea le relatase cu nemulţumire vădită.  
- Nu vă contrazic, dar Gavrilă al dumneavoastră depăşeşte orice limită, nea Vasile. Este cel mai rău din clasă. Bate până şi fetele şi au început părinţii să vină la mine pentru a…  
- Trimite-i şi mata la mine, tovarăşa… Vorbesc eu cu ei şi i-oi linişti, a întrerupt-o Vasile nepoliticos, iritat şi, în aceeaşi măsură, ruşinat. Iar cu băiatu’…. Stau eu de vorbă. Vede el pe domnu’ dracu’! Bine, o să mai discutăm, tovarăşa…, săru’ mâna!  
Acasă a fost furtună. Vasile a trecut pe la cârciumă şi a dat pe gât două păhărele de ţuică, pe nerăsuflate, ca pe apă, i-a salutat din mers pe cei ce sperau că face cinste, cum se mai întâmpla în zi de duminică, a îndesat pălăria pe cap şi a plecat glonţ pe uliţa pustie. A convocat toată familia şi a interzis de la bun început ca cineva să ia apărarea celui pe care-l va arăta că a făcut neamul de râs. A povestit cele spuse de învăţătoare. Au amuţi toţi. Numai Gavrilă, în acea linişte mormântală pe care el a socotită ca fiindu-i favorabilă, a rostit cu nevinovăţia întipărită pe chip:  
- Tovarăşa învăţătoare întotdeauna se ia de mine. Are ea ceva cu mine, că nu mă plâng de nimic, tată. Nu este adevărat că…  
- Îţi dau eu motiv să plângi de îndată, băiete, l-a întrerupt Vasile cu vocea-i mânioasă şi puternică, de s-au zguduit ferestrele. Te-am întrebat eu ceva? Am cerut eu explicaţii, pui de năpârcă? Faci tu familia de râs, bă? Neam de neamu’ meu nu a avut proşti în casele lui, putoare neruşinată ce eşti!  
- … Vasile, io zic că tu…  
- Să nu zici nimic, femeie! Că tu ai ştiut şi n-ai zis pân-acu’ nimic. L-ai protejat pe puturosu’ şi neruşinatu’ familiei. Vezi că poate iei şi tu o porţie, imediat!, a întrerupt-o Vasile mânios şi nemulţumit, privind-o crunt, pus pe fapte dure. Apoi, s-a întors către Gavrilă, sub privirile celorlalţi, uimiţi şi temători, scoţându-şi cureaua. Jos pantalonii, fiule! Zece curele vei încasa de data asta şi la fiecare vorbă scoasă, alta vine cu iuţeală, mai rea ca ălelalte. Ca să-ţi aduci tu aminte, fiule, că trebuie să şi înveţi. Ca să ştii că trebuie să fii şi cuminte. Ca să ştii că trebuie să dai socoteală de tot ce faci. Ca să afli că nimeni nu mănâncă degeaba. Că aşa e bine să fie, băiatule. Toate au rostul lor în viaţă...  
Le-a încasat Gavrilă pe toate zece, auzind ce trebuie să mai ştie la fiecare, fără să plângă. Doar a scâncit, strângând din dinţi. Ştia că nu-i de glumă cu taică-său. Îl cunoştea destul de bine ca să fie convins că ar cere degeaba îndurare şi iertare. Ştia că adaugă loviturile promise cu mai mare tărie şi încrâncenare. Nu suporta văicărelile şi lacrimile celor vinovaţi de ceva. Iar băiatul era conştient de vinovăţia sa.  
Bunicii tăceau neputincioşi, cu ochii plecaţi spre podea, lăcrimând, iar Ioana, cu baticul la gură, se zguduia de plânsul ce o sufoca, neeliberat. Gabriel privea cu multă milă, muşcându-şi buzele. Cunoştea usturimea acelor lovituri de curea pe fundul gol.  
- Asta e! Ţi-au ajuns fiule? Pui mâna pe carte, aşa cum trebuie de aici încolo?  
- …Da… tată, săru’ mâna, a răspuns Gavrilă printre sughiţuri, ridicându-şi pantalonii, în timp ce urmărea chiorâş legănatul lent, dar ameninţător, al curelei de piele.  
- Mai chiuleşti de la şcoală de azi încolo? Te cuminţeşti, băiatu tatii?  
- Nu mai fac prostii, tată… Nu mai chiulesc…  
- Fratele tău le-a încasat pentru prostii mai mici, băiatule. Da’ nu ne-a făcut de râs niciodată. Şi a învăţat foarte bine. Tu ce ai de gând să faci? Spune!  
- Să…, să învăţ…, tată! a şoptit mezinul printre suspine, privindu-l, plin de ură, pe fratele său, pe sub sprâncene. Şi să…, să fiu cuminte…, ai să vezi…  
- Bine! Vom vedea ce ai învăţat din asta. Hai! Toată lumea să treacă la treburi. Fiecare cu ale lui…  
*  
Referinţă Bibliografică:
Episodul 9, Cap. III, Noaptea frământărilor, din CHEMAREA DESTINULUI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1658, Anul V, 16 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!