Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1648 din 06 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Episodul 7, cap. III, Noaptea frământărilor, din CHEMAREA DESTINULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La ceasul acela din noapte, când comisarul Olaru părăsea secţia de Poliţie, Silvia şi Tudor se priveau în tăcere. Nu puteau dormi. Femeia a plâns toată seara, cât timp i-a povestit bărbatului, cu lux de amănunte, ce s-a întâmplat la spital şi mult timp după aceea. Nu au putut mânca şi nici somnul nu se lipea de ei.  
- Nu ştiu cum să facem... Nici tu şi nici eu nu am trecut prin întâmplări din astea, nenorocite. Să vorbesc cu directorul de la mine...  
- Ce poate să facă el, Tudore? Ce ajutor să ne dea? Nu-l doare pe el ce ni s-a întâmplat nouă. E un străin, până la urmă.  
- El…, poate că nu, dar îl rog să vorbească cu juristul firmei. E un avocat foarte bun. Cel puţin, aşa spune lumea despre el... Să ne înveţe cum să procedăm şi poate că vrea să ia chiar el cazul nostru...  
- Da, măi omule, sunt de acord cu tine, dar cu ce-l plătim noi? La asta te-ai gândit? Că doctorul nu ne-a cerut, dar un avocat nu mişcă un deget dacă nu-i umpli buzunarele... Of, Doamne, prin ce ne-ai dat să trecem noi acum, înainte de sfintele sărbători! a oftat femeia clătinându-şi capul a neputinţă şi disperare.  
- Lasă! Ne-o ajuta Cel de sus şi nu ne-o lua prea mulţi bani… Am să fac un împrumut, văd eu cum va fi cazul... Oricum, nu-l putem lăsa pe nenorocitul ăsta în pace, orice s-ar întâmpla. Nu înţeleg de ce sunt atâtea de făcut după ce l-au prins! De ce să mai facem plângere dacă Poliţia l-a urmărit, l-a prins şi-l va da spre judecată?  
- Păi, cică aşa trebuie, după lege... ce să zic eu, că nu ştiu cum e treaba, a răspuns Silvia începând să plângă din nou, înăbuşit.  
Tudor a oftat adânc, cu durere, a coborât din pat şi a plecat la bucătărie târşindu-şi picioarele. A aprins o ţigară şi s-a aşezat la fereastră. Privea prin sticlă fără să vadă ceva. O mie de gânduri îl năpădeau şi nu reuşea să se concentreze pentru a se linişti ori pentru a descoperi calea cea bună. "Soarta animalului ăla de om este clară. Sper că legea nu-l va ierta şi va da socoteală... Dar, copila noastră? Cine-i mai poate îndrepta viaţa? Ce viitor mai are ea acum după un aşa necaz? O să fie ocolită de toţi băieţii, că vestea s-a dus şi se mai duce... Se uită toate în timp, dar o treabă urâtă ca asta nu se poate uita. Ea nu va mai şti să râdă mult timp de aici încolo. Când va avea bărbat, dacă s-o mărita vreodată, o să-i strige ăla exact când îi va fi lumea mai dragă şi adio căsnicie după o treabă de asta. Se zice că în vremurile de azi nu mai au bărbaţii pretenţii de feciorie la miresele lor, cum era obiceiul când m-am însurat eu. Dar fata mea nu are avere. Că după asta se uită băieţii acum! Bani, vilă şi maşină… Fecioria era singura ei şansă să găsească un bărbat care s-o aprecieze şi s-o iubească. Of! Cum o da Domnul. Vorba Silviei: ce ţi-e scris în frunte, aia faci! Nu se poate schimba soarta omului după cum vrea el…”  
Silvia îşi ştergea lacrimile suspinând. "Trebuie să mă liniştesc. Să încerc să găsesc o rezolvare. Nu putem sta cu mâinile în sân. Are dreptate omul ăsta. Nenorocitul trebuie să plătească. Aici, pe pământ, până la judecata lui Dumnezeu! Trebuie să-mi amintesc exact ce m-a învăţat doctorul. Că el mi-a spus, dar eram aşa de supărată, că nu ştiu dacă am ţinut minte tot"...  
 
... După ce a consultat-o pe Iuliana, medicul legist i-a vorbit Silviei cu multa blândeţe şi a îndemnat-o să depună o plângere prin care să ceară trimiterea în judecată a bărbatului care a răpit-o pe fată.  
- Fetiţa dumneavoastră a fost violată, doamnă. În plus, a fost bătută. Sunt multe echimoze cauzate de lovituri, prezintă şi câteva urme de muşcături şi alte semne specifice în partea de jos. Bruta nu a protejat-o sub nici-o formă si a deflorat-o cu sălbăticie.  
- Păi, bine…, dar cum fac eu...  
- Plângerea o depuneţi chiar azi la Secţia de Poliţie unde aţi reclamat şi dispariţia fetiţei. Sunteţi pe teritoriul ei de competenţă. În acest teritoriu a fost răpită. În plus, cei de acolo au găsit-o pe copilă şi au fost la faţa locului. După ce o confirmă, o înaintează procurorului sau o depuneţi dumneavoastră la Parchet. Vă spun ei la secţie ce şi cum.  
- Bine, dar aşa...simplu, cum...  
- Eu voi înscrie în certificatul pe care vi-l dau… peste vreo oră, toate constatările mele. In baza lor, individul poate fi arestat şi judecat, doamnă. Certificatul medico-legal îl ataşaţi plângerii. Va sfătuiesc să vă faceţi şi copie legalizată după el… Poate că va fi necesară cândva...  
- Domnule doctor, vă mulţumesc mult, mult de tot dar, ştiţi.. .trebuie să plătesc acum? Aş vrea, dacă se poate...  
- Să nu mai vorbim despre asta. Nu este nevoie, doamnă. Eu sunt plătit pentru munca mea. Nu v-am cerut nimic, doar. Sunteţi şi aşa destul de amărâţi.  
- Să vă dea Dumnezeu sănătate, dom' doctor. Săru' mâna, mulţumesc!  
 
... Silvia a plecat acasă. Nu a mai mers la Poliţie. Era târziu când a plecat din spital. Destul de greu a reuşit medicul să o convingă că nu este nevoie să rămână cu fata. Iuliana trecuse cu bine peste şocul suferit şi organismul ei sănătos a dat semne sigure că recuperarea se va face, fără probleme, în câteva zile.  
Rămasă singură în pat, cu sufletul pustiit de năpasta ce căzuse peste casa ei, femeia îşi freca mâinile în neştire, a neputinţă. Şi-a amintit cât de fericită a fost în noaptea nunţii când s-a dăruit, fecioară, proaspătului soţ şi lacrimile i-au spălat din nou obrajii. „Doamne, cum am uitat atunci de frică, de ruşine şi durere! De ce nu i-ai dat şi copilei mele ceasul acesta de fericire, Doamne? Te rog din tot sufletul, Doamne şi pe tine, Maică Fecioară, să-i daţi sănătate şi curaj fetiţei mele! Nu ştiu cum va fi la şcoală… Îmi este tare teamă că băieţii o vor lua peste picior şi se vor agăţa de ea. Or crede că e o femeie uşoară după cele întâmplate. Aşa or gândi şi profesorii, că deh, bărbatu’ numai la prostii se gândeşte, indiferent de ce hram poartă!... Trebuie să vorbesc cu ea, dar şi cu diriginta. Cu directoarea şcolii, că e femeie de treabă şi este şi ea mamă de copii. Trebuie să le rog să-mi ajute fata să treacă cu bine peste şocul acesta… Până se obişnuieşte. Că toate-s trecătoare în viaţă. Se uită toate... Numai ea, mititica, nu va putea uita toată viaţa ei ruşinea asta… Dar, de ce ruşine? Ce, a vrut ea? A provocat ea ceva? Nici ruşine nu trebuie să-i fie! Se poate întâmpla oricui, dacă aşa i-a fost scris în cartea vieţii. Trebuie s-o întăresc, să înţeleagă bine că nu are nicio vină. Să înţeleagă că nu trebuie să-i fie ruşine, că nu este ea vinovată cu nimic…”.  
Odată ajunsă aici în cugetările sale, Silvia s-a întins pe partea cealaltă, oarecum liniştită şi a închis ochii. În zadar. Nu putea adormi. A coborât din pat după ce a privit înciudată perna neatinsă a soţului. „Dar omu’ ăsta pe unde bântuie, de nu se culcă? Că vrea ori că nu vrea, trebuie să meargă la serviciu” şi-a zis femeia şi a plecat la bucătărie hotărâtă să-şi aducă omul la culcare.  
- Bine, măi omule, vrei să te intoxici cu atâtea ţigări fumate? Ai umplut scrumiera de chiştoace şi zaci în fumul ăsta nenorocit de-l tai cu cuţitul! a izbucnit Silvia de cum a intrat în bucătărie, repezindu-se la fereastră. A deschis-o larg şi s-a întors spre soţul ei, hotărâtă să-l mai certe puţin. A amuţit de cum l-a privit şi i-a văzut ochii plânşi şi faţa trasă de nesomn şi supărare. Nu mai avea culoare în obraji.  
El a mişcat mâna a lehamite şi a clătinat capul uşor, parcă de teamă să nu ameţească. Era un semn ca o rugă. O mişcare ce chema la tăcere şi înţelegere. Femeia a priceput despre ce este vorba şi a tras un scaun aproape de el, aşezându-se în faţa lui. I-a luat mâinile moi, vlăguite, într-ale ei, în tăcere. Îl privea cu multă milă şi intuia ce gânduri îl apasă. Strângea maxilarele pentru a se putea abţine să nu izbucnească în plâns. După minute lungi de tăcere, Tudor a ridicat privirea spre ceasul de pe bufet şi a exclamat, oarecum surprins de trecerea neobservată a timpului:  
- A trecut de patru, femeie! Hai să punem capu’ pe pernă puţin… Trebuie să merg la serviciu…. Să vorbesc cu patronul. Dacă mă va primi… Să-l rog pentru jurist ca să mă înveţe ce-i de făcut  
- Da, Tudore… aşa să faci… Să iei şi hârtia de la doctor ca s-o vadă şi să faci o copie de pe ea. Poate o trebui cândva… Spune-i că nenorocitul este prins şi e la Poliţie. Să meargă acolo şi…, dar ştie el ce este de făcut, că doar nu-l învăţăm noi, nu?  
- Da, asta o să fac… De ce n-ai stat tu la spital, tot nu înţeleg! Cum ai lăsat tu fata singură acolo, neajutorată, măi, femeie?  
- Nu ţi-am mai povestit, omule! Ce-i cu tine? Doctorii au zis că nu este nevoie. M-au trimis acasă. Nici nu aveam unde să stau, că tot spitalul e ocupat. Au şi câte doi bolnavi în pat… Că era acolo fata singură, era doar ca s-o scoată din criză şi să-i dea perfuzie de aia, cum ziceau ei şi nu mai ştiu ce…  
- Mda, mi-ai spus, dar stau cu grija asta… Poate avea nevoie s-o duci la baie ori orice altceva, a mormăit Tudor mai mult pentru el şi s-a ridicat cu greu de pe scaun, oftând din adâncul rărunchilor. Hai să mergem, să mai prindem măcar o oră bună de somn.  
Silvia nu a mai zis nimic. Şi ea era la fel de îngrijorată şi regreta că nu a insistat să fie lăsată cu fata, la spital. Se gândea că putea dormi pe o bancă pe hol, pe undeva, dar să fie aproape de fată. A închis fereastra în tăcere după ce a privit lung afară şi a inspirat adânc aer curat. Cerul părea că se luminează, departe, a ziuă…  
 
*  
Ziua, care urma unei nopţi pe jumătate deja consumată, urma să fie deosebit de încărcată pentru comisarul Olaru. Se gândea la toate momentele cu multă atenţie, în timp ce se deplasa spre casă. Trebuia să meargă la Poliţie, să citească declaraţia celui reţinut şi să mai stea de vorbă cu el. "Poate că va fi nevoie de completări, de întrebări suplimentare, de precizarea unor amănunte. Nu cred eu că va scrie el tot ce doresc eu... Poate vine şi domnul procuror "ştie tot" pe acolo. Poate mai are şi domnia sa câte ceva de întrebat, deşi, surprinzător, i se pare totul foarte clar. Are fapta, are autorul, cere instanţei reţinerea, îl declară pe Breazu învinuit şi demarează cercetarea penală! Foarte simplu pare la prima privire... Oare chiar nu înţelege că unele chestiuni nu se potrivesc absolut deloc? Voi lua legătura şi cu şefii celui în cauză. Trebuie să aibă un act prin care să mă conving că Breazu ăsta a lucrat în noaptea trecută. Un proces-verbal de luare şi dare în primire a postului, un registru de predare a armamentului din dotare, unde semnează în nume propriu... Trebuie să existe aşa ceva, e obligatoriu! Dacă nu există, schimbăm tactica!".  
Trecuse cu puţin de miezul nopţii când a intrat tiptil în casă, cu mare grijă să nu-şi deranjeze soţia şi unul din cei doi copii pe care-i avea. Celălalt se căsătorise de curând şi locuia cu proaspăta soţie într-un oraş de provincie în care avea şi un loc de muncă pe placul lui. Din frigider, şi-a scos câte ceva să mănânce. Nu a încălzit nimic. Soţia, după ani de zile, se perfecţionase în a lăsa la îndemână mâncare rece, săţioasă şi pe placul lui. Erau multe zilele în care seara nu se întâlneau la masă. Ştia şi înţelegea bine ce muncă are şi ce răspunderi incumbă activitatea profesională. Când tocmai termina de mâncat, a intrat şi ea în bucătărie, uşoară ca un fulg. S-au salutat cu zâmbete fugare şi cu o îmbrăţişare scurtă. Ea a făcut ordine şi a spălat cu îndemânare puţinele vase şi tacâmuri folosite. Şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat lângă el, privindu-l cu dor şi îngrijorare. Cu voce plăcută, în care se regăseau nuanţe ca de la mamă la copil, l-a întrebat, mai mult din dorinţa de a-l linişti prin a-i fi aproape, decât din pură curiozitate:  
- Este un caz dificil, de ai venit atât de târziu?  
- Iubito, ca de obicei, până la un punct, toate cazurile noastre sunt dificile... De data asta…, este un ceva care-mi trece prin cap şi-mi scapă la fel de repede precum apare. Să fie semne de bătrâneţe, ce zici? i-a răspuns el cu puţin umor, dar destul de serios în aparenţă.  
- Hm! Bătrâneţea este exclusă, dragul meu. Nu este cazul să te gândeşti atât de departe. Mai degrabă ar fi oboseala de vină... Ce zici, nu am dreptate? După o noapte cu odihnă liniştită, vei trece prin şirul amintirilor şi vei găsi soluţia, ca de fiecare dată...  
- Tu ai dreptate întotdeauna. Experienţa acumulată m-a ajutat cu fidelitate... Mergem direct în pat, dar după ţigara asta. Adică, te aştept ori mă aştepţi acolo. Merg la baie. Simt nevoia să fac un duş... Va fi rapid, iubito, nu-ţi fie teamă! a adăugat el observându-i faţa de copil îmbufnat.  
Ca orice soţie grijulie şi doritoare, l-a aşteptat cu braţele deschise. După duş, Marius Olaru arăta puţin mai odihnit, dar nu suficient de refăcut pentru ochii Dianei. Îl cunoştea prea bine după douăzecişicinci de ani de căsnicie desfăşurată sub semnul dragostei şi al respectului reciproc. Au avut şi ei umbre în relaţia de cuplu, dar au trecut cu bine peste toate micile necazuri provocate, de regulă, de privaţiunile serviciului militar din prima parte a activităţii de miliţian şi mai apoi de poliţist. Ea a fost, permanent raţională, o soţie iubitoare, înţelegătoare şi, în acelaşi timp, o femeie inteligentă, matură, educată. A înţeles ce bărbat are la uşa casei şi l-a apreciat pentru seriozitate, profesionalism şi pentru valenţele evidente de familist.  
- Dragul meu, nu te da cocoş că nu ţine, i-a şoptit ea la ureche după ce a fost prinsă în braţele lui puternice şi sărutată pe gură şi pe gât de câteva ori. Eşti tu dorit, poate că sunt şi eu tot atât de mult, dar... nu cred că mă poţi satisface şi ar fi vai de tine după aceea!  
- Ce spui tu, hoţomană mică? Chiar aşa mă crezi? Hai să vedem, care pe care...  
- Mariusică, eşti obosit mort, dragule... Dormi câteva ceasuri şi când te trezeşti sunt aici pentru a te devora. Nu plec de lângă tine, ştii tu foarte bine treaba asta, dragule! l-a întrerupt Diana luându-i capul între palme şi sărutându-l pe frunte ca pe un copil. Sunt convinsă că dimineaţa va fi mai bine pentru amândoi. În plus, ai nevoie de odihnă. Serios! Ştiu eu cum te avânţi când lucrezi la un caz nou...  
- Uf! Tu chiar ai dreptate întotdeauna, iubito. Hai să dormim...  
 
În primele minute, mai ales după ce a auzit respiraţia regulată a femeii, care rămăsese cu capul pe umărul său şi cu un braţ peste piept, după îmbrăţişarea de "noapte bună", Marius Olaru a fost convins că va dormi buştean până dimineaţa. Închisese ochii şi se părea că adoarme, chiar dacă trupul fierbinte al Dianei îl ispitea atât de mult. Atâta doar că, foarte curând, imaginea soţiei sale, păstrată sub pleoapele strânse cu disperare, a fost înlocuită de aceleaşi frânturi fugitive ale unor lanuri de porumb, câini trăgând puternic de lesă, fotografii şi hârtii ce-l asaltaseră pe drumul spre spital...  
"Nu, nu se poate! Nici nu mai ţin minte dacă tânăra aceea a decedat ori este în viaţă. Avea urme de muşcături în genul celor văzute la fetiţa asta, Iuliana. În plus, parcă a fost bătută mai rău ori se asfixiase cu sânge şi salivă. Ştiu că a stat în spital mai mult timp decât va sta această adolescentă... Instanţa l-a găsit vinovat şi l-a condamnat pe acest Breazu Gabriel. Da, aşa este... Îmi amintesc de el acum. El este. Oare m-a recunoscut? Nu cred. Eram şi eu mai tânăr iar el foarte tânăr. Eu am întocmit raportul de constatare după examinarea femeii şi cercetarea locului faptei. Doamne, câte fotografii am făcut atunci! Îmi plăcea, deşi cazul în speţă m-a întors pe dos... Totuşi, după ce a fost arestat şi am ascultat o parte din audieri, de ce am susţinut eu că ar fi nevinovat? Ei bine, asta nu mi-o pot aminti... În schimb, îmi amintesc cât de speriat era omul acesta. Îmi amintesc bine că toţi colegii din echipa de cercetare îl apreciau pentru sinceritate, pentru colaborare. Până la un punct. Niciodată nu a recunoscut. A declarat şi a susţinut permanent că este nevinovat. Şi l-am crezut, dar de ce? De ce şi acum am acelaşi sentiment? Bine, acum am nişte circumstanţe ce par a-l exclude din cercul posibililor autori, dar atunci nu aveam decât convingeri personale... Nu, nu e bine! Trebuie să verific tot ce a făcut el în aceste două-trei zile. Trebuie să adun toate declaraţiile şi probele, să le pun cap la cap şi numai după aceea să hotărăsc. Nu trebuie să mă pripesc... Dar, odihnit şi calm, fără resentimente. Trebuie să dorm", medita Marius, strângând de pleoape în încercarea de a alunga toate acele amintiri care nu-i dădeau pace.  
Nu a reuşit. S-a întors încet, cu mare grijă să nu-şi trezească soţia, i-a aşezat braţul pe lângă trup, i-a potrivit perna sub cap şi a coborât fără zgomot. A îmbrăcat un halat şi s-a aşezat pe un fotoliu din sufragerie, în faţa televizorului, după ce s-a asigurat că uşa de la celălalt dormitor este închisă la fel de bine ca şi cea a acestei încăperi. După numai zece minute, timp în care a căutat ceva pe mai multe programe, a închis furios aparatul, exclamând cu ciudă şi furie în gând: "Ce tâmpenii sunt la ora asta pe toate programele! Politică şi filme. Toate de proastă calitate. Propagandă electorală ieftină, în reluare pe posturile „Antenei” şi la plicticosul acela de „Naşul”, pe de o parte şi femei goale şi ieftine pe de alta! Nu ştiu cum naiba una lume mai suportă idioţeniile astea, domnule! Românul pare că este cel mai uşor de îmbrobodit om din toată Europa! Înghite pe bandă rulantă toate minciunile. Mai e o jumătate de an sau mai mult până la nenorocitele alea de alegeri şi ei au început deja cu manipularea maselor. Simte Guvernul un anume ceva. Se cam clatină. Nu este prima oară. Partea proastă e că se aruncă totul pe vechea guvernare. Alţii discută de o mare criză mondială. Îşi iau măsuri şi la noi nici prin gând de aşa ceva. Ignoră totul. La noi creşte producţia şi trăim bine. Ha,ha! Ce bine se trăieşte! Nu se cunoaşte pulsul real al vieţii… Uf! Ce-mi trece mie prin cap la ora asta! Trebuie să dorm neapărat. Gata cu prostiile!".  
S-a retras în pat pe vârful picioarelor, grijuliu, aproape fără să respire. Nu a reuşit să adoarmă imediat. A revăzut chipul Iulianei, durerea exprimată de faţa mamei sale, urmele loviturilor şi muşcăturilor. Într-un târziu, destul de târziu, l-a cuprins o ameţeală dulce şi o linişte adâncă în care doar respiraţia uşoară a Dianei se auzea din ce în ce mai departe. Muşchii membrelor superioare şi, mai apoi, ai celor inferioare s-au destins complet şi respiraţia a devenit uniformă, în timp ce ochii s-au liniştit total sub pleoape. Nu ar fi putut aprecia cât a dormit ori a aţipit până în momentul în care telefonul mobil aşezat în apropiere, pe noptiera de lângă pat, a început să trepideze puternic. A întins mâna într-o mişcare specifică roboţilor, a apucat micuţul aparat încercând să descopere tasta de oprire, fără să deschidă ochii. Nu a reuşit. S-a ridicat speriat în capul oaselor, cu telefonul în mână, când, deschizându-i, a zărit lumina zorilor în ferestre. Câtă treabă am în dimineaţa asta! Sunt mort de somn şi noaptea s-a terminat… Cine naiba e la ora asta?”  
După ce a reuşit să citească numărul, a ridicat degetul mare, intenţionând să închidă. Era deja indispus şi furios. A renunţat în aceeaşi fracţiune de secundă şi l-a deschis. A auzit o voce protocolară rostind formula regulamentară de prezentare şi salut. Doar două fraze au fost de ajuns ca să-l trezească definitiv pe comisar. A sărit din pat şi a fugit în sufragerie pentru a putea vorbi fără să-şi trezească soţia şi să-i strice liniştea somnului de dimineaţă.  
- Domnule dragă, eşti convins că cele transmise sunt reale? Ai verificat prin alte surse treaba asta? … Mda, înţeleg că nu se poate… Transmite să ne expedieze de urgenţă documentele în cauză… Prin curier special, nu prin poştă… Dacă ar fi posibil, am nevoie de ele până în prânz. Chiar şi aşa cred că e prea târziu să schimb soarta… Da, da, la sediul central. Am să vin acolo la prima oră… Mulţumesc, te salut!  
*  
 
După o linişte apăsătoare în care se auzeau până şi respiraţiile celor din încăpere, poliţiştii s-au retras. Rămas singur, Gabriel a înghiţit în sec, a privit rătăcit colile de hârtie fără să le vadă şi s-a aşezat încet pe scaun, lipsit de vlagă, palid şi nehotărât. A ridicat pixul între două degete care-i tremurau puternic. A lăsat mâna pe masă pentru a se linişti, încercând să se concentreze. Nu ştia cu ce să înceapă şi ce anume să scrie ori să treacă cu vederea. Tot trecutul i-a apărut în secvenţe ce se derulau în fracţiuni de secundă. În majoritate, le trăise şi nu le putea uita. Altele, consumate chiar înainte de a se naşte, au fost auzite de la părinţi şi bunici, de la rude şi vecini ori de la prieteni şi colegi care le auziseră şi ei de la înaintaşii lor. Mii de gânduri, legate de mii de amintiri din întreaga sa viaţă, l-au asaltat şi derutat, aducând cu ele multă tristeţe şi mâhnire. S-a liniştit încetul cu încetul şi chiar a avut puterea de a zâmbi unor momente frumoase din copilărie şi adolescenţă. Parcă uşurat de o povară a început să scrie încet, concentrat, încercând să pună în ordine ideile…  
 
… Gabriel, s-a născut în anul 1970. Era fiul cel mare al lui Vasile şi Ioana din comuna Mihăileşti. A fost bucurie mare în familia Breazu, mai ales pentru că Ioana împlinise 30 de ani când a născut şi nimeni nu se aştepta să mai aibă copil după ce trecuseră 10 ani de la căsătorie.  
Locuiau împreună cu părinţii lui Vasile, în casa acestora, din care plecaseră cele două surori ale lui după ce s-au măritat. Toţi patru munceau în CAP-ul din localitate. Roadele muncii lor era singura avere pe care o aveau, împreună cu grădina de aproape o jumătate de pogon. Pe vremuri, până la colectivizarea forţată a agriculturii, ai lu' Breazu fuseseră oameni cu stare şi cunoscuţi în toată comuna. Aveau pământuri şi acareturi, animale de tracţiune şi altele pentru lapte şi lână, aveau maşină de treierat cu vapor care s-o învârtă la arie şi multe utilaje şi unelte agricole. Erau toate moştenite din tată-n fiu, cum se spune, dar au rămas fără ele. În mare parte, pentru că erau chiaburi şi statul a pus stăpânire pe averea lor. Le-a confiscat-o. Apoi, din ce le-a mai rămas, a luat CAP-ul când au fost obligaţi să facă cerere de înscriere.  
Vasile si Ioana erau oameni liniştiţi şi muncitori. Agoniseala lor nu era prea mare, dar aveau suficient şi nu se plângeau de nimic. Singurul necaz era că ea nu rămânea gravidă, deşi era tânără şi puternică, pocnind de sănătate. Au fost amândoi la medic, dar degeaba. Au fost la babe, dar nici cu ele nu au rezolvat problema. Lumea începuse să vorbească şi nu au fost puţine vocile care-i şopteau lui Vasile, mai pe ocolite ori mai direct, să-şi găsească femeie care să-i facă plozi. În special, la cârciumă se găsea câte unul care prindea curaj să-i zică.  
- Bă, Vasile, mare păcat e că n-ai şi tu un moştenitor... Cât eşti tu de bărbat voinic şi frumos, n-ai femeie bună la treaba asta... De ce nu-ţi iei, bă, alta?  
Vasile înghiţea în sec şi se abţinea. Înjura în gând, dădea paharul peste cap, golindu-l dintr-o înghiţitură, plesnea masa cu pumnul şi pleca furios. Nu-i plăcea să discute cu nimeni despre treaba asta. Nici cu maică-sa, chiar dacă ea mai încerca să-l mai bată la cap. El îşi iubea nevasta, aşa cum era ea. Şi avea nevastă frumoasă, nimic de zis. Era şi vrednică, curată şi cuminte. "Ce-am eu cu ea, dacă asta ne e soarta? Femeie care să mă îndrăgească mai mult şi să fie mai bună gospodină, nu găsesc eu", bombănea el înciudat şi se apuca de făcut ceva treabă numai ca să uite.  
Când i-a spus femeia că a lăsat-o grea, Vasile s-a îmbătat criţă pentru prima oară în viaţa lui. Era cel mai fericit om din lume, după cum îi plăcea să strige pe uliţă când venea acasă împleticindu-se. Aşa a aflat toată aşezarea, în scurt timp, că Ioana va avea un copil...  
Un copil care a crescut legănat cu dragoste de părinţi şi de bunici. Se întreceau care mai de care să-l alinte mai repede şi mai mult. Se întreceau în cadouri de hăinuţe, încălţăminte, jucării şi dulciuri, la toate ocaziile de peste ani, mai ales în ajun de sărbători creştineşti şi la aniversări. Erau preţuri mici la îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru copii în acele vremuri. De altfel, aşa cum spunea Vasile, plin de importanţă bine regizată, când mai ciocnea un păhărel în cârciumă la sfârşit de săptămână cu câţiva ţărani din brigada sa, anii 70' au fost poate cei mai bogaţi ani ai românilor în socialism ori, cum se obişnuia a se spune, sub conducere comunistă.  
- Bă fraţilor, ia amintiţi-vă voi cum era la început... Cât grâu şi porumb luam la o zi de muncă, bă? O nimica toată, recunoaşteţi? Ei bine, după 10-12 de ani, vedeţi bă că luăm de 10 ori mai mult? Avem pâinea asigurată... Trăim bine, asta e! Hai noroc!  
- Auzi bă Vasile, dacă tu nu ajungeai şef de echipă şi de brigadă, mai vorbeai aşa acuma? încerca să-l sâcâie câte unul mai în glumă, mai în serios.  
- Nu o fi chiar aşa, frate, dar nu se vede că ai noştri iau cel mai mult? Brigada mea e cea mai bună, răspundea el umflându-se în pene cu siguranţa omului care ştie ce spune.  
- O fi, dacă zici tu... La adunarea generală, când o să ne adune, te propun preşedintele colectivei..., dacă mai dai un rând şi dacă te faci membru de partid. Vezi că ăştia vor să te schimbe. Nu eşti de-al lor, nea Vasile?  
- N-am nevoie, bă! Mă ştie lumea cât şi cum muncesc... Ai mei nu au dus lipsă niciodată de nimic. Poate după ce ne-au luat pământul, dar asta-i altă treabă, se întrista Vasile şi scuipa cu năduf. Se abţinea să vorbească despre asta. "Poţi să ştii care te toarnă când ţi-e lumea mai dragă? Că e plin pământul de lipitori comuniste, f...e mama lor de jigodii împuţite! Cozi de topor, asta sunt, sărăntocii dracului", medita el încruntat şi trântea paharul de masă. Şi acum avem de toate, ce nu se vede? Băi, Chirilă, ia mai adu un rând la masa asta cinstită, băi! striga el la cârciumar ca să-şi ascundă supărarea şi să braveze în faţa însoţitorilor ce aşteptau vorbele astea cu bale bogate invadându-le gura.  
Chiar dacă Vasile vorbea în felul acela ca să nu trezească bănuieli care să-i aducă necazuri, el fiind unul din acei nemulţumiţi pe viaţă de regimul comunist, erau lucruri adevărate. Se obţineau recolte foarte mari la produsele agricole, deşi nu toate terenurile ajunseseră să fie chimizate în acest scop. În plus, ţăranii Mihăileştiului au dezvoltat foarte mult sectorul zootehnic şi grădina de legume. De aici veneau anual venituri considerabile. Oamenii erau pricepuţi şi munceau mult. La zi lumină, pe timpul lucrărilor agricole de urgenţă, cum era semănatul, prăşitul, recoltatul şi altele.  
Au avut un inginer capabil, Aurică Durloi, la câmp, care a făcut pe dracu' în patru până a obţinut bani să facă un sistem de irigaţii întins. Mai mult de trei sferturi din suprafaţa agricolă a CAP-ului era irigată şi creştea grâul mare, cu bob dezvoltat, plin şi greu, de soi vechi, obişnuit cu pământul şi clima din zonă. Iar porumbul se înălţa viguros şi repede, ca o pădure neagră de verde ce era şi nu găseai un cocean fără patru-cinci ştiuleţi pe el. La fel de bine mergea şi floarea soarelui şi sfecla de zahăr. Drept urmare, veniturile colectiviştilor au crescut vizibil. Rezultatele concrete al muncii şi alt mod de calcul la fiecare zi muncă a făcut ca cei mai harnici să agonisească bine de tot.  
Adevărat este, pe de altă parte, că se fura mult. Aproape că nu era membru al cooperativei agricole, bărbat ori femeie, care să se întoarcă acasă de la câmp cu traista goală. Că erau câţiva ştiuleţi de porumb ori câteva pălării de floarea soarelui, nişte sfeclă aruncată la capul locului din timp şi ascunsă sub frunze ca să fie înghesuită seara pe fundul căruţei sau în traista ce purtase până la prânz mâncarea, că erau nişte roşii şi ardei ori varză verde, încă ne-nvelită bine, sau două-trei kile de grâu de la batoză, nu contează. Ceva, trebuia să fie!  
Era ca o regulă nescrisă să ajungă ţăranul de la câmp cu o adunătură de roade de orice fel acasă. Aveau câte un animăluţ în bătătură ori câteva păsări cărora le dădeau ca hrană totul, ţipând la ele, mai mult în gând: "Luaţi şi băgaţi în voi, că de pe pământul meu pe care nu-l mai am este adunată şi asta!" Îşi fierbeau porumbi acasă, pe furiş, să nu ştie vecinii care, la rândul lor, făceau acelaşi lucru şi dădeau copiilor roşiile şi ardeii având de grijă să-i dăscălească, să-i înveţe să nu cumva să spună la cineva ce au mâncat. Varza o băgau la cuptor, dacă era bună şi aruncau în cratiţă câteva jumări care ţineau loc şi de bucăţi, că uleiul era scump pentru câţi bani aveau ei la zi muncă. Banii ăia puţini se agoniseau pentru impozite şi hrana familiei, pentru haine şi alte nevoi, mai ales la cei care aveau copii minori care nu puteau produce pentru casă.  
Erau solidari ţăranii, la o adică, la ceas de primejdie. Cine vedea miliţianul aproape de capu' locului ori la intrarea în sat, dădea alarma, cum s-ar spune. Toate cele puse deoparte, ca să fie luate acasă, rămâneau cu zilele, uneori, în locurile în care erau adunate şi ascunse. Pe unele le mai găseau, dar altele erau luate de cei care se orientau mai bine în teren ori erau mâncate de păsările lui Dumnezeu sau se alterau. Îngrăşau şi ele pământul...  
Vasile nu era dintr-aceia care furau. A fost ales şef de echipă din primul an, cu toate că intrase constrâns, răuvoitor şi cu gura mare în colectiv. Înjura şi blestema la tot pasu' regimul şi pe mai marii comunei. Până când un procuror i-a spus verde-n faţă că-l bagă la puşcărie dacă nu-şi vede de treabă. Un procuror uscăţiv şi rău, venit de la oraş, de la capitală. Pe Vasile nu l-au durut prea mult ameninţările ori loviturile primite de la miliţian şi de la cei doi civili necunoscuţi care l-au ridicat noaptea din pat şi l-au dus la postul de miliţie. L-au durut mai mult întrebările rămase fără răspuns: "De unde a ştiut ăsta ce-am zis eu şi ce-am făcut? De unde? De la securişti, sunt convins, dar cine m-a turnat la securişti pe mine, băi? Unul dintr-ai noştri... un sărăntoc în opinci care n-are după ce bea apă, f...i neamu-n c...r de curvă! L-aş omorî la capu' locului dacă l-aş afla. La el în bătătură, i-aş da cu măciuca-n cap ca la un şarpe, chit că puşcăria mă mănâncă. Sau, mai bine, i-aş înşira maţele pe furcă la o aşa năpârcă... Iartă-mă, Doamne, că mă mânii ca un tâlhar, dar nu se mai poate altfel! Tu nu-i vezi, nu-i pedepseşti. Las' că-i văd eu, Doamne! Eh, de-aş avea eu putere şi de-aş fi singur... Dar ăştia pun mâna pe Ioana, îmi chinuiesc părinţii, după aia şi... Mai bine ţin în mine. Mi-o veni rându' odată şi-odată...".  
Încă aştepta să-i vină rândul, dar vremea parcă l-a mai schimbat. L-a înmuiat ori l-a învăţat să-şi ascundă gândurile până şi faţă de propriile-i neamuri. Nu mai avea încredere în nimeni. Suspecta pe oricine din orice.  
Apoi, a fost ales şef de brigadă, contra voinţei lui. Nu avea nevoie de funcţii. Le ura, dar ura mai mult pe cei unşi în funcţii mai mari, la propunerea activiştilor de partid. Pe el l-au propus ţăranii, că-l apreciau ca fiind cel mai bun gospodar. Îl respectau, că era înaintea lor la toate ale câmpului.  
Le ştia pe toate. Mai bine decât inginerii agronomi după atâta carte tocită parcă-n doru’ lelii la facultate. Se orienta după calendarul bisericesc. Aproape la fiecare mare sfânt, se începea ori se sfârşea o activitate legată de lucrările agricole. Erau zile în care refuza să meargă pe tarla. Nimeni nu-l putea convinge, nici cei de la partid, care de la un timp băteau cu piciorul în pământ să se muncească până şi duminica, nici teama de miliţie ori securitate. El avea doar frică de Dumnezeu. Nu mergea în ruptul capului la câmp, de Sfânta Marie ori de Sfântul Ilie. Se ducea la biserică şi, venind spre casă, se oprea pentru un ţoi sau două la cârciumă.  
Era evlavios, în felul său, Vasile, fără să facă din asta un spectacol. La biserică asculta slujba atent, cu ochii pe icoanele de pe altar sau la preot. Nu se uita la femei. Nici la cele care-i mai aruncau ocheade, că se mai găseau şi din astea. Că de, nea Vasile era curat îmbrăcat, bărbierit proaspăt, bine legat, voinic şi chipeş din naştere! Nu le băga în seamă. Acasă avea motiv să mai râdă cu nevastă-sa:  
- Auzi, fa, Ioană, să-i spui lu' Nuţa aia a lu' Boşneag că la biserică îl cauţi pe Dumnezeu, nu cauţi bărbaţi buni de prăsilă! Se uita la mine cu nişte ochi catifelaţi...  
- Da, da, uite acuş, Vasile! Că numai tu erai acolo, să se uite musai la tine, nu la altu', îl repezea Ioana făcând pe supărata, dar mândră-n sinea ei de bărbatul ce-l avea la uşa casei. "Să se uite, că-i tare fălos ăsta al meu! Şi e cuminte, nu se uită la urâta aia... Dar, hm! Doamne iartă-mă, că mi-l pun la îndoială! Vorbesc şi eu aşa ca proasta în gând!", medita femeia, privindu-l pe ascuns cu drag.  
- Mai erau şi alţii, fată, dar ce? Eu sunt prost, nu ştiu ce spun? Îşi suceşte, a naibii, capu', întorcându-se şi după popă, nu numai după mine, încerca Vasile să-şi convingă femeia de cele spuse.  
Nu-l interesau recoltele record de care se făcea mare vorbire prin anii aceia. "Pentru cine, băi fraţilor, pentru cine recolte record? Ne-a dat la zi mai mult ca anul trecut? Nu! Păi, unde se duc banii, dacă am avut recoltă record? Pe medalii, la câţiva linge-n cur, nu? Şi ce, alea ţin de foame, bă nene? Bă! Vouă dacă vă dau ăştia medalii, le mănâncă, bă, copiii? Se satură din ele?... Scoatem la hectar mai mult ca niciodată. Facem destul şi fără să muncim duminica. Asta e zi de odihnă dată de Dumnezeu, bă fraţilor!" vorbea el cu hotărâre celor câţiva de încredere care-l ascultau cu teamă, dar şi cu respect pe chipurile încrâncenate şi arse de soare.  
 
Referinţă Bibliografică:
Episodul 7, cap. III, Noaptea frământărilor, din CHEMAREA DESTINULUI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1648, Anul V, 06 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!