Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1644 din 02 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Episodul 6, cap. ii, Alertă generală, CHEMAREA DESTINULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În acest răstimp, agentul de pază îşi frângea amărât mâinile pe genunchii ce-i tremurau vizibil. Nu de oboseală şi nici de nervi, ci, mai degrabă, de supărare. Pentru el a fost, cu adevărat, un şoc, să afle că maşina lui circulă fără să ştie cu cine la volan. Era convins că i s-a furat din curte. Nu ştia de cine, dar nu ştia nici ce a făcut hoţul cu maşina lui. L-a lămurit comisarul, de îndată, de parcă îi citise gândurile.  
- Domnule Breazu, eu încerc să înţeleg în ce situaţie eşti dumneata şi, în mare parte, cred că ai spus adevărul. Drept urmare, noi am hotărât să-ţi aducem la cunoştinţă următoarele: în interiorul maşinii, al cărei proprietar eşti, s-au relevat amprente ale unei persoane necunoscute, în afară de ale tale şi ale unei fete. Această persoană, pe care sper să ne ajuţi să o descoperim, se pare că a răpit o minoră, a transportat-o în două case din localităţi diferite şi a violat-o...  
- Doamne! M-aţi făcut praf, domnule, cu treaba asta! … Eu nu ştiu nimic! a exclamat cu mare surprindere cel audiat. Ascultase cu evidentă curiozitate şi, pe măsură ce comisarul Olaru vorbea, el se ridica de pe scaun câte puţin, împingându-şi capul spre înainte de parcă-i era teamă să nu piardă vreo vorbă. Părea a fi uluit cu adevărat şi, atât magistratul, de data aceasta, cât şi cei doi poliţişti erau convinşi că nu joacă teatru.  
- Te cred, dar nu mă mai întrerupe şi aşează-te, te rog! a intervenit comisarul Olaru iritat şi autoritar, pentru a continua apoi cu aceeaşi voce calmă, calculată şi convingătoare. Şefii dumitale au confirmat că ai fost prezent la serviciu şi au înţeles că în această noapte rămâi la dispoziţia noastră. Nu mai eşti, în acest moment, bănuit. Tocmai din acest motiv şi pentru că este vorba de maşina ce-ţi aparţine, am apelat la sprijinul dumitale. Vom merge la una dintre case, al cărei proprietar se pare că eşti tot dumneata, în comuna "B", unde am lăsat şi maşina sub supraveghere. Sper că vei avea ce să relatezi la faţa locului...  
- Da, da, merg! Dar eu nu locuiesc în comuna "B", domnule... Am o casă acolo. Am cumpărat-o acum doi ani, după ce nevastă-mea a …, a plecat… Dar, maşina am lăsat-o în curtea mea, în comuna "C"... Eu vă ajut cu tot ce pot şi abia aştept...  
- Buuuun! Ştiam că eşti născut în comuna "M"… Nu ai afirmat că şi şcoala generală ai absolvit-o acolo?  
- Ba da, domnule comisar, că mi-am adus aminte gradu'..., dar după ce m-am însurat, m-am mutat în comuna "C" din judeţul vecin, că de acolo era nevastă-mea şi acolo am avut casa...  
- … Opreşte-te, te rog! Ori încerci să ascunzi ceva, ori nu eşti destul de atent… Care îţi este domiciliul stabil în acte, la ora asta, omule?  
- La „C”, unde am lăsat maşina… Ah, vă rog să mă iertaţi! În comuna „B”, de când am cumpărat casa asta, că nu mai suportam să locuiesc unde s-a…  
- ... Mda, deci asta este explicaţia! a murmurat comisarul contrariat, după o pauză de câteva clipe în care a derulat în gând toate ipotezele pe care le crease cu privire la desfăşurarea evenimentului şi a şters o parte din ele cu repeziciune. După un schimb semnificativ de priviri cu procurorul şi comisarul Grosu, a revenit către cel audiat şi a continuat să-i vorbească mai apăsat şi rar.  
- Domnule Breazu, noi respectăm principiul prezumţiei de nevinovăţie, dar ceea ce declari ne face să credem că nu eşti suficient de sincer. Mergem imediat să ne arăţi cele două case care îţi aparţin, după cum ai declarat aici…  
- Mergem, că nu am ce să...  
- Încetează! Nu am terminat… Îţi cer să fii foarte atent la tot ce vezi, ca să poţi da explicaţii. Din momentul acesta, să răspunzi foarte clar şi precis la orice întrebare. Fără să baţi câmpii. Te avertizez că libertatea dumitale ţine de sinceritatea manifestată pe tot parcursul cercetărilor…  
- Da, domnule…  
- Iar mă întrerupi? a ridicat comisarul vocea, ţintuindu-l pe cel din faţa sa cu o privire cruntă care l-a înlemnit pe acesta. Pe timpul deplasării, ai timp să te gândeşti bine la tot ce ai la activ, ca să poţi declara în scris cum se explică faptul că amprentele tale există în cartoteca Poliţiei. De ce ai fost amprentat. În ce situaţie, explicit, cu lux de amănunte. E clar?  
- Am înţeles, să trăiţi…! Aşa voi face, domnule comisar! a îngăimat Gabriel cu voce stinsă şi capul plecat într-o atitudine de supuşenie totală şi umilinţă.  
Ultimele cuvinte ale poliţistului au sunat sec în urechile celui audiat. Nu se aştepta că va fi nevoit să-şi aducă aminte de momentele care i-au schimbat destinul ce părea că intrase cândva pe un făgaş bun, mulţumitor. În plus, era confuz şi oarecum contrariat. "De ce mă întreabă ei despre asta? Dacă mă au în evidenţe, înseamnă că ştiu despre ce este vorba... Vor să mă verifice dacă sunt sincer? Uf! Ce, Dumnezeu, mă bănuiesc iar de treaba aia nasoală, tot pe mine? Trebuie să povestesc iar, n-am încotro... Cu ce să-ncep?" se-ntreba Gabriel, uitându-se dezolat la cei trei care-l priveau atât de atent, în timp ce se ridicau de pe scaune, încât îl descurajau şi-l făceau să creadă că-i citesc toate gândurile ce-l măcinau, descurajându-l.  
Nu a mai avut timp, de moment, să-şi depene amintirile. Doi agenţi mascaţi au intrat în încăpere şi l-au condus la un autoturism tras la scara sediului de Poliţie, ca şi când ar fi fost arestat, prinzându-l fiecare cu forţă de câte un braţ. Nu l-au încătuşat. Toţi trei au ocupat locurile de pe bancheta din spate, în timp ce comisarul Olaru s-a aşezat în faţă, pe locul din dreapta. Procurorul Dincă, comisarul Grosu şi alţi doi „mascaţi” s-au urcat în altă maşină care s-a pus în mişcare odată cu prima.  
- Mergem în comuna „C”, mai întâi, domnule Breazu. Nu am timp de pierdut. Ne indici cu atenţie drumul cel mai scurt. Fără alte explicaţii, a vorbit comisarul în timp ce-l fixa prin oglinda retrovizoare.  
Când mai erau câteva sute de metri până în comuna Bragadiru, comisarul Olaru a fost apelat pe mobilul personal. Convorbirea a fost scurtă.  
- Da, te ascult... aşa, da… le vedere… Bine, mulţumesc! Ne întâlnim dincolo, în comuna „B”. Să iei şi înregistrarea… Da, foarte bine… La revedere!  
Până la intrarea în comună nu s-a auzit în maşină decât foşnetul aproape uniform al anvelopelor pe îmbrăcămintea drumului public. Ziua se apropia de noapte şi aerul se răcise uşor. După traversarea localităţii, comisarul s-a răsucit pe scaun pentru a-l putea privi pe Gabriel. I-a analizat figura aproape un minut, care i s-a părut acestuia enorm de lung. Suporta privirea aproape fără să clipească. Avea umerii lăsaţi şi părea trist. Trist şi îngrijorat. Dar nu se citea teama pe faţa lui. ”Nu poate fi băiatul acesta autorul! Aş băga mâna în foc pentru el. Nu e vinovat. Cel puţin de treaba asta, nu. O avea el altele pe conştiinţă, dar nu pe asta, în nici un caz… Îl întreb acum, deşi ar fi trebuit să-l audă şi procurorul „ştie tot”, că prea nu-i dă crezare în nimic din ce declară. Sunt şi eu prea pretenţios, poate, dar şi domnia sa este plictisitor peste măsură”, l-a catalogat comisarul pe procuror şi, satisfăcut de această concluzie, a zâmbit uşor. Gabriel a răspuns cu un zâmbet forţat, chinuit, având impresia că lui i se adresase comisarul în felul acesta. Cu atât mai mult l-a surprins întrebarea directă:  
- De ce vrei să vinzi casa din „C”?  
- … Păi, după necazu’ acela…, că ştiţi şi dumneavoastră totul…, nevastă-mea a plecat şi eu… cu rudele ei…, a încercat să explice Gabriel, destul de incoerent, mirat că se cunoaşte despre el şi această situaţie, dar a fost întrerupt cu blândeţe  
- Mda, o să scrii asta în declaraţie. Cu toate amănuntele. „Deci e adevărat. Fata a văzut bine şi el nu minte…”. Ai făcut anunţ de vânzare?  
- Da, domnule comisar, am făcut prin…, pe poartă…, am pus şi număru’ de telefon ca să mă găsească. Am scris cu vopsea verde…  
- Bine, bine…! Atât am vrut să ştiu. Dar casa din „B” de ce ai cumpărat-o? Nu te puteai întoarce la „M”, unde ai stat până să te însori?  
- Păi, cum să vă spun… Părinţii erau supăraţi pe mine în vremea aia, a oftat Gabriel cu durere. Lumea din comună mă privea ca pe cel mai din urmă om… Nu mai aveam prieteni. Nu mi se mai deschideau uşi… Dincolo, în „C” parcă era iadul pe pământ. Ce să fac? Să stau acolo să mă omor cu socru-meu? „De el nu-mi făceam eu prea multe griji, dar lumea…, lumea nu m-a crezut, nici aici, pe mine. Pe Dana au crezut-o şi i-a dat dreptate”. Îmi era ruşine să mai merg pe uliţe, dacă mă înţelegeţi… Şi dacă s-a întâmplat ca fratele meu să mă ajute cu banii, nu am mai stat pe gânduri. Ştiţi, aş vrea să…  
- Nu, nu e momentul, acum. Vom mai sta noi de vorbă şi vei scrie în declaraţii şi despre aceste aspecte. „Era bine ca procurorul să te audă, să poată înţelege raportul de cauzalitate în aspectele pe care le-am susţinut eu… Să nu-şi mai dea importanţă. Enervant om!”  
În faţa porţii de la casa indicată de Gabriel se afla un poliţist. Într-o mână purta bastonul de cauciuc, la vedere, în timp ce cu cealaltă arunca în gură, la intervale egale, seminţe de floarea soarelui ale căror coji le scuipa apoi cu dexteritate, urmărindu-le satisfăcut traiectoria în semiîntunericul ce pusese deja stăpânire pe toată aşezarea. S-a apropiat agale de maşina oprită la câţiva paşi de el, descriind cercuri mari cu bastonul de cauciuc, ţintind şoferul care nu dădea semne că va coborî. Surprins să vadă deodată doi „mascaţi” coborând în acelaşi timp pe uşile din spate, s-a oprit brusc, semeţindu-se. La vederea altor doi ce au coborât din a doua maşină, care a fost oprită lângă prima la interval de câteva secunde, şi-a îndreptat trupul ce părea că a câştigat pe dată câţiva centimetri în înălţime şi a aşteptat încordat.  
 
*  
- Pe noi ne aştepţi, băiatule, ştiai că venim? Ce treabă ai pe aici la ora asta? l-a întrebat comisarul Olaru imediat ce a coborât şi a trântit portiera, închizând-o.  
- Nu aşteptam pe nimeni… „Ăsta e vreun şef, că altfel nu…”. Se adunaseră nişte oameni aici şi… i-am împrăştiat…  
- Mda, încerc să înţeleg, dar de ce crezi dumneata că s-au adunat? Ce au dorit? L-a întrerupt comisarul uşor înveselit de atitudinea omului din faţa sa.  
- S-a dus vorba că, ştiţi cum zboară veştile de repede, că aici stă criminalu’, autoru’ de la „B”…Ziceau că să-l prindă… Dar, dumneavoastră…  
- Da, da, scuză-mă! Comisarul Olaru sunt, de la Inspectoratul…  
- Să trăiţi, domnule comisar! Mă iertaţi că… Sunt agentul şef Delureanu, ajutor şef de post la…  
- Nu aveai de unde să ştii, domnule Delureanu. Să trăieşti! l-a întrerupt comisarul în timp ce-i strângea mâna prietenos. Spune-mi te rog, cine erau oamenii aceia?  
- Păi era câţiva mai răi, apropiaţi ai lu’ Pascu… E socru’ omului ăsta, domnule comisar! a exclamat agentul parcă a uşurare când l-a văzut pe Gabriel, care tocmai coborâse din maşină. Ziceau că el ar fi cel care…  
- Nu este el cel care, domnule…, a încercat comisarul să lămurească situaţia, dar l-a întrerupt vocea iritată a procurorului Dincă.  
- Este cineva în casa asta? Ai verificat?  
- Nu este nimeni, domnule… Nu am intrat în casă… Nu am autorizaţie şi nici ordin… Dumnealui vine rar pe aici, că lucrează în Bucureşti, după cât ştiu eu şi…  
- Bine, bine, nu ne interesează acum câte ştii. Vom avea timp de asta… Haideţi, domnule comisar, că timpul trece! Să mergem în casă, a încheiat el discuţia cu aceeaşi nuanţă de iritare în voce.  
- Da, să mergem. Şoferii să rămână aici, vă rog, a hotărât comisarul Olaru, zâmbind amabil magistratului, în timp ce-l liniştea cu un semn discret pe comisarul Grosu care intenţiona să intervină în discuţie.  
Curtea era pustie. Au urcat cu paşi mici povârnişul pe drumul amenajat cu bare de fier-beton, către casa a cărei siluetă era profilată pe cerul senin şi rece. Gabriel era în faţă, însoţit îndeaproape de unul din agenţii ale căror chipuri nu se vedeau. Ceilalţi au ocupat locuri strategice, acoperind din vedere întreaga suprafaţă a curţii. S-au oprit în faţa uşii şi, ca la comandă, întregul grup a privit de jur împrejur întreaga gospodărie, moment de răgaz pentru a-şi regla respiraţia.  
- Domnule Breazu, sper că ai cheile casei… Nu te grăbi, aşteaptă! l-a oprit pe omul care deja scosese o legătură de chei dintr-un buzunar. Cheamă imediat criminaliştii, domnule Grosu! Cum naiba am uitat noi de treaba asta, nu ştiu, zău! Domnule procuror, dacă aprobaţi, intrăm să ne facem o imagine, fără să atingem anumite obiecte pe care le vom lăsa exact aşa cum le găsim…  
- Bineînţeles că intrăm, că doar ştim să protejăm urmele… Oricum, asta-i casa, după spusele fetei. Se potriveşte descrierii… Ia spune, omule, aici ai lăsat maşina, sau ba? l-a întrebat el pe stăpânul casei privindu-l parcă duşmănos şi fără încredere.  
- Da, domnule procuror! Am lăsat-o aici, în faţa casei. Asigurată şi încuiată… Se vedea şi din drum, că doar n-aveam ce ascunde.  
- Ai văzut-o vreodată în ultimele două săptămâni, domnule ajutor şef de post?  
- Da, domnule procuror! Am văzut-o de vreo… trei ori, când făceam rondul de noapte… În acelaşi loc am văzut-o, a precizat agentul, hotărât.  
- Atunci, să intrăm. Deschide uşa!... După dumneavoastră, domnule comisar, l-a invitat amabil pe acesta, încercând o înclinare pe care trupul său mătăhălos nu prea a reuşit-o.  
- Ce-i asta? a exclamat Gabriel cu reală surprindere. Domnule comisar, jur că am lăsat uşa încuiată… La fel ca poarta de la curte… Am verificat doar. E descuiată… În mod sigur, am încuiat-o. Aşa o ţin mereu, nu…  
- Da, am reţinut şi acest aspect. La anunţul de vânzare… ai scris numărul de telefon, sau nu? A pus comisarul Olaru o întrebare care nu avea nicio legătură cu încuietoarea uşii şi care i-a surprins pe toţi ceilalţi.  
- Da, bineînţeles. Numărul mobilului… L-am scris cu vopsea de cu….  
- De culoare verde, desigur. Aşa cred şi eu, numai că există un cineva care, din răutate ori pentru că nu este de acord să vinzi casa, a şters acest număr, l-a întrerupt poliţistul zâmbind amar, imperceptibil. Şi ca să ştergi vopseaua aia, cred că e destul de dificil. Trebuie să fii pregătit anume cu cele necesare... Crezi că poţi numi o asemenea persoană, domnule?  
- … Nu, cel puţin acum, nu ştiu pe nimeni…  
- Când te vei gândi la cineva, neapărat să-mi spui, l-a atenţionat comisarul. Rudă, prieten, duşman…, orice ar fi el. Te rog să te gândeşti bine. Să intrăm, domnilor!  
Au trecut cu mare grijă prin toate încăperile. Cei doi poliţişti erau atenţi la toate detaliile şi chiar au notat câte ceva în carneţelele lor. I-au cerut lui Gabriel să numească absolut toate obiectele ce nu-i aparţin, fie ele ambalaje de orice fel. De asemenea, i-au cerut să precizeze care obiecte de mobilier ori de alt gen nu se află pe locurile şi în poziţia ştiută de el la ultima trecere prin casă.  
Acesta era covârşit de neorânduiala existentă aici. De regulă, el era un om ordonat. Fiecare lucru avea locul lui bine stabilit. Nimic nu lăsa la întâmplare. Privea descumpănit şi încerca să înţeleagă ce s-a petrecut în casa lui. Cândva, după cum şi-a amintit acum, a mai găsit câte ceva deranjat. A crezut că i se pare. Era doar un scaun în alt loc şi uşile de la dulap deschise. „Înseamnă ca a fost adevărat atunci, nu mi s-a părut… Cineva a fost în casă. Dar am găsit uşile încuiate! Parcă a mai fost ceva, dar nu-mi aduc aminte acum…. Nu, nu le spun nimic. E posibil să mă ia în râs. Şi aşa, după cum văd, procurorul mă ia peste picior şi nu crede nimic din ce-i spun… Da, patul a fost folosit! Chiar dacă era făcut, nu era exact cum îl fac eu… Cine intră în casa mea, Doamne, Dumnezeule? Mă omoară-n pat şi nici nu-l văd… Să intre socru’ meu aici? Nu văd de ce ar face el asta. I-am dat absolut toate lucrurile Danei. Nici-un fir de aţă nu am oprit. Iar din sărăcia mea de aici, nu văd ce ar putea să atragă un hoţ! Să fie, cumva… tocmai el? Nu cred că este în ţară. M-ar fi căutat să-i mai dau din bani… Dana? Aş fi aflat eu, dar nu avea ea curaj să vină aici… Culmea e că are şi cheia casei! Nu s-a forţat uşa… Cheia merge absolut normal”.  
… După aproape o oră, timp în care se prezentase şi o echipă de doi poliţişti de la „criminalistică”, procurorul Dincă a hotărât că în acea casă ei nu-şi mai au rostul.  
- Am constatat ce era demn de a fi luat în seamă… Cred că este timpul să mergem şi în partea cealaltă, deşi acolo s-a făcut cercetarea şi s-au relevat destule urme, nu? Ce ziceţi, domnilor poliţişti?  
- … Eu zic că trebuie să mergem şi acolo, domnule procuror, a răspuns comisarul Grosu după o scurtă ezitare. Dacă-mi permiteţi, cred că e bine ca proprietarul să-şi recunoască maşina şi să facă un inventar sumar al bunurilor din imobil…  
- Sunt de aceeaşi părere, a intervenit şi Olaru, ceva mai hotărât. În plus, cred că ar trebui audiată femeia aceea, ştiţi dumneavoastră…  
- Aia? Aia nu ştie decât să dea de mâncare la câini, fraţilor! Ce, n-aţi văzut-o cât de aeriană este? a sărit ca ars procurorul, respingând fără menajamente propunerea făcută. „Ce dracului să mai scoatem de la ea? Mie-mi chiorăie maţele de foame şi lor le arde de audieri, băi frate! Dar… parcă ar avea dreptate…”. Nu putem face asta mâine? Sau, dacă nu deranjez, eu m-aş retrage… Am încredere în cercetările şi concluziile dumneavoastră, vă asigur!  
- Nu pun la îndoială acest aspect! Cu respect vă spun, mi-ar face plăcere să mergem împreună şi, cu scuzele de rigoare, chiar este obligatoriu…  
- Da, bine, bine… Hai să mergem!  
- Domnule comisar Grosu, echipa să se ocupe cu toată atenţia aici… Ne aduce materialul final la sediu. Să rămână şi domnul, cum îl cheamă pe ajutorul… aşa, domnul Delureanu. Dumneata vei da o mână de ajutor aici. Apoi, cu şeful postului vă organizaţi să aveţi permanent sub supraveghere această casă. Până la noi ordine. Reţineţi pe cine pătrunde neautorizat în curte şi pe oricine manifestă această intenţie… Încuiaţi toate uşile la final. Lasă cheile, domnule Breazu… Aşa! Putem pleca liniştiţi la drum.  
Când tot grupul era la poartă, comisarul Olaru a cerut o lanternă şi a îndreptat fasciculul de lumină pe gard, în partea superioară, lângă porţile mari şi grele. Se puteau citi de departe literele mari, de tipar, scrise cu vopsea verde: „DE VANZARE. Tel. 074…” Era clar că şi celelalte cifre au fost cândva scrise, dar au fost şterse atât de bine încât nici la lumina zilei nu puteau fi ghicite. Nu s-a făcut vreun comentariu. Fiecare gândea în sinea sa şi ajungea la propriile-i concluzii...  
 
… La casa din comuna „B” se terminaseră cercetările. A rămas un poliţist de pază, potrivit ordinelor primite, care l-a pus la curent pe comisarul Olaru cu tot ce se întâmplase acolo. Acesta urmărea foarte atent felul în care se manifesta Gabriel la vederea maşinii şi, mai apoi, la contactul cu interiorul casei şi tot ce se afla acolo. „Nu poate juca aşa teatru nici un actor de profesie. Omul acesta este departe de orice învinuire. E sincer şi îmi pare rău că suferă… Numai procurorul „ştie tot” nu-i dă crezare. Ce crede el că rezolvă cu propunerea de arestare? Mai mult decât ne-a relatat, nu cred că are ce ne spune. Mai are câteva aspecte de explicat, dar nu cred că vom descoperi America prin acele explicaţii… Dar, ia stai! Femeia… Cine a adus-o pe femeie?”  
- Frumoasă casă ai cumpărat, domnule! E mai mare şi mai luminoasă, am impresia, decât cealaltă, s-a adresat el lui Gabriel, ca şi când doar la aspectul casei s-ar fi gândit. Merita să te îngrijeşti de ea şi în lipsă… Presupun că pentru asta ai angajat femeia aceea, nu?  
- … Nu este ca o angajată… Ştiţi, ea este săracă. N-are pe nimeni. A rămas singură după ce i-a murit bărbatu’ la canal… E mult de atunci…  
- Care canal, omule, în Deltă? s-a mirat procurorul, atent la discuţie. Că n-o avea peste 100 de ani, nu?  
- Pe naiba, în Deltă…! La canalu’ de la Argeş când s-a vrut să-l aducă prin Bucureşti, a răspuns destul de iritat Gabriel, înţelegând că procurorul nu-l crede.  
- Bine, dar ai luat-o pentru casă, pentru câini, ori pentru ce altceva? a insistat comisarul.  
- Da, ca să aibă grijă aici… Nu ca o angajată. Îi mai aduc şi eu de mâncare, i-am dat nişte haine pe care nu le-a mai vrut nevasta… Îi dau şi ceva bani pentru ea, dar nu ca un salariu… şi ceva bani pentru mâncare la câini…  
- Mda, ar fi greu, din cât ai dumneata la firma de pază… Casa cu ce bani ai cumpărat-o? Ai câştigat mult ca mecanic auto?  
- Am câştigat mai bine ca acum… Că dacă nu se întâmplau mai multe… rămâneam în meserie… Dar numai din salariu, nu aş fi putut să cumpăr. Am făcut un împrumut la…  
- Da, la asta m-am gândit şi eu, a intervenit poliţistul, calm şi înţelegător, parcă dorind să dea greutate spuselor lui Gabriel, că numai cu un împrumut ca lumea puteai cumpăra şi o maşină bună, nu?  
- Aiurea! Nu puteam obţine un împrumut aşa mare… Maşina a adus-o fratele meu din Germania şi am cumpărat-o de la el în rate… Nici jumătate nu am plătit-o până acum. A început să-mi pară rău că…  
- Păi, dacă are situaţie bună în Germania, poate o lasă mai uşor, dacă ţi-e frate, nu? Ce face el acolo?  
- Sincer, habar n-am… A fost în Germania, dar a fost şi în Italia, Spania… nu ştiu precis cu ce se ocupă. N-a mai fost pe acasă de vreun an….  
- Domnule comisar, am adus femeia, a întrerupt comisarul Grosu discuţia. Doriţi s-o audiaţi aici ori o trimit la sediu?  
- Nu, nu! Să intre aici. E toată lumea şi e mai bine aşa. Ce spuneţi, domnule procuror, sunteţi de acord?  
- Eh! Pierdere de timp, dar aduceţi-o ca să vă convingeţi, s-a pronunţat acesta plictisit, căutându-şi o poziţie mai comodă pe scaun.  
Însoţită de un „mascat”, femeia a intrat cât se poate de speriată în încăpere şi nu a ridicat privirea mai sus de genunchii celor prezenţi acolo. Frământa cu mâinile tremurând un cordon de la rochia-i ponosită şi îşi legăna capul plecat, într-o mişcare ritmică, măruntă, nestăpânită.  
- Ia spune, tanti… cum te cheamă pe dumneata? a întrebat-o comisarul Olaru cu voce prietenoasă, în timp ce-şi schimba poziţia astfel încât ea să nu-l poată vedea pe Gabriel.  
- … Pe mine? Io sunt Aniţa, maică. Nu mă cunoşti, că nu eşti de p-aci de loc, a răspuns femeia cu întârziere, fără să ridice privirea la cel ce-i vorbea, încă temătoare  
- Aşa e, tanti Aniţa, nu te cunosc. Dar pe matale te cheamă Aniţa şi mai cum? Că mai ai un nume, nu?  
- Pe mine?... pe mine mă cheamă Aniţa, maică…Şi Agavriloaie mă cheamă.  
- Şi ce faci matale aici, în curtea asta? Pentru ce eşti plătită să faci?  
- Păi, uite… ca să am grijă de casă. Şi de câini maică… Că trebuie să le dau de mâncare. Mai fac curat dacă pot şi.., asta fac. Ce să fac altceva?  
- Măi femeie, a intervenit procurorul Dincă, cine te-a angajat să ai grijă de casă şi de câini, precum spui?  
- Păi, stăpânu’ , cine altu, maică? A răspuns Aniţa de îndată, sigură pe ea.  
- Stăpânu’, stăpânu’, te cred şi eu, dar cine este stăpânul ăsta, femeie? Ia spune! Nu poţi spune ceva despre el să înţelegem şi noi cine este el? Hai, spune repede!  
- Stăpânu’ este el… Ăla care are casa asta, maică. Că ai lui sunt câinii, a lămurit tanti Aniţa situaţia, aducând zâmbete pe buzele celor de faţă, mai puţin pe ale magistratului care se bătea nervos cu palmele peste burta proeminentă, suduind în sinea sa. „Toanta asta e dusă cu pluta, domnule! Nu are discernământ, asta e. Se vede de la o poştă, ce dracului! Să mai insist puţin, ca să-i conving pe poliţiştii ăştia grozavi că am dreptate, totuşi.”  
- Şi ai cui sunt câinii şi casa? Cine este omul acela? Nu are şi el un nume? au venit întrebările lui rapid, una după alta. De unde este acel om? Îl cunoşti sau nu? Hai, spune!  
- … Păi are şi el, ca tot omu’, maică, a vorbit Aniţa încet şi rar, parcă gândind adânc la fiecare cuvânt. Io îl cunosc, pe stăpân. E un om bun… Uite că nu ştiu cum îl cheamă, maică…Zău că nu ştiu…  
Procurorul a ridicat în semn de exasperare mâinile scurte spre tavan, atât cât îi permitea constituţia robustă, a bolborosit ceva şi i-a făcut semn comisarului Olaru să continue, indicând sugestiv cu mişcarea mâinii că femeia nu-i în toate minţile. „E dusă cu pluta rău de tot” îşi repeta el în gând, „şi mai e şi proastă, pe deasupra” concluziona înciudat privindu-şi, a câta oară, ceasul. Comisarul Grosu s-a apropiat încet de femeie şi i s-a adresat cu voce blândă, liniştitoare, după ce a cuprins-o cu braţul, ocrotitor, pe după umeri:  
- Tanti Aniţa, ţi s-a spus pe drum cine suntem. Nu trebuie să-ţi fie teamă de nimeni şi de nimic… Nu vrem să-ţi facem rău. Nu avem de ce. Te rugăm numai să ne lămureşti în problema asta cu stăpânul şi după aceea rămâi cu Dumnezeu liniştită, tanti!  
- Da, aşa e maică… Stăpânu’ mi-a dat bani să iau mâncare. El e la Bucureşti, am auzit…  
- Da, este la Bucureşti. Dar, dacă-l vezi acum pe uliţă, îl recunoşti, ştii că este el şi nu altul?  
Aniţa nu a vorbit. A înclinat şi mai mult capul, ce părea că s-a oprit din tremurul ce-l avea la sosire, cu urechea stângă către în sus, de parcă se forţa să audă cu ea, apoi a încuviinţat prin acea mişcare repetată ce-i pe înţelesul tuturor. Poliţistul i-a făcut semn lui Gabriel să se apropie şi l-a privit rugător pe comisarul Olaru, îndemnându-l să vină lângă el. În tăcerea deplină ce se lăsase, răgaz pentru magistrat să se alăture celor trei bărbaţi din proprie iniţiativă, cu aceeaşi voce blândă, dar cu un plus de hotărâre, i-a vorbit Aniţei:  
- Tanti Aniţa, uită-te, te rog, la mine şi la cei care sunt cu mine… Cunoşti pe cineva dintre noi? Ai mai văzut vreodată, până astăzi pe vreunul?  
Femeia a ridicat capul încet, puţin câte puţin. S-a şters cu colţul baticului şifonat peste ochi. Nu părea surprinsă şi nici teamă nu se citea pe faţa ei. I-a privit pe toţi cu aceeaşi încetineală, în tăcere. Pe faţa ei nici un muşchi nu a tresărit şi ochii i-au rămas total inexpresivi. Când toţi acei bărbaţi care o priveau erau convinşi că femeia nu va vorbi, ea a rupt tăcerea.  
- Păi… ce să zic maică… uite, e stăpânu’ aci… Să zică el că nu am eu grijă de casă…, a vorbit ea, vizibil înciudată şi iritată, indicând cu mâna pe Gabriel fără să-l privească.  
- El a adus-o pe fata aia aici cu maşina? Acest om a adus-o? a întrerupt-o imediat comisarul Olaru privind-o cu atenţie.  
- Păi… am mai spus, io… nu am văzut nimic, că nu ştiu când a venit… Ce să zic eu, dacă nu ştiu, maică?  
- Domnule comisar, eu nu am mai fost acasă de vreo…, a încercat Gabriel să-şi explice situaţia.  
- Da, am reţinut, domnule Breazu. Ai mai făcut această afirmaţie. Nu mai este nevoie, l-a întrerupt cu vădită iritare ori nemulţumire comisarul. Luaţi-o! s-a adresat imediat celor doi mascaţi ce încadraseră uşa după ce au adus femeia, întărind dispoziţia cu mişcarea fermă a braţului. „Femeia asta minte cu neruşinare. Nu este proastă. A văzut-o pe Iuliana şi l-a văzut pe bărbatul care a adus-o şi a violat-o pe fată. Nu este Gabriel, dar se teme să-l acuze direct. Doar lasă să se înţeleagă că ar fi el. Să-i fie teamă de celălalt? Să fi plătit-o acela mai bine? Poate că a ameninţat-o… Care o fi adevărul? Trebuie să o audiem. La arest îşi va schimba atitudinea” gândea cu multă convingere comisarul Olaru în timp ce aştepta ca încăperea să fie evacuată, după ce făcuse semn ca şi proprietarul casei să fie scos afară.  
 
Comisarul Grosu a intenţionat să intervină. Cu un gest de lehamite, s-a abţinut şi l-a privit semnificativ pe superiorul său. În acelaşi timp, magistratul, nemulţumit şi iritat, a aşteptat câteva momente după ce au rămas singuri, timp în care şi-a pus în ordine argumentele, apoi a deschis o dispută destul de vie cu cei doi poliţişti. În principiu, el a susţinut că femeia nu poate fi creditată în postura de martor, decât pentru a întări că Breazu Gabriel este autorul răpirii şi violului.  
- Domnilor, l-a recunoscut ca fiind proprietarul casei şi posesorul maşinii? Ce vreţi mai mult de atât? Nu vă înţeleg de ce vă cramponaţi… Dacă nu sunteţi de acord, să hotărască judecătorul, poftim!  
- Domnule procuror, de ce să ne pripim şi să nu luăm în calcul toate datele? Că ne place ori nu, le punem cap la cap şi vom vedea în final ce rezultă, a fost de părere comisarul Grosu, care nu împărtăşea această idee şi ar mai fi dorit să-şi întregească opinia, dar s-a oprit când a văzut atitudinea de respingere a magistratului şi l-a privit lung, fără să-şi ascundă nedumerirea, întrebându-se în gând: „De ce oare nu hotărăşte să-l ducem pe omul acesta la spital? O confruntare în direct, faţă-n faţă cu victima ar fi mai mult decât edificatoare şi nu am mai pierde timpul. Cred şi eu că adevăratul infractor este în libertate… Fata în cauză ne poate spune foarte clar dacă cel de aici este sau nu autorul”. Neputincios, l-a privit semnificativ pe superiorul său. Spera să-i citească gândul şi să intervină înspre susţinerea ideii.  
- Eu nu înţeleg de ce ignoraţi faptul că omul acesta a fost la serviciu în timp ce, cu maşina sa, o altă persoană a săvârşit…  
- Au dat şefii lui în scris aşa ceva, domnule Olaru? S-a repezit magistratul la ofiţerul ce-l privea uluit.  
- Nu în scris, dar ne-au asigurat la telefon. Vor da şi declaraţii scrise.  
- Şi veţi vedea că nu vor mai recunoaşte treaba asta! Una-i spusa orală şi alta-i cea scrisă, domnilor. Ce, nu aţi mai întâlnit cazuri din astea?  
- Au mai fost cazuri din astea, nu zic ba. Dar alte situaţii concrete, alte fapte şi, mai ales, alt gen de oameni, dar dacă susţineţi treaba asta, nu vă mai contrazic şi trecem la treabă, a cedat poliţistul, liniştindu-l pe magistrat cu aceste cuvinte şi cu mişcarea mâinii în care ţinea telefonul pe care, de ceva timp, tot amâna să-l folosească.. Deci îl reţinem pe Breazu, a continuat el, calm şi apăsat, privindu-l în ochi pe procuror. Nu o reţinem pe Aniţa şi nici declaraţie nu i-am luat, deşi ştim bine că a adus alimentele la bucătărie şi a văzut-o pe fată. Iar banii pentru acele alimente i-a avut de la bărbatul în cauză. Pe care susţine că nu-l cunoaşte, dar el este… stăpânul! Asta vom face, domnule…  
- Iar începeţi cu raţionamentele astea de şcoală primară, domnule comisar? Am zis! Va decide judecătorul, asupra lui Breazu. Iar pe femeia asta dusă cu pluta o vom cita la confruntare. Să vedem, o ştie ea pe fată şi fata pe ea? Când o ieşi şi aia din spital, vom vedea. Eu voi propune arestarea lui Breazu. Să vă decideţi dacă ne ajung nouă zile şi cu asta, basta!  
Ceilalţi doi au încuviinţat prin mişcarea uşoară a capului, hotărând că orice opoziţie nu-şi avea rost. Încercările lor au fost blocate de magistrat. „Va decide judecătorul” repeta comisarul Olaru expresia prin care magistratul a arătat clar că s-a terminat orice dialog. „Bine că s-au schimbat vremurile şi nu mai decideţi voi! Cine dracului să ştie mai bine dacă o persoană trebuie să fie arestată, dacă nu cel care a înţeles toate scenariile şi a scotocit după toate probele? Cine, dacă nu amărâtul de poliţist care a călcat pe urmele infractorului, i-a suflat în ceafă şi i-a simţit mirosul puturos? Va trebui să includem în dosarul de cercetare toate propunerile noastre. Cu argumentele beton pe care le avem… Ce-o să facă? Nu le poate şterge. Să le citească judecătorul... Dar, ăsta le citeşte oare? Dacă s-o întâmpla să fie unul care ia în seamă doar propunerea procurorului, am muncit degeaba. Nu, nu merge aşa… Voi demonstra că femeia ştie foarte multe date care ne-ar duce la autor”, a decis poliţistul. I-a făcut un semn discret colegului de breaslă. Acesta a înţeles că au de lucru toată noaptea.  
 
… Au plecat privind pieziş fiecare. Nu mai comunicau şi tăcerea a domnit în ambele maşini până la sediul Secţiei de Poliţie. S-au asigurat că numitul Breazu Gabriel se află în camera destinată persoanelor reţinute. Procurorul Dincă s-a retras.  
- A fost o zi grea. Suntem cu toţii obosiţi. Continuăm mâine, cu forţe proaspete Voi înainta şi propunerea… Instanţa va hotărî în interiorul celor 24 de ore…  
S-au despărţit în tăcere. Comisarul Olaru a cerut hârtie de scris şi un pix nou. Însoţit de şeful secţiei de Poliţie, a trecut pe la ofiţerul de serviciu şi, împreună cu acesta, au mers la camera celui reţinut. I-a dat hârtia şi pixul. Înainte de a-i vorbi l-a privit lung, cu sinceră compasiune  
- Noaptea este un sfetnic bun. Personal, m-am opus reţinerii. Oricum, judecătorul va decide. După părerea mea, în mod sigur, nu-ţi vei pierde libertatea. Deocamdată nu eşti învinuit. Eşti doar bănuit şi nu mă feresc să afirm treaba asta… Ţi-am cerut să scrii cu toată răspunderea. Să fii cinstit şi cooperant. Nu uita problema amprentării. Vreau amănuntele pe care le ştii numai dumneata… Ai zis câte ceva despre casă şi maşină… Vreau mai multe date despre fratele dumitale. În legătură cu banii sau ajutorul ce ţi l-a dat. Poate-ţi aminteşti şi vreo adresă la care poate fi găsit… Oricum, noi îl vom găsi la nevoie, în orice ţară s-ar afla. Ştii asta.  
Gabriel nu a răspuns. Era dărâmat, sufleteşte vorbind, de situaţia în care se găsea. Îl privea pe comisar ca şi când nu-l vedea. Îl simţea că nu-i este duşman şi avea certitudinea că este singurul om care îl poate scăpa de necazul ce l-a lovit pe neaşteptate. Ar fi vrut să-i vorbească acum, dar nu a putut. Ar fi vrut să-l roage ceva, să ţipe că nu este vinovat, dar nu a reuşit să-şi deschidă gura uscată în care parcă se adunase tot amarul vieţii lui…  
 
Referinţă Bibliografică:
Episodul 6, cap. ii, Alertă generală, CHEMAREA DESTINULUI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1644, Anul V, 02 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!