Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1639 din 27 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Episodul 5, Cap. Ii, Alertă generală, din CHEMAREA DESTINULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Poliţiştii au verificat întreaga casă şi toate acareturile din curte. Primiseră dispoziţie să-l depisteze şi să-l reţină pe cel presupus a fi vinovat de răpirea şi sechestrarea fetei. Elementele de identificare a autoturismului găsit în curte, sub prelată, arătau fără dubii că deţinătorul era chiar proprietarul casei în care au descoperit fata a cărei dispariţie a fost reclamată de părinţii ei.  
Măsura preventivă a reţinerii se justifica prin suficiente şi temeinice indicii cu privire la săvârşirea, de către această persoană, a cel puţin două fapte prevăzute de legea penală. De moment, nu se făcea trimitere şi la viol. Se presupunea, dat fiind semnele de pe umerii şi pieptul victimei, dar nu se puteau face afirmaţii certe până ce fata nu era în măsură să vorbească şi medicul legist să constate că această faptă s-a săvârşit.  
S-au realizat fotografii în întreaga locuinţă, în special în camera unde a fost găsită fata, în curte şi cu maşina care, mai apoi, a fost verificată în amănunt după ce s-au relevat mai multe amprente în interiorul ei. În paralel, s-au desfăşurat investigaţii pe o zonă întinsă în jurul casei, deoparte şi de alta a uliţei. Spre nedumerirea poliţiştilor, persoana în cauză nu fusese văzută de nimeni timp de aproape o lună. Femeia care întreţinea casa în lipsa proprietarului şi hrănea câinii, devotată stăpânului şi înfricoşată de cele ştiute şi văzute, a negat că l-a văzut pe acesta când a adus fata.  
- Eu nu ştiu nimic, maică! Când am venit ieri să dau la câini să mănânce, era maşina aci. Nu l-am văzut pe domnul. Nu, nu am intrat în casă, că nu am avut de ce... Maşina? Păi, maşina nu a fost în curte. Domnul mai are casă, dar nu ştiu unde. Şi nici nu stă aici… Poate că în Bucureşti, maică...  
Şeful Postului de Poliţie a raportat că proprietarul casei vine destul de rar în comună, că nu l-a văzut de mai bine de două săptămâni şi că are serviciu în capitală, dar nu ştie cu ce se ocupă şi unde anume lucrează. Ştia că are o maşină asemănătoare cu cea dată în urmărire dar, necunoscând exact marca şi tipul acesteia, pentru a fi sigur înainte de a comunica, a aşteptat să o verifice personal. Nu a avut la cunoştinţă că, în seara ori noaptea precedentă, proprietarul a venit acasă cu maşina.  
Evident, a ascuns faptul că, în chiar dimineaţa acelei zile îl avertizeze pe cel ce a condus maşina dată în urmărire şi că a văzut autoturismul în curte. Mai grav, dat fiind vânzoleala iscată de măsurile pentru salvarea fetei şi caracterul de generalitate al întrebărilor, a fost că nu a precizat cine anume este deţinătorul maşinii şi proprietarul de drept al imobilului. Ştia bine că urma să dea cândva mult mai multe explicaţii şi era, de moment, destul de speriat şi, drept urmare, reţinut şi atent pentru a nu uita ce informaţii furnizează. Teama de ceea ce putea să urmeze şi să-i distrugă viitorul se cuibărise destul de adânc în sufletul său şi era conştient că trebuie să fie deosebit de precaut.  
Toate afirmaţiile au fost întărite de ceilalţi doi agenţi ai postului în cauză. Nici nu puteau raporta altceva, pentru că s-ar fi dovedit lipsa lor de la serviciu în ziua şi seara precedentă! Ei nici nu auziseră de măsurile ordonate în legătură cu cercetările aflate în curs. La petrecerea celor din clanul Cărămizaru, nu s-a discutat aşa ceva…  
 
… Reprezentantul IGPR, şeful grupei operative care se ocupase de caz, împreună cu procurorul prezent la faţa locului, au constat că presupusul învinuit nu este de găsit în comuna de domiciliu şi s-au deplasat la spitalul unde a fost transportată fata cu salvarea, în mare grabă, în speranţa că fata este în afara pericolului şi poate oferi date cu privire la autorul faptelor şi la împrejurările în care acestea s-au consumat. Ei ştiau că individul căutat a fost anchetat pentru săvârşirea altei fapte de acelaşi fel. Informaţia era foarte proaspătă, primită prin telefon de la structurile de Evidenţă a Populaţiei, dar conţinea prea puţine date concrete. Cunoşteau că a fost condamnat în urmă cu trei ani, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, dar a fost achitat la recurs, dovedindu-şi nevinovăţia…  
Comisarul Olaru privea lung prin parbriz, fără să vadă nimic. Era extrem de concentrat. „Cum adică, domnule, nevinovat? Când a violat nu a săvârşit „cu nevinovăţie” fapta, ci cu intenţie evidentă. Femeia în cauză a fost violată. Dacă el a fost găsit nevinovat, cine este autorul şi unde se găseşte? Poate că a retras femeia plângerea… Nu, nu se poate. În mod sigur, asta a fost o cacialma! Ori înregistrarea în documente este greşit făcută… Nu este posibil aşa ceva. Trebuie să văd cum este formulată sentinţa rămasă definitivă şi ce a avut în vedere instanţa… Dar… să fie vorba de aceeaşi persoană în cazul nostru? Sunt multe similitudini… Ca să obţin toate dosarele, e cale lungă. Uf, nu mai scăpăm de birocraţia asta niciodată, băi, frate! Cine mă ia în serios dacă solicit aşa ceva? Rămâne de văzut!”. A clipit des, parcă pentru a alunga o vedenie şi a întors capul spre procuror, gata să-l atragă în problema care-l măcina. Acesta era total absorbit de spectacolul ce i se înfăţişa pe trotuare în viteza maşinii. Poliţistul a renunţat la intenţie şi a fixat din nou parbrizul.  
Ochii i se micşoraseră sub pleoapele întredeschise şi urmăreau scene, figuri de oameni, câini trăgând puternic de lesă, lanuri de porumb, fotografii şi hârtii, multe hârtii, legate toate în dosare ce se dezlegau şi treceau dintr-o mână în alta şi erau frunzărite în mare grabă. „Nu. Nu se poate! Sunt obosit şi nu fac legături logice. Individul ăla a fost arestat. Cred că este la închisoare şi acum. Nu putea obţine achitarea pentru o aşa infracţiune. Absurd! Şi dacă nu a fost condamnat? Aaaa, muşcăturile alea? Apar, de regulă, în aşa situaţii. Aproape sunt obligatorii. Culmea e că pe faţă nu are urme de lovituri ori muşcături. Nici în cazul acela nu erau… Ei, drăcie!  
A scotocit în borsetă si a tastat nervos şi nerăbdător un număr pe telefonul mobil.  
- Măi, Olaru sunt… Salut! Spune-mi repede cum naiba-l cheamă pe ăsta cu fata de azi, proprietarul maşinii… Mda, stai să notez…Aşa, te ascult… Breazu Gabriel, ai zis? Mda… ia vezi, este din Mihăileşti, cumva?... A, da! Înţeleg…. Nu! Lasă că merg eu la Direcţie să culeg nişte date precise… A, nu! Dar îmi trec prin minte nişte amintiri de pe vremea în care eram la Criminalistică… La judeţ, dragă… înainte de a veni aici, desigur…! Bine, mulţumesc, salut! Dar…, alo! Mă auzi, da? Măi, eu merg la spital să văd dacă pot vorbi cu fata. Cercetaţi degrabă aici, în comună, dacă omul acesta are rude… Cât se poate de discret, te rog! Nu, numai rude care locuiesc în această localitate. Restul, mai târziu, dacă va fi cazul… Păi, da! Dacă are casă aici, nu se poate să fi trăit izolat între străini, frate!… Nu, nu reţineţi pe nimeni, dar mă informaţi cu date foarte exacte. Orice fel de rude până la gradul trei inclusiv. Şeful acela de post nici nu mi-a spus dacă este însurat... Nu mi-a făcut deloc impresie bună… Cum, numai de trei ani?... Mda, înţeleg cum stă treaba… Faceţi voi verificări, fără tam-tam ieftin… Cred că am să stau de vorbă personal cu toţi lucrătorii postului. Ştii ce? Până atunci, mâine să-mi prezinte, în scris, raport de activitate pe ultima săptămână… Da, fiecare în parte. .. Da, mă informaţi imediat oriunde m-aş afla... Bine, bine, să trăiţi! „Deocamdată nu sunt certitudini, nu era cazul să-i spun ce bănuiesc eu”, a continuat comisarul discuţia şi raţionamentele personale în gând. „Va trebui să bat multe drumuri ca să văd toate hârţoagele… Sunt risipite rău şi cu reorganizarea asta a Evidenţei Informatizată a Persoanei e destul de greu să găsesc totul dintr-o lovitură… Şi şeful de post, ce naiba face acolo de nu cunoaşte populaţia? Ei, drăcie, trebuie neapărat să stau de vorbă cu fiecare în parte. Din trei, niciunul nu a ştiut câte ceva despre maşină sau despre individul care s-a plimbat cu ea pe sub nasul lor… În sfârşit, am ajuns la spital”.  
- Domnule procuror, pe dumneavoastră vă interesează, de acum mai departe, toate amănuntele. Pe mine, mai puţin. Când vom pune mâna pe individ, mai stăm de vorbă…  
- Dacă va rămâne cazul la mine, domnule comisar! a exclamat vesel, procurorul, cu zâmbetul pe buze.  
- A, se întâmplă şi la dumneavoastră, nu?  
- Evident! Doar trăim în aceeaşi ţară…  
- Ei, nici chiar aşa, dar… să ne vedem de treabă… Vreau s-o văd pe fată, să o analizez atât cât se poate, pe lângă amănuntele pe care medicul legist ni le va pune la dispoziţie. Acolo…, la o privire sumară, dat fiind situaţia ei, nu am reţinut prea multe detalii. În plus, dacă nu-i cu supărare, s-o ascult şi eu, ce ziceţi?  
- Păi, e normal, nu? Vă interesează descrierea presupusului autor al faptelor, cred… Descoperiţi-l mai întâi, ca să intru şi eu în scenă ca lumea, apoi!  
- În principal, da. Aşa este, aveţi dreptate… Ca să am un punct de plecare veridic, am nevoie de tot ce ştie. Mai bine ca ea, nimeni nu mi-l poate descrie. Am nevoie şi de detalii referitoare la momentele principale. Pe ore şi minute, cum se spune, a ţinut să precizeze ofiţerul.  
Ar fi dorit să stea de vorbă personal cu fata, fără martori, dar nu spera că va reuşi.  
- Da, aveţi dreptate şi dumneavoastră. Sunt date care vă ajută să-i luaţi urma şi pe care trebuie să le cuprindeţi în dosar… Nu vreţi să staţi de vorbă şi cu medicul legist?  
- Oho, ce întrebare! Vreţi să mă testaţi probabil… Nu am eu răbdare să întocmească documentele. Numai să o fi examinat pe fată până acum. Nu ştim când şi-a revenit ea. Vreau să-l ascult cât mai repede… Iată, pe aici se merge la salonul pe care-l căutăm noi…  
Amândoi au luat, ca la comandă, atitudine oficială şi au trecut pe culoarele spitalului lăsând fără răspuns privirile întrebătoare ale câtorva persoane întâlnite. Cu toate astea, o asistentă fâşneaţă, care l-a mai văzut pe procuror prin spital, i-a oprit şi le-a dat câte un halat alb. Le-au îmbrăcat din mers. Un agent de poliţie era de pază la uşa salonului şi i-a informat că fata şi-a revenit din leşin, nu mai este în pericol şi este însoţită de mama ei.  
 
*  
Iuliana se simţea relativ bine, după a doua situaţie de pierdere a cunoştinţei. Adevărat că acesta a fost de scurtă durată, prezenţa şi acţiunea personalului medical fiind promptă, dar o slăbise şi mai mult. Nu mai avea nevoie de masca de oxigen, dar perfuzia decanta cu regularitate timpul prin venele sale.  
Deşi era aici împreună cu mama ei de aproape trei ore, nu reuşise să-i povestească mare lucru din toate încercările dure prin care trecuse. Iar acum, după ce s-au prezentat cele două persoane cu funcţii oficiale, plângea şi tremura la fiecare trei-patru fraze. Încă îi era frică. Panica ce o stăpânise atât de mult, se retrăgea cu greu. Parcă nu-i venea să creadă că este în siguranţă, că Silvia se află lângă ea şi că tatăl său a plecat, aparent vioi şi vesel, să-i aducă fructe proaspete şi dulciurile dorite de ea.  
I-a fost destul de greu să-şi amintească unele momente şi mai greu să vorbească despre altele. Se ruşina şi plângea. Strângea cu puteri slăbite mâinile mamei sale, care o ţinea îmbrăţişată în timp ce privea încruntată tuburile de la perfuzie şi ţintuia cu priviri neliniştite şi destul de duşmănoase pe procuror şi poliţist. Încă era înverşunată pe cei doi pentru că, în prima fază, nu i-au permis să fie de faţă. Până la urmă, procurorul, amintindu-i-se că fata este minoră şi observându-i starea emoţională prea puţin corespunzătoare şi lipsa de curaj în a răspunde la întrebări, a încuviinţat prezenţa mamei dar, foarte sever, i-a interzis să intervină în discuţie.  
Din relatările fetei se înţelegea destul de clar că a fost răpită, sechestrată şi violată. Ofiţerul nu avea îndoieli, ba chiar era convins că biata de ea trecuse prin momente mult mai oribile decât cele descrise. Înţelegea de ce este atât de reţinută, de ce plângea numai la amintirea unor scene şi de ce refuza să intre în amănunte. Doar procurorul o privea cu o uşoară neîncredere, nedeclarată însă. Avea convingerea că fata l-ar fi cunoscut pe acel bărbat, că întâlnirea lor nu a fost întâmplătoare, dar ea, din anumite motive, nu vrea să recunoască. Din această cauză a formulat o serie de întrebări care nici nu aveau legătură cu scopul principal al interogatoriului propriu zis, sărind de la un moment la altul, aparent fără nicio legătură  
Nemulţumită, Silvia nu a mai putut respecta promisiunea de a nu interveni şi a izbucnit în plâns. L-a privit pe procuror cu duşmănie, şi-a şters lacrimile cu podul palmei într-un gest reflex şi s-a repezit cu gura la el, aproape ţipând:  
- Dar dumneata nu ai pic de milă, dom’le! Nu vezi că fata mea abia poate vorbi după două leşinuri? Şi doctorul legist a amânat consultul ca să-şi revină… Nu ai milă şi nici ruşine dom’le şi mai spui că eşti şi procuror! Ce, pare fata mea că-i mincinoasă ori uşuratică? Da’ se poate una ca asta? Doamne, Doamne! Nu am putut să…  
- Doamnă, vă rog frumos, încercaţi să vă liniştiţi, a intervenit comisarul Olaru, apropiindu-se blând de ea şi punându-i mâna pe braţul ce începuse să se mişte agitat, la fel de revoltat ca vorbele. Vă rog eu frumos, doamnă! Aşezaţi-vă şi staţi liniştită, că noi ne retragem, doamnă… Aşa, foarte bine! Mulţumesc mult, doamnă! a continuat el, împăciuitor, în timp ce o sprijinea cu reală afecţiune să se aşeze pe scaun. Nu am întrebat fetiţa despre locul primei case şi de vârsta individului, a continuat el să vorbească îndreptându-şi privirea către Iuliana. Dacă ea poate să ne spună câteva cuvinte…, dacă nu, iartă-ne domnişoară!  
- Da, cred că pot, dar nu mă pricep la aprecieri, să ştiţi, a răspuns ea de îndată, fixându-l pe ofiţer cu simpatie şi mulţumire în ochi-i plini de lacrimi. Felul în care acesta vorbise cu mama ei, a impresionat-o şi a hotărât-o să spună tot ce ştie şi nu a reuşit să-şi amintească până în acel moment. A continuat să vorbească încet, aproape şoptit, făcând eforturi vizibile să se concentreze. Era aşa… robust, puternic şi nebărbierit… Ce să zic? Cred că o avea vreo patruzeci de ani… O, ba nu! Cred că e mai tânăr ca tata, a exclamat Iuliana, dar stătea mereu încruntat…  
- Ai observat ceva semne particulare?.... Pete, cicatrice, tatuaje…  
- …Nu, nu pot spune că ar avea… Nu ştiu… Eu nu l-am privit, nu mă puteam uita la el… Era nebărbierit şi vorbea urât. M-a înjurat şi-mi zicea „târfuliţă” destul de des… Avea o privire rea, cu ochii mici, îngustaţi, când se uita la mine…  
- Şi părul, cum avea părul?  
- Cred că nu era tuns proaspăt ori… sigur, era nepieptănat… E oacheş bine de tot şi are puţină chelie. Negru. Negru şi încâlcit, murdar,… lung până la gât… şi mirosea urât. De fapt duhnea a coniac, că din ăsta a băut mereu…  
- Înalt, scund… ?  
- Cu o idee mai înalt ca mine… Dar mai gros, mătăhălos…. Aşa ca un urs… dar, nu mai vreau să vorbesc despre el. Îmi vine greu să mi-l imaginez din nou… Credeţi-mă! s-a rugat cu voce tânguitoare, Iuliana.  
Comisarul Olaru a liniştit-o cu privirea în timp ce s-a ridicat de pe scaun şi s-a aşezat, încet şi grijuliu, pe marginea patului. I-a mângâiat cu blândeţe fruntea şi mâna de care erau prinse tuburile cu perfuzie. După o pauză lungă, simţindu-i pulsul cum intră în normal, aproape că i-a şoptit rugător:  
- Iuliana, fetiţă scumpă, numai dacă vrei tu, dacă poţi… aş vrea să-mi arăţi ceva... Cu cât ştiu mai mult, cu atât îmi vine mai uşor să-l descopăr pe acel nenorocit ca să-l dau pe mâna justiţiei… Aş vrea să văd câteva urme pe pielea ta, a continuat el, observând gestul ei afirmativ… Ai povestit că te-a muşcat  
- Da, dar… cum să mă vedeţi…  
- Nu mă uit decât acolo unde tu îmi dai voie şi te poţi descoperi, da? Uite, te ajută mămica ta…. Doamnă, vă rog frumos, doar umerii, gâtul… cât permite fetiţa, vă rog! a insistat ofiţerul, întorcând capul şi privind-o pe Silvia.  
Încet, cu jenă evidentă în priviri şi roşie la obraji, Iuliana a tras cu mâna liberă de cearşaful în care se învelise până sub bărbie, lăsând gâtul şi umerii la vedere. Mai apoi, ocrotită de mâinile mamei, a mai dezvelit o parte din piept, până la sânii pe care i-a acoperit, peste cearşaf, cu mâna. Ţinea ochii închişi şi murmura adresându-i-se mamei:  
- Atât, mamă, să nu mai tragi… Mi-e ruşine! M-a muşcat şi pe spate, de umeri… dar şi aici, pe piept, m-a durut rău… şi pe şolduri, le explica Iuliana în timp ce încerca să indice cu braţul mai liber de bandaje şi tuburi locurile respective.  
Silvia privea cu ochi îndureraţi, înghiţindu-şi lacrimile. Procurorul se deplasase între timp la fereastră. A venit aproape, a aruncat o privire peste primele semne vizibile şi s-a retras din nou, ridicând din umeri, întorcându-se cu spatele. Privea în gol prin perdeaua de tifon, încercând să-şi amintească ceva. „Oare au făcut fotografii amărâtei ăsteia acolo, în casă? Au avut timp? N-am fost atent. Aici nu văd pe nimeni cu vreun aparat. Şi au trecut deja câteva ore bune… Poate au făcut până să venim noi. Treaba lor! Şi aşa…, nu prea cred să fie muşcături… A supt-o pe timpul raportului sexual, s-a mai zbătut şi ea dacă i-a plăcut… Oare să fi fost cândva criminalist, comisarul ăsta? Toţi fac pe grozavii că se pricep… O să-i pun sub nas concluziile medicului legist. Să-l văd atunci ce mai are de spus. Mâine voi fi cel care râde la urmă”, a hotărât procurorul zâmbind complice propriei imagini din geamul plin de praf.  
Ofiţerul s-a cutremurat, deşi în activitatea desfăşurată la unităţi teritoriale, avusese destule cazuri cu mult mai grave de cercetat, inclusiv crime comise cu mare violenţă şi sadism. Semnele erau proaspete. Nu toate erau grave. Cele superficiale se cicatrizaseră şi erau înconjurate de vânătăi accentuate. Altele, mai adânci, supurau uşor şi evidenţiau, la o examinare atentă, profesionistă, forma aproximativă a danturii care le provocase. Aici erau aţintite privirile lui în încercarea de a înţelege câţi dinţi au pătruns ţesutul şi de a compara formele cu cele ce-i bântuiau amintirile proaspăt trezite. Era încordat. Maxilarele se strânseseră atât de puternic încât faţa lui era parcă sculptată în piatră.  
A tresărit puternic când telefonul a sunat strident, pe ritmul unei melodii vioaie. S-a ridicat încet, în timp ce scotea telefonul din buzunar şi i-a mulţumit fetei cu aceeaşi blândeţe în voce, făcându-i semn că a terminat examinarea:  
- Mulţumesc mult, fată dragă! Este suficient… Medicul legist… Dar, mă scuzaţi, vă rog! a lăsat el fraza neterminată şi s-a retras către fereastră răspunzând la telefon cu voce tare:  
- Da, vă ascult, domnule comisar!  
- Cum? … L-aţi descoperit… la… Unde? … A fost de serviciu în noaptea asta? … Toată noaptea? … Hm! Da, da… sigur… E maşina lui? … La Secţie, da?... Bine, vin cu domnul procuror de îndată… Mulţumesc! … Da, da… vă salut!  
În salon s-a instaurat o linişte mormântală în momentele imediat următoare. Fata se chircise de tot, panicată, în braţele grijulii ale mamei sale, iar aceasta îl fixa încremenită pe poliţist, lăsând a i se citi pe faţă doar nedumerire şi neîncredere.  
- L-au descoperit şi reţinut pe nenorocit, doamnă. E la secţie, deja. Va fi tras la răspundere, vă asigur. Aveţi grijă de fetiţă. Mă voi întoarce, poate, ca să mai stăm de vorbă, s-a adresat comisarul Silviei în timp ce se apropia de pat. Iar tu, Iuliana, să fii pregătită să-l recunoşti şi să-l acuzi, ne-am înţeles? Aşa! Să fii cuminte şi… ne mai întâlnim, a adăugat el zâmbindu-i în timp ce i-a mângâiat mâna liberă cu blândeţe.  
Procurorul şi-a luat lua grăbit geanta de pe patul de alături, ofiţerul de poliţie le-a salutat pe femei cu o uşoară înclinare a capului şi, amândoi, s-au îndreptat cu mare grabă spre uşă. Plânsul şi vorbele pline de năduf ale Silviei au izbucnit brusc în tot salonul, făcându-i să se oprească înainte de a apăsa clanţa. Au rămas lângă uşă şi au privit-o contrariaţi. Ea se adresa procurorului cu vădită durere în voce şi-n ochii plini de lacrimi:  
- Da bine, dom' le procuror, fata mea o vedeţi cum este. Cu nenorocitul ăla nu faceţi nimic?  
- Doamnă, am zis eu că nu? Se va face totul potrivit prevederilor legale în vigoare.  
- Care prevederi? Alea care v-au făcut să nu-l arestaţi de la bun început? Am priceput din ce a vorbit domnul la telefon că l-au găsit şi cred ce mi-a spus… Îl arestaţi acum, sau ba? Nu aveţi copii? Nu înţelegeţi că mi-a nenorocit fata?  
- Doamnă, deocamdată mergem să-l vedem şi să-l interogăm… Voi solicita arestarea lui preventivă, dar, mai întâi, trebuie să se constate că a violat-o pe fată... Oricum, voi cere arestarea pentru sechestrare, vă rog…  
- Doamna Oprescu, a intervenit comisarul de poliţie, observând că procurorul este vădit deranjat şi destul de nervos, aveţi răbdare să o examineze medicul legist şi să vă elibereze un certificat de constatare medico-legală. Luaţi legătura cu un avocat şi...  
- Şi ce? Noi avem bani de avocaţi? Ce să facem mai repede cu un singur salar, domnule ofiţer?! De ce nu constataţi dumneavoastră aici, în spital, ce trebuie? Ei, ia spuneţi! s-a repezit Silvia la el ştergându-şi lacrimile cu dosul palmelor.  
- Numai semnătura medicului legist, doamnă, are puterea şi...  
- Şi puterea lui trebuie plătită, domnule ofiţer! Asta nu înţelegeţi. Să-l puneţi pe nenorocit la plată, aia trebuie făcut! Băgaţi-l la puşcărie repede şi să plătească animalul de el. Mi-a răpit copilul şi nu-l pedepsiţi?  
- Doamnă, treaba Poliţiei s-a terminat aici, deocamdată. L-am depistat, l-am reţinut şi, în funcţie de rezultatul cercetărilor, vom întocmi dosar penal, probabil, împotriva lui… Vă rog, doamna Oprescu, ascultaţi-mă! a apăsat ofiţerul pe cuvinte când a văzut-o pe Silvia privindu-l cu neîncredere, pufnind şi agitându-se, gata să-l întrerupă. Un avocat vă va învăţa ce este de făcut. Treceţi pe la Secţia de Poliţie să vă arate băieţii cum să faceţi o plângere deşi, fiind minoră fata, nu...  
- Ba nu! Să facă plângere, domnule! a intervenit procurorul vădit plictisit şi enervat.  
- … Mulţumesc, o să trec neapărat! După ce îmi duc fata acasă, când o zice doctoru’ că poate să meargă. Vă rog din suflet, domnule ofiţer, puneţi o vorbă aici, la medicul cela cu semnătura să vină ca să facă ce trebuie!  
Ultimele cuvinte ale femeii s-au lovit de uşa închisă de cei doi care, cu adevărat, aveau motiv să plece în grabă şi părăsiseră salonul. Ea a scăpat un fel de blestem la adresa lor şi s-a întors la patul în care copila plângea înfundat. I-a luat capul în mâini şi i-a sărutat obrajii săraţi de lacrimile ce se prelingeau în tăcere, rugându-se în gând…”Fă bine, Doamne şi dă-i putere copilului meu să treacă peste tot necazul! De ce are o soartă atât de nenorocită fata, mea, Doamne? Ce rău a făcut ea? Cu ce te-a supărat pe Tine? De ce ne chinui, Doamne? Din tot sufletul, Te rog…! Dă-i sănătate şi o soartă mai bună!” Şi-a şters lacrimile pe ascuns, să n-o vadă fata şi a început să-i frece mâinile în neştire, uşor, lung, ca într-o alinare continuă, în ritmul rugăciunilor nesfârşite…  
 
*  
 
Comisarul Grosu îşi freca mâinile cu satisfacţie când procurorul Marius Dincă şi-a arătat trupul rotofei în cadrul uşii biroului. S-a ridicat vioi de pe scaun şi l-a poftit pe magistrat să se aşeze, cu amabilitate excesivă, adresându-i-se cu convingere:  
- Domnule procuror, cred că deja problema este rezolvată. L-am depistat pe cel în cauză şi l-am adus aici. Se află în camera de arest. Cred că veţi termina destul de repede cercetarea în…  
- Uşurel, uşurel…! Avem tot timpul din lume, l-a întrerupt procurorul, însoţindu-şi zâmbetul larg cu mişcarea a lehamite a braţelor. Ia, să vedem, a continuat cu o uşoară curiozitate în glas, ce a relatat nenorocitul ăsta? A recunoscut câte ceva din faptele comise?  
- Nu, nu mi-am permis să încep audierea în lipsa dumneavoastră şi a domnului comisar Olaru…. Dar, domnia sa nu a venit cu dumneavoastră?  
- Ba da, este aici, a rămas de vorbă cu ofiţerul de serviciu şi cred că s-a dus să-l vadă pe nenorocit… Era tare nerăbdător să-i studieze moaca! Nu ştiu ce…, aha! Iată c-a venit. Cum e, domnule comisar…?  
Acesta tocmai intrase în birou, vizibil iritat, fără să salute şi a trecut pe lângă întrebarea procurorului ca şi când nu a auzit-o.  
După ce ofiţerul de serviciu i-a raportat, pe scurt, împrejurările în care a fost descoperit şi reţinut cel dat deja în urmărire, ca urmare a faptului că e este deţinătorul autoturismului folosit pentru săvârşirea unor infracţiuni, s-a hotărât să-l vadă imediat. A rămas surprins să vadă un bărbat ce nu se asemăna deloc cu cel descris de victimă. În uniforma unei firme de pază, acesta era cu mult mai înalt decât cel descris, cu părul şaten şi bogat, tuns aproape milităreşte şi bine îngrijit, cu faţa deschisă la culoare, bărbierit şi foarte liniştit. L-a privit şi el pe cel care-l examina printre gratii, într-o tăcere adâncă, fără să pară surprins ori temător. „Omul ăsta nu are de a face cu cele întâmplate… Ochii lui strălucesc în nevinovăţie. E odihnit şi îngrijit… Pe cine dracu’ au reţinut oamenii ăştia, băi, frate?” se întreba poliţistul, simţind cum îi plesnesc tâmplele de furie. S-a întors pe călcâie şi a plecat, fără să scoată o vorbă, înspre birouri.  
Toată faţa îi era un semn de întrebare, în încordarea-i nefirească. L-a privit lung, încruntat şi nemulţumit, pe şeful Secţiei de Poliţie. A rămas în picioare în mijlocul încăperii şi, după câteva secunde apăsătoare, pline de tensiunea născută din senin, i-a vorbit cu năduf:  
- L-ai reţinut pe acest om pentru că este proprietarul maşinii aflată în curtea cu pricina… Ai avut şi alte motive?  
- … Nu înţeleg ce vreţi să insinuaţi, domnule comisar… El este autorul…  
- Opreşte-te! L-a întrerupt comisarul Olaru, vădit nemulţumit. Acest om este proprietarul maşinii folosită la răpirea fetei. De acord! El este, se pare, proprietarul casei în care a fost găsită victima. De acord, dar autorul se plimbă liber la ora asta, domnilor!  
- Haida de! a exclamat magistratul, ridicându-se greoi de pe scaun. Păi…, cum vine treaba asta? „Îţi depăşeşti atribuţiile, comisare! Chiar crezi că înghit eu ofensele tale, doar aşa că… eşti de la organele superioare?” L-aţi ascultat deja, fără mine…  
- Nu, nu l-am audiat. L-am privit doar. L-am analizat, cum vă place dumneavoastră să spuneţi… Aproape nimic nu are comun cu individul descris de victimă… Ori ea, această fată, este cea mai în măsură să-l descrie pe făptaş, domnilor… Te-ai grăbit să tragi concluzii, domnule comisar! Fără să cunoşti suficiente date pe care să le şi verifici, s-a îndreptat el cu privirea plină de reproş spre comisarul Grosu, vorbindu-i cu năduf.  
- Bine, dar cred că…  
- Ştiu ce vrei să spui… E bine că l-ai reţinut. E foarte bine! Va trebui să dea nişte explicaţii. Neapărat! Poate că prin el vom găsi o pistă sigură… Începem cu ascultarea acestui om, domnule procuror?  
- De ce să ne grăbim? În 24 de ore avem suficient timp…Mai avem altceva de făcut? Cred că…  
- Domnule procuror, cu tot respectul… ştiu, dumneavoastră coordonaţi toate cele, dar cu ce drept îl reţinem dacă nu are, nici în clin, nici în mânecă, legătură cu acest caz? l-a întrerupt poliţistul pe magistrat, abţinându-se cu greu de la o manifestare mai puţin politicoasă.  
- Bine, bine! A exclamat acesta, zâmbind larg spre cei doi ofiţeri. „În fine, ştii cine este şef în chestiunea asta!” Daţi dispoziţie să-l aducă pe individ… Hai, că abia aştept să vă demonstrez că v-aţi grăbit în a trage anumite concluzii, a continuat magistratul, vădit amuzat de atitudinea diferită a celor doi poliţişti şi de posibila schimbare a situaţiei. Domnule comisar Olaru, conduceţi dumneavoastră interogatoriul ori ascultarea, cum doriţi s-o numiţi… Deh, organul superior, nu?  
- Nu, nu e cazul…. Mă ironizaţi, am impresia…  
- Ba nu! Vreau să văd cum îl aduceţi la momentul adevărului pe acest presupus nevinovat…  
 
Ştiindu-se curat ori hotărât să facă o impresie bună celor trei necunoscuţi în faţa cărora fusese adus, Breazu Gabriel i-a salutat respectuos şi i-a privit cu seninătate, pe rând, aşteptând să i se comunice motivul reţinerii. Pe cei doi agenţi în uniformă din faţa computerelor nu i-a băgat în seamă. A presupus că sunt simpli pălmaşi aduşi să consemneze declaraţiile şi să îndeplinească orice altă dispoziţie. „Că doar nu sunt eu un om periculos ca să ţină ei în birou doi câini de pază!”, a exclamat în gând. După câteva secunde lungi, timp în care fiecare din cei trei l-au fixat cu ochi reci, pătrunzători şi deloc prietenoşi, comisarul Olaru i-a indicat cu privirea un scaun şi l-a invitat să se aşeze. Şi-a declinat gradul profesional şi funcţia, i-a prezentat pe ceilalţi doi şi l-a întrebat direct, sigur pe el, cu voce calmă, privindu-l în ochi:  
- Ştii pentru ce ai fost reţinut?  
- Nu, domnule, nu mi-a spus nimeni şi v-aş ruga…  
- Şi eu te rog să răspunzi scurt la întrebări, mai întâi. E clar? l-a întrerupt ofiţerul, cu voce autoritară. Te rog să ne oferi datele de stare civilă, complete… Actul de identitate… Da, mulţumesc, domnule comisar! a murmurat el către şeful Secţiei de Poliţie, primind de la acesta cartea de identitate a cetăţeanului din faţa sa. Ce i-aţi mai reţinut?... Aşa, legitimaţia de serviciu…E bine… Te ascult, domnule, ai cuvântul!  
Câteva minute bune, fără să fie întrerupt, cu privirea pe covoraşul din faţa sa, bărbatul a înşirat toate datele de stare civilă în timp ce trei perechi de ochi îi urmărea atent trăsăturile feţii. A menţionat şi ce scoală a făcut şi unde, pe perioade de timp şi locul de muncă, chiar dacă nu i s-a cerut. Spre final, se observa cu uşurinţă că nu ştia ce trebuie să mai spună şi era destul de încurcat. Era primul moment în care s-a arătat iritat şi în mişcarea necontrolată a mâinilor se citea începutul neliniştii ce-l cuprindea.  
- Mda...! Până aici, e bine, domnule Breazu, chiar dacă ai lungit răspunsul cu date despre care nu te-am întrebat, a intervenit comisarul Olaru după o pauză lungă, apăsătoare, bine calculată de ofiţer. Ai afirmat că lucrezi la firma de pază şi protecţie „P”... ca agent de pază...  
- Da, domnule comisar, aşa este, s-a grăbit el să confirme, ridicând capul. Am postul de pază la Mall... cel din Drumul Taberei. De cinci ani sunt angajat acolo şi până...  
- Da, cunosc, l-a întrerupt din nou comisarul. Uite, am aici suficiente date despre tine, a continuat acesta, ridicând la vedere câteva foi de hârtie xerox, pe care le primise de la unul din agenţii de poliţie care opera permanent la computer şi imprimantă. Le răsfoise destul de atent cât timp vorbise cel audiat şi le pusese şi la dispoziţia celorlalţi doi. Deci, să ştii, cunoaştem multe despre tine, dar sunt atent şi la tot ce declari aici. Observi că se consemnează totul... Lucrezi în ture, presupun... ieri şi alaltăieri, de exemplu, cum ai lucrat?  
- Am fost în schimbul de noapte. Toată săptămâna asta, am fost numai noaptea, iar azi...  
- Schimbul de noapte…, de la ce oră începe?  
- De la şase seara până dimineaţa la şase…  
- Şi…, azi, te-au reţinut...,unde?  
- Chiar la Mall! Ştiţi, mergem cu o oră, o jumătate de oră mai devreme pentru instructaj şi să ridicăm materialele de intervenţie...  
- Da, cunosc. E normal... Şi nu ai lipsit de la serviciu, presupun, ieri, alaltăieri ori în altă zi a acestei săptămâni...  
- Cum să lipsesc, domnule ofiţer? a sărit ca ars, Breazu. Lucrez şi în plus, că am un coleg bolnav. Iau şi eu bani mai mulţi, că...  
- Bine, băiatule, bine, este suficient. Un agent de pază colaborează cu organele de Poliţie, nu?  
- Da, aşa este! Am învăţat la curs…, că am făcut trei luni şcoală de agenţi… Este legea…, despre obligaţia asta…, numărul 333, cred... Şi eu am avut de mai multe ori ocazia să sprijin agenţii de poliţie, când...  
- Te cred, dar nu despre asta-i vorba acum. Spune aici, deschis şi hotărât. Cu noi colaborezi, în momentul de faţă, în problema pentru care te-am chemat?  
- Asta-i bună! Cum să nu, domnule...! Dar, spuneţi despre ce este vorba! Vă ajut cu tot ce ştiu eu, zău aşa! Trebuia să intru în tură şi şefii mei...  
- Şefii tăi ştiu unde te afli. Vei pleca imediat, dacă... spui tot şi spui numai ce este adevărat. Da?  
- Da, domnule ofiţer, că am uitat ce grad aveţi...  
- Domnule Breazu Gabriel, eşti proprietarul unui autoturism marca..., de culoare... şi care are numărul de înmatriculare... ?  
- Da! Este maşina mea.  
- Unde ai fost, la volanul maşinii acesteia, în ultimele trei zile sau nopţi, inclusiv azi?  
- Ceeee? Cuuuum?... N-am fost deloc cu maşina de aproape două săptămâni, domnule ofiţer! a sărit bietul om în picioare, repetând exclamaţiile.  
Era cu adevărat mirat peste măsură şi părea a fi sincer. Începuturi de nelinişte îi apăreau pe faţă şi-n ochii îndreptaţi rugător spre cel ce-l audia.  
- Îmi pare rău, domnule…! Eu nici nu am maşina la Bucureşti...  
- Dar unde-ţi este maşina?  
- Maşina mea e în curte la mine, în comuna C... Toţi vecinii vă pot spune. Se vede peste gard, ce dracu'!  
- Te mai întreb şi se consemnează, apoi vei semna, deci…, fii atent! Dacă minţi..., nu mai pleci curând de aici, omule! l-a avertizat comisarul, vizibil iritat şi mulţumit în acelaşi timp.  
Era din ce în ce mai convins că presupunerile sale se dovedesc a fi adevărate. Nu-l vedea pe procuror cum îşi freacă palmele în semn de nemulţumire şi asudă pe măsură ce dialogul se referea direct la esenţa cazului.  
- Ai condus maşina proprietate personala, cu numărul de înmatriculare..., în ultimele două zile, domnule Breazu?  
- Nu, domnule ofiţer! Vă bateţi joc de mine? Toţi şefii m-au văzut la serviciu. Avem controale şi ziua şi noaptea... M-au văzut zeci şi sute de oameni în post, domnule ofiţer...  
- Mă scuzaţi, domnule comisar, a intervenit procurorul... Ia spune, băiete, cunoşti pe cineva care să-ţi ia maşina şi să se folosească de ea, fără ca tu să ştii? Membri ai familiei ori prieteni buni?  
- Nu, nu are cine... Cum să mi-o ia din curte? Fără să ştiu eu? Hm! Ăsta-i furt... Mi-au furat maşina, domnule ofiţer? Au prădat şi casa şi eu nu ştiu?… Nu mă mai perpeliţi atâta...! Am dat o groază de bani pe ea şi e singura mea...  
- Stai liniştit! Nu te perpelim, dar trebuie să ne şi convingem... Poftiţi, continuaţi domnule comisar, s-a retras magistratul. Totuşi aş dori să... Un moment, vă rog!  
A făcut semn ambilor poliţişti să se apropie şi, aplecaţi toţi trei asupra hârtiilor primite pe parcurs, au vorbit în şoaptă, din ce în ce mai agitaţi. Comisarul Olaru părea liniştit şi susţinea ceva, cât se poate de îndărătnic, în timp ce al doilea poliţist adoptase tactica de mijlocitor între cei doi, pe măsură ce procurorul se enerva şi nu ceda în faţa unor argumente expuse de reprezentantul IGP. După câteva minute bune, atât cât exprima mimica lor, au ajuns la un numitor comun. Cel puţin aşa se părea, după zâmbetele profesionale şi privirile lor amabile.  
 
Referinţă Bibliografică:
Episodul 5, Cap. Ii, Alertă generală, din CHEMAREA DESTINULUI / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1639, Anul V, 27 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!