Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1607 din 26 mai 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (13)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Doamna Lucreţia era mai ocupată ca oricând. Nici nu mai avea timp personal de când Iustin fusese internat la spitalul în care lucra fiica ei. Laura era aproape zi şi noapte acolo, deşi avea încredere deplină în cele două asistente pe care le rânduise să-l aibă pe Tinu al ei în atenţie permanentă. Nicicând nu fusese Iustin atât de alintat în toată viaţa lui. Nimic nu-i lipsea şi era ţinut la curent cu toate noutăţile din toate domeniile. Trei colegi de la Facultatea de Geologie şi Geofizică, au venit să-l viziteze şi să discute despre activitatea de cercetare în care era şi Iustin implicat. A fost, poate, gestul care l-a încurajat enorm şi l-a înarmat cu o răbdare nebănuită în suportarea şi aplicarea tratamentului la care fusese supus şi la care urma să mai fie după operaţie. Laura şi Institutul Geologic Român erau singurele repere ale vieţii lui care-l catapultau înspre cucerirea oricăror înălţimi. El nu ştia că Laura îi căutase pe cei trei şi îi convinsese să vină în vizită la spital…  
Timp de aproape două săptămâni, până la operaţia de transplant, doamna Lucreţia era prima din casă care se trezea şi ultima care se culca. Dimineaţa pregătea micul dejun pentru Laura şi Daniela, făcea ordine prin casă după ce se trezeau cele două fete şi mergeau să mănânce, o conducea pe Daniela-Maria la cămin, trecea prin piaţă la întoarcere, pregătea mâncarea pentru prânz, dădea fuga la cămin să o aducă pe Dănuţa lor cea scumpă şi… tot aşa, cu program stabilit pe ore şi minute, până la culcare era în alertă permanentă şi obositoare. Nu se plângea de nimic. Ştia de existenţa lui Iustin. Laura îi relatase în amănunt toată istoria. Lucreţia, ca o mamă iubitoare, responsabilă şi cu dreaptă judecată, a sfătuit-o de atunci şi a susţinut-o să păstreze copilul. A convins-o că avortul este un păcat greu şi pruncul, având deja viaţă în pântecele mamei, nu este cu nimic vinovat. „De ce să-l ucizi? E mai curat ca tine. Ce vei fi tu în faţa lui Dumnezeu? Doar o criminală oribilă. O păcătoasă jalnică...”. O prevenise, în acelaşi timp, cu privire la toate riscurile şi la suferinţele ce pot apărea în viitor. Statutul de femeie-mamă, lipsită de bărbat, era din start un handicap în viaţa ei, greu de suportat. Practic, după toate dialogurile purtate cu fiica ei, o pregătise pe aceasta să-şi aleagă singură viitorul. Laura a ales şi acum îi mulţumea Creatorului suprem că i-a dat curaj, răbdare şi multă înţelepciune.  
După operaţie, Laura aproape că se stabilise în spital. Lucreţia era îngrijorată. Cunoştea planul Laurei şi, destul de greu, acceptase. Se gândea la sănătatea lui Iustin, la moralul lui. „Nu zic că nu este bine… O emoţie puternică poate anula posibilitatea însănătoşirii, Doamne fereşte! Gândeşte-te, totuşi, că tocmai în felul acesta îl vei îndepărta… Este posibil să nu te creadă. Nu mai spune tu că te iubeşte atât de mult. Nu cunoşti bărbaţii, fata mea! Majoritatea fug de răspundere în situaţii mult mai normale. Nici nu-l poţi condamna… Se apropie ziua Adormirii Maicii Domnului. Roagă-te Fecioarei-mamă să te ajute! Ne va ajuta pe toţi, că nu întâmplător am dat copilei tale numele Preasfintei”, a fost ultimul sfat al unei mame iubitoare…  
 
În ajunul acestei importante sărbători creştine, urma să i se scoată bandajul lui Iustin. Laura şi toate persoanele apropiate ei erau în fierbere. Doreau să fie totul organizat fără cusur şi se străduiau în acest sens. Era de aşteptat să participe toţi medicii care se ocupaseră de acest caz şi alte personalităţi de renume din alte centre şi instituţii medicale. Contrar rugăminţilor Laurei înspre păstrarea tăcerii depline, se vorbise mult despre pacient, despre accidentul care i-a cauzat lui Iustin pierderea vederii şi presupusele condiţii în care s-a produs. Se vorbise până şi de vizita colegilor de la Institut şi presa a încercat să ajungă la Iustin pentru a-i solicita un interviu. A fost nevoie de intervenţia foarte hotărâtă a doamnei profesor doctor Monica Pop, managerul spitalului, care a interzis cu desăvârşire ca pacientul să fie deranjat.  
Iuliana sosise în Bucureşti cu o zi înainte. Eugen nu a putut veni. Problemele de serviciu, multe în perioada concediilor de vară, când toate autoturismele şi alte tipuri de autovehicule circulau pe şoselele Cetăţii Băniei, l-au reţinut, mai ales că şi o parte din personalul secţiei era în concediu. I-a fost foarte greu să o convingă pe doamna Luiza, mama ei, să rămână acasă.  
A trebuit să-i explice din nou întregul parcurs al operaţiei şi evoluţia până în acest moment, dar şi faptul că, imediat, în ziua înlăturării bandajului, este posibil ca Eugen să vadă extrem de vag ori chiar deloc. Doar cu acest argument a reuşit. Ştia cât de mult dorea mama lor să vină la spital, să fie alături de fiul său, să-l vadă ca născându-se a doua oară, primind lumină, bucurându-se de viaţă, dar nu putea risca. Puteau fi reacţii emoţionale puternice de ambele părţi, care ar fi influenţat negativ starea lui Iustin ori chiar a mamei.  
În noaptea premergătoare evenimentului, Iuliana a rămas la spital cu Iustin. Laura s-a cam supărat că a refuzat să rămână la ea, dar i-a prins bine, până la urmă, pentru că a putut rămâne şi ea acasă pentru a se odihni în tihnă. A adormit cu Daniela-Maria în braţe. Fetiţa îi dusese dorul în ultimul timp şi nimeni nu o mai putea dezlipi de mama ei în acea seară. Părea să poată asculta zeci de poveşti până să adoarmă, dar vocea atât de dragă a mamei sale a ştiut când să-şi coboare tonul şi să-şi schimbe nuanţele pentru a-i învălui urechiuşele astfel încât să o adoarmă. Somnul încerca puternic genele Laurei şi a amânat momentul în care să ducă fetiţa la locul ei. A mai avut putere să-i facă semn mamei Lucreţia să o lase cu ea. Îi era drag să doarmă copilul la sânul ei, ca odinioară, dar se şi temea să nu se trezească. Nici n-a ştiut cât de repede a închis şi ea ochii. Oboseala acumulată în ultimele săptămâni îşi spunea cuvântul…  
 
*  
Acea zi de 14 august a anului în curs avea să rămână întipărită pe viaţă în amintirea lui Iustin şi a multor persoane apropiate lui prin dragostea ce-i purtau. A fost o zi de succes pentru Laura şi echipa de medici care au contribuit la realizarea transplantului. Salonul devenise aproape neîncăpător, contrar regulilor generale de ordine interioară. Cei prezenţi priveau şi ascultau cu atenţie explicaţiile doamnelor Maria Popa şi Laura Pavelescu, aflate de o parte şi de alta a scaunului pe care stătea Iustin, explicaţii ce se completau reciproc şi se îmbinau într-o veritabilă lecţie practică pentru întregul auditoriu. Nu era pentru prima oară când se întâmpla aşa. Cele două specialiste în domeniu erau recunoscute şi apreciate în România şi peste hotare pentru introducerea unor metode de valoare în tot ce înseamnă transplantul de cornee şi nu numai.  
 
Iustin, asemenea unui mare actor în rol principal, reuşise să se concentreze printr-un admirabil efort de voinţă. Asculta cu atenţie, străduindu-se, în acelaşi timp, să-şi stăpânească nerăbdarea - firească, de altfel - şi nu-şi reprimă un zâmbet generos, de admiraţie pentru femeia care a fost pionul principal pe masa de şah a luptei împotriva bolii lui. ,,Ciudat! Deşi starea de nevăzător mi-a adus atâta durere, acum parcă aş vrea să se prelungească încă puţin, pentru că o adulmec cu toate simţurile, prin toţi porii. Doamne, ciudate sunt căile Tale! Cum poate rămâne atât de vie o frântură de viaţă pe care am împărtăşit-o atât de puţin! Acelaşi parfum, aceeaşi atingere..., Laura mea, Laura! Cine ştie câte întrebări te-au bântuit în tot acest timp şi pe tine..., cine ştie cât de greu va fi fost să.... Voi vedea iar, datorită ţie, însă tu nu ştii că.... în tot acest timp... te-am văzut.... Te-am văzut, Laura, te-am simţit, te-am recompus şi....”. Desfacerea şi înlăturarea bandajului a fost însoţită de ultimele explicaţii oferite de cele două specialiste în oftalmologie. A fost o clipă de tăcere profundă când s-au văzut ochii închişi ai lui Iustin. El a simţit momentul, dar a rămas încremenit. Laura îl prevenise să nu deschidă ochii, orice s-ar întâmpla. De altfel, imediat, ea a ridicat ochelarii de protecţie pentru a fi văzuţi de public şi i-a aşezat lui cu gesturi graţioase şi pline de afecţiune. Nu a mişcat nimeni nici după acest gest. Toate privirile erau aţintite pe figura lui Iustin şi toate gurile stăteau închise ca ferecate fiind.  
- Încet, dragul meu. Acum poţi, dar fără grabă, îi şopti Laura, mângâindu-i obrajii în treacăt, neobservat, după fixarea ochelarilor.  
Iustin s-a ridicat lent în picioare şi a rămas în această poziţie, ascultând atent. Ştia în ce parte a sa era Laura, dar avea nevoie să fie sigur, pentru că cea mai puternică dorinţă a lui era ca ea să fie prima fiinţă pe care o va vedea. I-a fost uşor să-i stabilească poziţia exactă, pentru că tocmai atunci ea a explicat celor prezenţi:  
- Am hotărât să se întrerupă lumina electrică şi să se lase lumina naturală, dar uşor difuză, graţie perdelelor trase, pentru că soarele este prea puternic afară. Ochiul nu trebuie să aibă primul contact cu lumină puternică. Să nu uitaţi acest aspect niciodată… Da, acum, domnul Dobrescu, pacientul nostru, poate deschide ochii…  
 
În tot acest timp, cei prezenţi uitaseră parcă să respire. Din nou, acea linişte adâncă. Iustin simţea toate privirile canalizate pe ochii lui. Nu s-a grăbit. Încărcat cu o răbdare de invidiat, a deschis cu prudenţă pleoapele, astfel încât să poată vedea foarte puţin, printre gene. Ochii săi au sesizat lumina şi, involuntar, s-au închis. A simţit o strângere de mână. „Este mâna ei. I-am păstrat atingerea intactă. Nicio femeie nu are mâna atât de fină! Iubita mea nu a rezistat. Este mai emoţionată ca mine…, dar eu trebuie să fiu bărbat, să nu îi ştirbesc prestigiul câştigat în mulţi ani de muncă asiduă şi cinstită”, gândi el în fracţiuni de secundă. Deschise din nou ambii ochi, la fel de încet şi aproape la fel de puţin.  
De data aceasta, a rămas cu ei deschişi ceva mai mult timp. Apoi, a treia oară, a ridicat pleoapele cam la jumătate şi a văzut mai multe umbre proiectate ca pe un ecran luminos. Răbdător, a privit lung, parcă aşteptând să se aşeze imaginile. A închis ochii şi, după câteva clipe, i-a deschis din nou, în întregime, cu încetinitorul. Aceleaşi imagini se profilau mai bine, dar păreau că sunt în ceaţă. A zâmbit. A avut forţa să zâmbească, dar nu a vorbit. A clipit rar de mai multe ori şi a încercat să le distingă mai bine.  
Aproape de el, Laura îi urmărise mişcarea genelor, ori mai mult o ghicea, prin sticla fumurie. Aşa îl învăţase să procedeze, dar i se păru că trece prea mult timp şi un început de teamă i se instală în suflet. „Ce se întâmplă? Oare nu vede nimic?! Doamne, te rog din toată fiinţa mea, fă-l să vadă, Dumnezeule! Trebuia să vadă ceva până acum. Sunt eu prea grăbită? Am lucrat perfect…”.  
Iuliana se făcuse mică înapoia tuturor, voit, din cauza emoţiilor puternice ce o marcau. Îşi dusese batista la gură să înăbuşe orice pornire necontrolată. Rostea fără întrerupere o rugăciune pentru fratele său, simţind că se sufocă. Aproape că îi venea să fugă din sală. Se temea de un atac de panică.  
Şi ea şi Laura au răsuflat uşurate când l-au văzut pe Iustin că ridică încet braţele şi se întoarce puţin spre stânga sa. A rămas câteva clipe nemişcat, privind ţintă chipul Laurei. Când s-a convins că este ea, ar fi dorit să o privească până la sfârşitul lumii. Avea părul pieptănat aşa cum îi rămăsese lui ultima imagine în memorie şi acest amănunt l-a bucurat enorm de mult. Nu-i putea distinge culoarea ochilor, dar, aşa cum gândea el privind-o, mai avea importanţă în acele momente?  
- Mulţumesc, doamna doctor! lăsă el să curgă aceste cuvinte odată cu pasul ce o despărţea de ea şi o îmbrăţişă.  
În acea clipă, aplauzele umplură sala şi, odată cu ele, nenumărate cuvinte de felicitare invadară spaţiul acela în care atâtea speranţe se împliniseră.  
- Fii tare! îi şopti Laura în timpul îmbrăţişării. Să nu cumva să laşi vreo lacrimă. Nu este voie. Te rog!  
El o încurajă cu o strângere uşoară, semnificativă a mâinii pe care o sărută aproape cu evlavie. Se întoarse la fel de încet către partea dreaptă, rămase câteva momente privind fix şi întinse braţele către doamna profesor doctor Maria Popa:  
- Nu voi uita vocea dumneavoastră… Ştiu că aţi lucrat la ochii mei. Vă mulţumesc, doamna doctor!  
Primi cu mulţumire în suflet îmbrăţişarea ei, după care îşi fixă privirea pe celelalte persoane. Deşi începuse să vadă, adevărat, destul de difuz, nu o recunoscuse pe Iuliana ori ea era prea ascunsă de celelalte persoane. Luminiţa de dincolo de retină a funcţionat şi de data aceasta. A ţintit atent în direcţia pe care aceasta i-a indicat-o şi a distins silueta Iuliei.  
- Vino, surioară! Te văd, sora mea dragă…  
S-au îmbrăţişat lung. Iuliana plângea înăbuşit. Nu se putea abţine. A venit lângă ea Laura şi a cuprins-o pe după umeri, şoptindu-i:  
- Nu trebuie, te rog mult! Curaj! Tinu nu are voie să lăcrimeze. I-ar face rău. Hai, vino! o chemă ea şi se îmbrăţişară îndelung, până lacrimile încetară să mai curgă.  
- Dragi colegi şi prieteni! se auzi vocea limpede a doamnei Maria Popa, reinstaurând liniştea în sală. Aţi fost martorii unei noi reuşite. Cu ajutorul Domnului, am redat vederea acestui om. Spun asta pentru a întări şi a întregi declaraţia domnului profesor doctor Gheorghe Burnei, şeful Clinicii de ortopedie pediatrică a Spitalului de copii „Marie Curie”: chirurgia oftalmologică, asemenea chirurgiei ortopedice pediatrice, „este ştiinţă, artă şi predicţie!” Să nu uităm niciodată că, alături de medicină, „religia are un rol esenţial în creşterea gradului de vindecare a pacientului… Noi vindecăm fizic 70-75% din pacienţi, însă diferenţa depinde de mental, care este întărit de credinţa în Dumnezeu. Toţi pacienţii care cred … au o altă înţelegere a afecţiunii şi rezultatele intervenţiilor noastre operatorii sunt altele”… Acest om, asistentul universitar Iustin Dobrescu, în stare de comă fiind, se pare că a cunoscut şi alt tărâm, iar în acest nou tărâm a înţeles că există acel Dumnezeu la care ne gândim şi domnia sa crede în El. De aici, iată şi vindecarea sigură de care gesturile şi vorbele dragului nostru pacient, cred eu, v-au convins. Vă mulţumim tuturor pentru sprijin!  
Jumătate din cei prezenţi se ştergeau la ochi printre aplauzele adresate vorbitoarei. Iustin s-a înclinat mulţumind şi s-a sprijinit încet de Laura. Se simţea obosit. A venit şi Iuliana imediat lângă el, sesizând starea lui. Au aşteptat răbdători ca sala să fie evacuată şi l-au condus la biroul Laurei, nu mai înainte ca el să adreseze mulţumiri întregului personal care-l asistase la operaţie. Acolo, firesc, au urmat serii de îmbrăţişări şi sărutări, dar şi o mică discuţie…  
 
- De ce să nu plec imediat? Acum văd…  
- Pentru că va trebui să stai sub observaţie atentă cel puţin trei zile. De ce eşti rău şi nu vrei să înţelegi, Tinul meu drag? Te-aş duce imediat acasă ori la cabinetul particular, dar nu am voie să fac aşa ceva atâta timp cât operaţia a fost realizată aici.  
- Înţelegi, dar eşti nerăbdător, frate, interveni Iuliana. Ai trecut prin multe şi ai depăşit toate momentele grele… Hai, te rog, înarmează-te din nou cu răbdare şi fă exact ce trebuie! Este sănătatea ta în joc, nu uita!  
- Bine, bine! Gata, m-aţi convins… Tu când trebuie să pleci, Iuliana?  
- Nu mă grăbesc. Am concediu şi am venit pentru tine doar. Vom pleca împreună, să te pot oferi plocon mamei. E bine?  
- Cum crezi tu… Mulţumesc mult! Dar…, dar cu Laura ce mă fac? Am vorbit un ceva anume, foarte important şi mă amână…  
- Este problema voastră, frăţioare. Laura este aici şi poate oricând să-şi explice atitudinea. Dacă este nevoie, ies puţin să puteţi vorbi… Merg la rezerva ta…  
- Nu, Iuliana! Nu este nevoie să pleci, se opuse Laura. Răspunsul problemei este unul singur: să mai aştepte o zi, două sau trei, până vederea lui se limpezeşte şi mă va vedea mai bine… I-am spus că în cei trei ani parcurşi am mai îmbătrânit, că nu mai arăt aşa cum mă ştie el… şi nu mai sunt precum am fost, într-o expresie. Adică, să mă vadă cum arăt acum şi apoi să decidă dacă mă mai place, nu? Nu este corect aşa?  
- Şi eu, ca femeie, tot aşa aş fi pus problema… Are dreptate, frăţioare. Te rog s-o înţelegi!  
- Da, sigur că da…, pentru că v-aţi aliat şi eu sunt în inferioritate… Mă supun majorităţii. Nu am altă cale, admise în final Iustin, arborând un aer uşor ofuscat. ,,Ce nerăbdător te-ai făcut, frate! Uiţi că mai ieri nu ţi se dădea vreo şansă şi dintr-odată... Ia, potoleşte-te! Are nevoie şi femeia asta de odihnă, de un minim de răgaz să-şi pregătească mama ... să se obişnuiască....”  
S-a lăsat mângâiat ca un copil alintat şi acceptă să se întindă în pat. Abia acum realiză cât de obosit era după o astfel de zi şi se desprinse din strânsoarea delicată a degetelor Laurei la a cărei atingere reacţionase atât de intens. Iuliana nu ştia despre ce este vorba, dar a intuit imediat, amintindu-şi ce rugăminte îi adresase Laura înainte de operaţie…  
 
*  
În ziua următoare, soarele se înălţa încet, luminând cu toată dărnicia cerul şi pământul, contrar previziunilor populare potrivit cărora, după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, vremea se răceşte. De comun acord, mamă şi fiică stabiliseră ca fetiţa să nu meargă la cămin. Aveau în vedere faptul că evenimentele ce urmau să se desfăşoare în acea zi puteau crea tensiuni emoţionale copilei, ceea ce presupunea un impact deosebit asupra psihicului său.  
Pentru a nu trezi fetiţa, mama Lucreţia s-a trezit mai târziu ca de obicei, după ce Laura plecase tare nerăbdătoare la serviciu. Draga mea copilă! Se pare că a venit vremea să-ţi iei rămas bun de la Măria Sa, Lacrima. Hm... chiar ai crezut că mă duci cu preşul? Tu crezi că nu ştiu de ce te chinuiai să mă convingi că eşti bine şi că vrei sa-ţi creşti singură fetiţa? De parcă noi eram străini de orele târzii la care te întorceai tu terminată de la gărzi, operaţii, cursuri, simpozioane… Ştiu, fetiţo! Ca să poţi tu plânge în voie fără să ne îngrijorezi pe noi... Şi problema cu creşa, căminul... Căpoasă ca taică-tău, copilul meu drag! Off! Bine că am încredere că eşti stăpână pe tine şi ştii ce faci!” se linişti Lucreţia, privind chipul Laurei ce-i zâmbea din poza de pe noptieră.  
- Mai melgem şi acum la cămin, mami-ma?  
- Nu mai mergem azi, Dănuţa mea dragă. Este prea târziu… Doreşti să ne plimbăm prin parc şi să o vizităm pe mami la serviciu?  
- Daaaa! strigă fetiţa bătând din palme. Melgem mai întâi la mami… Mi-a plomis că îl văd pe…, pe acel domn opelat…  
- Ei, dacă ţi-a promis mami, mergem, desigur. Te rog să fii cuminte şi să vorbeşti frumos, da?  
- Da, mami-ma! Aşa a zis şi mami… Nu volbesc eu flumos meleu?  
- Ba da, fetiţa mea! mereu vorbeşti frumos…  
La intrarea în spital, doamna Lucreţia s-a oprit şi a examinat îmbrăcămintea fetiţei. A mai aranjat-o un pic şi, mulţumită fiind, a dat telefon:  
- Alo!... Suntem la poartă… Da, aştept să vină.  
- Ai volbit cu mami?  
- Da, Dănuţa! Am vorbit cu mami… Va veni doamna Mariana să te ia de aici… Vă cunoaşteţi bine. Eu va trebui să merg să rezolv câteva treburi urgente şi nu pot să merg cu tine… Am multe facturi de plătit. Ştiu că te vei purta frumos aici. Am încredere în tine.  
- Da, voi fi cuminteeee, mami-ma!  
Asistenta Mariana Neacşu se apropia deja de poarta spitalului. Întâlnirea cu fetiţa a fost plăcută de ambele părţi. Se cunoşteau bine încă de când cea mică avea un an şi jumătate şi se mai jucaseră împreună. Mariana cunoştea scenariul foarte bine şi a reuşit să-şi intre perfect în rol.  
 
Se plimbau ţinându-se de mână pe holul principal. La o anumită oră, ca din întâmplare, cele două au ajuns la câţiva paşi de uşa rezervei lui Iustin, care tocmai atunci se deschidea. Din încăpere a ieşit Iuliana şi l-a aşteptat pe Iustin, întinzându-i mâna pentru a-l ajuta. Se temea ca luminozitatea de pe hol, mai puternică decât cea din cameră, să nu-l deranjeze. Abia se închisese uşa în urma lor şi au auzit vocea Marianei.  
- Bună ziua! Tocmai veneam la dumneavoastră să vă anunţ că doamna doctor vă aşteaptă la cabinet pentru control…  
- … Sărut mâna, doamnă… Acolo am plecat şi noi, răspunse Iustin, în timp ce Iuliana privea cu mare surprindere fetiţa pe care asistenta o ţinea de mână.  
- Wow! Ce asemănare uluitoare! Nu-mi vine să cred, se manifestă ea, făcându-l atent pe fratele său. Tu o vezi pe frumoasa asta de fetiţă, Iustin? Să vă trăiască, doamna Mariana! Ani mulţi şi fericiţi să-i dea bunul Dumnezeu!... Nu credeam că sunteţi căsătorită…  
- Vai, mulţumesc mult! Ea este… Hai, nu te sfii, Dănuţa! Domnul doreşte să-ţi mângâie părul, explică ea copilei, mai mult pentru a evita un răspuns lămuritor despre sine.  
- Despre ce asemănare vorbeai, Iulia? Te referi la fetiţă presupun, dar nu pot distinge bine trăsăturile, preciză Tinu cu tristeţe în glas, mângâind fruntea şi părul Danielei.  
Fetiţa se retrăsese, mai întâi, părând a se speria de ochelarii mari, fumurii, pe care-i purta acel domn din faţa ei. S-a lăsat apoi mângâiată şi îşi muta vioaie ochişorii de la Iustin la Iuliana şi invers, zâmbindu-le ghiduşă.  
- Da, Iustin! La fetiţă mă uitam… Este atât de drăgălaşă, ce n-ai văzut! O tot privesc şi nu-mi vine să cred. Nu ştiu, dar nu mă înşel deloc…, parcă văd chipul tău…  
- Ei, Iulia! Acum parcă am reînviat din morţi... Îmi rescrii viaţa ..., ce-ţi veni?  
- Ştiu, pareee... E ceva tare ciudat..., te văd pe tine în pozele acelea din parcul Romanescu, dacă-ţi aminteşti… Erai cam de vârsta ei… Ce asemănare formidabilă! Mulţi care te vedeau…, adu-ţi aminte ce ne povestea mama! Te întrebau: cum te cheamă, fetiţă? Te supărai şi făceai aşa de urât, că se speriau...  
- Gata, Iulia! Este de ajuns, încheie Iustin discuţia, uşor iritat. Câţi anişori ai tu, fetiţă drăgălaşă? Vrei să-mi spui? se întoarse el spre copila care-i privea mirată, cu acelaşi zâmbet ghiduş.  
- Eu am…, am doi ani şi nouă luni… şi fac tlei ani pe ulmă…  
- Ei, dacă-i aşa, mă bucur tare mult! Şi cum te cheamă pe tine, draga mea? întrebă Iustin.  
- Pe mine…, pe mine mă cheamă Daniela Malia. Da’ pe tine cum te cheamă?  
- Pe mine…, pe mine mă cheamă Iustin, dar tu poţi să-mi spui Tinu, dacă vrei…  
- Îmi place cum te cheamă… Şi pe ea?  
- Pe ea o cheamă Iuliana. Este sora mea…  
- Eu nu am solă…  
- Ha, ha, ha! Eşti delicioasă, Dani dragă! exclamă Iustin. Îţi va aduce mami a ta, cândva, o soră… sau un frăţior, dacă vrei tu… Îmi dai voie să te iau în braţe?  
Daniela se codi. O privi întrebător pe Mariana şi, înţelegând semnul acesteia, răspunse:  
- Da… Ai putele să mă plimbi?  
- Daaaa, sigur că da! Vino! o îndemnă Iustin şi întinse ambele braţe.  
O ridică fără probleme şi porni cu ea, privind-o de aproape. Mariana îl urma discret, doar la un pas distanţă, pregătită să intervină dacă obosea ori dacă avea probleme la mers din cauza vederii. În acelaşi ritm, Iuliana mergea ca un robot în urma lor. Nu-şi revenise din surpriza provocată de acea asemănare uluitor de puternică dintre fetiţă şi Iustin. Deveni bănuitoare şi începu să facă anumite calcule, dar nu ajunse la niciun rezultat. Tinu era fericit după cum se manifesta şi vorbea cu fetiţa.  
- De ce polţi ochelali pe ochi? întrebă Daniela.  
- … Mă dor puţin… Am fost operat la ochi…  
- Da? Te-a dulut lău de tot?  
- Nu, nu m-a durut rău. M-a operat o doamnă doctor cu mână uşoară.  
- … Ai ulcat pe munte şi ai căzut?  
- … Am urcat pe munte… este adevărat, dar nu am căzut, răspunse Iustin după o pauză, surprins de această întrebare.  
- Mami a mea te-a opelat pe tine?  
Iustin s-a oprit atât de brusc, încât fata s-a clătinat puţin în braţele lui, iar Mariana s-a şi repezit să o prindă. Iuliana rămăsese înlemnită.  
- Cum o cheamă pe mami a ta? întrebă Iustin cu voce pierdută, revenindu-şi repede din această nouă surpriză.  
- Pe mami a mea… o cheamă Laula. Tu nu ai ştiut cum o cheamă?  
- … Am ştiut, minţi el destul de stângaci, dar am dorit să te încerc… să văd dacă tu ştii…Îmi dai voie să-ţi dau un pupic, de ziua ta?  
- Dacă vlei tu…, da! Mi-a spus mami că e ziua mea… Că mă cheamă şi Malia…  
- Ha, ha! Cu atât mai mult. La mulţi ani cu bucurii, Maria şi Daniela, fetiţă frumoasă!  
Impulsul care-l determina pe Iustin să o strângă pe Daniela-Maria în braţe şi să o sărute duios pe frunte era mai puternic decât raţiunea greu încercată în acele momente. Creierul lui procesa rapid date şi amintiri, încercând să găsească răspunsuri la întrebări pe care niciodată nu şi le pusese. Era uluit. Cuvintele fetiţei au declanşat trăiri adânci necunoscute până atunci.  
 
A simţit nevoia să apeleze tot la cuvintele ei pure, neviciate, deşi îi venea destul de greu.  
- Mulţumesc, draga mea! Eşti o fetiţă tare drăgălaşă… Dar pe tati al tău cum îl cheamă? Ştii?  
- … Ştiu…, că mi-a spus mami, răspunse ea cu vocea-i limpede, plină de candoare.  
- Da? Şi cum a spus mami?  
- Pe tati al meu… îl cheamă… Tinu…  
Iustin s-a oprit din mers. A încercat să întindă braţele în care Daniela părea că se simte foarte bine, desfăcându-le pe ale ei cu mare grijă şi a privit-o cu luare aminte. Iuliana şi Mariana se opriseră înapoia lor la fel de surprinse ca Iustin. Îl priveau atente, cu îngrijorare, surprindere şi bucurie în ochi.  
- Tinu?!... Cine este tati al tău, Dănuţa? repetă el întrebarea cu vocea sugrumată.  
- Păi…, am spus. El este Tinu… opelat la ochi… Şi tu ai spus…  
- Da… şi eu am spus…, răspunse Tinu, strângând din nou fata la piept. Ei bine, pentru că este ziua ta, dar şi pentru că ştii cum îi cheamă pe mami şi pe tati al tău…îţi voi da mulţi pupici şi îţi voi dărui mai târziu cel mai frumos cadou pe care l-ai primit vreodată.  
Când a apropiat-o de faţa lui să o sărute, fetiţa l-a strâns din nou cu braţele pe după gât şi s-a lăsat sărutată şi alintată, cum făcea de obicei în braţele mamei şi ale bunicii sale. Iustin şi-a reluat mersul, încet, grijuliu şi uşor ameţit, aşa cum se deplasa în primele plimbări după ce îşi pierduse vederea. S-a oprit în faţa uşii cabinetului.  
- Deschideţi uşa, vă rog, doamna…  
Mariana era deja cu mâna pe clanţă, tremurând de emoţie. Se uita îngrijorată şi la Iuliana, care pălise, nu mai avea sânge în obraji, deşi se străduia să zâmbească, bucurându-se cu adevărat în sufletul său, gândind la ceva foarte frumos.  
A fost rândul Laurei să rămână încremenită pe scaunul său. Nu-i venea să creadă că Daniela este în braţele lui Iustin şi îl ţine strâns cu mânuţele pe după gât. Planul nu prevăzuse întâlnirea de pe hol şi era oarecum descumpănită. Era sigură că fusese o idee a Marianei. Nu ştia ce se întâmplase, ce îşi vorbiseră. Era derutată şi temătoare să nu strice ceva din acest tablou, care părea mai frumos decât a îndrăznit ea să-şi imagineze vreodată. „Doamne, Dumnezeule, mare este puterea ta, Doamne! Nu, nu puteai să laşi acest copil fără tată şi acest tată fără să ştie că… Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai uscat lacrimile!”. Se ridică încet şi ocoli biroul, ascultând cu lacrimi în ochi cuvintele fetiţei şi ale lui Iustin:  
- Mami! Mami! Uite cu cine am venit! M-a adus în blaţe, vezi?  
- Draga mea Laura, iată, fetiţa noastră a venit să ne vadă! Mi-a spus câţi ani are… şi îmi seamănă perfect, după cum susţine Iuliana…  
- … Bucuria mea nu poate fi măsurată…, dar tu nu ai voie să lăcrimezi, dragul meu. Te rog! Mariana, ia repede ceva sterilizat să-i şterg ochii!  
Iustin nu se sfiia să-şi etaleze emoţia. Îşi desfăcu braţul stâng pentru a cuprinde alături de rodul iubirii lor, într-o caldă îmbrăţişare, pe femeia care i-a schimbat definitiv viaţa. ,,Laura, cum a fost, oare, posibil să trecem prin toate acestea? Da, este clar: nimic nu este întâmplător în viaţa de pe pământ! Ai păstrat copilul, copilul nostru, deşi..., deşi tu nu ştiai mai nimic despre mine... Aş fi fost în stare să răscolesc pământul să te găsesc, dar... nevăzător fiind... cine...”.  
Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Laura îi ridică bărbia, privindu-l în ochi:  
- Nu ştiai nimic despre mine, dar de ce... Doar aveai telefonul cu...  
- Iubita mea, dacă ai şti... Va veni timpul să-ţi povestesc şi vei înţelege că… am fost la un fir de păr să nu ne mai găsim vreodată..., dar…  
Mariana aduse cât a putut de repede câteva feşe mici sterilizate din dulăpiorul cu medicamente. Era înduioşată şi abia reuşea să-şi stăpânească lacrimile ce o încercau, spre deosebire de Iulia, care le lăsa să se rostogolească până la colţurile gurii şi abia atunci le ştergea cu batista. Ea privea cu duioşie ce se întâmplă în faţa ei şi nu-şi putea reprima un gând ce o mai încercase în ultimele două zile: ,,Frate drag, tragedia vieţii tale a fost ca o trambulină ce ne-a propulsat pe fiecare spre un viitor cum nu ne-am fi imaginat. Acum îi dau dreptate mamei că Dumnezeu are un plan cu fiecare om în parte. Suferinţa ne-a adus împreună. Cărările neştiute ale Iubirii divine ne-au purtat fără ca noi să fi înţeles atunci...”  
- Acum poţi să răspunzi cu „da” mare, de tipar, la propunerea mea, Laura? întrebă Iustin, extrem de sobru, după ce Laura îi şterse lacrimile şi reaşeză ochelarii.  
- Of, mărite Doamne!! Da, Tinule! Da! răspunse Laura, repezindu-se să-i strângă în braţe pe amândoi, bărbat şi copilă, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji.  
Iuliana o trase discret pe Mariana de mână şi ieşiră împreună.  
- Ştiţi, doamnă? Mă gândesc că a sosit momentul să-mi strâng lucrurile… Trebuie să pregătesc de îndată două căsătorii, nu una… Haideţi să mă ajutaţi, vă rog!  
Mariana încerca să explice ceva, scuzându-se pentru rolul interpretat atât de bine, de altfel. Iuliana asculta, dar nu auzea nimic. I se făcuse dor de Eugen şi dorea să plece cât mai repede. Dorea să-i povestească şi lui şi mamei Luiza, în amănunt, toate acele întâmplări pe care le trăise la Bucureşti, dar, mai ales, voia să-i lase pe cei trei să-şi trăiască în intimitate acel minunat dar… DARUL IUBIRII.  
 
- Sfârşit –  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (13) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1607, Anul V, 26 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!