Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1601 din 20 mai 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (12)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Într-o zi de luni a miezului verii anului 2014, la ora 6.00 punct, aşa cum era prevăzută în planul întocmit atent de el, doctorul Tomescu strângea în braţe trupul doamnei Luiza, mama lui Iustin, pentru a o linişti. Nu a fost chiar uşor. Biata femeie s-a abţinut până aproape de plecare. Se ambiţionase să reziste, să nu-şi dea în vileag teama şi grijile care o frământau. Momentul care a rupt echilibrul păstrat cu stoicism a fost cel în care l-a îmbrăţişat pe Iustin, de rămas bun, la uşa apartamentului. Atunci a izbucnit în lacrimi şi l-a strâns pătimaş, tremurând din tot trupul.  
În parcare, lângă maşina lui Eugen, care reuşise să obţină aprobarea de a-l însoţi pe Iustin la Bucureşti, era o salvare. Eugen şi Iuliana o priveau nedumeriţi şi şi-au strâns mâinile uşor speriaţi. Mare le-a fost surpriza să vadă coborând, cu mare bucurie întipărită pe chipuri, pe doctorul Emilian Grigore şi pe asistenta-şefă Ofelia Bălan.  
- Ce credeaţi, dragii mei, că o să vă lăsăm de izbelişte în momente de cumpănă? îi întâmpină Emilian cu braţele deschise pentru a-i îmbrăţişa. Uite că mai sunt şi minuni pe lumea asta! Conducerea spitalului a aprobat maşina să vă conducem la Bucureşti…  
- Aceasta este chiar o minune, murmură Eugen, fericit, lăsându-se îmbrăţişat. „Mie nu mi-a aprobat decât sacrificându-mă şi prin promisiunile acelea deşarte, pe care se pare că le-a crezut… Oricum, cred că a dorit, totuşi, să facă şi ea un bine. Am fost inspirat să-i spun de unde anume plecăm şi la ce oră”, îşi aminti el.  
Cel mai emoţionat era Iustin. Imediat, după voce, îl recunoscuse pe medic, apoi o recunoscuse şi pe Ofelia. Îi auzise de multe ori vorbind în salon şi chiar se obişnuise cu ei. În plus, ştia şi de stăruinţa Ofeliei în a-l cuceri pe Eugen, dar acest aspect era un secret pe care l-a păstrat toată viaţa. Nu a dezvăluit nimănui vreodată tot ce auzise şi înţelesese el acolo, pe timpul internării, când întregul personal îl credea în comă profundă, fără posibilitatea de a auzi şi a înţelege ceva.  
Iuliana lăcrima, dar a ştiut să se ascundă, să nu tensioneze starea de spirit a fratelui său. Lăcrimase şi când mama ei îşi descărcase îngrijorarea la uşă, când şi-au luat rămas bun.  
- La întoarcere mă iei şi pe mine? îl întrebă Eugen pe Emilian într-o clipă de răgaz, când ceilalţi îşi ocupau locurile în salvare.  
- Ce, sunt prost? Nu vezi cu cine sunt, omule?  
- Ziceai că va fi doar o aventură…  
- Crezi că de o femeie ca ea se scapă uşor? De fapt, nici nu mi-am propus să scap, deocamdată…  
- Ptiu! Ai grijă! Nu-ţi neglija soţia, mai apucă Eugen să-i vorbească.  
Ofelia îi chema să urce, asumându-şi rolul de şef al echipajului, provocând veselia celorlalţi.  
Timpul fusese foarte bine programat, astfel că au ajuns mai din timp în capitală, dar numai cu o jumătate de oră mai devreme, la spital, din cauza circulaţiei intense pe toate benzile. Şoselele nu fuseseră aglomerate, iar porţiunea de autostradă de la Piteşti la Bucureşti a permis şoferului să parcurgă distanţa în timp record, potrivit laudelor sale…  
… La Spitalul de Oftalmologie nu au fost probleme de niciun fel la sosirea lor. Erau aşteptaţi. Era cât se poate de clar că cineva se ocupase foarte atent de toate amănuntele. Formalităţile de internare au durat extrem de puţin, iar Eugen şi Iuliana au avut acces în interior. Primiseră şi halate cu ecusoane. Iuliana era uimită şi nu înţelegea că se poate ceea ce vedea. Nu a pus întrebări. Dorea să înţeleagă singură şi să povestească la Craiova cât de bine este organizată activitatea în capitală, convinsă fiind că aşa se procedează în toate situaţiile.  
Rezerva destinată pentru Iustin era încăpătoare şi avea, în plus, un pat obişnuit, îngust, la peretele opus uşii de intrare. „Acesta este pentru însoţitoare, adică pentru tine”, a atenţionat-o Eugen pe Iulia printr-un semn cât se poate de explicativ.  
La ora 11.00 punct, a intrat în această încăpere o tânără de circa treizeci de ani, înaltă şi suplă, cu privirea dreaptă şi senină, îmbrăcată cu un halat de serviciu subţire, de vară, purtând ecuson pe care se putea citi numele şi funcţia. I-a salutat şi s-a prezentat:  
- Bine aţi venit! Sunt asistenta Mariana Neacşu. Ca însoţitor se permite o singură persoană… Vă rog să stabiliţi acum cine va rămâne!  
- Va rămâne doamna Iuliana Dobrescu, doamnă. Eu sunt doctorul Eugen Tomescu de la Spitalul Judeţean Craiova şi aş dori, dacă se poate, să vorbesc cu doamna profesor doctor Pavelescu…  
- Un moment, vă rog, să notez! Deci, bolnavul este domnul Iustin Dobrescu, preciză ea, citind în fişa de internare, iar însoţitor rămâne doamna Iuliana Dobrescu. Pe dumneavoastră, domnule doctor, cred că vă poate primi doamna profesor, dar… un pic mai târziu. Este angajată într-o intervenţie chirurgicală acum… Îi voi transmite dorinţa dumneavoastră. Domnul Iustin Dobrescu să fie pregătit. Doamna profesor intenţionează să-l examineze la ora 12.00. Sper să fie în grafic cu intervenţia cealaltă. Domnule… Dobrescu, cum vă simţiţi? Aveţi nevoie de ceva? Am să vă aduc imediat apă, pahare şi, dacă doriţi…  
- Nu, nu am nevoie de nimic, doamna asistentă. Vă mulţumesc mult pentru amabilitate! răspunse Iustin, orientându-se foarte bine cu faţa către asistentă.  
- Ok! Domnule doctor, până la ora 12.00 puteţi  
rămâne aici… Dacă doamna vă primeşte, voi veni eu să vă conduc. La revedere! Ah, să nu uit…! Voi aduce imediat ţinuta de spital pentru domnul Dobrescu…  
- Nu, nu este nevoie, interveni Iuliana. Are tot ce-i trebuie. Sper că se admite pijamaua personală…  
- În principiu, da, dar va trebui halat, inclusiv pentru însoţitor, chiar dacă aveţi la dumneavoastră. Se impune culoarea prevăzută prin Regulamentul intern de funcţionare şi ecusonul nostru. Îmi pare rău…!  
Asistenta se retrase la fel de atent şi operativ, precum intrase în salon. Mergea drept, cu uşoare unduiri ale bazinului, care-i scoteau în evidenţă formele plăcute ale coapselor şi ale picioarelor. A intrat direct în cabinetul Laurei Pavelescu, cea despre care spusese noilor sosiţi că se află la o intervenţie chirurgicală.  
- Gata? Cum este? Spune-mi repede! o îndemnă Laura, până ca asistenta să închidă uşa.  
- Este bine, doamna doctor. Are o însoţitoare. În salon se află şi un domn doctor care doreşte să vă vadă…  
- A, da? Vom vedea… Dă-mi fişa, te rog!  
Laura aproape că i-a smuls hârtiile din mână. Era într-o stare de surescitare vădită. Asistenta nu părea să fie surprinsă, semn că discutaseră despre cel internat. Când a citit numele însoţitoarei, a rămas ca încremenită. Se uita pe hârtie, recitea şi nu ştia cum să interpreteze. „Iuliana Dobrescu! Deci, cât se poate de clar, sunt soţ şi soţie. Din cauza aceasta nu a mai venit şi nici nu m-a mai sunat… Numai dacă este el! În plicul acela nenorocit nu este nicio poză a nevăzătorului, fir-ar să fie de treabă! Numai hârtii şi filme. Numai hârtii şi radiografii. Numai hârtii şi o sumedenie de imagini cu ochi!” … Spune-mi, Mariana, cum arată bolnavul? L-ai văzut… Descrie-l puţin, te rog!  
- … Nu am reuşit prea mult, doamna doctor, de faţă fiind celelalte două persoane, dar aşa, cât am putut trage cu ochiul, să ştiţi de la mine că este un…, este un bărbat adevărat!...  
- Ei, lasă asta! Toţi sunt, la prima vedere…, toţi ştiu să se îmbrace şi să facă impresie, dar ea, femeia, cum arată? Asta să-mi spui şi repede, te rog!  
- Femeia? Este aşa de drăguţă că nu-mi vine să cred… Brunetă cu ochi albaştri, cum îmi plac mie să fie bărbaţii… Scuzaţi-mă! îşi reveni Mariana, pierdută cu gândul la bărbaţii preferaţi. Este înăltuţă, cam aşa cum sunteţi dumneavoastră, suplă, chiar subţirică, dar cu părul brunet, uşor ondulat…, tot ca al dumneavoastră lăsat…  
- Hm....! I-ai făcut portretul în oglindă?  
- De ce spuneţi asta, doamna doctor?  
- Păi…, ai văzut-o toată numai comparând-o cu mine, dragă? o întrerupse Laura, destul de iritată. Lasă-i! Nu mai am nevoie de portrete… „A ales-o să-mi semene mie…, dar s-a nimerit brunetă. Iartă-mă, Doamne, dacă greşesc! Mă doare enorm sufletul, mă dor inima şi trupul… Să fie el? Să fie răul atât de rău pentru mine? Eu l-am aşteptat cu toată iubirea pe care sunt în stare s-o ofer lui, aproape un necunoscut… şi să fiu răsplătită într-un mod care mă distruge?” se întreba ea, derutată, în câteva secunde ce păreau lungi în tăcerea respectată de asistentă.  
În acelaşi timp, foileta cu o uşoară nervozitate filele din dosar pentru a masca starea de încordare ce o încerca, lăsându-şi gândurile să zboare nestingherite spre un timp ce aparţinea deja trecutului. „Îmi amintesc cu câtă siguranţă şi sinceritate mi-a răspuns atunci… când am discutat despre încredere: Nici nu se pune problema altfel, draga mea. Acum şi de acum încolo, atâta cât voi trăi eu!... Şi acum?! Care este adevărul? Nu se poate! Eu tot mai sper”.  
- Şi doctorul? Unde este? Adu-l aici, te rog, Mariana! Pe cei doi… îi primesc la cabinet peste… un sfert de oră. Voi faceţi tot ce trebuie acolo… Să-l găsesc pe scaun pentru a-l examina. „Sper să pot face tot ce este necesar şi cu toată priceperea mea. Doamne ajută! Chiar dacă este el şi chiar dacă este cu soţia lui, eu trebuie să-l ajut. Aceasta îmi este datoria. Este un om ca toţi oamenii… Iar eu… eu îmi voi duce crucea pe calea ce mi-a fost dată. Mă voi dedica doar copilei mele… Toată viaţa”.  
- Doamna doctor, vă simţiţi bine? Pot pleca să…  
- Nu ai plecat încă? Bineînţeles că mă simt bine, îi răspunse Laura, evitând să se întoarcă astfel încât asistenta să nu-i vadă chipul.  
Era palidă, cu privirea pierdută în neant, privind un punct nedefinit. Se ridică încet şi merse în faţa oglinzii, la chiuvetă. Se sperie de paloarea ce-o avea şi de ochii trişti ce o fixau de dincolo de luciul oglinzii. Îşi stropi faţa cu apă rece adunată în căuşul mâinilor ei micuţe şi bău un pahar de apă la fel de rece. Simţind că se înviorează, îşi aşeză părul şi arboră un zâmbet prietenesc, cuceritor, exact în clipa în care asistenta bătu la uşă şi ceru permisiunea să-l prezinte pe Eugen.  
- Mulţumesc! Nu-i nevoie…, ne cunoaştem de ceva vreme…, nu-i aşa, domnule doctor?  
- Da, da, da! Mulţumesc pentru primire! Sărut mâna, doamna…  
- Laura, dacă nu ai uitat…  
- Cum aş putea să uit? Scuze! Poate că… nu trebuia să spun asta, se grăbi Eugen să explice.  
- Nu are importanţă… Să trecem peste amintiri copilăreşti şi să auzim cine este acest om, acest pacient, la care înţeleg că ţii mult?  
- … Nu mai mult ca la oricare altul… E adevărat, ar fi ceva special, dar pe altădată…  
- Ok! Nu avem timp acum.  
Preţ de cinci ori zece minute, Laura a ascultat cu mare atenţie tot ce a povestit Eugen cu privire la evoluţia stării de sănătate a pacientului. Era interesată sub aspect profesional, dar dorea, în aceeaşi măsură, să obţină date care să confirme ori să infirme ipoteza ei: era sau nu era vorba de Tinu. Nu-şi permitea să pună anumite întrebări din care Eugen să înţeleagă frământările ei. Nu dorea să se descopere.  
- Ei bine, cred că a sosit momentul să-l văd… Îţi mulţumesc mult pentru toate detaliile oferite! Cred că fetele l-au adus deja. Doreşti să asişti?  
- Dacă-mi este permis, cu siguranţă, da! răspunse Eugen bucuros. Mulţumesc mult pentru invitaţie!  
În salonul destinat consultaţiilor, exista aparatură tehnică modernă destinată investigaţiilor şi consultaţiilor oftalmologice. Retrasă în apropierea uşii de acces, încărcată de puternice emoţii, Iuliana privea tăcută şi sfioasă toate acele aparate şi dispozitive pe care nu le văzuse în clinicile la care fusese, cândva, examinat fratele său la Craiova. Sub privirea atentă a asistentei Mariana Neacşu, alte două asistente pregătiseră tot ceea ce era necesar şi îl aşezaseră pe Iustin pe scaunul din faţa unor dispozitive. Era emoţionat, gândind că aici este posibil să-şi recapete vederea, dar se stăpânea destul de bine, obişnuit fiind cu atmosfera specifică spitalelor prin care trecuse de mai multe ori.  
Când a intrat, Laura a cuprins dintr-o privire toate aparatele şi dispozitivele, urmărind atentă doar prezenţa şi aşezarea funcţionabilă a celor de care ştia că are nevoie în acea situaţie. Mulţumită, s-a adresat celor trei asistente ce acopereau în acele momente pacientul prin poziţia ocupată:  
- Este bine, fetelor. Vă mulţumesc! Să rămână cu mine doar doamna Neacşu, dar să nu vă îndepărtaţi prea mult… Doamna Dobrescu, se adresă ea Iulianei aproape fără să o privească, chiar dacă sunteţi soţia, v-aş ruga şi pe dumneavoastră să…  
- Laura?!  
Vocea gâtuită de emoţie a lui Iustin a întrerupt-o şi a făcut ca toate privirile să se îndrepte spre el.  
- Laura? Tu eşti aici?! a întrebat el, ridicând tonul în strigăt plin de surpriză şi uimire, încercând să se ridice de pe scaun.  
O linişte adâncă s-a instaurat pentru câteva clipe în salon. Toate privirile s-au întors contrariate de la el către ea. Laura înlemnise. Faţa i se albise şi ochii ei frumoşi se dilataseră de parcă priveau o fantomă în întunericul ce părea că o cuprinsese. Încerca să vorbească şi nu reuşea. Zeci şi sute de imagini i se derulau în mare viteză prin ochii minţii, amintindu-i cele mai frumoase clipe petrecute în braţele acelui om, care o striga pe nume fără să o vadă decât tot prin ochii minţii în care o păstrase cu sfinţenie.  
- Tinu! strigă ea, încercând să meargă spre el. Tinu! Tinul meu drag! repetă ea strigarea, reuşind să-şi desprindă picioarele şi să îndrepte spre el cu braţele întinse.  
Se opri speriată după doar doi paşi. Îşi întoarse privirea către Iuliana. Inima îi bătea cu putere şi o îndemna să se arunce în braţele lui şi să-l sărute, dar creierul îi dicta să se stăpânească. „Ce va zice soţia lui? Cu ce drept intervin eu între ei? De ce să fiu eu cauza distrugerii căsniciei lui? Doamne, ce să fac?” se întreba Laura în fracţiuni de secundă, nehotărâtă şi plină de suferinţă, sub privirile întrebătoare ale asistentelor şi ale Iulianei.  
- Laura…, Iuliana este sora lui Tinu. Nu este soţia lui, interveni Eugen, înţelegând cauza acelui moment de ezitare şi intuind drama din sufletul Laurei.  
- Da, doamna doctor! Este fratele meu, întări Iuliana, ştergându-şi lacrimile ce-i porniseră în alergare pe obraji.  
Ochii Laurei şi întregul chip se luminară subit. Cu un ţipăt scurt se aruncă şi elimină spaţiul ce o separa de cel aşteptat cu răbdare, suferinţă şi credinţă, timp de mai bine de trei ani. Acolo, pe acel scaun de pe care Iustin a descoperit-o fără să o vadă, doar auzindu-i vocea, Laura l-a îmbrăţişat cu întreaga ei forţă fizică şi sufletească. Nu existau cuvinte printre săruturi şi nu pentru că se jenau să fie auziţi ori priviţi. Toţi ceilalţi ieşiseră tiptil din încăpere, la fel de emoţionaţi, ştergându-şi lacrimile de bucurie…*  
După mai bine de o jumătate de oră, Laura a ieşit pe hol îmbujorată, oarecum jenată, purtând pe chip toate semnele unei bucurii imense. Ochii săi străluceau şi nu puteau, chiar dacă şi-ar fi dorit, să ascundă fericirea ce-i invadase sufletul. Le-a explicat, printre altele, că emoţiile o stăpânesc atât de puternic, încât nu se simte în stare să execute în bune condiţii investigaţiile pentru care se pregătise.  
- Vă rog să mă credeţi că-mi este imposibil! Nu mă pot concentra… L-aş privi tot timpul şi am continua să ne explicăm unul altuia ori să ne savurăm amintirile. Nu ştiţi, dar noi doi… ne cunoaştem bine… mai de demult şi avem atâtea de vorbit… Poate va veni timpul să vă povestim împrejurările. Nu doresc să irosesc timpul nimănui. Am s-o rog pe colega mea, doamna profesor doctor Maria Popa, să se ocupe de Tinu… Nu vă temeţi! Este o somitate în materie, preciză Laura, imediat ce citi pe chipul lui Eugen o uşoară dezaprobare şi teamă pe al Iulianei. Este colega, colaboratoarea şi prietena mea cea mai bună. Ştie că am prevăzut această posibilitate… Mariana, mergi, te rog, la doamna doctor şi explică-i situaţia! Transmite-i rugămintea mea… Fetelor, staţi pe aproape până vine domnia sa, vă rog! Am de vorbit cu dumnealor…  
Laura părea că îşi revenise total. Reuşise să îşi stăpânească emoţiile. Se pierduse puţin doar când a observat surpriza, mirarea şi curiozitatea, deopotrivă, în privirile lui Eugen şi ale Iulianei, provocate de precizarea ei cu privire la legătura ei cu Iustin. Nici prin gând nu i-ar fi trecut ce întrebări îi rodea pe cei doi în acele clipe. Eugen se întorsese la anii studenţiei: „Să-l fi cunoscut pe Iustin în perioada aceea… în care o curtam eu şi ea m-a refuzat? Asta să fi fost cauza? Laura este femeia despre care mi-a povestit că a iubit-o atât de mult înainte de accident? De ce oare nu i-a pronunţat niciodată numele? Eu am menţionat numele ei de familie de mai multe ori… Să nu fi cunoscut el acest nume ori m-a lăsat să vadă cum reacţionez? Înseamnă că ştia că i-am făcut curte… De fapt, dacă nu mă înşel, nici eu nu am rostit prenumele ei niciodată. Doar doamna Pavelescu pronunţam…”.  
În acelaşi timp, Iuliana încerca să înţeleagă şi să afle răspunsuri la altfel de întrebări: „Iustin povestea mamei sau mie despre tot ce era nou în viaţa lui, dar despre această femeie nu a spus nimic niciodată. Oare de ce a ascuns acest episod? Când era în comă, după accident, a pronunţat mai multe nume… Laura? Nu-mi amintesc să fi fost printre acelea. Am s-o întreb şi pe mama… Cum se face că Eugen şi Laura se tutuiesc?! De când se cunosc ei atât de bine? Mi-a povestit doar că el o simpatiza, dar ea l-a refuzat… Să fi rămas prieteni doar în baza respectului reciproc? Nu au avut ei altă relaţie? De fapt, de ce-mi pun eu tot felul de întrebări prosteşti? S-a întâmplat înainte de a mă cunoaşte pe mine… Nu am niciun drept să-l bănuiesc ori să-l acuz de lipsă de… De ce? De sinceritate sau de loialitate… Aş fi absurdă. Trecutul lui îi aparţine, aşa cum al meu îmi aparţine… Nici eu nu i-am relatat problemele mele… Nici despre amărâtul acela de Relu Popescu şi nici despre tata. Deci, linişteşte-te, Iuliana! Avem o relaţie excelentă, îl iubesc şi…, da! Şi el mă iubeşte pe mine”, se linişti ea cu o fracţiune de secundă înainte ca Laura să le întrerupă şirul gândurilor.  
- Dragii mei, mă iertaţi, vă rog, că aţi fost martori la… nici nu ştiu cum să spun… Până vine colega mea, am rugămintea de a sta puţin de vorbă… Eugen, Tinu doreşte să vorbească cu tine. Mergi, te rog! Eu rămân cu doamna Iuliana…  
- Desigur! Am plecat, se învioră Eugen zâmbind.  
- Vă rog frumos! Nu sunt „doamna Iuliana” pentru dumneavoastră… Puteţi să-mi spuneţi pe nume… Fratele meu, Iustin, îmi spune Iulia, de obicei… Puteţi să folosiţi şi…  
- Poate că da, poate că nu, răspunse Laura râzând. Să vedem dacă ne înţelegem. Tinu mi-a spus că suntem de aceeaşi vârstă, născute în acelaşi an. Mă înţelegi?  
- Ah, da! Sigur că înţeleg şi chiar sunt de acord, Laura. Îmi place mult numele tău… Ce faci? Ce-i cu tine? se sperie Iuliana când văzu lacrimi pe obrajii Laurei ce se apropie de ea să o îmbrăţişeze. Hai, fii cuminte, linişteşte-te! O să fim două bune prietene… Ce zici?  
- Da, sunt convinsă, Iulia. Doresc! Am înţeles că te căsătoreşti curând cu Eugen… Presupun că nu m-am înşelat. Ne aşteptaţi şi pe noi?  
- Cum? Ce? se sperie Iuliana, pe moment, când Laura vorbise de căsătoria ei cu Eugen.  
O bănuială cruntă i se strecurase în suflet. Îşi reveni imediat ce pătrunse sensul întrebării din final. Simţi cum roşeşte. Se ruşina de gândul urât ce-i trecuse prin minte.  
- Să vă aşteptăm? Vreţi să… Wow! Sunteţi nebuni şi voi! Mai nebuni ca noi… Ce frumoooos! Cum să nu? Facem o nuntă mare, mare, mare, cu două mirese şi doi gineri…  
- Da, ar fi frumos, dar… să avem răbdare. Pe mine nu m-a cerut Tinu… Visez şi eu, că… m-am cam obişnuit să visez doar…  
- Trebuie să ai încredere, draga mea. Speranţa, ştii şi tu, moare ultima… Dumnezeu este mare şi El intervine întotdeauna acolo unde iubirea este curată… Vă va ajuta.  
- Să te audă bunul Dumnezeu!... Oare ce au de discutat? Tinu era puţin iritat, mi s-a părut, şopti Laura.  
- Sunt oameni cu multă minte amândoi, Laura. Să ştii că s-au împrietenit trainic. Am încredere în amândoi, o linişti Iuliana.  
Nici nu bănuia cât de corect îi caracterizase. Când a intrat Eugen, Tinu era pe acelaşi scaun, adânc gânditor, cu fruntea sprijinită în palma braţului drept.  
- Sper că nu te-ai plictisit, Tinule…  
- Nu, domnule doctor, nu m-am plictisit, răspunse acesta cu o nuanţă evidentă de sobrietate în voce, sesizată imediat de Eugen.  
- … Domnule doctor?! Ce este cu tine?  
- Este că…, este că m-ai minţit, domnule doctor, iar eu am avut totală încredere…  
- Te rog să fii mai explicit! Nu înţeleg.  
- Domnule…, ştiaţi că mă aduceţi aici. Ştiaţi cine este Laura… V-am povestit cât de mult am suferit, dar nu aţi binevoit să mă liniştiţi nicio clipă. De ce mi-aţi ascuns că vă cunoaşteţi cu femeia aceasta de mult timp?  
- Doamne fereşte! Cum poţi gândi în acest fel? Mă uimeşti şi mă răneşti, domnule Iustin!... Niciodată nu ai pronunţat numele ei în povestea despre voi. Nu aveam de unde să ştiu că este vorba despre ea. Eu am numit-o după numele de familie, pentru că eram întotdeauna de faţă cu alte persoane şi domnia sa este o persoană publică foarte respectată. Este o somitate în medicină… Ai auzit numele ei… Doamna Pavelescu! De ce nu ai reacţionat atunci? ceru Eugen explicaţii pe un ton mai oficial decât al lui Iustin, dar şi supărat cu adevărat.  
- … Eu… Da…., cred că ai dreptate… Nu i-am spus pe numele mic niciunul dintre noi, iar eu nu i-am cunoscut niciodată numele de familie… Dacă poţi, iartă-mă, Eugen!  
- Păi, da! Ajunserăm ca muierile… Iartă-mă! Eşti iertat dinainte de a greşi, oricum. Te înţeleg foarte bine şi realizez cât de mult ai suferit… Alte gânduri? Observ că te frământă şi altceva… Hai să lămurim totul!  
- Da, ar mai fi ceva, dacă ai răbdare cu mine. Ştiu cât eşti de nerăbdător să ajungi la ofiţerul stării civile. Am simţit în spital cât de mult te-ai ataşat de Iulia şi mă bucur sincer, din toată inima… Aş dori…, aş…, dar nu ştiu cum să procedez…  
- Spune, omule, că suntem doar noi doi aici. Suntem bărbaţi, doar… Curaj!  
- Nu ştiu dacă mă va accepta… şi nu doresc în ruptul capului să o jignesc cu o cerere de… În situaţia mea, este greu de crezut că…  
- Situaţia ta este una acum, dar alta va fi peste o săptămână sau două, când îţi vei recăpăta vederea, deşi… nu asta contează acum… Ea te iubeşte şi nu te va refuza, Tinule!  
- Ai intuit ce aveam de gând să-ţi spun…  
- Da, am intuit, pentru că te cunosc şi pentru că am observat-o pe ea cât de fericită a fost când te-a regăsit…  
- În acest caz…, te superi dacă…, dacă te rog să ai răbdare până ies de aici şi… putem să fim două cupluri la ofiţerul stării civile?  
- Ohoooo! Eşti mortal, Tinule! Stai acolo să te îmbrăţişez, cumnate!... O poţi cere de acum, te asigur, îl încurajă Eugen, în timp ce-l îmbrăţişa. Da, poftiţi! ridică el vocea, auzind bătăi uşoare în uşă.  
Era Laura cu doamna doctor Maria Popa, urmate imediat de asistente. Toate erau o ploaie de zâmbete binevoitoare şi de bucurie, de parcă toate trăiau aceeaşi fericită întâmplare de viaţă a Laurei. După ce aceasta făcu prezentările, doamna profesor Maria Popa rugă să rămână numai persoanele implicate în executarea controlului medical şi a investigaţiilor impuse de situaţia concretă a pacientului.  
- Vă rog să înţelegeţi că spaţiul nu ne permite să lucrăm în libertatea de care avem nevoie şi, în plus, prezenţa dumneavoastră ar crea, involuntar, o stare de disconfort pacientului. Nu este vorba de o intervenţie chirurgicală, ci doar de un control riguros menit să ne ofere anumite date şi coordonate de care avem nevoie. De altfel, aşteptăm să vină şi alţi doi medici…, iată că au şi sosit, preciză ea, observându-i intrând chiar în acel moment. Vă mulţumim pentru înţelegere!  
Eugen a înţeles exact ce trebuia de înţeles şi a ieşit primul, după ce a strâns mâna lui Iustin în semn de încurajare şi liniştire. Iuliana îl aştepta pe coridor, lângă uşă. Ieşiseră şi două asistente medicale, dintre care una era amabila lor cunoştinţă ce-i întâmpinase la internare şi care, acum, se apropie la fel de jovială de ei pentru a le vorbi:  
- Dacă doriţi o cafeluţă ori răcoritoare, vă invit în biroul doamnei doctor, vă rog! Acolo vă puteţi relaxa, puteţi urmări emisiunile TV… Eu am tot timpul să vă stau la dispoziţie şi îmi face plăcere, adăugă Mariana, lăsând să-i înflorească în colţul gurii un zâmbet cuceritor.  
- A precizat, cumva, doamna profesor…  
- Da, a menţionat că în maxim o oră vor termina întregul examen, îl întrerupse ea pe Eugen, intuind ce dorea să ştie. Dacă doriţi să aşteptaţi în rezerva domnului Dobrescu, vă conduc imediat şi vă servesc acolo cu ce doriţi…  
- Nu…, nu este nevoie de nimic, răspunse Iuliana, după ce îşi lăsă privirile să se oglindească în ale lui Eugen doar pentru o clipă sau două. Mulţumim frumos! Avem cu noi tot ce ne trebuie, dar vă rugăm să ne anunţaţi imediat ce se…  
- Desigur, nu se pune problema. Poftiţi, vă rog!  
Rămaşi singuri în salon, se priviră lung şi lăsară să le scape câte un oftat de uşurare. Iuliana izbucni în râs şi îl îmbrăţişă drăgăstoasă pe Eugen.  
- Sunt atât de liniştită şi bucuroasă, sultanul meu drag! Am mare încredere că va fi bine. Laura este o fată extraordinară… Ce surpriză! Nu-mi vine să cred. Tu ştiai că venim la ea? Ştiai ce poveste de dragoste au avut?  
- Draga mea, te rog să mă crezi că nu am ştiut. El nu a menţionat niciodată numele ei în tot ce mi-a povestit. Eu aproape că îi uitasem prenumele şi în toate situaţiile am folosit numai numele de familie… Intuiam ceva…, dar nu eram sigur de nimic… Da, ştiam de o poveste de dragoste, dar nu mi-am imaginat vreodată că ar putea fi ea în centrul atenţiei.  
- Da… Oricum, sunt fericită. Stai să dau mamei telefon. Cred că este tare îngrijorată, sărăcuţa de ea. Îi dai şi tu mamei tale?  
- Că bine zici… Mulţumesc!  
După convorbirile telefonice, nu a mai trecut prea mult timp. Abia apucaseră să-şi mai vorbească puţin şi să-şi bea cafeaua, când a venit asistenta Mariana Neacşu să-i anunţe că se finalizase controlul medical.  
- Acum sunt toţi în cabinetul doamnei doctor, ştiţi dumneavoastră, domnule…  
- Da! Se vor pune de acord asupra celei mai bune variante, în funcţie de situaţia concretă, interveni Eugen.  
- Până atunci puteţi veni la domnul… Dobrescu. A rămas să aştepte rezultatul.  
L-au găsit pe Iustin zâmbind. Era liniştit şi foarte încrezător în şansele ce le avea. Le-a explicat câte puţin despre examenul la care fusese supus şi ce a înţeles el din tot ceea ce discutau medicii. Deodată, aparent fără motiv, a încetat să vorbească şi a făcut semn să fie tăcere, ridicându-se în picioare. După câteva clipe, a intrat Laura. El o simţise că se apropie de dincolo de uşă. Luminiţa din spatele retinei lui îl atenţiona întotdeauna bine. Acum era mai strălucitoare ca oricând, semn că anunţa apropierea persoanei ce emana multă căldură, multă iubire pentru el. Îl „alarmase” şi când era el aici cu asistentele şi a intrat Laura prima oară, dar atunci a presupus că se semnalează apropierea Iulianei cu Eugen. Era absurd să fi putut intui că este atât de aproape de ea.  
- Dragii mei, vorbi Laura de cum intră, este bine că aţi venit aici. Oricum vă convocam… Este vorba de o operaţie care necesită acordul celui în cauză, dar şi al membrilor familiei… Voi încerca să vă explic succint ce este posibil de făcut şi ce pericole pot interveni…  
- Da, este firesc, o întrerupse Eugen, mai mult pentru a o linişti pe Iuliana, pe care o observase pălind, îngrijorată.  
- Aşa este. Mulţumesc!... Dragii mei, cel mai clar aspect este că nimic nu se poate rezolva decât printr-un transplant de retină. Poate fi un transplant de cornee naturală ori, dacă am avea tot ce este necesar, de un transplant de cornee artificială, creată în laborator. Acesta din urmă, la noi, aici, nu-l putem realiza… De altfel, durează mult, niciodată nu suntem siguri cât de mult, pentru că, la trei luni după implantul propriu-zis, se trece la o altă etapă a intervenţiei. Atunci se va face o gaură în cornee pentru ca lumina să pătrundă în retină. Abia atunci se va şti dacă operaţia este reuşită sau nu….În plus, costul acesteia este enorm. Se ridică până la aproape 5.000 de euro. La noi în ţară, în premieră, această metodă a fost realizată de domnul doctor Norbert Czumbel, un medic specialist oftalmolog, care a lucrat prin Ungaria şi acolo se pare că a perfecţionat-o.  
- Atât de mult? Nu se poate admite…, izbucni Iustin, care ascultase atent, nemişcat pe scaunul său.  
- Te rog, dragule, nu te nelinişti! Sunt şi alte metode mai sigure, pe care le stăpânim perfect... Draga mea Iuliana, doresc să afli că Tinu se grăbeşte şi îl înţeleg, omeneşte vorbind, dar trebuie să analizăm totul la rece. Transplantul de cornee este cea mai modernă şi eficientă metodă de redare a vederii, dar a cam fost interzisă de vreo şapte ani… Acum, legislaţia prevede că este necesar acordul familiei, nu numai al bolnavului…  
- Da! Şi mama şi eu suntem de acord, nu se pune problema, o întrerupse Iuliana hotărâtă. De ce să nu stăm liniştiţi? Dacă sunt cât de puţine şanse, trebuie să le încercăm pe toate…  
- Aşa s-a exprimat şi dragul tău frăţior… Înţeleg, dar trebuia să explic şi să întreb…  
- Bun! Şi eu, ca făcând parte din familie curând, sper, sunt de acord! Vă rog, mergeţi mai departe cu tot ce este de explicat, doamna… Laura!  
- Vai, domnule doctor, iar suntem oficiali? întrebă Laura râzând, mai mult pentru a destinde atmosfera. Ei bine, în cazul lui Tinu, corneea, această foiţă transparentă de la exteriorul ochiului, care permite luminii să pătrundă în ochi, a fost afectată de traumatismele suferite în accidentul de acum trei ani… A fost opacizată. Se pare că şi lumina extrem de puternică a maşinii din faţă, după cum a explicat Tinu, alături de un atac de panică suportat atunci, s-au alăturat efectului acelor traumatisme. Nu a fost ochiul lovit direct, dar...  
- Până aici, am înţeles perfect…, dar spune-ne despre ce se poate face, doar, o rugă Iuliana pe Laura.  
- Poate că nu se cunoaşte nici în toate mediile medicale…, dar avem un avantaj major: corneea poate fi recoltată şi de la cadavre. În această situaţie, mai este un mare avantaj: nu este necesară compatibilitatea sanguină, aşa cum se cere la celelalte transplanturi de organe. Se poate recolta doar corneea, separat, fără restul globului ocular, precum se proceda până nu demult, iar corneea nu are vase de sânge. Deci, cadavrul nu este mutilat. Înţelegeţi? Asta presupune că sunt mai mulţi donatori…  
- Bine, dar nu aveţi o bancă de organe? întrebă Eugen, de parcă ar fi citit gândurile lui Tinu.  
- Da, avem o bancă de organe…, dar corneea de aici nu poate fi atât de eficientă ca cealaltă. Oricând operaţia poate fi lipsită de rezultatul dorit. În schimb, în cazul celei recoltate de pe un cadavru, dacă este obţinută în primele zece ore după deces, avem o reuşită aproape sigură pentru că este proaspătă…  
- Aproape sigură? Deci sunt şi aici riscuri, îşi exprimă Eugen îngrijorarea, privindu-l gânditor pe Iustin. - Da, sunt, dar destul de rar… Există posibilitatea rejetului ţesutului transplantat, dar apare după o perioadă oarecare de timp… Ar însemna să se prezinte imediat aici să examinăm situaţia şi…, în cel mai nefericit caz, să repetăm operaţia cu un alt implant… Pot fi şi alte riscuri, uşor de sesizat şi de intervenit. Pot fi sângerări, infecţii, cicatrici, cataractă…, dar mai rar. Noi aproape că nu am semnalat deloc. De regulă, nu apar aceste disconforturi postoperatorii, dar eu mă simt obligată, atât profesional, cât şi sentimental, să vă expun toate informaţiile. Pentru liniştea tuturor, precizez faptul că noi facem operaţia de transplant cornean, întotdeauna, sub efectul anesteziei generale…  
- Un moment, te rog, Laura! o întrerupse Iustin, care a tăcut până în acea clipă, părând cufundat într-o adâncă meditaţie. Cât va dura aceasta, ultima variantă expusă şi susţinută de tine, după cât am observat? Adică, nu operaţia în sine, ci de la ea şi până în momentul în care… voi putea vedea, doream să ştiu.  
- Dragul meu, ce să spun… este o variabilă şi aici, dar în medie doar 10-12 zile…  
- Perfect! Optez pentru ea, se entuziasmă Iustin.  
- De ce te grăbeşti, fratele meu?  
- Pentru că…, pentru că… am multe planuri de pus în aplicare, Iulia. Am pierdut peste trei ani din viaţă deja şi…  
- Gata! Fii cuminte, te rog, Tinu! Voi fi lângă tine permanent, dragul meu. Nici nu vei avea timp să te nelinişteşti, crede-mă! îl asigură Laura.  
- Totuşi, să nu înţelegi că imediat după cele 10-12 zile vindecarea este perfectă şi vei vedea normal, chiar dacă vei putea merge singur pe stradă şi poţi efectua anumite activităţi, îl atenţionă Eugen pe Iustin. Cum este, Laura?  
- Are dreptate Eugen… În primele săptămâni de la transplant, vederea poate fi înceţoşată puţin, chiar dacă activitatea fizică poate începe imediat. Aşa s-a manifestat la mai multe cazuri, dar nu este obligatoriu. În plus, este bine să ştii, dragul meu, până la vindecarea completă, care se poate întinde până la şase luni, vei purta ochelari de protecţie.  
- Nu-i bai! Ştii că îmi stă bine cu ochelari…  
- Da, am văzut pe pârtia de schi! Te-am admirat atunci şi te voi admira şi acum, dragul meu, îl asigură Laura, zâmbind. Dar… până atunci, nu începe să faci calcule. Nu ştim care va fi ziua în care obţinem implantul de cornee… Chiar te grăbeşti aşa de mult?  
- Da…, mă grăbesc. Înţelegeţi-mă, vă rog! Eugen, tu mai cunoşti un motiv, dar dacă nu poţi respecta… acea promisiune, nu te opri din cauza mea şi…  
- Hei! Am zis eu ceva? Mă dai de gol acum? Eu păstrez secretul şi te asigur că mă voi ţine de cuvânt…  
- Bravo! Umblaţi cu secrete, da? Despre ce este vorba, sultane?  
- … Wow! Sultan? strigă Laura surprinsă şi ea de tăria vocii. Ce nu ştiu eu şi îmi ascundeţi? întrebă ea, intenţionând să nu o dea în vileag pe Iuliana că-i spusese.  
- … Nu…, nu ascundem, dragă Laura, dar nu am avut timp să vorbim, îi făcu ea jocul… Ştii, eu cu Eugen… am hotărât să ne căsătorim, adică să facem cununia civilă cât mai curând…  
- Felicitări, dragii mei! Sincerele mele felicitări! Să aveţi casă de piatră, cum se spune! Vai, ce mare bucurie! strigă ea entuziasmată, ridicându-se de pe scaun pentru a merge să-i îmbrăţişeze, după care reveni, dar nu cu aceeaşi atitudine binevoitoare.  
Ceva în interiorul ei o întristase vizibil.  
- Te-ai întristat şi… cred că nu mi se pare, Laura. Fruntea sus! o îndemnă Iuliana, venind lângă ea pentru a o încuraja. Nu se ştie cât durează problema… lui Iustin şi imediat…, cine vă ţine să ne urmaţi exemplul?  
- O, nu! Nu vreau să discutăm despre asta. Nu este nici locul şi nici momentul…. Vă rog! În încheiere, eu aş dori să ştiu ce variantă aţi hotărât să alegeţi? schimbă ea subiectul cu abilitate.  
- Ceea ce va alege Iustin, iar Iuliana s-a exprimat deja în acelaşi sens… Deci, ce va urma? întrebă Eugen.  
- Păi… simplu. Mergeţi voi la treburile voastre de serviciu. Tinu rămâne aici sau…, pe mâini bune… Sper să aveţi încredere în mine.  
- Desigur. Rămân aici, în spital. Să fiu deja aici în momentul în care apare un implant. Unde în altă parte te gândeai şi te-ai oprit nehotărâtă? îşi exprimă Iustin hotărârea şi, în acelaşi timp, nedumerirea  
- Mă gândeam…, dacă accepţi…, să te iau acasă la mine…  
Se aşternu subit, după aceste cuvinte, o tăcere deplină în toată încăperea. Tinu era rigid, cu braţele încordate pe scaun, ceilalţi doi o priveau pe Laura şi ea se uita speriată spre Iustin. Câteva secunde lungi, ce păreau că nu se mai termină, au fost îndepărtate de acesta:  
- Sunt fericit să aud că te-ai gândit la această variantă, dar, cu tot regretul, nu-mi pot permite să te oblig acum la aşa ceva… Nu ştiu cu cine locuieşti, nu ştiu nici dacă…, nu ştiu dacă eşti liberă, dacă mă mai…  
- Ce-ţi trece prin cap, Tinu?! Vai mie! Eu te aştept zi de zi şi ceas de ceas şi tu ce gândeşti despre mine? Nu se poate! Visez oare? Am din nou un coşmar? Sunt singură, Tinu, îl asigură ea cu vocea pierdută printre lacrimile ce începuseră să-i lunece pe obraji. Exact aşa cum am fost când m-ai cunoscut la Sinaia… Locuiesc doar cu mama şi cu…, cu amintirea ta, cu telefonul încărcat permanent şi sechestrat într-un sertar, încă din noaptea aceea în care tu…, tu ai sunat să-mi spui că soseşti, dar şi cu…  
Laura plângea aproape în hohote. Nu se mai putea stăpâni. Tot năduful şi disperarea adunate în peste o mie de zile şi nopţi se revărsau în lacrimile-i mari ce se rostogoleau ca mărgăritarele în lumina puternică a soarelui ce pătrundea de afară. Iuliana venise lângă ea şi o strângea în braţe, încercând s-o liniştească. Eugen îl forţase blând cu braţele pe Iustin să se reaşeze pe scaunul de pe care se ridicase, intenţionând să vină lângă Laura…  
 
*  
 
- - VA URMA - -  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (12) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1601, Anul V, 20 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!