Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1594 din 13 mai 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (11)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A ieşit din cadă uşoară ca un fulg, după propria sa apreciere. Şi-a şters doar faţa, părul şi picioarele şi s-a grăbit să îmbrace halatul cu o curiozitate copilărească. O obsedaseră două întrebări: „O fi greşit măsura? Îmi va veni bine?” În faţa oglinzii a exclamat mulţumită şi s-a grăbit să ajungă la el să o vadă.  
- Wow! Ce frumoasă eşti, iubito! o întâmpină Eugen, învăluind-o cu priviri admirative. Arăţi ca o fetişcană ieşită din bazinul de înot…  
- Nu râde de mine, răule!... Nu, nu te apropia! îi opri ea elanul, ghicindu-i intenţia de a o îmbrăţişa. Nu am nimic pe sub acest halat frumos… Mulţumesc mult! Surpriza ta este minunată. Ai bonus… câte săruturi doreşti, dragule…  
- Cu atât mai mult…, ar trebui să-mi permiţi. Sunt sigur că voi descoperi un trup frumos, mlădios, glumi el, reţinându-şi cu greu pornirea. Masa este aproape gata, sultană. Dacă vrei…  
- Să văd, domnule! Nu te lăuda! îl puse ea la punct şi se îndreptă încruntată spre bucătărie.  
- Poftiţi în sufragerie, doamnă! interveni el şi o conduse galant, luându-i mâna.  
Iuliana se opri uluită în faţa mesei ornate cu nebănuită îndemânare. Nu lipsea nimic. Câteva platouri de mărime mijlocie şi alte câteva farfurii ofereau sandviciuri apetisante la vedere şi fructe din toate cele aprovizionate de curând. Nu lipseau nici paharele pentru şampanie. Lipsa florilor proaspete a fost acoperită cu câteva conuri de brad şi imortele ingenios aşezate în vase adecvate.  
- Nu am cuvinte, dragule, reuşi Iuliana să exprime impresia ce i-o făcuse tabloul înfăţişat, îmbrăţişându-l pe Eugen într-o pornire cu mare încărcătură emoţională.  
Uitase că este goală sub halat şi, după săruturi pasionale, când se desprinse, cordonul căzu, lăsând la vedere trupul pe care mai străluceau câţiva stropi de apă. O clipă ori mai multe, Eugen rămase cu privirea fixată pe sânii ei. Erau micuţi, dar tari, cu mameloanele îndreptate în faţă, ca într-o invitaţie imposibil de refuzat. Până să se dezmeticească Iuliana, se aplecă şi îi sărută pe rând cu o gingăşie aproape evlavioasă, după care o înveli prinzând reverele halatului şi o sărută lung pe buzele rămase întredeschise, ca într-o mirare profundă. Iuliana răspunse într-o tăcere adâncă, lăsându-se alintată şi dorită.  
- … Scuză-mă, iubito! şopti Eugen. În trei minute voi ieşi de sub duş, iar tu vei tăia pâine în acest timp şi, dacă doreşti, vei face o salată de roşii…  
- Desigur, dragul meu. Te aştept, nu întârzia!  
Ajuns în baie, Eugen se privi în oglindă. „Toate se aşază de la sine, băiatule… Şi ce frumos este aşa! Iar ea este exact ceea ce mi-am dorit mereu. Este adorabilă!”  
Iuliana merse în bucătărie şi se apucă de treabă. Se simţea fericită. Nu mai avea temeri de niciun fel. Era mulţumită că se înlănţuiseră momentele atât de bine, atât de frumos, încât îi dispăruse şi acea jenă firească izvorâtă de atingerea lui şi de gândurile la ceea ce ştia că va urma. Nici nu terminase bine salata, că Eugen apăru în pragul uşii. Era încă ud. Nu se ştersese. Luase doar halatul de baie pe el. O privea întrebător, cercetându-i expresia feţei cu atenţie.  
- Te-ai descurcat de minune… Chiar ai terminat. Ce spui, iubito: mâncăm acum ori… puţin mai târzior?  
- Păi…, nu-mi este foame acum…, poate mai târzior, dragul meu, răspunse Iuliana, apropiindu-se de el.  
Vizibil emoţionat, Eugen a luat-o în braţe, adâncindu-şi obrazul în părul ei. Adulmecând-o în mersu-i uşor, păşi cu grijă peste prag şi se îndreptă spre patul generos din dormitor. După ce o aşeză cu grijă, de parcă ar fi aşternut o ofrandă Zeiţei Iubirii, se întinse lângă ea, răgaz în care încerca parcă să-şi armonizeze pulsul cu al femeii dorite, ce fremăta lângă el. După câteva zeci de secunde, ea s-a ridicat, a desfăcut patul şi s-a ghemuit jucăuşă sub cearşaf, aşteptând. A intrat şi el, la fel. Adăpostiţi de pânza albă, au continuat joaca, prilej ideal de a se apropia, de a se cunoaşte în intimitate. La un moment dat, au constatat că halatele dispăruseră de pe ei, iar cearşaful rămăsese doar un copilăresc mijloc prin care continuau să se caute şi să se regăsească.  
Nu se vedeau, dar se simţeau şi se cunoşteau prin săruturi şi mângâieri, prin atingeri şi apropieri. ,,Nu-ţi fie teamă, Iuliana! Oferă-i tot ce poate oferi o femeie bărbatului pe care-l iubeşte şi care, la rândul lui, ştie s-o iubească, să o-mplinească!” îşi spuse Iuliana, simţind cum bărbatul de lângă ea o invadează într-o manieră ce o ridica într-o altă sferă.  
S-au lipit strâns şi curând au fost amândoi un trup, dragostea împărtăşită unindu-i, urmare a dorinţei lor sufleteşti, dar şi urmare a chemării trupurilor. Se doreau dureros de mult şi se ofereau reciproc din plin, fără rezerve, cu o plăcere pe care nu o cunoscuse, până atunci, niciunul. Gesturile erau încărcate de tandreţe, iar unirea trupurilor îi trecea într-o altă dimensiune. Pluteau înlănţuiţi pe undele calde ale iubirii…  
*  
… După şase zile de spitalizare, Iustin îşi recăpătase în mare parte forţele şi pofta de viaţă, ceea ce l-a încurajat să solicite externarea. Simţea că poate merge singur oricât şi îşi poate relua modul de viaţă de până la acel eveniment nedorit. Firesc, a fost reexaminat sub toate aspectele, inclusiv oftalmologic. Doamna doctor Maria Eftimescu, împreună cu o colegă de muncă şi cu o asistentă l-au ajutat să urce la Clinica în care aveau aparatură şi i-au făcut verificări mai ample decât îşi amintea el că a avut după accidentul din urmă cu trei ani, când îşi pierduse vederea.  
De teamă că nu obţine externarea, Iustin era docil. Nu a pus întrebări, deşi îl rodea curiozitatea şi era contrariat de necesitatea examenului la care era supus. Îşi amintea că discutase ceva în acest sens cu doctorul Tomescu, dar nu prevăzuse un asemenea examen. „Dacă atunci, după numai câteva săptămâni, nu s-a putut face nimic, cum ar reuşi ceva după trei ani de zile?” era întrebarea care-l măcina. „Susţin, acel Eugen şi alţii, că acum, cu aparatură modernă, se poate… Atunci nu exista această aparatură? De ce nu au zis pe vremea aceea să mă interneze undeva unde există?... Poate în străinătate… Adevărat, nu aveam noi bani pentru a merge în străinătate, dar nu s-a vorbit despre aşa ceva. În fine, să trec peste asta. Omul acesta, Eugen, care insistă să-i spun pe nume, mă încurajează la maxim. Am încredere în el… Bun băiat. Nu a vorbit cu nimeni nimic din tot ce i-am povestit. Nici cu Iulia, deşi s-au apropiat atât de mult, după cum am înţeles eu… Se înţeleg foarte bine. Tare mult aş dori să ştiu cum arată omul acesta! Poate că…”.  
Deşi investigaţiile de ultimă oră indicau o revenire aproape totală sub aspect somatic-vegetativ, Iustin nu obţinuse permisiunea de a merge încă acasă, pentru că nimeni nu putea prevedea că o nouă cădere ar fi total exclusă. Aşa încât pacientului nu-i rămăsese decât să se conformeze şi să accepte…  
Îşi recăpătase memoria aproape în totalitate. Mai existau unele momente ori zile, întâmplări ori amănunte, pe care încă nu le actualizase. Despre aceste aspecte discuta numai cu doctorul Tomescu şi cu doctorul Cezar Nistorescu, cel care lucrase intens cu el în timpul spitalizării. În fiecare zi îşi propunea să facă un alt exerciţiu de memorie ori mai multe, dacă se simţea în putere, recurgând la analogii diverse, la tertipuri prin care să declanşeze fragmente de amintiri care să-l lege de trecut. Nu mică i-a fost mirarea când a remarcat că, privind un mic tablou înfăţişând tineri distrându-se la săniuş într-o staţiune montană, prin faţa ochilor se derulează cu viteză, într-o străfulgerare de moment..., o anumită scenă văzută cu ochii lui în ultimul concediu…  
A hotărât să repete acelaşi exerciţiu în noaptea următoare. Avea nevoie să se convingă că datele oferite de subconştient sunt reale. Dacă se întâmpla aşa, se convingea că întreaga memorie este recuperată, ceea ce presupunea, printre altele, că poate vorbi despre acest aspect cu toată convingerea. Dorea să facă mamei sale şi Iulianei o surpriză de proporţii: să le spună că şi-a recăpătat deplin memoria. Era singurul vis pe care-l mai avea acum.  
Profesional, renunţase să spere. Se obişnuise deja cu ideea că nu mai poate profesa. Nevăzător fiind, înţelegea că ar fi doar un gest de milă din partea şefilor, un gest care nu poate fi de perspectivă. Era conştient că, neputând citi, nu putea asimila nimic nou, nu putea fi la curent cu noutăţile în materie, iar acest neajuns îl punea în imposibilitatea de a face faţă cerinţelor învăţământului universitar. În acelaşi timp, avea convingerea că ar fi o pacoste pentru colegii nevoiţi să-l ajute, să-l sprijine permanent. Nu credea că se poate deplasa fără însoţitor, iar acest aspect ridica probleme majore, pe care nu le vedea rezolvabile. Arar mai primea câte un telefon de la Institut ori de la colegi de acolo. Singura mulţumire era că i se asigurase o pensie. Nu era de mare valoare, pentru că era pensie de invaliditate, dar, cel puţin, exista şi prin ea contribuia la cheltuielile zilnice din casă. Periodic trebuia să prezinte acte după controale medicale, care să ateste că starea de invaliditate persistă. Acest aspect îl necăjea foarte mult. Nu înţelegea cum de se poate crede că şi-ar putea recăpăta vederea peste noapte…  
 
Cum timpul tace şi se scurge liniştit în infinita-i dimensiune, viaţa îşi urmează cursul ei firesc, antrenând oamenii într-o diversitate de evenimente de tot felul. Cu două zile înainte de sfârşitul săptămânii, după multe şi atente observaţii asupra manifestărilor cotidiene ale pacientului, doctorul Eugen Tomescu, secondat de colegii care se implicaseră în cazul lui Iustin, hotărâră că ar fi momentul externării, cu condiţia ca pacientul să urmeze îndeaproape indicaţiile medicale.  
A urmat apoi seara aceea de vineri, în care Iustin avea mari emoţii. Iuliana anunţase pentru a doua zi o vizită neaşteptată: Eugen cu mama lui. Nu ştia care să fi fost motivul. Încercase să o provoace pe doamna Luiza:  
- Iuliana nu ţi-a spus nimic despre scopul vizitei, mamă?  
- Nu, nu a zis nimic, Tinule, dar de ce te miri aşa de mult? Dacă sunt aşa prieteni buni…, de ce să nu ne cunoaştem? Că doar nu este nimic de ascuns, lămuri mama sa chestiunea.  
- Da, da… nu este nimic de ascuns… Presupun că este ceva mai…, mai mult decât atât.  
- Ce să fie, mamă?  
- Cum ce să fie? Mă gândeam că… o cere oficial pe Iuliana în căsătorie… Tu nu te-ai gândit la asta?  
- Nu cred… Mi-ar fi spus Iuliana, Tinule, mamă.  
- Şi surpriza care ar mai fi? întrebă el, râzând.  
- Eh! Să dea bunul Dumnezeu să ai dreptate!  
Cu această convingere, Tinu ieşise a doua zi pe la prânz în oraş şi cumpărase flori. I-a spus florăresei să-i aleagă un buchet frumos pentru că are „musafiri de vază”. „Dacă îmi spuneţi ce aşteptaţi…, vă aleg eu ceva grozav. Femei sau bărbaţi?” întrebase vânzătoarea. ”Şi unii şi alţii…, dar buchetul doresc să-l ofer unei doamne”, a răspuns Iustin. A fost mare şi frumos. Merita cei treizeci de lei, după cum a apreciat doamna Luiza, dojenindu-l în acelaşi timp. Cele două femei robotiseră două zile să pună casa la punct şi să facă pregătirile necesare pentru o cină bogată. Iuliana era în vervă.  
- Mami, dacă nu va străluci aşa cum am văzut eu la el, nu suntem bune de nimic…, se exprimase ea.  
- Dar ce? Tu te-ai dus la el acasă în inspecţie? Nu mi-ai spus până acum că l-ai vizitat la domiciliu, Iulia, apăsă doamna Luiza pe cuvinte.  
- … Păi…, nu a venit vorba, mami… Eram prin zonă, ne plimbam şi... m-a invitat să văd unde locuieşte. - Da, da… De ce nu vine şi tatăl său, dacă tot s-au hotărât să ne cunoască?  
- Tatăl său nu mai există de vreo douăzeci de ani. Mi-a fost penibil să întreb de ce… dacă el nu mi-a spus…  
- Foarte bine ai procedat, Iulia. Săracul băiat, tocmai când avea mai mare nevoie de tată…! Dumnezeu să-l ierte!  
- Dumnezeu să-l ierte!  
- Şi mama sa unde lucrează? Ţi-a spus?  
- Mama sa a fost economist, în celelalte vremuri, la Uzinele Electroputere, iar acum am înţeles că lucrează la o bancă…  
- Frumos. Bravo lor!… Hai, că timpul trece şi ne luarăm cu vorba! Pune mâna la treabă! încheie doamna Luiza dialogul fugar, mulţumită că a mai aflat câte puţin.  
Eugen a sosit la ora anunţată împreună cu mama sa, Eleonora Tomescu. Au adus şi au oferit flori şi câteva atenţii, după obiceiul locului. După ce s-au făcut prezentările, au stat de vorbă ceva timp, despre vreme, despre piaţă şi unele evenimente de interes general. Era o atmosferă plăcută. Toate persoanele de faţă participau fără reţineri la orice problemă pusă în discuţie. Se priveau cu plăcere, zâmbind sincer.  
Când a venit momentul să-i invite la masă, doamna Eleonora a intervenit cu haz:  
- Desigur, cu plăcere din partea noastră, dar… nu ştiu dumneavoastră dacă ne mai invitaţi, după ce vă facem cunoscut… scopul vizitei noastre…!  
- Invitaţia nu se anulează pentru nimic în lume, decretă doamna Luiza, spre hazul general. Totuşi, dacă aşa doriţi…, vă ascultăm, doamna Eleonora.  
- Am să vă spun eu, dacă-mi permiteţi, doamna Dobrescu… Nu ştiu cum se obişnuieşte, dar, foarte pe scurt…, noi, adică eu, am venit să vă cer mâna Iulianei. O cer în căsătorie pe fata dumneavoastră şi…  
- Şi ce? îl întrerupse doamna Luiza, cu o voce neaşteptat de tăioasă, privindu-l în ochi pe bietul Eugen care începu să-şi frece mâinile, fâstâcit total. Mi-o cereţi mie? Este mâna ei, nu a mea… ea ce zice? Aţi întrebat-o?  
Iuliana se prăpădea de râs şi nu ştia cum să-şi ascundă faţa, doamna Eleonora o privea stupefiată pe doamna Luiza, neştiind ce să creadă, iar Iustin ridicase braţele ca într-o rugă rostită în gând. Eugen se stăpâni cu greu, dar îşi păstră calmul, fără să înţeleagă gluma.  
- … Doamna Dobrescu, fiţi sigură, vă rog, că am întrebat-o… , nici că se putea altfel. Iuliana mă acceptă şi vă…  
- Ei, dacă ea acceptă, eu nu am nimic de zis. Poate că… eram supărată că ai întârziat, domnule doctor. Mă aşteptam să te grăbeşti puţin…, ce naiba! Eu am fată frumoasă şi cuminte. O puteai pierde…  
- Mami, te rog! interveni Iuliana, roşindu-se pe dată.  
- Draga mea şi dragă domnule doctor, nu am spus aceste cuvinte… cu gând anume ori cu vreun interes ascuns. V-am observat pe amândoi şi nu-mi este ruşine să recunosc, de faţă cu voi toţi de aici, că mi-a fost drag să vă înţeleg… Cu toate necazurile ce au năpădit pe mine, mi-a fost drag să văd că sunteţi îndrăgostiţi… Care mamă nu doreşte să-şi vadă copiii fericiţi? Ce fel de mamă este aceea care să nu dorească asta?... Mai este aici o mamă şi am certitudinea că gândeşte ca mine… Altfel, nu ar fi acum aici, în această clipă binecuvântată de bunul Dumnezeu…  
Aici s-a oprit doamna Luiza din vorbă şi nu a mai putut continua din cauza unui moment de adâncă emoţie şi meditaţie, care i-a sugrumat vocea. Şi-a revenit repede, s-a închinat smerită şi a eliberat explozia de râs pe care o dorise mai devreme şi pe care cu greu o stăpânise doar din dorinţa de a se explica. Abia atunci au înţeles Eugen şi mama sa că totul fusese o farsă, bine jucată de viitoarea lui soacră. S-au bucurat cu toţii. Au urmat îmbrăţişări, sărutări şi felicitări, astfel că se provocase un mic vacarm în apartament, în ciuda numărului redus de persoane prezente acolo. A urmat o cină copioasă, presărată cu glume şi amintiri frumoase. Când a desfăcut Eugen sticlele de şampanie aduse pe ascuns şi la fel de bine ascunse de Iuliana, se părea că petrecerea abia atunci începe. După alt şir de felicitări şi multe toasturi, cele două mame s-au retras în liniştea balconului, lăsând tinerii să se bucure.  
Au vorbit multe, dar cam toate legate de bucuria evenimentului, deopotrivă împărtăşită. Fiecare mamă era mulţumită de alegerea făcută de copii şi recunoşteau pe rând cât de drag le este de ei amândoi. Ajunseseră la acel aspect oarecum îngrijorător pentru fiecare din ele: unde se vor stabili copiii.  
- Of! Ştiu că va fi foarte greu de ales… Dacă vor dori aici, îmi va fi foarte greu… Eu locuiesc la trei blocuri distanţă de fiul meu, îşi exprimă doamna Eleonora teama.  
- Şi mie îmi va fi greu, dacă hotărârea va fi să stea la băiatul dumneavoastră, oftă şi doamna Luiza.  
- … Să trecem peste prenumele de politeţe, doar ne încuscrim, nu? propuse Eleonora. Spuneţi-mi pe nume, vă rog!  
- Da…, dar la început ne va fi ceva mai greu. Ne acomodăm noi, dragă Eleonora.  
- Gata! Gheaţa a fost spartă, draga mea Luiza!  
- Da, perfect!... Eu zic să nu-i influenţăm. Să-i lăsăm pe ei doi să hotărască, aşa cum au ştiut să se apropie şi cum au hotărât să se căsătorească.  
- Bine zici! Aşa să şi facem. Noi ne vom vizita reciproc, mergem şi pe la ei, vin şi ei pe la noi… Ne obişnuim, că, vorba aceea, obişnuinţa este a doua natură a omului…  
Bucuroase, s-au ridicat simultan, cu paharele în mână, au ciocnit, au băut câte o înghiţitură de şampanie, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. Din vorbă în vorbă, au ajuns la momente mai triste. Luiza a povestit pe scurt cum s-a întâmplat cu soţul ei, apoi a venit rândul Eleonorei să povestească.  
- La noi este mai mult de povestit, dar, foarte pe scurt, îţi spun că necazul a venit pe neaşteptate şi extrem de dureros a fost… Trăiam liniştiţi, fără probleme de vreun fel. Băiatul era în ultima clasă de liceu când s-a întâmplat. Era toamnă. Lucrările agricole erau în toi. Liviu, soţul meu, inginer agronom de profesie, venea acasă dintr-o comună apropiată de Craiova, unde avea sediul IAS… Era la volanul „daciei” noastre. Se deplasa regulamentar. Nu avea boala vitezei… Un camion militar încărcat cu porumb, într-o curbă, a intrat frontal peste bietul om… Dumnezeu să-l ierte! Şoferul depăşise viteza legală şi pierduse controlul volanului. Era băut… I-a făcut toracele zob şi i-a rupt picioarele. Două coaste i-au intrat în plămân…Până a venit salvarea, a pierdut mult sânge. A intrat în comă… la spital a mai trăit doar vreo patru ore, după cum ne-au spus. Nu au mai putut face nimic. Începuseră operaţia, dar… Nu a rezistat. I-a cedat inima…  
Doamna Eleonora îşi şterse cu podul palmei lacrimile ce începură să curgă încet pe obraji. Luiza îi aduse repede câteva şerveţele. O îmbrăţişă cu afecţiune, împărtăşindu-i durerea. După o pauză, Eleonora reluă şirul amintirilor.  
- Eugen se pregătea deja pentru examenul de admitere la facultate. Intenţiona să dea examen de admitere la ASE. Dorea să-mi urmeze calea… A fost extrem de impresionat de moartea tatălui său. Era convins că putea fi salvat, dacă ar fi fost transportat mai repede. Era revoltat. Nu a putut înţelege că medicii nu au mai găsit soluţii de salvare. I-a condamnat şi nu-i uită nici azi… A hotărât să studieze medicina. I-a venit foarte greu să se pregătească. Erau locuri puţine şi concurenţă mare. Nu erau facultăţi peste tot ca în vremurile acestea, ştii bine… A reuşit şi a muncit enorm să se realizeze. Nu a ştiut să meargă cu băieţii la distracţii. El studia. Şi acum studiază… S-a dedicat salvării oamenilor aflaţi în situaţii critice. Aşa a simţit el că este dator să facă…  
- Îl înţeleg…, şopti doamna Luiza. Cred că v-a fost foarte greu. A venit revoluţia aceea stupidă…  
- Daaa! S-au introdus taxe mari peste tot. Iar acum, fie vorba între noi, la câţi ani de facultate fac ei la medicină şi la câţi alţi ani muncesc până să ajungă medic primar, salariile sunt foarte mici. Nemeritat de mici… La voi, în învăţământ, cum este?  
- Cum este? Ca în „sănătate”, din nefericire…  
- Înţeleg… Eugen al meu nu primeşte bani sub nicio formă. Sunt oameni care îi pun bani în buzunar sau întind mâna cu bani în plic. Se supără, îi dojeneşte, face urât. Le spune că el este un om oarecare, că este doar un instrument prin care numai şi numai Dumnezeu dă viaţă bolnavului în cauză. Unii colegi sunt supăraţi pe el din cauza aceasta… Ce să facă şi ei? Trebuie să trăiască. Sunt destui care au copii şi salariile nu le ajung să facă faţă… Bine, nu putem generaliza, Doamne fereşte!… Ne-au ajutat părinţii foarte mult. Au avut stare. Şi ai mei şi ai soţului. Ţin la el ca la ochii din cap. Apartamentul pe care-l are Eugen acum l-au cumpărat bunicii după tatăl său, imediat după revoluţie, când el era student. L-au admirat pentru hotărârea de a se face medic. Maşina este cadou de la părinţii mei… Acum nu avem probleme. Salariul meu este mult mai mare la bancă decât era la uzină şi, cât pot, îl ajut pe el. Plătesc toate cheltuielile cu apartamentul… Dar tu? Tu cum te descurci?  
- Eleonora dragă, ce să spun, ne menţinem la suprafaţă. Trăim decent, aş putea spune, dar fără luxul de a ne permite să ne îmbrăcăm cu produse de firmă, fără concedii în străinătate şi toate cele… După cele două necazuri, care au însemnat foarte multe şi mari cheltuieli, ne-am revenit enorm de greu… Cu împrumuturi, cu stricteţe în tot consumul… Norocul nostru este că folosim toţi un singur apartament. Cheltuielile sunt comune. Are şi Tinu, sărăcuţul de el, o amărâtă de pensie pentru invaliditate…  
- Hei! Chiar ne-aţi uitat? Nu mai vorbiţi şi cu noi? întrerupse Iuliana dialogul, intrând în balcon. Haideţi! A trecut deja de miezul nopţii şi… mai avem ceva de vorbit…  
- … Gata! Am venit…, zise Luiza intrând în urma Eleonorei. Cred că doriţi să ne comunicaţi la ce dată aţi stabilit să faceţi…  
- Nu, nu! Încă nu, o întrerupse Iuliana, intuind la ce se referă mama ei. Eugen doreşte să facă precizări…  
- Am observat că… evenimentul sărbătorit v-a bucurat pe toţi. Eu vă mulţumesc din suflet! Şi Iuliana, la fel! vorbi Eugen în numele amândurora, înclinându-se respectuos în faţa celor două mame. Doresc să vă mai aduc o bucurie la fel de mare, după opinia mea…  
- Spune, băiatule! Bucură-ne! îl încurajă doamna Eleonora, privindu-l cu drag.  
- Ei bine, azi am primit veşti de la Bucureşti. Nu am înţeles bine cine semnează, nu cunosc persoana. Este managerul Spitalului de Oftalmologie din Bucureşti. Ne anunţă, oficial, că în ziua de luni…, la ora 11.00, sunt gata să-l primească pe numitul… Dobrescu Iustin, în vederea efectuării controlului medical şi pregătirii pentru operaţia de transplant de cornee, necesară recăpătării vederii.  
Un moment de linişte adâncă a cuprins întreaga încăpere, timp în care toate privirile se îndreptară spre Iustin. Acesta se ridică încet, foarte încet, de pe scaun, îşi poziţionă capul astfel ca şi când l-ar fi privit pe Eugen şi deschise gura să vorbească. Nu reuşi. I se uscase gâtul de emoţie. Mama Luiza trecu lângă el şi-l cuprinse în braţe. Îl mângâie apoi pe creştet şi rosti sacadat, în ton cu lacrimile ce se prelingeau pe obraji:  
- Dumnezeu nu ne uită, băiatul mamei! Dă fiecăruia după cum numai El ştie şi atunci când El hotărăşte… Să fie într-un ceas bun!  
- Doamne ajută! rostiră ceilalţi.  
- … Cum se va face, domnul…, Eugene? îl întrebă doamna Luiza, încercând să se acomodeze cu noua relaţie. Ce fel de operaţie este asta? Aici ni s-a spus că nu sunt şanse…  
- De atunci şi până acum…, a mai trecut destul timp. S-au făcut multe descoperiri în domeniu şi s-a reuşit să se doteze spitalul cu ceva aparatură performantă, răspunse el, aşezându-se pe scaun odată cu celelalte persoane. Nu este o simplă operaţie… Este vorba de un transplant. Un transplant de retină, se pare, dar asta se va hotărî la Bucureşti, după examinarea pe care o vor face medicii specialişti de acolo…  
- Şi retina asta, pentru transplant… de unde se ia?  
- În mod normal, de la alte persoane, donatoare… Este o problemă, cu adevărat, până se vor găsi astfel de persoane, cred…  
Din nou, liniştea puse stăpânire pe încăpere. Fiecare îşi îndrepta ochii, de data aceasta, în direcţii diferite, ferindu-şi, parcă anume, privirile. După secunde lungi şi apăsătoare de tăcere, doamna Luiza se ridică, tuşi uşor pentru a-şi drege vocea şi se adresă tuturor cu voce scăzută, dar cu multă hotărâre:  
- Mă gândesc că acea persoană, donatorul, trebuie să aibă aceeaşi grupă sanguină cu bolnavul… În cazul nostru, cine poate fi mai bun decât mama bolnavului, doctore? O mamă este fericită să poată face acest sacrificiu din dragoste pentru propriul copil… Dacă mi se spunea de acum trei ani, o făceam de atunci... Grupa sanguină este aceeaşi. Suntem compatibili, cum se spune.  
- Nu, mamă! aproape că ţipă Iustin, ridicându-se violent de pe scaun. Nu vreau să aud de aşa ceva! Nu mă bucură vestea aceasta, doctore… Îmi pare rău. Ştiu că îmi doreşti doar binele, dar nu pot accepta în ruptul capului…  
- Staţi puţin, vă rog! se ridică şi Eugen, după ce abia se reaşezase. Nu am ajuns încă la Bucureşti. În plus, vă aduc la cunoştinţă că există şi bănci de organe. Cu ceva noroc, poate vor fi acolo şi retine… Am vorbit cu doamna doctor Maria Eftimescu, specialista noastră. M-a asigurat că retina se poate preleva şi în… alte condiţii…, dar nu acest aspect doresc să-l discutăm, vă rog mult! Să ajungem acolo, să lăsăm specialiştii să decidă. Dacă nu va fi nevoie de transplant? Nu ştim…  
- În schimb, să ştiţi că eu voi intra în concediu de odihnă, începând de luni. Am terminat cu examenele şi am hotărât să-l însoţesc pe Tinu…  
- Mulţumesc mult, Iulia dragă! rosti Iustin după mai multe încercări de a vorbi. Cred că doctorul…, adică, doream să zic cumnatul meu, are dreptate. Mai întâi să vedem cum se pune problema acolo. Cunoşti medici de acolo, Eugen?  
- Nu, Tinule, nu-i cunosc… prea bine. Am mai trimis acolo doi pacienţi şi s-a intervenit foarte bine. Adevărat că a fost vorba de alt gen de afecţiuni, dar rezultatele au fost miraculoase. Este posibil să fie acolo o doamnă pe care am cunoscut-o la facultate. Nu sunt sigur, dar nu asta este problema. A intervenit şi doamna doctor Eugenia Ionescu. A vorbit personal cu doamna profesor doctor ca de la egal la egal şi ea şi i-a promis că se va ocupa personal… deci, sunt şanse reale, crede-mă!  
Iustin, doborât de emoţia creată de vestea că ar putea avea şansa de a redeveni tânărul de altădată, devenise uşor precipitat. Manifesta o vizibilă atitudine de neîncredere şi revoltă, dar găsi resurse să se liniştească destul de repede şi să-i răspundă lui Eugen:  
- Te cred. În tine am avut încredere încă din ziua aceea… în stradă. Ţi-am mai spus…  
- Deci, zis şi făcut! Vă pregătiţi mâine toată ziua să ajungeţi la timp la Bucureşti. Voi vedea mâine dacă mi se permite şi mie să plec. Sunt vagi şanse, dar…, dacă se aprobă, vă duc eu cu maşina…  
- Vei putea pleca, dragul meu, interveni Iuliana. Am eu aşa o… presimţire.  
- Da, aşa mi-a promis cândva doamna Ionescu. „O noapte petrecută la club cu mine a fost suficientă, deşi, fie vorba între noi, ar fi dorit să fie mai intimă…, dar speră că se va întâmpla curând. Să creadă ea. Gata! Mă însor, am soţie frumoasă şi iubitoare, la revedere, doamnă! Să îşi asigure liniştea familiei cu cine vrea, dar nu cu mine”, se înverşună Eugen cu teamă să nu scape cumva vreun cuvânt despre această nedorită întâmplare.  
 
Conversaţia s-a prelungit câteva zeci de minute, timp în care Iustin, tăcut, îşi făcea de lucru desenând cercuri imaginare pe stofa ce acoperea fotoliul. Pentru că era deja ora unu din noapte, Eugen şi mama sa au mulţumit pentru primire şi acordul de căsătorie, şi-au luat rămas bun călduros şi s-au retras. Iuliana i-a condus până în faţa blocului, doritoare să-l sărute pe Eugen, dar se jena de mama lui. El, intuind ce dorinţă o macină, întinse mâna, o cuprinse de mijloc şi o sărută. Doamna Eleonora o îmbrăţişase mai înainte, aşa că se întoarse la timp şi plecă încet către parcare, zâmbind complice, mulţumită.  
Iustin a rămas mult timp în camera sa, singur, pe întuneric şi la propriu şi la figurat, meditând adânc. Dorea să sistematizeze tot ce se întâmplase în seara aceea, să pună ştirile într-o anumită ordine şi să hotărască în ce mod să reacţioneze. Nu se bucura de ultima veste cât se bucura de faptul că se simţea perfect sănătos şi a fost de faţă la cererea în căsătorie a lui Eugen. Nu putea să-i vadă, dar intuia cât de fericiţi au fost ei, doctorul şi sora sa.  
Pornind de aici, gândul s-a întors în timp şi a poposit la vila din Sinaia, unde a cunoscut dragostea, unica şi adevărata lui dragoste. Se întristă pe dată amintindu-şi de acel telefon. Regreta imens de câteva zile, de când, lucrând atent cu subconştientul său, aşa cum se obişnuise şi îl instruise în plus doctorul Cezar Nistorescu, a înţeles cât de grav a greşit. A revăzut a doua oară momentul în care a observat sania lunecând la vale, pe pârtie, singură. A văzut cu ochii minţii şi momentul în care unul dintre cei doi bărbaţi care o ajutau pe Laura să se ridice, făcea fotografii. Apoi, l-a identificat pe cel care o prinsese pe după umeri, simulând că o ridică: era exact acela care arăta fotografia pe telefonul mobil, la restaurant, lăudându-se că a făcut dragoste cu femeia din poză. „Doamne, ce prost am fost! Cum m-am lăsat prostit din cauza geloziei?... I-am vorbit urât, acuzând-o că m-a înşelat. Era un lucru neadevărat „văzut” de mine cu ochii minţii mele… Cât rău i-am făcut dragei mele Laura! Am jignit-o… Fă bine, Doamne, te rog din suflet, redă-mi vederea! Numai aşa voi putea să o caut. Trebuie să o găsesc. Trebuie să-i explic. Poate s-a căsătorit. Sunt deja trei ani şi câteva luni…, dar doresc să ştie că nu a fost vinovată. Doresc să-i cer iertare…”.  
Târziu, foarte târziu, întins pe pat, obosit şi plin de regret, poate că somnul l-a liniştit, dar lacrimile sale udau perna…  
*  
… Întinsă pe cearceaful mototolit şi uşor umed de transpiraţie, Laura privea tavanul pe întuneric. După ce aţipise cu greu, i s-a părut că cineva o strigă în somn şi s-a trezit. Nu trecea pentru prima oară prin astfel de stări doar că, de data aceasta, acea stare se manifesta mult mai intens decât precedentele. „Ce se întâmplă cu mine? De ce nu pot dormi? După o zi extrem de agitată, am nevoie de somn ca de aer…”.  
Îşi puse în grabă halatul coborând din pat fără să aprindă lumina şi se îndreptă spre bucătărie. A luat o sticlă de apă plată din frigider şi un pahar, convinsă că, după ce se va răcori puţin, va putea să-şi reia somnul. A trecut în balcon. Sorbind din apă cu înghiţituri mici privi cerul înstelat. „Tinule, îţi aminteşti, dragule? Mi-ai arătat în noaptea aceea o stea... o stea căzătoare. Tu i-ai pus numele meu şi mi-ai promis că.... vom număra împreună toate stelele ce vor cădea şi din ele îmi vei face un mic colier... Iată! Chiar acum privesc o alta… Ciudat, nu?”. Urmări traiectoria acestei stele căzătoare şi îşi aminti că în copilărie acest fapt însemna că un om a murit.  
Suprapunerea acestui gând peste amintirea ei o cutremură. „Nu! Nu trebuie să... Poveşti! Dar cât să fie ora acum?” Trecu pragul către interior şi privi ceasul de perete. Era trecut de ora unu. „Uf! Când mă odihnesc în noaptea aceasta? M-a dat peste cap dosarul acela, numele înscris pe el… Iustin Dobrescu. Pare ciudat ca un nume să... Dar... şi vârsta... Mda...! De profesie... nu ştiu ce să zic... Îmi amintesc doar frânturi din discuţiile noastre din care am înţeles că iubeşte muntele... e interesat de roci..., dar şi mie îmi place muntele... şi eu îl iubesc. Nu-l întrebasem de profesie, dar trăsesem eu aşa o concluzie... Doar că eu presupuneam că ar fi inginer în domeniul mineritului, că ... zicea ceva de... gazele de şist... sau... Din... din documente... înţeleg că e...geolog..., ceea ce... Nu, nu se leagă! Îmi omor capul degeaba”.  
Cu gândul canalizat pe acest nume, se urcă din nou în pat şi fixă tavanul. Revăzu toate acele momente şi se răsuci să-şi găsească cea mai comodă poziţie.  
- Ei bine, Laura dragă, dacă tot nu poţi dormi, hai să mai vorbim un pic! Poate lămurim ceva, îşi vorbi ea sieşi, după obiceiul format de ani buni.  
- Da, draga mea! Sunt de acord… Nu-ţi ies din minte hârtiile acelea… dintr-un dosar… Despre ce este vorba, de fapt?...  
- Era o întreagă documentaţie pe care am primit-o de la Craiova… Ştii că am stabilit cu doamna aceea…, Ionescu, să-mi trimită rezultatele unui control riguros…  
- Da, îmi amintesc, dar nu înţeleg de ce te-a întors pe dos?  
- Păi cum să nu mă întoarcă, dragă? Bolnavul respectiv are un nume pe care-l pomenesc în van de mai bine de trei ani… Adică, de patruzeci şi două de luni, mai precis. Înţeleg că sunt şi coincidenţe, dar mi se pare prea de tot, zău aşa… Scrie negru pe alb acolo: Iustin!  
- A, da! te înţeleg… Crezi că este el? Nu spuneai că locuieşte şi lucrează în Bucureşti, fată dragă?  
- Da, spuneam. Şi tocmai aspectul acesta mă derutează. Eu nu ştiu decât că îl chema Iustin şi că lucrează aici, dar unde anume, în ce domeniu…, habar n-am! Atâta doar că… legând discuţiile de atunci… Ce să caute el la Craiova? Dacă este de acolo şi lucrează în acea localitate…, ar însemna să mă fi minţit şi nu accept să fi făcut el aşa ceva. Am încredere…  
- Ehei! Câte braşoave nu spun bărbaţii până obţin ceea ce şi-au propus de la o femeie…  
- Pardon! Nu este cazul să mă jigneşti. E clar? Pe mine nu m-a minţit nici omul acela şi nu mă minte nici inima mea.  
- Încerc să te înţeleg, Laura… Numele de familie nu-ţi spune nimic? Erau multe hârtii în dosar?  
- Un Dobrescu anonim… Ce să înţeleg? Sunt Dobreşti în ţară cu nemiluita… În plus, am documentaţie de la prima intervenţie, iar aceasta este datată în urmă cu trei ani, tot la o clinică din Craiova. La Spitalul Militar, dacă-mi amintesc bine… Care e concluzia? Că este craiovean, nu?  
- Dacă zici tu…  
- Nu mă enerva! Nu zic eu, ci presupun. Îţi ceream părerea. Altfel, de ce mai stăm de vorbă?  
- Da, chiar aşa! Să te ajut, Laura. Din acest motiv vorbim. Ia încearcă tu ceva… Îmi povesteai cândva că ar trebui să ne privim corpul ca pe un cadou, ca pe un templu divin… Îţi aminteşti?  
- Îmi amintesc, dar ce legătură are cu discuţia noastră de acum?  
- Păi, are, fată dragă! … Conştiinţa există dincolo de limitele creierului fizic, m-ai învăţat. Şi tot tu m-ai învăţat că inima are un câmp magnetic uluitor de mare în raport cu cel al creierului… Ori, acest câmp magnetic pulsează şi trimite modele ritmice complexe întregului corp. În acest fel influenţează procese biologice cu nemiluita, sincronizând chiar şi creierul cu acest puls electromagnetic…  
- Da, ţi-am povestit şi… ce vrei să spui cu asta?!  
- Ce doresc să spun? Doresc să-ţi amintesc că inima are mintea ei, are un fel de raţiune, soro! Tocmai ea generează sentimentele şi, mai ales, iubirea. Cu alte cuvinte, este momentul să-ţi întrebi inima, fată dragă, nu creierul!  
- … Aha! M-am dumirit… Inima îmi spune că el este iubitul meu, Tinu. În schimb, creierul mă pune în faţa unor întrebări al căror răspuns nu-l găsesc…  
- Bun! Şi ce ai făcut?  
- … Mi-a venit ameţeală, în primul rând. Apoi am retrăit toate amintirile, încuiată în biroul meu. Am plâns şi m-am rugat… M-am rugat să fie el, să-l pot ajuta, să fac tot ceea ce este posibil, omeneşte vorbind, dar şi profesional. Mă voi bate cu munţii şi cu ştiinţa, numai să îl ajut…  
- Te admir! Cum vei proceda?  
- … Am întocmit deja scrisoarea de intenţie şi am expediat-o prin fax. Am rugat-o pe şefa şi prietena mea să o semneze. Nu am dorit să mă demasc înainte de vreme, în caz că este el…  
- Înţeleg, dar, oricum, el nu poate citi să…  
- El nu poate, din nefericire, dar este acolo un medic, cunoştinţă de a mea din timpul facultăţii şi…  
- Ei, mie-mi spui! Nu l-ai uitat pe acel Eugen…  
- Taci, tu! Ştii bine că nu am avut absolut nimic cu el. Suntem doar într-o relaţie profesională. Ştiu că el se îndrăgostise, dar atunci a fost o chestie copilăroasă ori dorinţa lui de a mă avea.  
- Da, sigur! Laudă-te, gură…!  
- Tu vorbeşti? Tu, care ştii atât de bine cât de sălbatică am fost?  
- N-ai fost sălbatică… Ai fost cu burta pe carte, nu pe bărbaţi. Asta este şi să nu regreţi. Când îţi soseşte noul pacient?  
- Am precizat ziua de luni, la ora 11.00, parcă… Am dat dispoziţii să se pregătească o rezervă aproape de sala de operaţii. În caz că vom avea donator de retină ori ne putem baza pe banca de organe, în câteva zile îl voi opera.  
- Te-ai gândit la toate… Ştiu că ai studiat documentaţia şi mai ştiu că-l vei examina personal, dar nu ştiu dacă emoţia nu te va împiedica să fii tu cea care…  
- M-am gândit şi la aspectul acesta. Îmi doresc să pot, dar îmi este teamă că emoţia mă va împiedica. Am discutat cu doamna conferenţiar, buna mea prietenă şi a acceptat să fim împreună… În caz de nevoie, va lucra ea.  
- Bun! Toate problemele sunt rezolvate. În această situaţie…, de ce nu te odihneşti? Stai liniştită, Laura! Totul va fi după cum va da Dumnezeu…  
- Bine zici… Mulţumesc frumos! Uite că mă culc imediat, dar să dormi şi tu. Altfel, mă zvârcolesc până dimineaţa şi te bat!  
- Bine, tu! Am adormit. Somn uşor!  
- Somn uşor, Laura! îşi răspunse ea, întinzându-se liniştită. „Doamneee, ce ţi-o fi şi cu ego-ul ăsta! Nu te slăbeşte nicio clipă! Se ţine scai de tine, pur şi simplu, să… îţi răstălmăcească toate gândurile...”, mai apucă să zică Laura, trăgându-şi de data aceasta cearceaful până sub bărbie, ca şi când ar fi dorit să scape de ceva neplăcut.  
Se răsuci de câteva ori până descoperi obiectul care o deranja. Era biata pernă mototolită. O înghesui cu picioarele, până când reuşi s-o azvârle pe podea. Nu o mai putuse suporta din cauza agitaţiei interioare…  
 
*  
- - - VA URMA - - -  
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (11) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1594, Anul V, 13 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!