Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1588 din 07 mai 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (10)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
… Laura se trezi înainte de a o avertiza telefonul mobil pe care activase alarma. Deschise ochii cu teamă. Nu-şi împlinise somnul şi se simţea obosită. Lumina ce se proiecta prin draperii îi dădu de înţeles că se face ziuă. Coborî şi le trase. Nu se înşelase. Cerul senin din zorii zilei îi dădu de veste că va fi o zi frumoasă, cu soare. „Şi de ce m-aş bucura? Nici să merg cu Dănuţa prin parc nu am timp… O va plimba mama şi eu îmi voi muşca iar unghiile de neputinţă şi de durere că nu mă joc eu cu iubirea mea... Am multă treabă azi şi la spital şi la cabinet… Se petrece ceva cu mine de ceva vreme şi nu înţeleg ce anume… De ce oare m-am trezit cu teamă în suflet? Ce am visat de m-am speriat? Mi se cam întâmplă aşa în ultimul timp… Parcă m-a strigat cineva. Da, în mod sigur… Am auzit că m-a strigat pe nume: Laura!... O voce… Laura! Doamne, Doamne! Ce o fi în capul meu?... Mai bine să mă spăl şi să beau o cafea. Poate că-mi revin mai repede”, se gândi Laura şi ieşi din cameră cu paşi mici, aproape pe vârful picioarelor, îngândurată.  
Împinse cu mare grijă uşa dormitorului de alături şi deschise ochii mari să admire priveliştea din faţa ei. Pe pat, în curmeziş, cu braţele şi picioarele desfăcute larg, de parcă se aşezase pe nisip la plajă, Daniela dormea dezgolită. Cearşaful era împins la marginea patului, aproape făcut sul, mototolit, ca de obicei. În partea opusă a camerei, ghemuită pe un fotoliu, confortabil de altfel, dormea adânc doamna Lucreţia, cu cearceaful tras până sub bărbie. Laura îi zâmbi în trecere şi se îndreptă ca o felină spre patul fetiţei. O privi lung, zâmbindu-i cu toată dragostea maternă, după care se aplecă şi îi sărută uşor fruntea, mânuţele şi picioruşele, pe rând, ca într-un ritual pe care-l respecta cu sfinţenie în fiecare dimineaţă. Ieşi din încăpere la fel de grijulie, să nu trezească cele mai dragi fiinţe din viaţa ei.  
Se îndreptă spre baie, dar după doi paşi schimbă direcţia şi intră în camera ei. „Dacă a sunat Tinu şi eu am crezut că mă strigă cineva? Parcă era vocea lui”. Trase un sertar de la noptiera pe care era aşezată lampa de noapte şi scoase telefonul din husă. Apăsă cu destulă emoţie tasta centrală şi privi înfrigurată ecranul. Nu indica nimic. Oftă lung şi căută încărcătorul telefonului în acelaşi sertar. „Iată! De peste trei ani am grijă să-l încarc zilnic şi… Pentru ce, oare? Dacă ar fi dorit… mă suna de multă vreme… Plătesc o cartelă aiurea, doar să mă aflu în treabă… Unde eşti tu, Tinul meu drag? Este posibil să mă fi uitat? Nu, nu cred şi nu voi crede niciodată. Voi păstra telefonul până mă vei suna… şi o să-l păstrez şi după aceea…”, hotărî Laura, în timp ce introducea încărcătorul în priză.  
Ajunsă în baie, se îndreptă mai întâi la oglindă. Se examină şi observă semnele de oboseală din jurul ochilor. „Offf! Iar trebuie să-mi dau cu prostiile acelea să ascundă cearcănele… Cine le vede merge cu gândul la prostii, de parcă aş avea eu gând sau timp să fac ceva! Dar ce? Ştie cineva ce fac eu ori ce gândesc eu? Şi, dacă ştie, îi pasă cuiva de mine? Nu am observat asemenea manifestări… însă, dacă el ar fi aici, da! Sunt sigură că mi-ar purta de grijă. Blândeţea şi tactul ce îl caracterizează ar fi tonicele mele miraculoase… Laura, Laura, oare să fi făcut tu o fixaţie pentru bărbatul acela? În trei ani de zile…, în gaură de şarpe de era ar fi ieşit, fată dragă, măcar să… Mda!... Cel puţin aşa am trăit cea mai frumoasă poveste de iubire. Cum aş putea uita vreodată? Dar…, asta e! Să nu cer Domnului mai mult decât îmi dă El… Am timp să fac un duş ca lumea, dacă tot am fost atât de matinală. Pe căldura ce pare că va învălui întreaga zi, se recomandă.”  
Sub duş, Laura s-a lăsat îndelung stropită cu apa adusă la temperatura camerei, privind gânditoare stropii care alergau jucăuşi pe trupul ei atât de bine proporţionat. Picăturile de apă se prelingeau pe trupul ei frumos şi căpătau, ca întotdeauna în astfel de momente, forma degetelor bărbatului din mintea ei. Era din nou furată de anumite imagini cărora femeia se abandona visătoare. În astfel de momente, Laura devenea alta, zâmbetul ei îndulcindu-i trăsăturile frumoase, iar dacă cineva i-ar fi surprins privirea, ar fi avut revelaţia de a privi o femeie îndrăgostită, o femeie care tocmai şi-a trăit de curând cea mai fierbinte scenă de iubire. Duşul devenise pentru Laura nu doar necesitatea igienei şi relaxarea atât de râvnită, cât mai ales, locul unde nimeni nu-i putea tulbura intimitatea. Lipită de perete, îi plăcea să lase apa să-i susure la urechi precum un descântec numai de ea ştiut. Cu ochii închişi, urmărea, ca şi când ar fi fost aievea, imagini ce se derulau fără o ordine anume, aşa încât, în faţa ei apăru, la un moment dat, un crâmpei dintr-o amintire la care ţinea foarte mult.  
- S-a întâmplat doar la câteva săptămâni după întâlnirea cu Iustin la munte. Ţi-aduci aminte?  
Întinzând gelul de duş peste coapse şi pântec, cu gesturi tandre, molatice, repetate de câteva ori ca într-un ritual numai de ea cunoscut, ruptă de lumea din afara ei şi de liniştea acestei încăperi, începu să dialogheze cu sine, aşa cum obişnuia să facă de când locuia singură în acel apartament.  
- Vai, ce speriată ai fost atunci, Laura!  
- A fost firesc, nu? Cine nu s-ar fi speriat, în locul meu fiind? A fost o senzaţie unică pentru orice femeie din lume. Să simţi că în tine, în pântecul tău, se plămădeşte o altă viaţă este cu adevărat ceva unic. Este o minune, zic eu. Tu nu gândeşti la fel?  
- Da, cred că da… Dar tu te-ai speriat rău de tot şi nu poţi nega asta. Recunoşti?  
- Recunosc, dar mai întâi m-am minunat şi m-am bucurat nespus de mult. M-am bucurat că pot face asta. M-am bucurat că sunt femeie cu adevărat. M-am bucurat că m-a făcut întreagă Creatorul suprem, că mi-a dat darul de a naşte copii… M-am întristat şi m-am speriat pentru că am realizat şi reversul, în cazul meu, bineînţeles.  
- Revers? Cum adică, Laura? Explică-te!  
- I-am zis eu revers şi aşa rămâne. Nu te tot băga tu peste mine! Cum să nu mă sperii? Eu nu aveam soţ, nu aveam un bărbat în casă… Nu aveam un bărbat în viaţa mea, aşa cum nu am nici acum, dar am rămas însărcinată. Este prea puţin? Nu! Era enorm de mult. Era o povară pe care nu am crezut că o pot păstra şi o pot duce până la capăt. Nu aveam nici prieten atunci când am înţeles că sunt însărcinată…  
- Îmi aduc aminte. Plângeai în fiecare zi şi îl chemai cu disperare pe acel băiat, Iustin, dar el nu te-a auzit, nu a venit la tine niciodată… Cum ai luat acea hotărâre atât de grea, Laura? Mi s-a părut că este o hotărâre disperată.  
- … Depinde din ce unghi o priveşti. Mă puteau blama familia, societatea, mă putea blama oricine. Aveau toţi dreptate. Să faci un copil fără bărbat eşti gata pusă la zid, eşti catalogată ca fiind o destrăbălată, iar eu nu am avut în viaţa mea o conduită de acest gen. Recunoşti?  
- Da, recunosc, dar la ce ţi-a folosit? Vezi bine că în zilele de azi nu se mai poartă… Acum sunt fete minore care fac copii la tot pasul, iar divorţurile fac averi pentru cocotele de tot felul, pentru vedete ale unor televiziuni…  
- Asta-i bună! După foloase mergeam eu…? Şi nu mă interesează pe mine ce fac fetele din noua generaţie, dacă vrei să ştii. Dacă ele nu se respectă, este normal ca nici băieţii să nu le respecte. Le întind din prima prin tufişuri şi pe bănci… N-au probleme… Sunt spitalele pline de nou-născuţi abandonaţi… Apoi, pe de altă parte, tu, care mă cunoşti mai bine ca oricine, ştii cât de mult mi-am dorit să am copii. Aş fi dorit să am doi, de fapt. Aş fi dorit să am un băiat şi o fată, gemeni dacă se poate. Fireşte că visam la un bărbat frumos şi inteligent, atent şi iubitor… Visam mereu să am un cămin liniştit, fericit, cu iubire şi respect reciproc între membrii familiei, pentru toată viaţa. Eu găsisem bărbatul ideal. Mi-a ieşit în cale după atât de mulţi ani de aşteptare. La 35 de ani…, cine ar mai fi crezut? Şi după ce l-am găsit şi am descoperit ce înseamnă iubirea adevărată…, l-am pierdut… De ce să pierd şi copilul care urma să se nască tocmai ca rod al iubirii noastre curate? Ce vină avea acel copil? De ce să-i curm viaţa? Cu ce drept? Apoi…, oricând va sosi iubitul meu, mă va întreba. Eu ce pot răspunde? Am eu cea mai mică justificare? Nu! Copilul meu este, dacă accepţi, dovada de necontestat a dragostei mele pentru acest bărbat…  
- Dovada dragostei, Laura? Nu cumva este doar dovada sacrificiului pe care această dragoste l-a cerut?  
- … Este, dacă vrei, dovada ambelor situaţii evocate de tine, deşi acest sacrificiu… nu mi l-a impus nimeni. Nu-l socotesc aşa… A fost o hotărâre motivată din mai multe puncte de vedere. Am dorit copilul pentru că era dreptul lui să se nască. L-am dorit pentru că era fructul dragostei mele. Eu nu am avut o altă iubire şi nici nu-mi doresc alta, dacă vrei să ştii… Chiar dacă am rămas singură pe nepusă masă atunci când abia simţisem şi eu gustul ei atât de dulce…  
- … Şi atât de amar până la urmă, nu?  
- Off! Acel amar l-am aruncat. Am rămas numai cu dulcele în gură şi în trup, în suflet, în tot ceea ce sunt eu ca femeie. Acel amar despre care ai amintit tu, m-a ajutat să trec peste tot greul, m-a ajutat să depăşesc acele zile de mare cumpănă şi să iau cea mai înţeleaptă hotărâre…  
- A fost greu ori ţi-a fost la îndemână…?  
- Hm! A fost destul de greu. A fost dificil pentru că există principii şi mentalităţi de diferite nuanţe, cu un mare impact în societate… Se creează o mare tensiune în familie, în afara întrebărilor şi curiozităţilor exprimate mai mult sau mai puţin cu amabilitate şi înţelegere. Pe de altă parte, se nasc foarte multe întrebări şi la serviciu. Răspunsurile la acestea, mai mult intuite ori fabricate tendenţios la bârfa de pe la colţuri, te pot pune, de regulă, într-o lumină urâtă, deloc avantajoasă poziţiei tale sociale… A fost o luptă crâncenă… Dar tu cunoşti toate astea. De ce mă necăjeşti, amintindu-le adeseori?  
- Uite, aşa! Să te întăresc, draga mea Laura… Acum, când copila ta se apropie de trei ani, regreţi toate cele întâmplate în vreun fel?  
- Să regret? Doamne fereşte! Nu am regretat şi nu voi regreta niciodată că am iubit şi iubesc, după cum nu regret că am adus pe lume un copil, o nouă viaţă care a fost plămădită în trupul meu. Să fie clar! Această fetiţă este tot ce poate fi mai frumos în viaţa mea. Şi să nu uităm că trăsăturile ei, chipul ei, al fetiţei mele, sunt copia fidelă a chipului… tatălui său. Fruntea, linia sprâncenelor, nasul, formatul gurii, urechile, pomeţii..., toate, absolut toate, sunt identice, dacă vrei…  
- Da, nu contest…, dar azi mai mergi la serviciu?  
- Wow! Cum trece timpul! M-ai ţinut atâta de vorbă şi… nici nu mai am timp să mă fac frumoasă…  
- Asta-i culmea! Mai frumoasă decât eşti, nu te poţi face nici cu toate cremele din lume. Nu vezi că arăţi şi acum ca la douăzeci de ani? Şi ai o naştere la activ, Laura!  
- Da?... Bine, mulţumesc! Totuşi, cu respect faţă de mine, de copila mea, de…, de tatăl ei, mă voi îngriji să fiu mereu proaspătă, na!, îşi încheie Laura acest dialog, trecând grăbită cu prosopul peste tot trupul, mulţumită că a terminat victorioasă lupta cu ea însăşi…  
… Laura a plecat grăbită la serviciu, în ciuda orei matinale la care se trezise, dar şi-a făcut timp să treacă în fugă prin camera copilei sale. A deschis uşa cu aceeaşi mare atenţie. Mama Lucreţia nu mai era pe fotoliu. Se afla în pat, lângă Daniela, având un braţ pe sub umerii fetiţei, semn că aceasta se trezise între timp şi a fost nevoie să-i fie alături pentru a o adormi. „I-a mai spus vreo două poveşti, în mod sigur, să o poată adormi din nou”, gândi Laura, învăluindu-le pe amândouă cu privirea ei drăgăstoasă. Cu degetul arătător pe buze, ea se apropie şi se aplecă să le sărute. Mai întâi îşi sărută mama pe obraz, apoi sărută fetiţa pe frunte şi pe năsuc, exclamând în gând: „Scumpa mea! Cum semeni tu cu tatăl tău…Şi fruntea şi năsucul… Toată eşti el, Dănuţa mea dragă. Şi când zâmbeşti îl văd pe el…”. Se retrase la fel de atentă, fără să producă cel mai mic zgomot, de parcă nici nu ar fi fost în trecere prin încăpere.  
 
După îndeplinirea acelor activităţi obligatorii din primele ore ale fiecărei zile de muncă, se retrase în birou pentru a-şi verifica corespondenţa şi câteva dosare aflate în studiu. Intrase bine în atmosfera de lucru şi nu se mai simţea apăsată de oboseala ce o marcase în primele ore ale dimineţii. Aproape de ora prânzului, finalizase două dosare în care a decis intervenţie chirurgicală la pacienţii în cauză. O apelă imediat pe doamna profesor doctor Maria Popa - prietena şi principala sa colaboratoare - şi discutară împreună anumite date, mai bine de o oră, după care o invitară pe Doina Avram, asistenta şefă. În timp ce puneau la punct ultimele detalii, soneria puternică a telefonului de pe birou le-a făcut pe toate trei să tresară puternic. Au început să râdă de sperietura ce le învăluise pe toate. Doina Avram a fost cea care s-a liniştit prima şi a răspuns la telefon:  
- Alo, da! Da…, dar sunt... Înţeleg, desigur… Un moment, vă rog, să văd dacă este disponibilă…! Imediat. Pe dumneavoastră, doamna doctor, vă solicită Spitalul judeţean din Craiova, preciză asistenta, ţinând telefonul în mâna întinsă.  
- Craiova? Da…, dă-mi să vorbesc! hotărî Laura după o clipă de gândire. Da!... Da, eu sunt! Cum aţi spus? Doamna profesor doctor Eugenia Ionescu…? Da, sigur că da! Îmi amintesc…. Cum să nu? … Spuneţi, vă rog! Vă ascult cu mare atenţie!... Sunt şi ceva noutăţi…. Da, aparatură adusă din afară cu mari eforturi… Sigur. Ştiu că nu dispuneţi acolo. Cum se numeşte?... A! Acum, da! Altfel se lucrează… Îmi amintesc de domnul doctor Tomescu… Şi de doamna doctor Maria Eftimescu… Da, sigur…! Nu-i nevoie acum. Doresc să mi se prezinte doar dosarul…, mapa cu întreaga documentaţie, doamna doctor… Sigur că da! Toate filmele, diagnosticul în baza căruia s-a şi stabilit intervenţia chirurgicală, tratamentul administrat prima oară… Da, da, da! Sigur că da…! Mă bucur mult. Vă rog să mă credeţi că este foarte dificil. Păi, în primul rând, ştiţi şi dumneavoastră că în România s-a interzis transplantul de cornee… Da… Legislaţia impune acordul familiei, din cauza aceasta… Se face, dar mai greu… Puteţi merge cu pacientul dumneavoastră, chiar vă recomand, la Oradea… Da, doctorul Norbert Czumbe… Se face transplant de cornee creată în laborator şi este enorm de scumpă operaţia…, cam de la patru la cinci mii de euro … Numai dacă i-a fost implantată cornee umană, dar nu şi-a recăpătat vederea … Da, numai în această situaţie … La noi? La noi este chiar doamna profesor doctor Monica Pop, manager al Spitalului de Oftalmologie … Ei, sigur că pot face şi eu, nu se pune problema, dar încercam să vă spun că doamna Monica Pop este o performeră în noua metodă … Da, doamna profesor! După ce vă puneţi pacientul pe picioare şi doamna doctor Eftimescu îi face un examen riguros, să mi se trimită mapa completă. Personal voi analiza toate posibilităţile, toate variantele şi vă comunic imediat… Da! Problema sângelui cade de la sine, pentru că donatorul nu va mai fi viu… Nu este nevoie să lăsăm mama ori altă rudă fără vedere… Corneea se poate recolta şi de la un cadavru. Da, în acest caz, tot ca aspect de noutate, se poate recolta doar corneea şi nu globul ocular complet… Desigur! Banca de cornee, cum să vă spun, este destul de nesigură… Ah, nu! Tehnic vorbind, dar şi legislativ … Da, înţelegeţi corect… Rămâne să mai luăm legătura dacă… Vai! Nu se pune problema. Cum să mă supăr? Colaborarea cu unitatea dumneavoastră a fost întotdeauna plăcută şi… Da, da! Cu drag…. Da, şi eu vă îmbrăţişez! Zile senine…. La revedere, doamna profesor!  
Laura respiră adânc, privindu-le cu un anumit înţeles pe cele două colaboratoare.  
- Vai de mine! Credeam că depăşesc toate femeile cu debitul meu verbal, dar doamna Ionescu de la Craiova îmi dă clasă, fetelor… Se vede că este olteancă, nu?  
- Ei, nu toate oltencele vorbesc repede, dar aşa le merge numele. Nu-mi dau seama de unde s-a plecat cu ideea aceasta, răspunse doamna doctor Elena Matei. Era şi bunica mea după tată olteancă, dar nu vorbea repede. În schimb, pronunţa cuvintele clar, apăsat, subliniindu-le sensul, mai ales acelora care erau regionalisme de ale lor. Ce a dorit de aţi vorbit atât de mult, dacă-mi permiţi?  
- Cum să nu-ţi permit, draga mea? Au un pacient la terapie intensivă, este pe cale de vindecare şi, pentru că este nevăzător, doresc să-l investigăm şi să-l operăm pentru a-i reda vederea…  
- Precis, despre cornee este vorba, nu?  
- Da, aşa este… A avut un accident în urmă cu câţiva ani, am înţeles…, dar la ei este internat din alt motiv… Bine, nu acest aspect ne interesează. A rămas să ne dea toate datele prin dosarul cu documente aşa cum am solicitat. De ce să punem omul pe drumuri atâta timp cât nu este nevoie?  
- Sunt de acord cu tine…. Cum rămâne cu concediul tău? Nu mai pleci ori îl vor trimite mai târziu?  
- Păi…, nu ştiu. Doresc să-mi duc fetiţa la munte. Ea şi mama vor la mare anul acesta, dar cu un soare atât de puternic, cu aşa caniculă, nu sunt de acord.  
- Vom vedea… Trebuie să facem astfel încât să rămână una din noi aici, ştii bine de ce, aminti Elena.  
- Ştiu şi aşa vom face. Vom asigura continuitate pe toate liniile de muncă, fii sigură. Pentru Doina…, cred că nu sunt şi alte aspecte de precizat… Mâine să avem totul perfect pus la punct. Ai toate materialele necesare?  
- Da, doamna doctor! Am reuşit să aprovizionăm, dar am avut noroc mare cu sponsorizările asigurate de dumneavoastră de dincolo… Altfel…  
- Nici un altfel. Să mulţumim Domnului că avem cu ce ne face datoria şi atât.  
- Amin! rosti Elena, făcându-şi semnul crucii.  
- Dacă nu mai sunt…  
- Da, eşti liberă, Doina. Mergi la treburile tale! Elena dragă, dacă nu ai treabă, mai stăm de vorbă. Hai să mai bârfim câte ceva, dar nu am niciun subiect!  
- Hm! Subiect de bârfă nu am nici eu, dar ceva treabă am, aşa că te las, scumpo! Pa-pa!  
- Pa, la revedere, Eli!  
Rămasă singură, Laura îşi adună documentele din al treilea dosar şi le aranjă la locul lor mai puţin atentă ca de obicei. Gândurile îi zburaseră departe de locul de muncă, departe de spital şi departe de liniile de centură ale capitalei, de cum se închisese uşa în urma prietenei şi colaboratoarei ei. „Nu, nu pot duce copila pe litoral. Aş fi dorit marea, mai mult din dorinţa de a avea un motiv serios să refuz muntele… Adevărat este că soarele acestei veri a devenit periculos. Arde pielea, nu o bronzează… La munte este mai bine. Aerul nu este fierbinte, dimineţile sunt extrem de plăcute, răcoroase, iar vegetaţia oxigenează întreaga atmosferă. Îmi va fi mie greu… Cum să văd munţii aceia frumoşi din care s-a hrănit iubirea mea şi să nu ţip de durere acum? Cum să văd străzile pe care ne-am plimbat la Sinaia şi la Buşteni? NU! Asta nu se va întâmpla. Nu voi reuşi să suport… Voi căuta să obţin bilete în alte zone muntoase… Mai la nord, mai la vest, mai la apus… Undeva…, pe Valea Oltului, la Herculane ori în Apuseni… Ba nu! Vom merge prin Bucovina. Sunt munţi frumoşi şi acolo, iar mama va fi fericită să viziteze mănăstirile. Dănuţa, draga de ea, scumpa mea, va avea şi pe aici telescaun sau cabină… la Câmpulung Moldovenesc, la Vatra Dornei şi la…, mai descoperim noi, că le-am uitat şi eu…” hotărî Laura, într-un târziu, bucuroasă că a găsit o soluţie mulţumitoare…  
 
*  
La Craiova o parte din evenimente urmau o linie plină de monotonie, iar altele se precipitaseră oarecum şi se îndreptau în direcţii mai mult ori mai puţin aşteptate. În tumultul vieţii, oamenii se pierdeau adeseori căutând rezolvări facile problemelor de orice fel. Nu adânceau alegerea şi nu mai urmăreau calitatea acţiunilor în care se avântau. Mulţi nu mai aveau răbdare şi nici interes să îşi respecte principiile ori să supună unei logici elementare hotărârile ce urmau să fie luate. Prea multe se făceau în pripă şi, firesc în asemenea condiţii, de mântuială. Dacă oamenii ar avea dreptul la relaxare, poate că ar fi un alt tablou general, dar acest drept, fără să-l răpească cineva, a cam dispărut. Timpul insuficient ori prea multele interese, adeseori meschine, un anumit gen de preocupări sau trebuinţele zilnice nu le mai permit să se bucure de micile plăceri de odinioară, de după vârsta copilăriei. Nu era vara de vină şi nici zilele ei pline de lumină şi căldură. Nu se căutau răspunsuri la o astfel de întrebare. Aproape că nimeni nu ar fi avut timp de aşa ceva…  
 
La Spitalul Judeţean se părea că este cu totul o atmosferă diferită de cea generală existentă în cetatea Băniei. Aici se făcea totul gândit, chiar dacă erau situaţii în care operativitatea se impunea de la sine. Aici se respectau tradiţii, principii, regulamente şi legi. Puţine persoane încălcau o parte din prevederile acestora. Dar, se ştie, pădure fără uscături nu există ori, după cum se spune, excepţia confirmă regula, nu? Poate că lupta cu moartea impune această exigenţă. Un spital este, fie că ne dorim sau nu, locul în care viaţa poate fi asigurată în continuitatea sa, poate fi întreruptă ori eliminată definitiv, dar tot în acest loc apar şi vieţi noi. Aici se nasc oameni, se modelează caractere şi se stabilizează deprinderi noi, în paralel cu schimbări majore sub aspect atitudinal. Se modifică mentalităţi…  
Doctorul Eugen Tomescu, de câteva zile, căpătase parcă un nou tic: frecatul palmelor în semn de mulţumire. I se întâmpla pe timpul contravizitelor, dar şi în afara serviciului, înaintea întâlnirilor cu Iuliana sau după aceea. Avea satisfacţii multiple şi începuse să simtă un anumit fel de fericire. Nu se manifesta, dar faţa lui era mereu luminoasă, vorba mai bună şi mai convingătoare ca oricând, iar gesturile faţă de Iuliana erau pline de tandreţe, deşi încerca să fie mai reţinut.  
Cu Iustin avea dialoguri interesante. Îi plăcea mult să stea de vorbă cu el. Acesta traversa o perioadă de stabilizare înceată, dar sigură. Începuse să vorbească bine, coerent, fără întreruperile din primele două zile. Acum începuse să se plimbe încet prin salon, să-şi redobândească deprinderile. Era fericit că în fiecare dimineaţă avea mâncare proaspătă, preparată acasă de mâinile pricepute ale mamei sale. Copiii intraseră în vacanţa de vară şi doamna Luiza venea zilnic la spital, atât dimineaţa cât şi seara, după un program stabilit de Eugen, astfel încât să nu deranjeze pe nimeni. De altfel, o simpatiza întreg personalul. Era prea blândă şi amabilă, cuceritoare în zâmbet şi privire, în cuvânt şi atitudine, ca să nu fi fost plăcută de toată lumea.  
Eugen fusese chemat de şefa lui, doamna profesor doctor Eugenia Ionescu, a doua zi după convorbirea cu Laura. Discuţia a fost foarte scurtă, dar cu efect multiplu asupra lui.  
- Domnule doctor, am pentru dumneavoastră un mesaj important. Sper, din toată inima, să şteargă toate animozităţile dintre noi doi… Dar nu este vorba numai despre acest aspect. Am dorit să vă sprijin şi am dorit să contribui şi eu, din suflet vă spun, la însănătoşirea deplină a acelui pacient. Am vorbit ieri cu doamna… cu doamna profesor doctor Pavelescu. De la Spitalul de Oftalmologie din Bucureşti, dacă nu vă amintiţi…  
- Da, îmi amintesc, desigur… Vă ascult! exclamă Eugen, vizibil interesat.  
- Ei bine, i-am expus cazul pe scurt şi… vestea bună este că aşteaptă să-i întocmiţi un dosar complet cu toate datele, ştiţi dumneavoastră…  
- Da, fireşte! A fost vorba că pot duce bolnavul…  
- Nu, nu este nevoie, deocamdată. Am discutat azi şi cu doamna doctor Maria Eftimescu. Doresc un examen atent şi complet. Toate datele le trimiteţi la Bucureşti. Nu este nevoie să duceţi pacientul. După ce va studia cazul vă va face programarea. Este firesc, nu?  
- … Da, înţeleg… Vă mulţumesc mult, doamna…  
- Nu-i nevoie. Mulţumirea este dată prin reuşita a tot ce veţi face să-l puneţi pe picioare şi de recăpătarea vederii. Cum va da Domnul, nu? Să ştiţi că… şi-a amintit de dumneavoastră. I-am povestit cât de implicat sunteţi…  
- Iată, deci, mulţumirea mea este motivată, doamna doctor, răspunse Eugen, frecându-şi palmele cu vădită satisfacţie. Cât priveşte animozităţile amintite, din partea mea nu au existat. Au fost nişte observaţii critice, dar nu cu rea intenţie… Eu v-am respectat şi vă preţuiesc mult pentru toate eforturile şi priceperea dumneavoastră.  
- Ştiu, ştiu, dragă doctore. Nu mă îndoiesc! Este bine că am clarificat, totuşi… Rămânem prieteni, da?  
- Nici nu se poate pune altfel problema! exclamă Eugen, primind îmbrăţişarea şi sărutând mâna oferită.  
Nu a discutat cu Iustin despre programul stabilit pentru el. Nici Iulianei nu s-a grăbit să-i povestească, decât după ce a vorbit cu doamna doctor Eftimescu şi au pus la punct toate detaliile.  
Iuliana a rămas pe gânduri şi Eugen o privea încurcat, neştiind ce inconvenient găsise ea în planul de acţiune pe care i-l înfăţişase. Erau la o grădina de vară de la Minerva, cu ceştile de cafea aburindă pe masă. O privea întrebător, respectându-i tăcerea.  
- Dragul meu, nu doresc să te supăr cu nimic, ştii prea bine, vorbi Iuliana, după ce gustă puţin din cafea. Mă gândeam la noi acum… Nu din egoism, fii sigur, dar… am senzaţia că o parte din planurile ori din visele noastre se vor nărui…  
- Ei! Ce-i cu tine, iubito? Cum poţi afirma aşa ceva? Eşti o copilă, zău!  
- Eugen!... Nu sunt copilă, dar nu am de gând să te pierd. Ai pătruns atât de adânc în sufletul meu, încât orice întârziere îmi pare că mi te răpeşte şi nu doresc să se întâmple aşa ceva nici dacă sare Pământul în aer!  
- … Păi, vezi că eşti copilă? Dragostea mea pentru tine nu este deloc pasageră, iubito. Orice ar fi, ne căsătorim, nu?  
- Când? Va trebui să amânăm neapărat, dacă fratele meu îşi recapătă vederea…, doresc din tot sufletul să fie prezent la cununie, la nuntă… Doresc să ne vadă, dragul meu drag! Să ne vadă cu ochii lui, Eugen!  
- Aşa va fi…, te asigur! Amânăm puţin. Nu este sfârşitul lumii…  
- Nu mai am răbdare. Doresc să fii al meu, asta este! Nici apartamentul nu ţi l-am văzut… Mi-ai propus să mă mut la tine şi eu nici nu ştiu unde anume este, cum arată…  
- Da? Cred că ai dreptate. Nu mai luăm nimic aici. Bem cafeaua şi plecăm să îţi prezint „seraiul” meu. Este bine aşa?  
- … Şi eu…, eu să fiu o cadână oarecare…  
- O, nu! Vei fi sultana mea, te rog!  
Iuliana nu răspunse la provocare. I se părea că este o propunere directă, aşteptată de altfel, dar o cuprinsese un fel de teamă ori, poate, nesiguranţă. Îl privea surprinsă şi înduioşată. Nu-i venea să creadă. „Oare am mers prea departe? Ce impresie îşi va face despre mine? Oare aşa trebuie să procedez? La prima propunere merge o femeie…? Dar el nu a menţionat ce ar însemna să se întâmple în apartamentul său… Eu sunt, bag seamă, cea care grăbeşte evenimentul mult aşteptat. Ce să fac, Doamne? Cum este bine să procedez? Te rog, învaţă-mă!”  
După alte secunde de tăcere, îl privi adânc în ochi şi aprobă prin mişcarea afirmativă a capului. El făcu semn ospătarului şi ea se ridică de pe scaun. Îşi scoase telefonul din geantă şi tastă.  
- Bună, mami! Ce faci?... O, ce bine!… Cum se simte Iustin?... Da, da!... La o cafea, cu Eugen… Venim noi să te luăm, mami… De ce? … Nu contează… Vrei tu aşa?... Te descurci?... Da, este staţie de taxi lângă spital… Bine, mami! Aşa rămâne… Da, da! Mulţumesc! Te pup!  
Eugen plătise şi o privea surprins. Intuise perfect că mama Iulianei nu dorea să-i deranjeze. „Oare…, oare se gândeşte dumneaei la ceea ce mă gândesc eu? Mă simt şi jenat oarecum, dar bucuros la maxim… Iuliana oare la ce se gândeşte? Am observat puţină teamă în atitudinea ei. Nu i-am dat nimic de înţeles… Am invitat-o să vadă apartamentul şi atât… Că aş dori eu…, este cu totul altceva, dar nu am exprimat nimic. Hm! Este cu totul altceva, dar… Nu mai suntem adolescenţi. În plus, lucrurile acestea nici nu se mai explică şi mi se pare absurd să le planificăm… Se întâmplă de la sine şi sunt hotărât să nu forţez cu nimic o anumită atitudine din partea ei. Sper ca şi ea să înţeleagă şi să dea curs doar limbajului trupurilor şi mesajului inimilor. Dacă simte că o doresc şi va simţi la fel, este OK! Dacă nu, vom vedea la faţa locului ce este de făcut pe mai departe”, hotărî Eugen liniştit, oferindu-i braţul.  
Maşina străbătea în linişte bulevardele. Nu era aglomeraţie şi în nici zece minute ajunseră aproape de Spitalul Militar, când soarele cobora spre asfinţit şi lumina lui roşiatică lăsa umbre lungi în parcarea de lângă piaţă. Eugen o conduse atent pe Iuliana cei câţiva paşi până la intrarea în supermarket.  
- De ce să intrăm aici? întrebă ea, inocentă.  
- Să luăm ceva proaspăt pentru cină… Mama ta a aprobat să întârzii în seara aceasta, răspunse el râzând, foarte bine dispus, stăpânindu-şi emoţia neaşteptată ce-l cuprinsese.  
- Dacă zici tu… Ai ghicit. Aşa este!  
- Tu vei alege ce doreşti şi eu mă supun hotărârii tale. Bine?  
- Dacă sultanul a hotărât, ce ar mai fi de zis? şopti Iuliana, încântată de atitudinea lui.  
Odată ajunşi în supermarket, s-au grăbit să cumpere tot ce li s-a părut că este necesar, după ce, în prealabil, s-au consultat asupra preferinţelor, iar la final, Eugen a strecurat în coş o sticlă de şampanie, iar Iuliana a adăugat căpşuni, fructele ei preferate. Cumpărăturile constituiau parcă un preludiu pentru ceea ce, în mintea fiecăruia, se profila a se întâmpla, pentru că gesturile lor, privirile ce le schimbau între ei, îndreptăţeau pe cei care-i priveau în trecere să zâmbească complice, convinşi fiind că cei doi tineri trăiesc o frumoasă poveste de iubire. Cum doctorul Tomescu era deja un nume în lumea medicală a Craiovei, la ieşire a fost salutat de câteva persoane cărora le-a răspuns jovial, netrecând însă cu vederea reacţia Iulianei, care se înroşise ca un copil prins asupra unei fapte nepermise. „Doamne, cuminte este fata asta! Încep să cred că pe ea nu a mai avut-o niciun bărbat. Aşa se poartă. A roşit toată… Mă rog, la vârsta pe care o are, pare neverosimilă aprecierea mea, dar nici nu trebuie să iau în calcul aşa ceva. O iubesc pentru ceea ce este, pentru frumuseţea ei trupească şi sufletească, pentru dăruirea ei familiei, pentru felul în care se poartă cu mine şi pentru sfiiciunea ei… Destul, nu? O iubesc şi asta este important, nu altceva…”.  
În faţa treptelor de la intrarea în bloc, Iuliana avu o uşoară tresărire ce nu-i scăpă lui Eugen care, cu cel mai firesc gest, o încurajă să intre. După ce s-au eliberat de sacoşe, el o invită cu o reverenţă comică înapoi în hol:  
- Şi acum, draga mea, să vedem cum ies eu la inspecţia de fond a forului superior pe linie de marketing! Iuliana înaintă destul de timid în fiecare cameră, neputându-şi reprima exclamaţiile de uimire:  
- Wow! Ce frumos miroase şi ce curat este peste tot! Eşti extraordinar, Eugen!  
Adevărat, în toate cele trei camere, în bucătărie şi baie sau pe balcon, era curat şi toate lucrurile aşezate la locul lor într-o ordine aproape perfectă. Iuliana amuţise. Nu a crezut vreodată că un bărbat, singur în casă, poate întreţine atât de bine ordinea şi curăţenia.  
- Nu te supăra de întrebare, te rog, Eugen! Ai o femeie angajată în casă? îndrăzni Iuliana, impresionată cu adevărat.  
- Hm! Mă aşteptam să întrebi… Nu, nu am pe nimeni. Să-ţi liniştesc curiozitatea, îţi spun că vine mama mea, o dată pe săptămână, să aerisească ori să facă puţină curăţenie, dacă este nevoie şi să-mi facă mâncare caldă… Este nemulţumită că mă hrănesc prea mult cu mâncare rece şi… cam pe apucatelea, deşi îmi pregătesc eu câte ceva atunci când am nevoie… şi timp, bineînţeles. Nu stă departe de mine. La trei blocuri distanţă, adăugă el, deşi nu fusese întrebat. Am aspirator şi ştiu să-l folosesc. Am tot ce îmi trebuie şi suficientă îndemânare. Nu am timp suficient şi…, uneori, mănânc la spital, printre picături. Nu scap de colegele de serviciu. Ele au grijă să-mi procure câte ceva… Îmi cunosc toate gusturile…  
- Suficient. M-ai lămurit şi, crede-mă, te admir, Eugen. Mai rar aşa ceva, şopti Iuliana, privindu-l cu seninătate în ochi. Fericită va fi femeia care îţi va fi soţie…  
- Mă bucur să aud că eşti deja fericită, iubito! Nu am primit aşa aprecieri sincere de la nimeni, răspunse Eugen, apropiindu-se la un pas de ea şi ridicând încet mâinile cu intenţia de a o îmbrăţişa.  
Intuind intenţia, ea s-a lipit de el într-o clipită şi l-a cuprins cu braţele pe după gât, sărutându-l pentru prima oară din proprie iniţiativă. El a prins-o peste mijloc cu ambele braţe şi a răspuns sărutului cu egal entuziasm, ridicând-o în braţele sale puternice, astfel că ea plutea de fericire în adevăratul sens al cuvântului. Din cauza căldurii ori numai a emoţiilor, erau amândoi transpiraţi când au slăbit îmbrăţişarea şi s-au privit. Au izbucnit în râs şi au încercat să-şi şteargă obrajii cu palmele.  
- Iubita mea, poţi trece în baie să-ţi faci duş. Ai tot ce-ţi trebuie acolo. Nu-ţi va lipsi nimic. Le vei vedea tu… Eu rămân să aranjez aceste alese bucate cumpărate de noi, pentru prima oară, împreună…  
- Chiar am dorit să mă scuz, dragul meu… Sunt atât de udă… Să nu porneşti aerul condiţionat, îl rugă ea, observând instalaţia. Nu-mi face bine. Răcesc imediat…  
- Cum, încă nu ai plecat, cadână, din faţa mea? se încruntă Eugen ameninţător, fulgerând-o cu privirea.  
- Ha, ha, ha! Nu se pune de data asta că ai zâmbit! Te-am văzuuuuut!, chicoti Iuliana, bătându-şi pumnii sub nasul „sultanului” pus pe şotii.  
- Fereşte-te, sultană! Nu se va repeta slăbiciunea mea, promise el, încercând să o îmbrăţişeze.  
Atentă, intuind intenţia lui, fata se strecură abilă pe sub braţele lui şi alergă la baie, trăgând ostentativ uşa după ea. După un minut sau două, deschise încetişor uşa pentru a-şi arăta doar capul şi strigă:  
- Unde eşti, sultane? Aha, erai aproape… Uite ce este! Eu nu mă încui în baie, pentru că…, pentru că mă tem… Va fi uşa descuiată, dar nu ai voie să intri. E clar?  
- Cum doreşti, sultană dragă, dar să ştii că nici nu am avut această intenţie criminală… Ai fi dorit să intru, să mă sperii de tine şi să cad din picioare mort?  
- Vaaaai! Te omor când ies de aici, răule!  
Au râs amândoi zgomotos, de o parte şi de alta a uşii închise, mulţumiţi de atmosfera frumoasă creată fără niciun fel de regie din partea cuiva. Iuliana a verificat robinetele, mai întâi, să fie sigură de unde va fi să curgă apa rece şi apa caldă, apoi făcu inventarul lucrurilor atent prinse în cuierul din spatele uşii. Ochii îi rămaseră aţintiţi asupra unui halat de baie de al cărui guler era prins un bilet pe care era scris cu litere uriaşe: IULIANA. Privind mai atentă, observă şi două prosoape mari de baie, la fel de albe ca halatul, de care erau agăţate etichete cu numele său. Nu-i venea să creadă. Surpriza a doborât-o şi lacrimi mari se prelinseră pe amândoi obrajii. „Doamne, omul acesta este o minune de a ta, Doamne! Cum s-a putut gândi şi la aceste chestiuni mărunte? Cum a ştiut el că voi veni aici şi voi folosi baia mai întâi de toate? Cum poate fi un bărbat atât de sensibil, atât de bun? Este realitate ori este doar vis? Merit eu toate atenţiile lui? Ajută-mă să mă ridic la înălţimea semnificaţiei gesturilor sale, Doamne!” se rugă Iuliana, ştergându-şi lacrimile cu unul din cele două prosoape moi. În acele momente zări şi o pereche de papuci de baie şi tresări, neplăcut surprinsă. „Nu sunt singura femeie care… Wow! Ba sunt!” aproape că exclamă ea cu voce tare când, aplecându-se, ridică papucii şi văzu scris pe câte o bretea numele ei.  
Gândindu-se că timpul se scurge cu repeziciune, se grăbi să se dezbrace. Din câteva mişcări a fost gata. Trecu în faţa oglinzii destul de mari şi uşor înclinată astfel ca cel din faţa ei să se vadă în întregime. Îşi desfăcu părul legat într-un soi de pieptene care-i dădea părului forma de coamă şi-l lăsă să-i cadă pe umerii goi. „Aşa mă voi prezenta, cu părul căzut peste halat… Am observat că îi place să-l mângâie, iar halatul nu-l voi strânge mai mult decât este el croit, că toate modelele lasă pieptul cam goluţ şi… va fi foarte bine. Dar, dacă lui îi plac sânii mari? Ai mei sunt cam micuţi… Se uită el hoţeşte, dar nu i-a văzut niciodată mai mult decât se cuvine. Sub bluză, cu sutien, nu poţi aprecia… Ei, şi? Mă place aşa cum sunt? Bine! Nu mă place? Bine! … Ba nu este bine deloc. Uf! Ce aiurită sunt! La vârsta mea nu se mai pune problema în acest fel…şi, totuşi…, de ce nu? Sunt femeie!”, se linişti Iuliana şi intră în cadă mult mai încrezătoare. Apa, potrivită astfel încât să fie apropiată de temperatura camerei, a înviorat-o şi a liniştit-o sufleteşte. Fredona uşor sub duş. Fără să-şi dea seama. Uitase că nu este în apartamentul său.  
 
- - VA URMA - -  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (10) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1588, Anul V, 07 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!