Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1576 din 25 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (8)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
… La ora 18.00 punct, nerăbdător, Eugen a format numărul de telefon al Iulianei. Nu i-a dat timp să răspundă:  
- Alo! Scuză-mă pentru deranj, te rog! Ai terminat cursurile? Eşti liberă?  
- Da…, am terminat. S-a întâmplat ceva?  
- O, nu! Te-am speriat… Regret sincer! Doream să ştiu, adică… doream să…  
- Dacă mai eşti la spital, putem vorbi acolo. Pot să intru la Tinu?  
- Sigur că da! Te aştept aici… trebuie să vorbim.  
- Da, bine! Mulţumesc mult, doctore!  
- Pentru puţin…, murmură Eugen, nedumerit de tonul folosit de Iuliana şi de graba ei: „Ce este cu ea? Am greşit eu cu ceva?” se întrebă el, îngândurat.  
 
… Trecea dintr-un salon în altul, fără să audă cuvintele personalului medical ori să observe datele indicate de aparatură. Încerca să-şi amintească tot ce a vorbit cu Iuliana pentru a descoperi acel ceva care se pare că ar fi deranjat-o. „De ce a fost atât de rece cu mine şi de expeditivă în dialog?... Nu mi-a zis pe nume. Nu înţeleg şi nu găsesc explicaţii… Să i le cer când ne întâlnim ar fi cam… Cu ce drept? De ce? O voi supăra mai mult… O voi lăsa să exprime singură, dar…, dacă mă gândesc mai bine… Poate că nu era singură. Poate că era într-un grup, într-o şedinţă… Vai de capul meu! Ce este cu tine, domnule Eugen? Ai devenit gelos? Este grav, amice! Treci la treabă şi lasă mutra asta de licean jignit!! se hotărî el, luminându-se la faţă.  
Iuliana a sosit după aproape o oră, destul de obosită şi de îngrijorată, după cum arăta. El o aşteptase afară, la intrarea în secţie, încă nerăbdător, dar calm, cu zâmbet încurajator pe buze.  
- Bună! Am sosit, zise ea, când ajunse în faţa lui. Este voie să intru?  
- Chiar te rog! Atâta doar că mai sunt persoane prin jur… Îţi pui halatul şi nu bagi în seamă ce se petrece în jurul tău. Suntem mereu în război cu răul… Se mai vorbeşte vulgar, se mai scapă înjurături… Te rog să nu iei în seamă. Tinu este bine. Vorbeşte-i astfel încât să te audă. Nu vei fi deranjată… Ai zece minute la dispoziţie, te rog să mă înţelegi! Apoi, dacă nu eşti obosită şi doreşti, îţi stau la dispoziţie…  
- Perfect! Mulţumesc frumos, Eugen! Vii şi tu?  
- … Voi fi pe aproape. Am unele chestiuni de rezolvat, răspunse el, total surprins de tonul şi de privirea fetei.  
Iuliana a intrat în salon mai îngândurată decât fusese Eugen ceva mai devreme. Salută şi răspunse cât putu mai amabilă fetelor care au salutat-o de cum au văzut-o. „Oare ce este cu el? Pare schimbat…, dar, mai întâi, să-l vedem pe Tinu”, hotărî Iuliana, uşor afectată de rigiditatea ce o remarcase în vocea şi privirea lui. I-a luat mâna în mâna ei micuţă, l-a mângâiat şi i-a vorbit în şoaptă, apropiată de urechea lui. Era atât de preocupată, încât nu vedea şi nu auzea nimic din tot ce se petrecea în jurul ei. Chiar şi atunci când a rămas singură cu fratele ei, nu a observat şi vorbea într-o şoaptă continuă şi plăcută. L-a încurajat şi ea cum a putut. Nu era departe de ceea ce doriseră Eugen şi Cezar să-i transmită lui Iustin.  
Trecuseră cele zece minute, dar nu şi-a dat seama decât atunci când asistenta Ofelia, pe care nu o auzise când a intrat, i se adresă doctorului, la fel de neauzit, la pătrunderea în salon:  
- Domnu’ doctor…, am rezolvat absolut totul… Aş dori să plec, ceru ea, privindu-şi cu înţeles ceasul de la mână. Ştiţi, eu…  
- Da, ştiu! răspunse el fără să o privească. Tura dumitale de lucru s-a terminat oricum… Chiar ai depăşit ora şi schimbul tău este deja aici… Au fost problemele acelea… Seară minunată îţi doresc şi odihnă plăcută!  
- O, da! Mulţumesc, domnule doctor! Sper să fie aşa…, răspunse ea, maliţioasă, întorcându-se imediat către Iuliana. La revedere, doamnă! Sănătate totală vă doresc!  
- … Asemenea! Vă mulţumesc mult! îi răspunse Iuliana întorcând capul repede, la timp să-i observe mersul elastic şi unduirea elegantă a coapselor bine scoase în evidenţă sub cordonul halatului strâns peste trupul ei subţirel. Îl fixă imediat cu privirea pe Eugen. „Nu! Nu se uită după ea… Ce mi-a venit? Dar duduia … pentru cine îşi arată talente, că doar eu mai eram aici? El nici nu a băgat-o în seamă… Ha, ha! Dar de ce oare mă bucur? Am început să observ şi să gândesc asemenea studentelor mele… Nu este de bine, Iuli!” se avertiză ea pe sine şi se ridică oftând. „Pa, frăţioare! Te pup dulce. Ne revedem mâine, stai liniştit!” îl asigură ea cu vocea-i mângâietoare.  
- Mergem? îl întrebă pe Eugen care tocmai fixa câteva hârtii într-un dosar.  
- Să mergem? întrebă el cât se poate de surprins de întrebare. Vrei să te conduc acasă?  
- … Nu am spus asta… Ai zis că avem de vorbit. Nu cred că aici este locul în care…  
- A, nu… Scuză-mă, te rog! Nu eram atent. Sigur că da. Să mergem!  
Cât timp au parcurs interioarele şi aleea centrală, Eugen a pus-o la curent cu toate noutăţile privind situaţia lui Iustin. Iuliana a tăcut, ascultând cu atenţie şi mare îngrijorare. Ultimele fraze ale lui Eugen au scos-o din starea de teamă ce se înfiripase în sufletul ei şi i-au reînviat speranţe ce dispăruseră în ultimii doi ani. Deja credea că este posibil orice. Omul de alături o alimenta cu încredere şi un fel de energie interioară pe care nu o înţelegea, dar a cărei forţă o simţea. O forţă pe care nu o putea explica. Ajungând în parcare, bărbatul o invită să urce în maşină, însă nu putu să nu observe că Iuliana ezita, dând semne că are ceva de spus.  
- Înţeleg că ai o altă propunere… Doreşti să facem puţină mişcare în timp ce…  
- Exact! Asta era! exclamă ea bucuroasă şi ochii îi străluciră o clipită de fericire. Te rog, nu te supăra!  
- Nu am nici cel mai mic motiv, Iuliana. Totuşi, va trebui să plecăm cu maşina… Doar nu mă vei lăsa să mă întorc pe jos apoi… Ne oprim în parc ori în centru şi ne plimbăm… Alege tu!  
- În parc? Mai sunt debarcaderul şi bărcile? Dacă eşti de acord…., acolo aş dori…  
- Mergem. Este în drumul nostru şi destul de aproape, răspunse el vesel, deschizându-i portiera.  
 
… Umbrele lungi ale copacilor făceau ca seara să se instaureze mai repede pe alei, dar era plăcut. Aerul curat şi mirosul proaspăt al florilor şi straturilor de iarbă ce străjuiau majoritatea aleilor provocaseră la plimbare mulţi oameni. Erau de toate vârstele. Doar băncile erau ocupate, în exclusivitate, de bătrâni şi de îndrăgostiţi, care nu se sfiau să se strângă în braţe şi să se sărute.  
Iuliana a vorbit cu mama ei la telefon, liniştind-o şi scuzându-se că va întârzia puţin. A izbucnit în râs când aceasta, parcă intuind că nu se află la facultate, i-a atras atenţia: „Ai grijă, Iuli, dar fii şi tu mai înţelegătoare, că nu este altul mai cuminte şi frumuşel ca el!” Şi-a pus cu grijă telefonul în poşetă şi, fără să stea pe gânduri, l-a tras pe Eugen de braţ şi l-a întrebat în şoaptă:  
- Domnul nu doreşte să se plimbe la braţ cu o doamnă?  
- Cum?! O, desigur! Cu reală plăcere, scumpă doamnă! Iartă-mă, te rog!... Eu trebuia să am iniţiativa…, încercă el să se justifice, oferindu-i braţul cu mare bucurie lăuntrică. O „doamnă” ai zis, iar eu am repetat? Tu nu arăţi chiar aşa. Arăţi ca o domnişoară…  
- De douăzeci de ani sau mai mică?  
- Ei, nici chiar aşa! Dar să ştii… De fapt cred că asta este vârsta ta şi mă simt oarecum jenat, chiar… Nu cred că ai împlinit 26 ori, hai să zic, 27 de ani…  
- Aş dori eu să mai am doar 27, dar timpul se scurge nemilos în ceea ce mă priveşte… Aveam timp să ajung pe o anumită treaptă în plan universitar? Doar ţi-am spus ce sunt şi cum…  
- Îţi jur că nu glumesc! se opri din mers Eugen pentru a fi mai convingător. Ştii, eu împlinesc anul acesta patruzeci, pe când tu… eşti atât de fragedă…  
- Doamne! Ce treabă are una cu alta? Între prieteni nu se pune problema vârstei, iar eu sunt doar cu cinci mai mică, aşa că lasă… Wow! M-am dat de gol ca o puştoaică şi nu asta am dorit! exclamă Iuliana, roşind uşor.  
- Daaa? Nu arăţi. Ai cuvântul meu de onoare! Mă bucur mult, Iuliana. Parcă îmi trece total stinghereala, se explică el, prinzându-i afectuos braţul şi cu cealaltă mână.  
- … Da, da, da…! Lasă doar o mână, domnule doctor, te rog! şopti ea râzând, în timp ce-i împingea mâna uşor şi-l privea şăgalnic.  
Trupurile lor se apropiaseră foarte mult în timpul acestor explicaţii, dar niciunul nu ţinea să se depărteze şi, strâns, la braţ, mergeau încet, cu paşi egali, privindu-se ca doi îndrăgostiţi. Nu realizau că aşa se întâmplă, dar simţeau amândoi o stare de bine pe care nu doreau să o întrerupă. Erau amândoi furaţi de frumuseţea clipelor pe care le-ar fi dorit să fie fără de sfârşit. Ajunseseră deja aproape de lac şi Iuliana s-a smuls de la braţul lui pentru a alerga pe mal, traversând spaţiul verde, deşi observase plăcuţele cu înscrisuri de interzicere a accesului. De acolo privea în lungul şi adâncul lacului într-o linişte exterioară şi interioară pe care Eugen a simţit-o şi a respectat-o. Nu s-a apropiat de ea, dar a continuat să privească femeia din faţa lui, descoperind cu vădită plăcere câtă bucurie se citea pe chipul ei. ,,Doamne, trece viaţa pe lângă noi şi nici măcar n-am realizat asta! Iuliana, oare de când n-ai mai alergat ca o copilă? Ce frumoase sunt femeile fericite şi ...”  
Revenind pe alee, Iuliana înainta oarecum stânjenită de izbucnirea ei, dar conştientă că nu mai este cale de întoarcere, întinse pur şi simplu braţele în întâmpinarea bărbatului care o privea cu plăcere şi îngăduinţă:  
- Iartă-mă, m-am comportat ca o puştoaică... dar... nu credeam că ...  
Eugen îi strânse uşor palmele fierbinţi, îi mângâie pletele răvăşite de alergare, apoi, neputând ori nedorind să se opună impulsului interior, o strânse la piept ca şi când ar fi dorit să o protejeze de ceva.  
- Întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb prin acest parc…, continuă Iuliana, imediat ce îşi reluară plimbarea pe alee, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, deşi vocea îi trăda emoţia ce o simţise în acea scurtă şi duioasă îmbrăţişare. Am traversat lacul de multe ori cu barca. Era, poate, cea mai mare bucurie în timpul adolescenţei mele şi nu am să uit niciodată influenţa benefică a plimbărilor pe alei, mărturisi Iuliana, strângând braţul lui Eugen. Am şi uitat ce vechime are acest spaţiu de basm…  
- Dacă îmi dai voie, am să-ţi reamintesc…  
- Da, chiar te rog! îl întrerupse ea, încurajându-l.  
- … Parcul Poporului poartă astăzi numele lui Nicolae Romanescu, un fost boier şi primar al Craiovei, care a adus un mare arhitect al vremurilor pentru a face dintr-o grădină părăginită unul din cele mai frumoase parcuri din Europa şi, de bună seamă, cel mai mare şi frumos din România… Cândva, în jurul anului 1848, dacă nu mă înşel, în această zonă erau moşia şi grădina familiei Bibescu. Inimosul mare logofăt Iancu Bibescu a avut gândul, dorinţa şi iniţiativa de a transforma acea grădină într-un mare parc în care să se construiască pavilioane, sere, bănci etc… L-a oferit publicului craiovean, adică a trecut acest teritoriu în folosinţă publică, dar… istoria, cu evenimentele sale greu de prevăzut în acele timpuri, a făcut ca, după familia Bibescu, acest parc să se deterioreze grav… Devenise chiar insalubru, se spune. Dumnezeu l-a adus pe acest primar, Romanescu, pe aceste meleaguri. El a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru asanarea unor mari suprafeţe de teren ce deveniseră mlaştini, pentru plantarea unor arbori aduşi de pe alte meleaguri şi aclimatizarea lor aici, dar şi pentru implantarea unor elemente de ordin arhitectural… Aşa s-a ajuns la ideea realizării unui pod suspendat, care există şi azi, invadat de îndrăgostiţi, a unui castel în ruină, a unui hipodrom… S-au realizat imitaţii de stânci şi de grote. Iată, într-una din acestea se află un micuţ spaţiu din ceea ce s-a dorit a fi o grădină zoologică. Nu ştiu dacă mai sunt lei sau urşi în ea…, dar putem verifica…  
- A, nu, nu! Nu doresc… Continuă! Ai o memorie de elefant şi povesteşti aşa de frumos, încât m-ai fermecat. Nu glumesc! adăugă ea, imediat ce observă stinghereala instalată pe chipul lui Eugen.  
- Ei bine, parcul, în cele mai bune zile ale sale, se întindea pe aproape o sută de hectare şi a devenit unul din cele mai întinse spaţii de acest fel din Europa, cum spuneam. Este mândria craiovenilor şi nu numai…  
- Tu eşti craiovean?  
- Da, m-am născut şi am crescut în Craiova. Bunicii mei au venit de la ţară aici şi…  
- La fel ca ai mei! Dar mama şi tata s-au născut aici… Sunt craioveancă şi eu… Am cunoscut bine istoria parcului, dar nu aş fi în stare să relatez cu lux de amănunte niciun sfert din tot ce ai povestit tu… Te admir, sincer, dragul meu! exclamă Iuliana, privindu-l din mers cu admiraţie.  
- În acest caz, la fel de sincer, mă bucur, Iuliana! Nu ştiu de ce, dar mă bucur mult… În fine, ca să închei acest capitol, acum, aşa cum se observă cu uşurinţă, acel spaţiu s-a micşorat vizibil… Nu ştiu în ce bază au fost împroprietăriţi unii oameni pe domeniul parcului. Altora li s-a acordat cu uşurinţă autorizaţie de construcţie, restrângându-se mult spaţiul verde. S-au ridicat vile, spaţii comerciale noi, iar restaurantul Debarcader nu mai seamănă cu ce a fost cândva, o atracţie irezistibilă… Nu afirm că modernizarea a distrus, dar nici prea mult bine nu a făcut… pentru că a depăşit limita bunului simţ şi, părerea mea, a distrus frumuseţea parcului de odinioară şi este simplu de observat acest aspect…  
- Aşa este, din păcate…  
- Doreşti să mergem la o terasă? Te invit să…  
- O, mulţumesc, dar te refuz… de astă dată! Iată, se lasă întunericul… Trebuie să merg: mama cred că este deja îngrijorată…  
- Că nu a sosit acasă adolescenta?  
- Ei, nu mă lua în râs! Aşa s-a obişnuit…  
- Glumeam… Să-i explici toate acele posibilităţi şi să luaţi o decizie împreună, te rog!  
- Eugen! Nu ar fi mai bine să aşteptăm ca Tinu să îşi revină, să putem discuta şi cu el? De ce te grăbeşti?  
- … Nu este o grabă, ci o dorinţă vie de a face ceva ca acest om să vadă… Este dreptul lui la viaţă, de fapt, iar eu, noi, medicii în general, suntem obligaţi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a asigura acest drept şi lui şi oricărui om ajuns în situaţii extreme…  
- Da, înţeleg… Ştiu că ai dreptate, dar am unele îndoieli… Ni s-a spus că nu îşi mai poate recăpăta vederea, preciză Iuliana cu voce scăzută. Acest aspect l-a demoralizat şi pe el şi pe noi… Este aşa, doamna aceasta, o mare specialistă? … O cunoşti de mult timp?  
- … Da, este specialistă apreciată şi peste hotare. O cunosc din vremea studenţiei sau…, cred că o cunosc, după nume, în caz că nu este o coincidenţă… Se putea căsători între timp şi nu s-ar mai numi Pavelescu… Aceea la care mă gândesc era în primul an şi eu…, eu cred că eram prin anul patru sau cinci, nu-mi mai amintesc bine… Am colaborat odată, fără să ştiu că o întâlnesc la acel spital din Bucureşti…  
- A fost iubita ta?  
Iuliana se oprise pentru a se întoarce să-i vadă faţa când a pus această întrebare neaşteptată. Eugen a fost atât de surprins, încât se oprise în acelaşi timp. Nu ştia ce să răspundă. Îi evită privirea. Simţi obrajii cum i se aprind.  
- … Nu ştiu de unde a izvorât întrebarea ta…, dar simt că doreşti un răspuns sincer, chiar dacă au trecut mulţi ani de atunci şi…  
- Nu eşti obligat să răspunzi, chicoti Iuliana, amuzată de ezitarea lui Eugen şi gândindu-se că nu va fi sincer. „Hm! Oare ce mi-a venit să-l întreb? Ce simt eu? Ce mă îndeamnă pârdalnica asta de inimă?… Nu aveam dreptul să-l iscodesc. Sper să nu-l fi supărat, nu-mi doresc asta!”  
- … Cum spuneam, a trecut mult timp de atunci… Nu, nu a fost iubita mea, dar eu am fost îndrăgostit, cred, într-o anumită perioadă…, după ce am cunoscut-o la balul bobocilor… Nu a răspuns sentimentului meu. De fapt, după cum a explicat ea atunci…, o doream ca femeie şi atât…  
- Frumos! Ai fost sincer…, iar fata aceea a avut dreptate, sunt sigură. Apreciez mult acest aspect, Eugen, îi răspunse Iuliana, gânditoare. Eşti aşa…, sincer, întotdeauna?  
- Lăsând modestia la o parte, te încredinţez că sinceritatea mă caracterizează. Nu ştiu dacă este o calitate… În vremurile de azi se pare că nu se pune preţ prea mare pe ea…  
- De acord cu tine, dar te asigur, la rândul meu, că eu o preţuiesc foarte mult, îl întrerupse Iuliana, strângându-i braţul cu afecţiune în semn de apreciere şi încurajare. Vom vedea cum decurg lucrurile şi, desigur, eu sunt de acord deja. La fel de sigur, mama va fi de aceeaşi părere…. Singura problemă, destul de delicată, ar fi…, dar nu cred că este cazul să o discutăm acum…  
- Te rog să ai încredere în mine! Poţi spune tot ce gândeşti.  
- … Eugen, traversăm o perioadă destul de grea după ce tata a plecat dincolo, deşi viaţa i-a fost întreruptă prin accident de muncă, în şantier…, ceea ce ar fi presupus… Dar nu are sens să mă gândesc la acest aspect. Cheltuielile cu Iustin şi cu tot ce a însemnat lipsa tatălui nostru…, cum să spun…, ne-au adus în pragul falimentului, ca familie… Nu ştiu…  
- Înţeleg ce vrei să spui, dar nu este ceva care să ne împiedice a face ceea ce trebuie. … Nu sunteţi singure, Iuliana… Voi fi mereu alături de voi. Sigur că da, cu permisiunea voastră, adăugă el cu toată hotărârea pe care o putea exprima prin cuvinte.  
- O, nu! Nu te angaja la astfel de lucruri… Nu ştiu la ce anume te referi, concret, dar… lasă să vorbim altădată despre asta. Te rog frumos!  
- … De acord! Îmi cer scuze dacă te-am deranjat!  
Iuliana nu răspunse. Privea în jos, părând că-şi numără paşii, îngândurată, iar el i-a respectat tăcerea. Aşa au mers, tăcuţi, până în parcare şi, mai apoi, în timpul deplasării cu autoturismul. Amândoi meditau, fără să ştie, la aceleaşi probleme, încercând să descopere soluţii acceptabile.  
Când au ajuns aproape de blocul în care locuia, ea a oftat lung. L-a privit la fel de lung şi i-a mulţumit pentru seara frumoasă petrecută împreună. El nu a ştiut în acel moment ce să-i răspundă. I-a cerut însă acordul să o mai invite la plimbare.  
- … Da, de ce nu? răspunse ea, zâmbind. Dar este bine să nu ne grăbim… să vedem ce ne aduce ziua de mâine…  
Eugen i-a împărtăşit ideea, dar era mult mai optimist decât părea să fie Iuliana. „Ei bine, lasă că se vor aşeza toate aşa cum le orânduieşte Dumnezeu, iar El le va aşeza cât se poate de bine. Ai să vezi! Mâine, negreşit, voi lua legătura cu doamna Pavelescu. Sunt aspecte ce trebuie cunoscute şi organizate din vreme”, medita Eugen, în timp ce-şi conducea maşina atent.  
 
*  
În ziua următoare, a fost linişte la secţia de Terapie Intensivă. Nu s-au făcut internări. Toate tratamentele se desfăşurau într-o stare de normalitate, care oferea de la sine încredere şi speranţă atât personalului medical, cât şi pacienţilor.  
Într-un asemenea loc de muncă, momentele de respiro sunt rare, foarte rare, de regulă. Sunt aşteptate şi mult dorite pentru că numai în astfel de situaţii, personalul medical, medici sau asistente, îşi pot permite scurte întrevederi prin care să se elibereze de stresul cotidian şi să-şi mai încarce câte puţin bateriile. De un astfel de moment profită şi doctorul Emilian Grigore care, printr-un semn anume, îşi invită prietenul la un ,,taifas de taină”, cum îi plăcea lui să spună…  
- Eugene, nu ai idee ce ai pierdut! Nu-ţi poţi imagina, ascultă la mine! rosti Emilian în şoaptă, deşi simţea nevoie să explodeze în cuvinte.  
- Hai, nu mă fierbe! Care-i treaba? M-ai făcut curios…  
- Ai pierdut cea mai fierbinte femeie, omule! Am fost cu ea în noaptea trecută…. Vreo trei ceasuri, dar…, dar… ştii cum a fost ea în trei ceasuri?  
- De unde să ştiu dacă nu-mi spui? Cred că te referi la Ofelia…  
- Daaaa! A fost văpaie, frăţioare! A fost totală, mă înţelegi?! Fierbinte şi greu de satisfăcut! Adică… greu, nu, dar îi trecea repede şi tot mai vrea, încerc să-ţi spun…  
- Aha, înţeleg! Nu am de unde şti, dar intuiam…  
- Ai pierdut ceva rarisim, pentru că, nu-ţi vine să crezi, sunt sigur, a avut şi timp să plângă după tine, frate!  
- Ei, nici chiar aşa! exclamă Eugen, cu adevărat neîncrezător.  
- Pe onoarea mea! Cred că tocmai din cauza asta s-a dăruit cu disperare… Femeia te iubeşte cu adevărat ori te doreşte nebuneşte, pentru că nu ai răspuns chemării ei. Altfel nici eu nu o înţeleg, crede-mă!  
- Măi, frate, stai aşa! Nu ai satisfăcut-o?  
- Bravo, domnule! Cum dracu’ să nu o satisfaci, când ea este vărsătoare? Se termină repede, dar tot mai vrea, cum ţi-am spus… O mănâncă în trup rău de tot, frate!  
- Deci te-a făcut fericit, omule! Nu ar trebui să…  
- Domnu’ doctor! Domnu’, veniţi repede, vă rog! strigă Ofelia cu glasul sugrumat de emoţie, deschizând cu mare grabă uşa. Iustin… acela… s-a trezit!  
Amândoi medicii au zvâcnit pur şi simplu, intrând ca o avalanşă în salon, înghesuind-o pe asistentă în tocul uşii. Se opriră aproape gâfâind lângă pat. Iustin era liniştit, cu faţa în sus. Avea ochii deschişi. Îşi trăsese singur masca de oxigen şi o ţinea în mâna răzimată de piept…  
 
Ochii medicilor au examinat mai înainte de toate indicaţiile aparaturii la care era cuplat pacientul. Fără excepţie, ele indicau valori aproape normale şi starea de aparentă normalitate în funcţionarea organelor vitale ale bolnavului.  
- În mod firesc, după câteva ore, el va percepe tot ce se întâmplă în jurul său şi, foarte posibil, va vorbi, şopti doctorul Eugen Tomescu. Creierul său reintră cu paşi mari în funcţiune. Va procesa, dacă nu cumva o face deja, toţi stimulii, toate datele transmise şi toată mişcarea nevăzută şi neauzită de om, precum spunea cândva un filosof… Doamna Ofelia, ai dat de ştire să…  
- Da, domnule doctor! Vor veni toţi, mai puţin cei care sunt în sala de operaţii…  
- Foarte bine te-ai orientat… Mulţumesc!  
- Era de datoria mea, domnule doctor, răspunse imediat asistenta şefă, plină de sine, privindu-l pe sub gene pe doctorul Emilian Grigore, care urmărea extrem de atent ecrane şi fişe electronice.  
În următoarele minute, au intrat pe rând alţi medici, alţi asistenţi, astfel că, foarte curând, salonul se transformă într-o sală de şedinţă. Era satisfacţie şi mulţumire pe chipurile lor, dar era şi surpriză ori mirare în ochii altora, puţini la număr. Aceştia din urmă nu se aşteptau la o revenire atât de timpurie. Nu luaseră în serios pronosticul doctorului Tomescu şi acum se minunau şi păreau că se ruşinează. Au rămas, până la urmă, după sosirea doamnei profesor doctor Eugenia Ionescu, doar câţiva medici: neurochirurgul, cardiologul, internistul, anestezistul şi două asistente împreună cu cei doi, primii sosiţi, Eugen şi Emilian. Erau pregătiţi, fiecare potrivit specializării sale, pentru intervenţie şi iniţierea oricărei proceduri impuse de starea şi evoluţia bolnavului.  
Doctorul Eugen Tomescu ceruse să participe la această neaşteptată şedinţă de lucru şi şefa secţiei de Oftalmologie, doamna doctor Maria Eftimescu, dar, pentru că aceasta încă nu sosise, doamna Ionescu, ştiind cât de aglomerată este agenda de lucru a fiecărui medic, excluse orice moment de aşteptare:  
- Nu avem timp acum să o aşteptăm şi nici nu este nevoie… Veniţi împreună la mine după ce se liniştesc apele aici. Să vină şi domnul doctor Cezar Nistorescu, vă rog! adăugă aceasta îngândurată, de parcă nici nu-l observase pe Cezar până atunci alături de ei toţi. Cererea dumneavoastră cred că depăşeşte sfera atribuţiilor noastre în acest caz…, dar…, pentru o consultaţie, pentru un sfat, voi găsi înţelegere şi timp…, domnule Tomescu.  
- Mulţumesc mult, doamna profesor! Vă înţeleg şi vă dau dreptate, desigur. Tocmai de aceea, ţin să vă mulţumesc! Vom veni după ce ne asigurăm că aici este totul perfect…  
Doctorul Grigore a fost foarte atent la acest schimb de cuvinte ce i s-a părut a fi extrem de protocolar şi nu înţelegea care este cauza. Aştepta nerăbdător să rămână singur cu Eugen. Acesta era însă extrem de preocupat de starea bolnavului. Încerca să se convingă dacă el aude, dacă înţelege ceva, dacă poate vorbi ori doar este surprins de situaţie şi se abţine de la orice fel de manifestare. Era îngrijorat, deşi se temea doar de un singur aspect, chiar dacă acesta nu putea crea un pericol real. Se temea ca nu cumva Iustin să se sperie din nou şi să suporte un alt şoc ce-l putea retrimite acolo de unde abia revenise.  
- Care-i treaba, frate, de vorbeşti cu doamna atât de ceremonios? îl întrebă Emilian, imediat ce-l prinse puţin mai deconectat de obligaţiile profesionale. Parcă eraţi la Consiliul Europei, tăticule!  
- Păi…, cum să-ţi spun? Am nevoie de ea, dar ştie că ce doresc este în afara atribuţiilor mele… Nici nu pot să o contrazic. Este vorba de Iustin… Doresc să-l ajut să-şi recapete vederea, ori el nu a ajuns aici pentru asta. Simplu… În plus, ştii bine că m-am răsculat de câteva ori din cauza bugetului insuficient şi am atacat-o, învinuind-o de pasivitate… Nu m-a uitat, bineînţeles… Om vedea!  
- Da, da, da! Înţeleg… Cu paşi mici şi fără gălăgie poţi urca Everestul, dacă-ţi propui. Lucreaz-o cum ştii mai bine, dar nici nu exagera. Ştii că are un cuvânt greu oriunde…  
- Aşa este… Sunt liniştit. Presimt că va fi totul bine. Dumnezeu mă va ajuta…. Este o chestiune de credinţă şi nu fac nimic din interes.  
- Aha! Nu ai în gând să te apropii de surioară prin faptele tale de caritate…  
- Te rog! Ştii bine că nu sunt un profitor, iar surioara la care te gândeşti… a dat semne că nu-i sunt absolut deloc indiferent. Mă place în mod sigur aşa cum sunt…. ca om. Nu vede în mine medicul de care are nevoie fratele ei…  
- Excelent! Aşa trebuie… Deci, este clar că Ofelia rămâne în răspunderea mea, frate!  
- Spală-te cu ea pe cap. Nu am nevoie…, dar aş dori să nu-ţi neglijezi familia. Foarte serios îţi spun!  
- Ok! Nu am de gând. Aventură şi satisfacţia că îmi oferă ceea ce soţiei mele nu i-aş cere niciodată. Doar atât. Eram şi eu curios, chiar dacă par caraghios la vârsta mea să afirm că nu ştiam unele figuri… sau tehnici, dacă vrei. Le are pe toate femeia asta şi nu se jenează să mă antreneze în tot felul de prostii…  
- Ptiu, drace! Pleacă de aici, coruptule!  
- Gata! Mă cheamă datoria… Ai grijă şi tu!  
Rămas singur, Eugen se întoarse în salon mai plin de gânduri ca niciodată. Se asigură că totul este pus la punct şi că bolnavii sunt în supraveghere şi îngrijire strictă. În legătură cu Iustin, a împărţit sarcini concrete, pe schimburi, cu obligaţia de a fi înştiinţat la orice oră despre orice modificare a stării acestuia. Apoi, ceva mai liniştit, a plecat direct la cabinetele de oftalmologie pentru discuţii prealabile cu doamna doctor Maria Eftimescu…  
*  
* *  
Au trecut trei zile, lungi sau scurte, după grijile, speranţele, acţiunile ori inacţiunile oamenilor. Se părea că nu s-a întâmplat nimic deosebit. Fiecare om se încadra în programul propriu ori în care se integrase cu mai multă ori mai puţină dorinţă sau plăcere, ţinând seama de nevoile personale şi ale familiei, dar şi de obişnuinţele şi deprinderile căpătate în timp…  
Eugen ajunsese a doua zi la doamna profesor doctor Eugenia Ionescu, însoţit de Cezar Nistorescu, medicul neurochirurg şi de Maria Eftimescu, şefa clinicii de oftalmologie, pe care cu greu o convinsese după îndelungi dialoguri, în care argumentele aduse erau sau nu admise, rând pe rând. Pentru doamna Eugenia Ionescu a fost foarte greu să admită susţinerile doctorului Tomescu, dar nici nu-l putea refuza în totalitate:  
- Domnule doctor, sunt de acord, în principiu, dar reţineţi, vă rog, că nu avem noi această obligaţie. Pe de altă parte, este bine să aşteptăm. Nu ştiu cât. Până când va veni vremea ca pacientul dumneavoastră…, al nostru, mă rog, să vorbească. Obligaţia noastră este să-l readucem la starea în care se afla înainte de acel accident neplăcut…  
- Doamna profesor…, vă rog să mă iertaţi, dar eu înţeleg că, dacă tot este internat la noi de aproape o săptămână, avem obligaţia morală şi profesională să-i analizăm sub toate aspectele starea de sănătate şi… să intervenim acolo unde se impune, acolo unde putem face ceva… Eu solicitam doar sprijin să-l trimitem mai departe. Nu avem aparatura necesară, oricum, nu avem specialişti… Vă rog, scuzaţi! Nu asta am dorit să spun… Specialiştii au nevoie de aparatură pentru a lucra la nivelul competenţelor lor profesionale, voiam să spun…  
- Cu permisiunea domniei voastre, interveni doctorul Cezar Nistorescu, departe de a crea impresia că joc rolul împăciuitorului, cred că susţinerea colegului Tomescu poate fi înţeleasă numai strict profesional, în caz că ne-am permite cumva să ignorăm factorul uman… Doamna doctor, eram pregătit să-l operez, după cum prea bine cunoaşteţi. Eram pregătit, dar nu eram mulţumit de mine şi, sincer vă spun, aveam îndoieli asupra reuşitei intervenţiei mele… De ce? pentru că nu cunoşteam bine împrejurările în care acel om a ajuns la noi în starea pe care ne-o amintim cu toţii. Era un om orb, dar era, în acelaşi timp, un om care a „văzut” cauza accidentului, un om cu o sensibilitate deosebită, cu o judecată cu mult peste media oamenilor de vârsta şi pregătirea sa… Acea disfuncţie de moment a creierului său, traumatismul suferit, hematomul subdural pe care domnia voastră l-aţi văzut, examinat şi explicat, ar fi fost posibil să existe dacă acel om era văzător?! Eu cred că nu şi, în această situaţie, îmi pun întrebarea: de ce să stăm pe gânduri, dacă există posibilitatea de a interveni?  
S-a lăsat o linişte apăsătoare. Cei prezenţi nu se priveau. Ochii lor fixau alarmant de obsedant câte o scamă sau câte o imagine de pe pereţi ori ferestre. Într-un târziu, doamna Ionescu s-a adresat doamnei Eftimescu:  
- Părerea dumneavoastră care este? Se poate face ceva aici?  
- … Eu…, eu cred că se poate face, dar am înţeles că s-a mai intervenit în urmă cu trei ani şi… verdictul a fost că nu se poate recăpăta vederea… Nu s-a întâmplat la noi. Urmează să fac, dacă dispuneţi, un control sever şi numai după aceea să pot da un răspuns ferm. Totul este posibil, deşi aparatura de care dispunem nu-mi va permite să obţin cele mai bune răspunsuri. Asta-i sigur!  
- Mda…! Spitalul de Oftalmologie din capitală este dotat cu ce-i trebuie? Cunoaşteţi?  
- O, da! Are dotare excelentă după modelul de la Viena şi are specialişti dintre cei mai buni din Europa…  
- Am înţeles, mulţumesc!... Da, domnule doctor Tomescu! Îi vom face trimitere la Bucureşti, dar mai întâi, faceţi-l să vorbească!!  
- … Doamna profesor, … eu vă mulţumesc în numele lui şi al familiei, dar… mai este un mare dar, scuzaţi-mă! Atunci când va fi momentul, după ce vom lua legătura cu Bucureştiul, dacă îmi permiteţi, voi solicita câteva zile din concediul meu de odihnă ori concediu fără plată pentru...  
- Poftim?! Nu înţeleg… Sunteţi atât de obosit, doctore? Vă rupeţi de pacient după atâta…  
- Nu sunt obosit şi nu mă rup… Doresc să merg cu el, să explic celor de acolo… Firesc, voi face documentaţia standard, dar una este hârtia şi alta este cuvântul explicativ, vă rog să mă înţelegeţi!  
- … Doctore…, m-aţi emoţionat! Concediu de odihnă sau fără plată înseamnă, ştiţi cu toţii, o retribuţie mai mică ori nimic… Aveţi o altă sursă de venit ca să vă permiteţi luxul acesta? Nu, după câte ştiu… Dar nu este dracul atât de negru pe cât se pare! Mă angajez să obţin de la conducerea spitalului aprobare să însoţiţi bolnavul la Bucureşti. Nu din alte motive în afara celor strict legate de sănătatea lui pe timpul transportului şi al internării… E bine?  
- Da! au zis toţi trei medici în cor, asemenea unor şcolari mulţumiţi de o propunere a doamnei învăţătoare în folosul lor.  
Eugen îşi reţinea cu greu emoţia, cu atât mai mult cu cât ardea de nerăbdare să anunţe familia lui Iustin. Cum s-a despărţit de colegi, s-a şi retras într-un colţişor pentru a o suna pe Iuliana. Foarte pe scurt, în două fraze, a expus esenţa mesajului, urmând ca la întâlnirea din acea seară să-i ofere detalii. Ţipătul de bucurie al Iulianei i-a încălzit sufletul…  
 
… Tot în cea de a doua zi trecuse şi doamna Luiza Dobrescu pe la fiul său, însoţită de Iuliana. Bucuria a fost mare, de nedescris. Faptul că Iustin mişca pleoapele era mai mult decât suficient pentru mamă să fie încredinţată că va avea viaţă şi că va vorbi în curând. Dar cel mai emoţionant tablou a fost oferit în ziua următoare pentru Iuliana şi doamna Luiza. Era în ziua a treia şi de faţă se aflau doctorii Eugen şi Cezar, asistentele Ofelia şi Lidia Combei…  
 
- - - VA URMA - - -  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (8) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1576, Anul V, 25 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!