Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1569 din 18 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (7)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După efectuarea raportului de gardă al medicilor, asistenta Ofelia Bălan, în calitatea sa de asistentă-şefă, l-a însoţit pe doctorul Eugen Tomescu la vizită, întrecându-se pe sine în consemnarea indicaţiilor date de acesta, precum şi în urmărirea modului de îndeplinire de către întregul personal subordonat şefului de secţie. Era foarte mândră de ea şi avusese grijă să arate impecabil, ca întotdeauna, de altfel, părând a fi mai hotărâtă ca oricând să creeze o excelentă impresie. În salonul în care era internat Iustin, singurul dotat cu un singur pat, fusese numită o altă asistentă pentru a urmări evoluţia stării generale a acestuia pe timpul vizitei şi, dată fiind situaţia, Ofelia era hotărâtă să efectueze un ultim asalt puternic asupra medicului preferat. Ajunşi aici, la finalul vizitei, i-a făcut semn asistentei să plece pentru a rămâne singură cu doctorul, să-i vorbească în voie, neauziţi de restul personalului medical ori de bolnavi.  
- Cam astea sunt problemele… Am luat măsuri să se aplice întocmai toate tratamentele indicate, domnule doctor… Aveţi puţin timp şi pentru mine? Deocamdată este linişte deplină în toate saloanele şi…  
- Şi ce este cu asta, doamnă dragă? Pentru ce să îţi acord timp? Nu înţeleg…  
- Doctore… Off! Ştiţi bine ce mă frământă şi nu vreţi să-mi acordaţi nicio şansă, şopti Ofelia apropiindu-se la numai un pas de Eugen, fixându-i ochii cu cea mai languroasă privire posibilă. Doctore, chiar nu înţelegi cât de mult te iubesc şi te doresc?  
- … Mda! Înţeleg, Ofelia, dar te rog să înţelegi şi tu că eşti o femeie măritată, cu familie sănătoasă şi că eu nu sunt…  
- Of! Ba da, doctore, înţeleg, dar avem şi noi dreptul la dragoste. Soţul meu nu este o problemă, am mai spus că…  
- Cred că îţi poţi rezolva problema de cuplu altfel, nu călcând strâmb, draga mea. Eşti tânără, am mai spus, ai copii măricei… Iubeşte-i pe ei toţi şi gata!  
- Ce pierzi, doctore? Nu vrei să fii iubit cum nu ai fost niciodată? lansă Ofelia ultimul argument, punându-şi palmele pe pieptul lui şi lipindu-i-se de trup, privindu-l în ochi aproape lăcrimând.  
Eugen rămăsese blocat de gestul ei neaşteptat şi de privirea-i hipnotică. Înghiţi în sec şi, acoperindu-i palmele cu palmele lui, încercă să le îndepărteze cu toată blândeţea de care era în stare. Deschise gura, dar nu mai apucă să vorbească.  
 
- Hei! Bună ziua, lume bună! răsună vocea veselă a doctorului Emilian Grigore, intrat în salon fără să se anunţe, potrivit obiceiului său. Ce făceaţi voi, dragilor? Aţi pus de o şedinţă ori mi se pare? întrebă el mucalit, privindu-i cu multiple înţelesuri.  
- … Ca de obicei, după vizita medicală sunt multe de pus la punct, colega, răspunse Eugen bucuros, reuşind să se retragă din faţa Ofeliei, care îşi muşca buzele cu năduf.  
- Tocmai… s-a terminat şedinţa, interveni Ofelia suspinând intenţionat, să fie auzită de amândoi.  
- Oho! Plânge sufletul tinerei domniţe ori doar mi se pare mie?... Ofelia, ascultă-mă pe mine, fată! Nici nu ştii câte lupte s-au pierdut până să se câştige războiul. Tu nu observi întregul teritoriu… dacă ai fi fost mai atentă, înţelegeai unde poţi câştiga, te asigur!  
- … Se prea poate, dar… cum să spun…  
- Vei spune altădată. Pentru moment am eu de spus ceva confidenţial domnului doctor, te rog frumos!  
- Da, bine, scuzaţi-mă! Sunt în salonul alăturat, dacă este nevoie de mine, răspunse Ofelia, ridicându-şi bărbia ofensată şi întorcându-se pe călcâie, astfel încât să-şi vânture halatul pentru a-i dezveli picioarele până mult mai sus de genunchi.  
Rămaşi singuri, cei doi prieteni îşi acoperiră gurile cu palma pentru a nu se auzi dincolo de uşă râsul lor molipsitor.  
- Ce este, frate? Te-a asaltat diva? întrebă Emilian, manifestându-şi curiozitatea.  
- Da, aşa se pare… Parcă niciodată nu a fost atât de impetuoasă ca azi… Cred că a fost atacul final. Sper!  
- Auzi? Ştii ceva?... Vrei să scapi de ea ori doar o fierbi să…  
- Fierb pe dracu’! Ce-ţi veni, amice? Nu am de gând să mă încurc cu ea ori cu oricare alta din tot spitalul. Niciodată nu am amestecat dragostea sau aventura cu serviciul, ştii prea bine. De ce aş face-o acum?!  
- Bine, bine! Aşa să rămână… Te superi dacă îţi va spune cândva că… m-a cucerit? Adică te deranjează dacă ne-o punem?  
- Hm! Ce chestie! De ce să mă deranjeze? Nu este femeia mea, nu este iubita mea… Dar tu? Îmi amintesc eu aşa…, cum că tu…, prietenul meu bun, m-ai invitat cândva… chiar la nunta ta. Care este situaţia?  
- Ei, na! Asta-i bună, să ştii ! O mică aventură nu strică omului, domnule… Te revigorează şi este foarte bine. În plus, această colegă-doamnă este tare bine făcută, trebuie să recunoaştem… dar, să trecem la ale noastre. Ce face băiatul? Merge bine? Dar cu sora… cum îţi merge?  
- Ha, ha, ha! Treci de la una la alta… Cum crezi. Nu mă interesează. Băiatul… este foarte bine. Intenţionez să-l chem din nou pe Cezar Nistorescu să ne mai consultăm. Poate chiar îl ia la el la Neurologie, dacă este cazul… De fapt, am stabilit cu doamna profesor doctor Eugenia Ionescu să procedăm la o reexaminare completă, în urma căreia să decidem dacă operăm sau nu. Poate reuşesc să convoc specialiştii în acelaşi timp şi loc…. Depinde de urgenţele ce pot apărea în orice moment. Starea generală a domnului Iustin îmi dă încredere că nu va fi caz de intervenţie chirurgicală… Să vii şi tu. Te anunţ, dacă nu eşti în teren… Cu sora? Doar atât: eşti nebun, frate!  
- De ce spui asta? Este domnişoară, este superbă, este titrată… Ce-ţi mai trebuie, omule? Vrei să rămâi holtei pe viaţă? Nu-ţi foloseşte la nimic…  
- Mi-e teamă că… Nu vezi ce tânără este? Eu fac 40 anul acesta, frate…  
- Cât de tânără să fie, omule? Este deja profesoară universitară…, sunt ani mulţi de examene, definitivate, grade şi ce naiba mai este şi la ei… Cât de tânără să fie şi, în fond, asta nu e o problemă, măi…, boşorogule!  
- … Da, poate că ai şi tu dreptate. Cu voia Domnului este posibil să te invit curând la nuntă. Ce zici?  
- Păi…, ce aş mai putea zice? Că te gândeşti serios la fată şi asta îmi place. Dacă eşti hotărât, vei reuşi să te faci plăcut… Este prima oară, de peste douăzeci de ani de când suntem buni prieteni, când înţeleg că inima ta simte iubire, simte nevoia de iubire şi… o vei avea!  
- Aşa să fie. Recunosc, o plac pe Iuliana… Dar să mergem la treburile de serviciu, te rog! Sunt multe de făcut…  
- Ştiu… Am fugit. Salutare!  
 
… Nu a fost chiar fugă din partea lui Emilian, dar nici nu avea de gând. Urgenţa sa era să o întâlnească pe Ofelia cât mai repede, cât „este fierul cald”, cum îi dicta în acel moment creierul sau inima. O preţuia pentru tot ce ţinea de serviciu, dar remarcase la ea şi alte „calităţi” de ceva vreme şi chiar disponibilitatea ei. Numai prezenţa lui Eugen în ecuaţie i-a retezat avântul. A fost destul de uşor să înţeleagă că Ofelia pe el îl prefera, cu atât mai mult cu cât ea însăşi nu se ferea de nimeni să-i facă ochi dulci şefului şi, drept urmare, nu s-a gândit nicio clipă să deranjeze o posibilă relaţie între cei doi. Acum, după ce s-a convins că „deschisă-i calea”, ardea de nerăbdare să îşi pună planul în acţiune.  
- Frumoasă doamnă şi colegă, a deschis el discuţia de îndată ce a întâlnit-o în alt salon, sunt tare grăbit şi doresc să semnez actele acelea înainte de a fugi în teren…  
- Desigur! Imediat, domnule doctor, îl asigură Ofelia pentru toate posibilele urechi ce puteau să audă. Să mergem! Am atâtea de făcut şi eu…  
Dialogul a fost foarte scurt. Ochii amândurora au exprimat mai mult decât o puteau face cuvintele. Odată obţinut acordul ei, lui Emilian îi revenea obligaţia de a organiza locul întâlnirii în acea seară, hotărâtă de comun acord, dar acest lucru era o bagatelă pentru el, obişnuit să aibă asemenea întâlniri de taină…  
În acest timp, Eugen plecase prin alte secţii, hotărât să facă toate demersurile necesare reevaluării stării de sănătate a lui Iustin cu alţi specialişti. A avut satisfacţia de a găsi uşi deschise şi totală înţelegere. Nu mică i-a fost uimirea să constate că impresia asistentei Lidia Combei a fost extrem de apropiată de adevăr. Intuiţia ei, mai mult ori mai puţin bazată pe cuceririle ştiinţei în acest domeniu, a fost ca o revelaţie, dar acest fapt s-a dovedit în urma reexaminării tomografice realizate în prezenţa medicilor specialişti de la trei secţii importante ale spitalului.  
 
Doamna doctor Eugenia Ionescu de la Urgenţe era stupefiată şi nu făcea din această situaţie un secret faţă de cei patru medici rezidenţi prezenţi la specializare. Din contra, explicaţiile ei au fost ample. În principal, a avut în vedere noutăţile cu privire la noua stare a lui Iustin:  
- Stimaţi colegi…, aproape că nu-mi vine să cred. Priviţi cât de clară şi de necontestat dovadă avem acum în acest film! Am urmărit, în primul rând, să realizez o evaluare a simptomelor şi a semnelor clinice pe care pacientul le prezintă în acest moment. Am făcut o diferenţiere atentă a altor afecţiuni cu simptome asemănătoare hematomului subdural… Dacă ieri eram pregătiţi pentru intervenţie chirurgicală, iată, observaţi şi voi, nu mai avem motiv să facem asta! Hematomul pacientului a regresat atât de mult, încât face inutilă intervenţia chirurgicală. Este un caz de unu la … nu mai ştiu cât. Foarte rar se întâmplă, după cum prea bine cunoaşteţi cu toţii… Pentru a înţelege şi viitorii noştri colegi situaţia exactă, subliniez că, potrivit informaţiilor furnizate de doctorul Tomescu, în prima situaţie a acestui caz, hematomul operat în urmă cu trei ani a fost provocat, mai degrabă, de o cădere de la înălţime, atâta doar că pacientul nostru se afla în interiorul automobilului… Atunci a fost protejat de aparatura aceea de siguranţă…, cum se numeşte…, din interiorul maşinii, dar căderea în gol, şocurile suportate, l-au zdruncinat foarte puternic. Căderea şi răsturnările consecutive, am înţeles, ar fi cauzele de atunci. De data aceasta, chiar dacă este vorba tot de o cădere, pacientul nu a fost victima accidentului rutier, acesta fiind doar o tentativă de accident, dacă vreţi, care nu s-a produs efectiv. A căzut din picioare pe caldarâm, speriat, dar nu lovit, agăţat ori împins, după cum afirmă martorii oculari… Ştiţi foarte bine că o simplă cădere putea să survină şi într-un joc ori din cauza unui mers neatent, al împiedicării piciorului de o piatră sau bordură etc. Ce doresc să spun? Şocul suportat a fost mult mai uşor decât cel din urmă cu trei ani şi nu putea avea urmări la fel de grave…  
- … Imaginile sunt clare şi vorbesc de la sine, doamna doctor, interveni doctorul Eugen Tomescu. În plus, cu voia dumneavoastră şi bunăvoinţa colegilor, vă aduc la cunoştinţă că pacientul a avut momente de luciditate, momente în care creierul său a funcţionat aproape la capacitate. Chiar mă aşteptam să se trezească şi să vorbească, ceea ce se poate întâmpla în orice moment pe parcursul următoarelor 24 de ore… Hai să zic maxim 48 de ore… Aparatura nu minte! Am toate înregistrările, dacă doriţi… Nu vă mai spun că asistenta Combei l-a observat atent pe timpul nopţii şi afirmă cu tărie că a văzut „schimbări de culoare pe faţa pacientului”, după cum s-a exprimat, acesta dând semne, ori aşa a intuit asistenta, că încearcă să vorbească. Este foarte posibil ca el să audă şi să înţeleagă tot ce se vorbeşte în apropierea sa, a mai adăugat doctorul, în timp ce înfăţişa toate diagramele aduse pentru prezentare.  
Discuţiile nu s-au sfârşit aici. S-a vorbit mult, s-au prezentat ipoteze şi s-a hotărât amânarea intervenţiei chirurgicale şi ţinerea sub strictă observaţie a pacientului la aceeaşi secţie, Terapie Intensivă, cu aportul nemijlocit al specialistului neurolog. Se avea în vedere anularea intervenţiei, dar, pentru un plus de siguranţă, s-a hotărât doar amânarea.  
Mulţumit, Eugen îşi freca mâinile de satisfacţie, neuitând, după cum îi era obiceiul, să aducă mulţumire Domnului pentru sprijinul tacit pe care îl primea atunci când situaţiile păreau să fie fără ieşire. Iustin dădea semne evidente de revenire, aşa încât starea de încordare pe care o simţea se estompa din ce în ce mai mult.  
 
Între timp, Iuliana şi mama ei, cu sprijinul asistentelor cărora Eugen le dăduse dispoziţie să fie primite pentru o scurtă vizită la patul bolnavului, îşi terminaseră vizita. Ca măsură de precauţie suplimentară, vizita s-a desfăşurat în prezenţa asistentelor, pentru ca nu cumva reacţia mamei să fie de o manieră tulburătoare care să provoace pacientului o reacţie ce i-ar putea periclita echilibrul nervos şi aşa destul de fragil.  
Înainte de a discuta anumite aspecte importante cu doctorul neurochirurg Cezar Nistorescu, Eugen a dat telefon să se intereseze de starea lui Iustin. A răspuns de îndată Ofelia cu vocea-i inconfundabilă:  
- Da, domnule doctor! Aveţi nevoie de ceva?  
- Care este situaţia după revenirea în salon?  
- A suportat cu bine absolut totul. Stare stabilă, fără modificări. Poate…, poate puţină activitate cerebrală în timpul vizitei, dacă am în vedere datele obţinute în scala Glasgow… Au venit mama şi sora pacientului şi…  
- Şi cum a reacţionat mama? Spune-mi repede!  
- Mama? … Ştiţi dumneavoastră în ce fel…, cum reacţionează mamele în situaţii extreme, doctore… A fost totuşi tare. M-a impresionat, să ştiţi! A plâns, s-a rugat…, i-a vorbit băiatului… Chestii din astea, dar cu un plus de demnitate faţă de situaţiile majoritare…. Doctore, doresc să ştiu dacă… discuţia noastră intimă a fost…  
- Te rog frumos, Ofelia, dacă mai sunt şi alte elemente de comunicat în legătură cu starea celorlalţi pacienţi, spune-le imediat!  
- Nu sunt, domnule doctor! V-aş fi sunat imediat.  
- Da, bine, mulţumesc! puse Eugen capăt unui dialog pe care Ofelia ar fi dorit să-l canalizeze în interesul său personal.  
Uşor iritat, el închise cu năduf telefonul şi formă imediat alt număr, cerând scuze colegului Nistorescu, cu promisiunea că va dura doar două minute convorbirea.  
- Alo! Sărut mâna! Aţi plecat deja. Îmi pare rău că nu am putut fi acolo… Cum se simte doamna Luiza?  
- Bună ziua! E bine, nu sunt probleme…  
- Mă bucur sincer… Sunteţi departe? Doream să discutăm ceva…  
- Nu, nu! Acum nu se poate. Trebuie să o duc pe mama acasă. Eu mă întorc la facultate, am cursuri…  
- Nici eu nu puteam acum… Nici până după amiază, dar seara, abia după ora şapte cred că aş putea…  
- După şapte… , da! Eu termin la şase, aşa că…  
- Aşa că…, te pot suna eu! Stabilim atunci, te rog!  
- Da, sigur că da… La revedere!  
- Mulţumesc! La revedere!  
 
Satisfăcut de datele şi tonul convorbirii, Eugen se întoarse liniştit spre Cezar pentru a se consulta în detaliu cu privire la starea lui Iustin. Colaborau de câţiva ani buni şi se înţelegeau extrem de bine. Întotdeauna au găsit cele mai indicate soluţii menite să amelioreze starea sănătăţii bolnavilor şi vindecarea lor.  
- Cezare, fir-ar să fie! Când mama naibii vom ajunge şi noi să rezolvăm total problemele bolnavilor în echipă lărgită, adică să avem tot ce ne trebuie într-un spital ca să nu ne mai jucăm cu vieţile oamenilor, plimbându-i de la Anna la Caiafa? Spun asta pentru că, dacă aveam aici un specialist oftalmolog, nu că n-am avea, care să şi dispună de echipamente şi tehnologii performante... nu mai era nevoie să-l… Dar, chiar aşa.... spune-mi, te rog frumos, în afara Craiovei… cunoşti un oftalmolog în care să ai încredere în sensul în care ai putea apela pentru propriii tăi ochi, ca să zic aşa? întrebă Eugen, după ce epuizară subiectul principal.  
- Oftalmolog? Pentru tine, cumva?! Aaaa! Pentru pacientul despre care vorbeam, presupun…  
- Da, presupunere corectă! Cred că este foarte important pentru viaţa acestui om să-şi recapete vederea cel puţin parţial… Dacă este posibil, bineînţeles…  
- Dacă este posibil, fireşte…! admise Cezar, adânc gânditor. Vezi tu? Până în acest moment, problema prioritară a fost, după cum foarte bine ştii, să-l readucem la starea de veghe şi, după cum se prefigurează evoluţia pacientului, cred că suntem pe calea cea bună. Atâta doar că, din nefericire, nu este singura lui problemă… va trebui să cercetăm în continuare pentru a afla din ce motive în mod special şi-a pierdut omul vederea. Trebuie consultat din nou cu mare atenţie…, dar mai poţi afla şi alte elemente de la membrii familiei sale, sper.  
- Da, cu mare atenţie… Să fi fost de vină acea răsturnare cu maşina, căderea în gol, loviturile sau ce să fi fost?! Şocurile puternice?  
- Şocurile, evident. Şocurile fizice, dar şi şocurile nervoase trebuie adăugate în concurs cu toate celelalte, Eugene. La astea te-ai gândit?  
- Sincer? Nu, nu cred că am gândit la început…, dar acum înţeleg să le iau în consideraţie.  
- Eugen…, stai puţin! Cred că ştiu. Îţi aminteşti? A fost acum ceva timp un caz... Nu mai reţin exact un nume, că nu a fost pacientul meu..., însă ce-mi amintesc e că doamna doctor Eugenia Ionescu a solicitat ajutorul unei specialiste de la Bucureşti... Se spunea că este o somitate în domeniu... Cred că dacă i-am solicita sprijinul cu siguranţă ne va ajuta. Ce zici?  
- Crezi că am de ales? Deşi... aş fi dorit să... În sfârşit! Parcă mi-amintesc... A fost mare tevatură atunci dar eram şi eu prins cu ale mele, aşa că...  
- Da, măi, dar nu mai ştiu exact cum se numeşte. Este chiar şefă de secţie ori… Nu, nu-mi pot aminti. Precis foloseşte aparatură ultramodernă şi operează după cele mai noi tehnici cunoscute în lume. Foloseşte şi laserul… Stai!… Parcă… Păvălache… sau mai degrabă, Păvălo…, Pavelescu, domnule! Doamna profesor doctor Pavelescu, asta este!  
- Pavelescu zici....? Pavelescu şi mai cum?  
- Hm! Nu ştiu... Îmi pare rău, dar ce contează? Eu zic să mergem împreună la doamna doctor şi… şi...  
La auzul numelui, Eugen avu o tresărire ce nu-i scăpă colegului său, dar, cum răspunsul întârzia să vină, doctorul Nistorescu concluzionă:  
- Faci cum crezi, dar cred că acum nu mai e timp de orgolii. Ştiu că n-ai uitat incidentul şi de altfel toţi ţi-au dat dreptate, dar... cine ştie... O fi fost şi ea presată… fi-le-ar capu-al naibii cu economiile lor! Cum Dumnezeu să obligi bolnavul să-şi cumpere până şi... Dar, hai, să lăsăm astea în trecut şi să vedem ce e de făcut! Ce zici? Mergem?  
- Mda… Nu am încotro. Mulţumesc mult, Cezare! Ştiam că mă pot bizui pe tine! Ne putem întâlni mâine, după raport?  
- Da! O scoatem noi la capăt!  
- Doamne ajută!  
 
… „Pavelescu...!? Oare să fie... ea? se întreba Eugen, obsedat de pronunţarea acestui nume. Nu, nu cred să fie doar o simplă coincidenţă de nume... Dacă este chiar ea, ar însemna că nu s-a căsătorit sau… poate nu şi-a schimbat numele la căsătorie… Hm! Medicinistă, profesor…, doctor oftalmolog..., Bucureşti... În atâţia ani de carieră... absorbit de multiplele probleme de viaţă şi de profesie... nu ne-am intersectat paşii... Cazurile mele nu au necesitat ...”. Năpădit de atâtea gânduri, Eugen descuie biroul, trase micul zăvor şi îşi dădu drumul pur şi simplu în fotoliu.  
… „Să fi fost eu prin anul doi sau trei? Nu! În mod sigur, eram în ultimul an şi pe ea am remarcat-o la balul bobocilor, că, vezi Doamne, nu puteam lipsi eu de la un asemenea eveniment!” Aşezat confortabil în fotoliu, Eugen se lăsă pradă amintirilor în mica pauză înainte de contravizită.  
„O urmăream cu o insistenţă greu de mascat şi ce m-a frapat la ea era o chestie extrem de interesantă. Mă chinuia o întrebare: Cum se poate ca o frumuseţe de fată, veselă şi...destupată la minte..., să fie singură? Nu ducea lipsă de priviri admirative, remarci de tot felul, dar..., cu toate acestea... Dar din toamnă până aproape în vară, cam multă apă a curs pe Dâmboviţa. Abia atunci, după multe tatonări şi încercări pline de stângăcie, i-am făcut eu o declaraţie de dragoste plină de umor, care a provocat doar o explozie de râs din partea ei. M-am pierdut eu pe moment, dar pe vremea aceea, când eram obrăznicuţ şi îndrăzneţ, am prins-o pe neaşteptate într-o strânsă îmbrăţişare şi i-am furat un sărut pasional cum nu a mai avut ea ocazia vreodată să primească. Ha, ha, ha!... A fost pasional doar din partea mea, că ea nu a catadicsit să răspundă în acelaşi fel…Am luat-o prin surprindere, că altfel nu se lăsa. Îmi amintesc că era printre puţinele studente de la Medicină care nu aveau niciodată timp să se mai şi distreze… Nu mai ştiu ce culoare aveau ochii ei… Albaştri sau verzi? Erau mari, limpezi, surâzători sub sprâncene perfect arcuite din naştere şi îmi plăcea să mă oglindesc în ei… Doar că şansele erau minime. Am fost doar în trei ori patru plimbări prin Cişmigiu şi numai o dată prin Parcul Herestrău, unde a refuzat să urce în barcă… Prefera să se aşeze pe mal şi să privească minute în şir luciul apei sau rămurelele sălciilor pletoase, lăsându-şi buclele să se răsfeţe în bătaia uşoară a vântului…  
Era bucureşteancă oare? Nu-mi amintesc, dar ce importanţă mai are acum? Credeam că se înfiripase ceva şi în inima ei… Mi-a acceptat prietenia şi nimic mai mult, iar când am îndrăznit să-i fac propuneri „indecente”, după clasificarea făcută de ea, nu s-a supărat, dar m-a refuzat elegant:  
- Ştii ce? Încă nu am împlinit douăzeci de ani şi chiar dacă tu eşti mai mare cu câţiva anişori… nu cred că ne-am maturizat încă. Nu râde!! Nici tu nu eşti cine ştie ce... experimentat în ale... comunicării cu fetele, pentru că se spune despre tine că ai ochi mai mult pentru bisturiu, experimente, laborator...etc… Doar că... natura biologică îşi cere probabil drepturile... Sigur, la tine este doar dorinţă acum şi, poate, curiozitate. Ai dori să ţi-o pui cu mine şi atât. De dragul performanţei, nu? Doreşti să ştii cât de bărbat ai devenit de când eşti la medicină? Pentru asta ai multe posibilităţi, dar nu cu mine, te rog!  
- Nu! Cum poţi spune asta? Nu trebuie să înţelegi doar aşa…, am răspuns eu băţos, încercând să par că m-a jignit. Eu sunt cu adevărat îndrăgostit de tine şi…  
- Foarte frumos. Mulţumesc! mi-a tăiat ea vorba, zâmbindu-mi şi privindu-mă până în adâncul sufletului meu rănit de un refuz la care nu mă aşteptam. Când tu ai propus să fim prieteni, am fost încântată, am fost fericită chiar, pentru că aveam nevoie de un prieten mai mare ca mine, iar tu păreai să fii exact ceea ce îmi doream: băiat frumos, manierat, cuminte… la prima vedere, dedicat studiului… Înţelegi? Atât am văzut eu în tine. Nu aveam nevoie de un bărbat, ci de un prieten… Doream să învăţăm împreună şi să ne petrecem timpul liber împreună, să ne ajutăm în orice situaţie, să mă aperi la nevoie şi să nu permiţi unor colegi lipsiţi de bun simţ ori derbedeilor să mă pipăie şi să mă jignească… Doream să avem încredere totală unul în celălalt…  
- Şi eu nu pot fi prietenul tău în ecuaţia asta?  
- Acum…, cred că nu. Sincer. Tu ai alte intenţii şi mă mândresc puţin, recunosc, eu fiind aceea pe care tu ai ales-o să-ţi fie parteneră în dragoste. Atâta doar că tu ai văzut doar femeia din mine, nu posibila prietenă. Nu, eu nu sunt pregătită pentru aşa ceva. Trebuia să aştepţi, să te convingi că sunt şi eu îndrăgostită, că te iubesc şi eu pe tine cel puţin atât cât mă iubeşti tu, deşi… chiar crezi că mă iubeşti?  
- Da, mult! Te doresc atât de mult…, am gafat eu prosteşte şi ea a râs de mine, stopându-mi elanul:  
- Vezi? Înţelegi acum? Singur ai mărturisit: mă doreşti, nu mă iubeşti…! Îmi doreşti trupul, de parcă nu ai cunoscut deja la cursuri ce înseamnă un trup de femeie, dar te-ai gândit vreo clipă că eu îmi iubesc trupul, că mi-l respect şi că nu consimt să-l las tăvălit doar de dragul plăcerii de moment?  
- Iartă-mă! am răspuns eu umil, sfredelind pământul cu privirea. Nu am gândit în felul acesta… Îmi pare sincer rău. Nu mi-am pus problema că fetele pot gândi şi altfel…  
- Hm! Altfel, ai zis? Da, se poate exprima şi aşa, dar nu sunt toate nişte gâsculiţe doritoare de grăunţele arătate în palmă de un bărbat… Sunt fete şi fete, aşa cum şi băieţii sunt diferiţi. Chestii de mentalitate, educaţie, principii… Toţi suntem unici în structura sufletească şi nu numai… Nu trebuie să te superi pe mine. Când nu ai o parteneră la dans sau o însoţitoare la teatru sau la operă…, la o plimbare…, nu te voi refuza. Fără strângeri de mână, sărutări ori altceva. Doar atât şi nimic mai mult. Adică… un fel de prieteni în ucenicie! Putem discuta şi cursuri împreună. Eşti în ultimul an şi am ce învăţa de la tine…  
- Gata! Te-am înţeles… Adică numai activităţi la care orice băiat poate fi bun, dar fără sentimente, nu?  
- Nu! De ce excluzi această posibilitate? Ele apar pe parcurs, se cimentează, se verifică prin încercări ale vieţii…  
- Eşti bună, domnişoara lector! Parcă ai fi studentă la psihologie sau… mai ştiu eu unde, dar numai la medicină…  
- Ha, ha! Te-am prins din nou, domnule doctor în devenire. La medicină se învaţă de toate. Va trebui să comunici mult cu bolnavul, să-l înţelegi, să-i explici tot ce urmează să faci pentru a-l vindeca, să-l faci să aibă încredere în tine…  
… Aşa a terminat ea, învingătoare, iar eu m-am retras cu coada între picioare. Mă ruşinam când o întâlneam şi începusem să o ocolesc. De fapt, îmi era ruşine de mine, nu de ea şi i-am explicat acest aspect, dar era prea târziu… Mi-era necaz doar că... o puştoaică m-a pus la zid… Şi asta numai şi numai pentru că... mă luase pe… nepregătite... Ei, aş! Cu femeile..., niciodată nu poţi spune că eşti în gardă. Te pot surprinde oricând...  
… Apoi, ne-am despărţit total… Fiecare cu orarul său. Nu aveam aceleaşi cursuri, aceleaşi săli şi programe sau drumuri comune. Cu timpul… m-am lecuit, deşi tânjeam mereu după ea. Îmi rămăsese la inimă mai mult după discuţia aceea şi cred că o doream mai mult ca oricând, dar… eram raţional şi pe vremea aceea şi am învăţat de mic să respect omul. Am respectat-o pentru tot ce a dovedit că este, inclusiv pentru lecţia de morală pe care o primisem de la ea. A meritat cu prisosinţă… Să nu uităm că şi licenţa se apropia cu repeziciune la orizont… Trăgeam tare să obţin rezultate care să mă propulseze din prima. În sfârşit... Aşa a fost scris să se întâmple atunci, potrivit destinului, poate…  
… Întâmplător, ne-am întâlnit după ceva ani de zile. Nu ştiam unde lucrează şi ce specialitate şi-a ales. Am trimis doi pacienţi la spitalul în care lucra ea, fără să ştiu ce specialitate şi-a ales ori că o întâlnesc chiar acolo. Am însoţit pe unul dintre ei, pentru că nu putea vorbi şi m-am simţit dator să explic în detaliu situaţia lui. Hârtiile şi filmele nu mi s-a părut că sunt suficiente. Atunci am întâlnit-o… Pe ea a umflat-o râsul când m-a recunoscut, iar eu am rămas mut de uimire şi jenat de amintirea aceea. Era de o frumuseţe sclipitoare… Îmi amintesc că a avut rezultate de excepţie, incredibile, în ambele cazuri. Nu m-a refuzat, din contra… Nu am fost atent şi nici curios să întreb de când lucrează acolo şi, culmea, acum aud că ar fi tocmai ea profesor doctor, şefa secţiei de oftalmologie!... Mă jenam ca un adolescent. Nu ştiu ce a fost în mintea mea atunci… Cât am stat de vorbă cu ea, îmi amintesc că mi-a promis că va fi oricând dispusă să primească alţi pacienţi la recomandarea mea, dar eu, fudul sau prost, nu am luat în seamă oferta ei generoasă… Oricum, nu am motive să cred că mă va refuza. Numai să fie ea sub acest nume, să nu fie o coincidenţă stranie…”, îşi spuse Eugen, vizibil tulburat.  
 
Se grăbi să-şi treacă în revistă pacienţii, intrând în fiecare salon într-o anumită ordine numai de el ştiută. S-a informat despre tot ceea ce s-a întâmplat în lipsa lui, atent, dedicat muncii sale migăloase şi pline de răspundere. A aprobat tratamente, a acordat consultaţii, a analizat fişe şi a vorbit detaşat cu personalul medical şi, în aceeaşi măsură, cu pacienţii, încurajând cu vorba lui bună pe fiecare în parte.  
Lângă patul ultimului pacient era numai Ofelia. Pe Carmen Bădescu o întâlnise într-un alt salon, angajată în tratamentul aplicat ultimilor doi internaţi. Nu a fost locul şi timpul necesar informării despre situaţia lui Iustin. Ea se ridicase la intrarea doctorului şi îl privea zâmbindu-i drăgăstos. „Hm! Oare nu intuieşte că eu comunic despre orice problemă cu prietenul meu? Uf! Nu ştiu cum să-i mai vorbesc să mă înţeleagă… Las timpul să lucreze şi, bineînţeles, las totul în seama lui. Ştiu cât de convingător este în materie de femei”, hotăra Eugen, răspunzându-i Ofeliei doar cu zâmbet profesional.  
- Cum este? Noutăţi?  
- Nu, domnule doctor! Este bine. Şi vizita a decurs foarte bine, cum v-am spus la telefon…  
- Mda… Odihneşte-te puţin. Vreau să-l privesc şi să-i vorbesc…  
- Cum doriţi, domnule doctor! răspunse asistenta, privindu-l nedumerită. „Ce-o fi cu el? Să stea aşa şi să-l privească… De fapt, a mai făcut aşa şi cu alţii… L-am mai văzut. Cine ştie cum face el de intră în legătură cu bolnavii! Uf! Nu vede cât de bolnavă sunt cu gândul la el? De ce nu intră şi cu mine în legătură? Mi-ar auzi glasul inimii şi ar auzi strigătul trupului meu doritor”, medita ea, retrăgându-se către uşa salonului.  
Eugen examină indicaţiile aparaturii la care era conectat Iustin şi citi atent întreaga fişă de observaţie, după care aduse scaunul lângă patul acestuia şi se aşeză comod, privindu-i fruntea. „Salut, Iustine! Mă auzi? Nu, desigur că nu. Scuză-mă! Vorbeam în gând…”. Se asigură că nu mai este nimeni în încăpere şi reluă dialogul, dar cu voce şoptită, suficient de tare să poată fi auzit în condiţii normale.  
- Salut, Iustine! Sunt eu, prietene! Ştiu, ştiu sigur că-mi recunoşti vocea! Hai să vorbim… ca între bărbaţi!  
Nu-ţi pierde cumpătul! Faptul că nu poţi comunica e doar o problemă de timp... Răbdare, amice! Răbdare şi tutun, precum zice vorba românească! Şi ştii ceva? Tu te poţi ajuta singur, crede-mă! Ai o familie frumoasă, Tinule! Ei, vezi? Ştiu şi cum îţi spune doamna Luiza în intimitate. Straşnică femeie!! Am fost încântat să te cunosc astfel, chiar dacă numai din povestiri s-a întâmplat… Ştii, nu cunosc toate amănuntele, dar te voi ruga pe tine să te concentrezi ca să mi le comunici de îndată ce vei putea vorbi. Te vei trezi curând, să fii sigur de asta, Tinule! Te vei trezi şi vei dori să vorbim. Parcă ne cunoaştem de multă vreme… Simţi că am dreptate? Poţi mişca o pleoapă dacă mă auzi acum?... Nu…, nu încă, dar vei reuşi. Uite! Pun palma ta dreaptă în palma mea… Dacă mă auzi, te rog să mişti palma ori un deget sau două, dacă poţi… Hai! Nu…, nu ştiu dacă ai mişcat ori mi s-a părut mie… Nu este o problemă. Mâine vei reuşi. Sigur, Tinule! îl încurajă doctorul pe bietul pacient, care părea că doarme profund, liniştit, netulburat.  
- Sunt sigur că ştii cum ai căzut pe trecerea de pietoni. Ştiu că tu ai auzit acea maşină şi te-ai oprit din mers exact în momentul în care ai înţeles că eşti în pericol. Intuiesc că nu ai fost sigur şi înţeleg că, atunci când ţi-a lovit bastonul, te-ai speriat foarte rău. Ai avut senzaţia că te loveşte în plin. Ai avut un şoc… Te rog să îţi aminteşti că ai mai avut un şoc asemănător în urmă cu circa trei ani. Erai la munte, Tinule! Ai plecat singur la Bucureşti, conducând maşina ta. Ai plecat nervos. Cineva te-a supărat. Trebuie să-mi povesteşti cine este acea persoană, Tinule! Ştie acea persoană ce ţi s-a întâmplat? Îţi aminteşti cu cine ai vorbit la telefon? Cu acea persoană care te-a supărat ai vorbit?... Cineva ţi-a acroşat uşor autoturismul sau tu ai condus neatent, cu prea mare viteză? Este foarte important să-ţi aminteşti şi să-mi spui… Da? Vreau să-ţi recapeţi vederea. Ai nevoie de ea. Eşti tânăr, Tinu. Ai multe de făcut în viaţa aceasta. Te aşteaptă rocile, te aşteaptă peşterile…, te aşteaptă studenţii… Ai uitat? Ai multe de făcut… Concentrează-te şi aminteşte-ţi care a fost momentul în care nu ai mai văzut! Ce ai simţit în momentul acela şi în momentul premergător. Va trebui să ştim. Altfel…  
- Iată, se apropie un coleg şi bun prieten pe care-l apreciez foarte mult…, se întrerupse Eugen, observând apariţia fără zgomot în salon a doctorului Cezar Nistorescu. Dumnealui îţi va vorbi… aşa cum ţi-am vorbit şi eu, Tinule. Dacă m-ai auzit pe mine, îl vei auzi şi pe el… Aparatele au indicat că poţi auzi, să ştii, Tinu! Concentrează-te pe toate întrebările, pe toate amintirile raportate la accident şi nerelatate până azi nimănui. Pe tot ce vei dori tu să povesteşti, da? Eu mă retrag, Tinu…”, mai spuse Eugen şi se ridică de pe scaun, oferindu-l colegului său, nu înainte de a-şi pune palma pe mâna dreaptă a bolnavului.  
Ochii îi sclipiră. „Tinule! Ştiu că m-ai auzit, băiatule. Mâna ta este mai caldă… Bravo, prietene, bravo! Doamne ajută!”  
 
- - - VA URMA - - -  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (7) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1569, Anul V, 18 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!