Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1564 din 13 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (6)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Deşi puţine ore i-au rămas pentru somn, după o zi foarte încărcată de activitate plină de tensiune, Eugen s-a trezit odihnit şi bine dispus. A deschis larg fereastra de la sufrageria spaţioasă, apoi a mers la bucătărie, unde şi-a preparat ceai şi cafea, lăsându-le în vasele lor pe aragaz după ce a stins flăcările. S-a întors în sufragerie, a aşternut un pled pe covorul mare din mijlocul încăperii în care tronau două fotolii mari, comode, o vitrină cu bibelouri simple, dar elegante, un televizor mare cu plasmă şi o măsuţă mobilă confecţionată din sticlă, a deschis pe un canal cu muzică şi a început să-şi facă exerciţiile de înviorare.  
Era un întreg complex de mişcări preluate din mai multe tehnici, dar înlănţuite într-o anume ordine de el gândită şi aplicată zilnic. În principal, complexul cuprindea mişcări specifice pentru relaxarea muşchilor membrelor superioare şi inferioare, a gâtului şi a mijlocului, apoi alergare pe loc, genuflexiuni, mişcări de trunchi, exerciţii de respiraţie, relaxare totală, o altă alergare prelungită, respiraţie etc. Orice tânăr care l-ar fi văzut ar fi devenit invidios. Eugen executa mişcările cu multă lejeritate şi corectitudine într-un deplin acord cu fondul muzical ce se auzea în surdină, iar trupul său plăcut modelat lăsa doar linia muşchilor la vedere, creând impresia unei cobre ce se pregătea pentru atac.  
A trecut în bucătărie doar pentru a bea ceaiul în care a pus o linguriţă de miere de salcâm, a mers în baie pentru bărbierit şi duş, a revenit în bucătărie pentru un mic sandviş şi cafea, după care s-a îmbrăcat şi a ieşit din apartament gata pentru o nouă zi de muncă, pentru o nouă luptă cu moartea…  
 
*  
Iuliana se culcase destul de târziu după plecarea doctorului. Toate discuţiile acelea nu au făcut altceva decât să-i tulbure şi mai mult starea, aşa încât s-a apucat de trebăluit prin bucătărie, însoţită de privirile aparent absente ale mamei sale. După un timp, doamna Dobrescu sparse tăcerea:  
- Nu cred că am cunoscut un doctor mai blând ca omul acesta… L-am analizat aşa… câte puţin şi cred că nu glumeşte. Vorbeşte foarte serios de toate problemele şi pare că la fel de serios este şi în serviciu… Tu l-ai văzut acolo… Cum ţi s-a părut, Iuli?  
- Păi…, ce să spun, mami? Acolo numai de asta nu am stat eu… El m-a cam scutit să văd tot ce se mişcă şi toţi oamenii aceia aproape mutilaţi… Aşa este… A fost imposibil să nu remarc faptul că toţi cei cu care intra în contact, infirmiere, asistente, ceilalţi medici îi ascultau indicaţiile şi le respectau întocmai. Am remarcat cât de grijuliu este. Nu-i scapă nimic şi se manifestă cu mare atenţie faţă de toţi pacienţii deopotrivă… Dacă ai şti, mami, cum este în secţia aceea! E ca un furnicar, un du-te-vino permanent, pentru că fiecare dintre cei aduşi acolo necesită ajutor, cred eu, fără întrerupere, fiind cazurile cele mai grave… Este un fel de iad! Să auzi numai gemete de durere, să vezi atâtea aparate şi… nu te supăra, atâta sânge şi altele… Acolo vin oameni loviţi rău, sfârtecaţi, arşi şi numai Dumnezeu ştie cum sunt…  
- Doamne! Numai acolo să nu ajungi şi tu..., Tinu nostru...,săracul…,chiar acolo... Doamne fereşte!  
După un timp, doamna Luiza continuă:  
- Nu i-am zis nimic de tatăl tău, Dumnezeu să-l ierte! I-ai povestit tu…  
- Da’ de ce să-i spun lui toate necazurile noastre? El avea nevoie numai de date referitoare la Iustin, mamă. Nu trebuie să ne plângem noi primului venit… Crezi că nu toţi oamenii au probleme? Le stă gândul la ale lor…  
- Crezi tu, fata mea? L-am examinat bine şi eu nu mă înşel, preciză Luiza cu hotărâre. Am destui ani de experienţă şi pot înţelege multe, dacă vrei să ştii..  
- Da? Şi ce ai mai înţeles în plus? întrebă Iuliana destul de iritată.  
- Hm! Uite am înţeles că este foarte bine intenţionat cu privire la Iustin şi…  
- Este foarte normal, îi reteză Iuliana fraza. Este medic. Asta este datoria lui…  
- De acord, fata mea, dar ştii bine că alţi doctori abia se uită… Alţii aşteaptă şi câte o atenţie mai întâi… Bine, ştiu ce vrei să spui, dar eu nu generalizez. Omul acesta este din alt aluat… Şi am mai înţeles ceva, Iuli…  
- Mamă!! ridică Iuliana vocea, întorcându-se cu faţa de la chiuvetă în semn de atenţionare.  
- Te superi degeaba… Nu am citit în ochii lui nimic supărător, nimic jignitor. Te respectă, mă respectă, vorbeşte frumos, dar trage cu ochiul şi la tine, să fie clar!  
- Mami, eu nu am timp de prostiile astea. Să fie şi mai clar!  
- Ha! Mă faci să râd când se rupe sufletul în mine, fata mea… Eu nu mai zic nimic, dar, aşa…, ca mamă, să ştii că nu mă înşel. Băiatul te place mult. L-am văzut şi din pragul uşii cum te mânca din priviri… Priviri serioase, nu cu gânduri la prostii. Te admiră, bietul de el şi mă mir că tu nu observi… Aşa ai făcut întotdeauna şi… iată, ai ajuns la 35 de ani să…  
- Vrei să plec şi să nu te mai ascult? Nu vreau să mai aud nimic. Te rog frumos, mami, nu mă supăra mai mult decât sunt! o rugă Iuliana, aşezându-se pe scaun obosită şi nervoasă.  
- Bine, bine! Am tăcut… Mâine am doar patru ore. Poţi să dai o fugă să mă duci tu la spital? Nici nu ştiu unde este secţia asta…  
- Eu zic să ai răbdare şi să aştepţi…  
- Ce?! Să nu merg să-mi văd băiatul în spital? Cum poţi tu să-mi spui mie asta?  
- Mami, te rog frumos! Nu asta intenţionam să spun… Eu trec pe acolo la prima oră, înainte de a merge la Universitate. În prima pauză îţi dau telefon, să nu stai cu gândul pe jar… Apoi, mai luăm legătura. Nu te las singură, mamă. Vin să te iau, o linişti Iuliana de îndată.  
- … Bine, este bine aşa… Hai, treci şi tu la culcare. E trecut de miezul nopţii. Vino să te pup!  
Se îmbrăţişară, ferindu-şi privirile. Amândouă aveau lacrimi în ochi şi nu doreau să-şi etaleze slăbiciunea.  
 
Iuliana se întorcea de pe o parte pe alta în pat, încercând să adoarmă. Se simţea vlăguită, stoarsă de energie, cu moralul deteriorat şi înfricoşată de toate relele ce se abătuseră pe casa familiei sale. Erau oameni serioşi, cinstiţi şi muncitori, apreciaţi în colectivele de muncă şi societate. Părinţii se adaptaseră mai greu la noile standarde de viaţă, la noile principii implementate „fără discernământ politic”, potrivit aprecierii lor, de cei veniţi la putere după evenimentele din decembrie 1989. În schimb, amândoi copiii s-au adaptat uşor la noul tip de societate, la tot ce însemna nou faţă de regimul comunist pe timpul căruia se născuseră. De altfel, Iuliana avea numai 11 ani la data aşa numitei revoluţii, iar Iustin era doar cu trei ani şi patru luni mai mare ca ea.  
Aşezată deja în pat, Iuliana îşi trase cearceaful până sub bărbie, de parcă i-ar fi fost frig şi încerca să-l cheme pe Moş Ene în ajutor, fără prea mare spor. Gândurile toate se împotriveau să rămână la locul lor, în cutiuţa secretă a sufletului, aşa că începură să se reaşeze ca frânturi din viaţa ei.  
„Părinţii mei au fost model în toate. Nu au greşit cu nimic nimănui, iar eu şi Tinu am fost preocupaţi numai de învăţătură…, nu am bătut maidanele şi nici nu am trecut pragul cluburilor de noapte, nu am dat în cap nimănui şi nu am furat nimic de la nimeni, Doamne. De ce ne este dat să trecem prin atâtea necazuri? Cu ce ţi-am greşit noi Ţie, Doamne?” erau două întrebări obsedante la care nu găsea răspuns. Pe lângă acestea mai erau şi altele, care, una lângă alta, o răsuceau în pat de două ceasuri, extenuând-o. „De parcă nu erau destule, mai vine şi mama să-mi amintească de altele, care mă dor la fel de mult şi acum, după atâţia ani! Sunt singură…! Şi ce este cu asta? Nu este suficient că am fost groaznic de traumatizată de întâmplarea cu nenorocitul acela? Cum mai pot eu să am încredere în bărbaţi? Cum crede mama că mai pot eu să accept să mă atingă, să mă ia în braţe un bărbat? Dar…, ea nu este vinovată… Mă supăr degeaba pe ea. Nu ştie şi nu va şti niciodată ce mi s-a întâmplat!”, reînnoi ea jurământul pe care-l făcuse cândva, tocmai din grija de a nu-şi supăra părinţii… Mda... Să nu-i îngrijorez pe ei, să nu-i supăr… am ales să trec singură prin grozăvenia aceea. Mă întreb şi acum, după atâta timp, cum am rezistat, cum… Of! Nopţile mele chinuite, imaginile acelea ce-mi distrug şi-mi alungă somnul, siguranţa şi bucuria de a trăi ca celelalte femei…”.  
… Era în anul trei la Facultatea de Litere, vizând Departamentul de limbi străine aplicate, la Universitatea din Craiova, când a reîntâlnit un fost coleg de liceu pe care-l simpatiza în acea vreme. În timpul acela băiatul, deşi nu era o eminenţă în materie de rezultate la învăţătură, se remarca prin uşurinţa cu care se făcea plăcut atât în rândul profesorilor, cât, mai ales, în rândul colegilor/colegelor prin jovialitatea lui, prin maniera sa desăvârşită în ale comunicării şi disponibilitatea de a întreţine o atmosferă antrenantă în orice grup se afla. În plus, era un foarte bun sportiv, participant merituos la multe concursuri interşcolare de atletism şi de fotbal.  
Nu se revăzuseră până într-o zi în care Iuliana, la ziua onomastică a unei prietene, se oprise la o florărie să cumpere un buchet de flori pentru sărbătorită. După un scurt dialog de circumstanţă, băiatul a ţinut morţiş să cumpere el buchetul acela de flori.  
- Spune-mi, te rog, sunt flori îndrăgite de tine cele alese?  
- Desigur! Altfel puteam cumpăra orice, dar…  
- Ok! Pentru că în liceu eram prea timid să fac acest gest, dă-mi voie să mă revanşez acum! Poate că ai observat că te simpatizam mult...  
 
… El a curtat-o destul de insistent şi s-a comportat de aşa manieră, încât gesturile lui dădeau impresia unui romantic ce ştie să se facă plăcut, astfel că a sosit şi ziua în care Iuliana a simţit că s-a îndrăgostit. Totuşi, chiar dacă ea nutrea acele sentimente fireşti faţă de o persoană pentru care simţea ceva special, a hotărât să fie secretul ei, să nu spună nimănui şi nici chiar lui. Poate că tocmai de aceea relaţia lor părea a fi fără prea multe perspective de viitor, mai cu seamă că fata era dedicată aproape în exclusivitate studiului. Aşa se face că se întâlneau destul de rar şi întârziau foarte rar, seara, la vreo cofetărie ori grădină de vară. În plus, ea refuza întâlnirile în intimitate pe care încercase el de câteva ori să le obţină, ceea ce a provocat o răceală crescândă a relaţiei. Pe de altă parte, băiatul susţinea că este student la Facultatea de Agronomie, secţia „Agricultură şi Horticultură”, dar la Iuliana ajunseseră nişte vorbe…, cum că băiatul ştie să mintă frumos şi că a fost student doar un semestru. Dar, mai grav decât atât, tot din vorbele auzite pe ici şi pe colo, a înţeles că, de când tatăl lui este unul din prietenii primarului şi afacerist de vază al municipiului, mai apoi senator ales, are o viaţă de noapte foarte bogată. Acest tânăr, Relu Popescu, era unul din acei „dandy” ai Craiovei, care se înconjura, de regulă, de fete frumoase, dar de moravuri uşoare. Se spunea despre el că este de neîntrecut în eleganţă şi maniere rafinate şi, desigur, ridicole.  
Iuliana nu credea tot ce se spunea în acele bârfe. Relu se purta frumos cu ea. Atâta doar că încrederea în el se cam ştirbise oarecum. Tocmai din acest motiv nu a dat curs câtorva propuneri de a face plimbări cu autoturismul lui elegant în afara municipiului şi nici la „Hanul Doctorului”, deşi acesta era doar la marginea Craiovei, pe şoseaua spre Bucureşti, aproape de aeroport. Chiar dacă discutau destul de des, mai ales la telefon, din cauza timpului limitat al fetei, Iuliana, deşi era îndrăgostită de Relu şi lipsită de experienţă în domeniu, nu era prea convinsă de reciprocitatea sentimentelor, aşa că nici ea nu-i declarase la modul direct că îl iubeşte. „Atâta timp cât el nu a mărturisit că mă iubeşte ori că este îndrăgostit de mine, eu de ce aş face asta?!… Ce? Sunt proastă să mă dau de gol? Am să mă interesez dacă este adevărat ce se vorbeşte despre el…, dar cum să fac eu asta? Cine mă ajută? Colegele… sunt invidioase. Nici nu-l cunosc toate fetele şi poate că este mai bine aşa… Eu ştiu? Timpul mă va învăţa ce să fac până la urmă”, se liniştea biata fată, singură, amăgindu-se cu speranţa că nimic din cele rele nu se va adeveri.  
Aceste gânduri i se perindau Iulianei târziu în noapte şi, cuprinsă de furie, sări din pat şi se duse la fereastră. Simţea că se sufocă şi era conştientă că poate fi un atac de panică. Respiră adânc, bău un pahar cu apă şi se trânti din nou în pat, ascunzându-şi faţa în pernă, încercând neputincioasă să alunge amintirile care i-au înveninat mulţime de nopţi. Anumite scene se derulau cu repeziciune şi începu să plângă aproape ca atunci, când a plâns mult şi a ţipat. Acum nu ţipa, deşi îi venea să urle de-a binelea. ,,Da! Mereu ea, amintirea aceea urâtă mă chinuieşte îngrozitor... De ce nu pot să înving? De ce? La ce-mi foloseşte să-mi amintesc mereu? Ce mai pot schimba în tot ce a fost?”  
 
… Era ziua lui aniversară şi o invitase…  
- Te aştept şi pe tine. Eşti invitata mea specială şi nu se poate să lipseşti, Iuliana, îi vorbise Relu, privind-o în adâncul ochilor.  
- Nu ştiu ce să zic… Ştii, este aşa…, pe nepusă masă şi va trebui să-mi conving părinţii să…  
- Să ce? La vârsta ta mai ceri voie părinţilor? Eşti de comă, băi, Iuliana! Ai împlinit 18 ani, eşti majoră, eşti stăpână pe tine, independentă şi… Bine, hai să o lăsăm moartă cu asta, schimbă el repede subiectul, observând ruşinea şi mânia ce o cuprindeau pe fată. Să vii fără teamă, că nu stăm mult. Seara până pe la… cât vrei tu. Nu am invitat prea multe persoane. Vreo şapte-opt, toate de calitate… Vine şi Monica, vine Mia… că le cunoşti pe astea… Nu sunteţi colege?  
- Monica şi Mia? Da…, suntem colege de facultate… Sunt prietenele tale? întrebă Iuliana cu gândul la cu totul altceva.  
- Sunt amantele unor prieteni de ai mei…  
- Cum? Ai zis amante?!  
- Hai, băi! Ce e cu tine? Nu ştii că aşa vorbesc eu? Sunt prietenele colegilor mei… Uite aşa ca noi doi. Vii?  
- Bine…, să nu te superi tu, am să vin, dar eu nu ştiu unde locuieşti şi…  
- Lasă asta! Ne întâlnim în oraş şi te aduc eu cu maşina. E bine?  
- Neapărat cu maşina? Pe jos este…  
- E vorba de timp, băi, fată! Tu vrei să stai şi puţin şi vrei să pleci şi devreme, dar nu te gândeşti la timpul consumat pe drum. Vezi cum eşti?… Şi te duc tot eu acasă cu maşina. Bem doar un pahar de şampanie şi luăm câte ceva în gură, prăjituri, îngheţată, ascultăm muzică bună… Nu este mare lucru, ce dracu’!  
Până la urmă a acceptat, dar destul de greu. Au stabilit la ce oră să se întâlnească şi în ce loc. Mare a fost surpriza să vadă că Relu nu stă la bloc, ci într-o vilă cu două etaje într-o zonă rezidenţială, dar şi mai mare a fost surpriza când a intrat în clădire şi în camera în care era masa de petrecere ornată. A fost uimită de luxul pe care ochii ei nu-l văzuseră niciunde. De la scările cu trepte de marmură şi bazinul de înot de dincolo de gardul de beton înalt de doi metri şi până la mobilier, covoare, lampadare, bibliotecă ticsită cu cărţi de colecţie legate elegant, tablouri în rame sclipitoare, lambriuri şi candelabre, până la arbuşti şi flori uriaşe cu origini tropicale, totul, păreau a fi de pe altă lume. Iuliana era aşa de uluită, că se împiedica la aproape fiecare doi paşi până să-şi revină cât de puţin.  
 
În uriaşa cameră de oaspeţi era gălăgie. Ceilalţi sosiseră deja şi au cântat „La mulţi ani!” pe mai multe voci decât erau ei ca număr de persoane. Iuliana a numărat cinci băieţi şi şapte fete, în afara altor două în ţinută de ospătar, care s-au retras pentru a reapărea după câteva minute cu platouri încărcate cu aperitive selecte din cele mai scumpe. S-au făcut câteva prezentări, pe scurt, într-o manieră de libertinism care depăşea orice limită a bunului simţ, mai ales că ţinuta fetelor a fost amestecată în scurtele caracterizări pe care băieţii le savurau ciocnind pentru fiecare în parte câte un alt pahar cu băuturi spirtoase. Iuliana încă nu îşi revenise din surprizele multiple ori nici nu şi-a revenit până când a părăsit această clădire, având cel mai amar gust în gură pe care-l avusese toată viaţa ei de până atunci.  
Nici până acum, când derula plângând această amintire, nu putuse uita acele priviri lascive ale fetelor ori gesturile şi expresiile triviale ale băieţilor, care pe ea o amuţiseră total, spre deliciul celorlalţi care au transformat-o destul de repede în principală ţintă a ironiilor de tot felul. Îşi amintea că nu a putut bea nicio înghiţitură de whiski ori de şampanie, iar cele câteva înghiţituri de mâncare au fost forţate, cu noduri, la insistenţele prietenului ei, Relu, care juca teatru ieftin în toate manifestările protectoare faţă de ea, spre deliciul celorlalţi.  
A dorit de mai multe ori să plece şi şi-a exprimat intenţia, dar Relu a schimbat vorba de fiecare dată sau îi promitea, amâna, invocând scuze credibile. Până la urmă, după ce fetele aproape se dezbrăcaseră până la sutien şi bikini, iar dansurile deveniseră scene de orgie romană, biata fată a încercat să părăsească încăperea şi bâjbâia prin holuri să descopere calea spre ieşire. Nu a mers prea mult pentru că vocea lui Relu a oprit-o:  
- Ce crezi că vrei să faci acum, fată?  
- Aici, aşa… eu nu pot sta şi te rog să…  
- Băi! Ţie ţi s-a urât cu frumosul? Ai venit cu mine? Pleci cu mine! Atunci când hotărăsc eu... E clar? Să nu faci talente cu mine, că schimb foaia imediat!  
Să fi dorit să reacţioneze în vreun fel, Iuliana nu ar fi putut. Cuvintele şi atitudinea băiatului de care era îndrăgostită au amuţit-o. Nu-i venea să creadă că este adevărat. I se părea că se află în toiul unui vis urât şi se sforţa să se mişte pentru a se trezi, pentru a se salva din infernul în care intrase fără voia ei. Nu a avut timp să ia o hotărâre. Relu a prins-o de braţ şi a readus-o cu forţa în acea încăpere, mai mult târând-o. I-a aruncat poşeta pe o lustră de perete şi a forţat-o să danseze cu el. Celelalte fete chicoteau în larma generală şi nu se mai auzeau cuvinte întregi. De altfel, abia acum a observat Iuliana că dansau, toate, fără sutien, iar o parte din băieţi erau doar în maiou şi slip, desculţi cu toţii.  
- Mişcă-ţi, bă, trupul în ritm cu mine! Nu asculţi muzica? Nu ai ureche muzicală? ţipă Relu la un moment dat, trăgând-o cu brutalitate de mână.  
După câteva încercări nereuşite, dat fiind faptul că băiatul avea paşi şi figuri deloc ritmice şi deloc obişnuite dansului, Iuliana strigă privindu-l rugătoare:  
- Nu mai pot în felul acesta. Eu plec şi…  
- Să taci! a fost răspunsul lui tăios, însoţit de un gest brutal prin care a prins-o în braţe şi i-a îndoit trupul pe genunchii lui.  
A încercat să o sărute fără voia ei, dar fata s-a ferit. O îngrozea privirea lui de om nebun şi balele ce i se prelingeau pe la colţurile gurii. A strâns-o cu brutalitate şi a încercat să-i deschidă nasturii bluzei. Fata s-a opus cu toată forţa şi a reuşit să scape. A alergat spre treptele care duceau la parter, dar el a ajuns-o. A ridicat-o din mers şi a aruncat-o pe umerii săi, purtând-o imediat spre o cameră din apropiere. Când a pus o mână pe clanţa uşii, Iuliana a ţipat cu toată forţa intuind ce avea să se întâmple şi s-a zbătut puternic să scape. Aproape că reuşise dincolo de uşa rămasă deschisă, dar el s-a năpustit asupra ei ca o panteră, blocând-o, după care a târât-o până la un fotoliu pe care a trântit-o înjurând.  
Iuliana nu mai auzea nimic, nici chiar muzica. Se concentra asupra apărării şi reuşise destul de bine. Antrenamentele făcute în timpul liceului, când era în echipa de atletism, i-au prins bine în acea împrejurare. Avea destulă forţă în picioare pentru a-l împinge şi a-l răsturna. Se ridică şi alergă la uşă, dar nu putu trece. Toţi băieţii şi fetele se strânseseră grămadă în cadrul ei să privească spectacolul. În acele clipe, până să reuşească ea să pătrundă printre trupurile lor goale, Relu plonjă şi o prinse de glezne, după care o târî până la fotoliu. Nu încercă să o mai urce, ci se aruncă animalic peste trupul ei lipsit de apărare. Când îi dezbrăcă bluza, Iuliana nu se putu opune. O lovise destul de tare când plonjase pe ea şi era ameţită. Triumfător, bărbatul tocmai ridicase fusta până peste pulpe şi încerca să-i tragă chiloţii, când Mia îl trase de păr, ţipând la el:  
- Bă, nenorocitule! Tu nu vezi că nu ai cu cine, bă? Las-o dracului de proastă că ai cu cine te… distra. Ne reclamă asta la decan, boule!  
- Aşa este, bă, dobitocule! se auzi mai puternică şi vocea Monicăi, din spatele Miei. Ne faci nouă necazuri, nu ţie.  
Relu intenţionă să le răspundă şi să le împingă, dar fetele, ceva mai iuţi în mişcări şi mai hotărâte, îl traseră de mâini şi îl împinseră pe fotoliu sub o ploaie de înjurături. O ridicară pe Iuliana şi o scoaseră din încăpere urmărite de uralele batjocoritoare ale grupului. I–au dat bluza şi au ajutat-o să se îmbrace şi să-şi aranjeze cât de cât ţinuta. Au condus-o până la uşa de la intrare, aşa goale cum erau. Iuliana nu ştia încotro să meargă şi i se părea că nu poate gândi deloc. Era încă ameţită şi vedea destul de difuz, deşi erau toate luminile aprinse în casă şi în curte. Mergea împleticindu-se spre poarta uriaşă la care simţea că nu mai are putere să ajungă. La câţiva paşi de ea înlemni de frică, auzind vocea lui Relu.  
- Stai să-ţi iei geanta, proasto! Ia-ţi şi pachetul, că nu am nevoie de el, mai zise el, aruncând cele două obiecte până aproape de ea. Să nu te pună dracu’ să scoţi o vorbă că te nenorocesc, proasta dracu’!  
Cu chiu cu vai, Iuliana reuşi să-şi ridice geanta şi puse pacheţelul în ea. Era cadoul cumpărat cu tot dragul pentru Relu din puţinii ei bani economisiţi cu greu. Nu reuşi să deschidă poarta. Ori că nu avea forţa necesară, ori că nu ştia cum să declanşeze mecanismul de asigurare a acesteia. Era îngrozită numai la gândul că vine după ea ori că dă drumul la vreun câine uriaş, dintre cei văzuţi în curte la sosire, s-o sfâşie. I-a deschis-o cineva din afară. Era un băiat tinerel, în salopetă albastră.  
- Hai! Urcă repede în maşina aia, până nu se întoarce şefu’! îi vorbi el, arătându-i maşina de alături, care avea portiera din spate deschisă.  
Iulianei i-a fost teamă să urce. Avea convingerea că o va duce acel om undeva unde să-şi bată joc de ea. Îi era teamă şi să rămână şi să încerce să meargă acasă pe jos. Simţea că nu are suficientă putere să facă asta. Privi de o parte şi de alta, sperând să vadă oameni şi să-i roage să o ajute. Era pustie strada cât era luminată. Mai departe, pe întuneric, nu distingea nimic.  
- Domnişoară, urcă! Nu-ţi fac eu rău… Mi-a dat ordin şefu’ să te duc mai departe de aici. Să-mi spui pe unde stai, să te duc acasă…  
- Nu, nu am curaj… Unde vrei să mă duci? Cine eşti dumneata? întrebă ea, articulând greoi cuvintele.  
- … Mă vezi pe mine să am o maşină luxoasă ca asta? Nu te teme! Dar dacă vine şefu’, nici dracu’ nu te scapă. Hai odată! insistă tinerelul, când înţelese motivul pentru care fata refuză să se urce în maşină.  
Tremurând de frică, încordată şi neîncrezătoare, Iuliana a ales soluţia ce i s-a părut mai bună în acea situaţie. A urcat plângând şi i-a spus băiatului în ce zonă a oraşului locuieşte. S-au deplasat păstrând amândoi o tăcere deplină. L-a rugat doar să deschidă un geam, pentru că nu se simţea bine. El a mărit volumul la aerul condiţionat şi, până la oprire, Iuliana şi-a revenit. Când a ajuns la două blocuri distanţă de al ei, l-a rugat să oprească, mulţumindu-i…  
*  
… S-a trezit mai din timp ca de obicei, la soneria telefonului, pentru că dorea să treacă pe la spital mai înainte de toate. Avea senzaţia că este mai obosită decât atunci când se culcase. Nu ştia la ce oră adormise, dar cearcănele vineţii din jurul ochilor îi spuneau că destul de târziu. A băut o cafea în fugă, după ce mâncase în grabă câteva fursecuri. Tocmai îşi aranja poşeta când s-a trezit doamna Luiza. Nu mai era timp de conversaţie.  
- Să nu uiţi ce te-am rugat, fata mamei!  
- Da, mami! Pa-pa!  
La poarta spitalului a întâmpinat un refuz destul de hotărât din partea gardianului din pază. Cu chiu cu vai l-a înduplecat şi i-a permis să treacă. A traversat în fugă tot spaţiul până la clădire şi a intrat suflând mai mult de nervi decât de oboseală. În uşa secţiei de Terapie a fost oprită de o asistentă. Nu o mai văzuse în ziua precedentă.  
- Pe cine căutaţi, doamnă? Pentru cine aţi venit?  
- Am…, am fratele de ieri aici… Ştie domnul doctor Tomescu, vă rog frumos…  
- Dacă ştie domnul doctor…, dar cum vă numiţi?  
- Sunt Iuliana Dobrescu şi…  
- A!! Da, da, da! Este bine domnul Iustin… Staţi să vă dau un halat, că la ora asta nu are voie nimeni, doamnă… Şi aşa avem aglomeraţie mare cu nişte amărâţi pe care a căzut malul când săpau un şanţ adânc, mai apucă să vorbească asistenta, în timp ce luase un halat agăţat pe partea interioară a uşii. Aşa… acum… sunteţi de a noastră, dacă intră cineva… Eu sunt Lidia, ca să ştiţi…  
- Mulţumesc mult, doamna Lidia! Domnul doctor a venit deja? întrebă Iuliana cu voce scăzută, simţind cum îi ard obrajii.  
- Păi, cine mai e ca domnul doctor? Pleacă ultimul şi vine primul… E ocupat în salonul de alături. Cred că e tare ocupat, zău aşa! o asigură asistenta, privind-o cu simpatie.  
 
Iuliana nu mai auzi ultimele cuvinte. Se depărtase şi era deja lângă patul lui Iustin. Părea total neschimbat, dar îi era teamă să creadă ori să interpreteze acest aspect. Îl mângâia şi îl privea cu teamă. „Ce să-ţi spun, dragul meu? Că, dacă spun, tu nu mă auzi şi mă faci să plâng. Aş dori să deschizi ochii, să mişti un deget, ca să pot înţelege că eşti conştient… Şi atunci îţi vorbesc despre toate… Îţi vorbesc despre noi, despre mama, despre ce vrei tu, fratele meu drag”, şopti Iuliana, fără să-şi dea seama, ultima frază.  
- Vorbiţi-i să vă audă, doamnă! Eu cred că el aude, să ştiţi, o îndemnă Lidia, auzindu-i şi înţelegându-i şoaptele… I-am spus şi doctorului în noaptea ce a trecut, că nu avea stare şi a fost aici să vadă bolnavii, să verifice aparatele… Ehee! A stat de vorbă cu doctorii, dar şi cu mine a vorbit mult…, că este un om bun de pus la rană, doamnă, se porni ea pe vorbă, după obiceiul său pe care Iuliana nu avea cum să-l cunoască.  
- Da? Şi ce a spus doctorul despre fratele meu?  
- Că sunt semne bune… Că dacă merge aşa, într-o zi-două îl mută la secţia… Uf! Că am uitat, deşi…  
- Cum? De ce să-l mute? S-a agravat starea lui? Vă rog mult să-mi spuneţi, se întoarse Iuliana rugător spre asistentă, prinzându-i mâinile între ale ei.  
- Ei, na! Nu este aşa… Va fi mai bine şi poate fi mutat că nu mai este în pericol, doamnă… Liniştiţi-vă, că ştie doctoraşul nostru ce face! Nimeni nu e mai bun ca el, să ştiţi dumneavoastră, doamnă, vă spun eu, Lidia Combei, cea mai veche de aici şi mai demult născută…  
- Ce este, doamna Lidia? Ţii conferinţe în numele meu? o întrerupse şeful secţiei, punându-i mâinile pe umeri după ce ajunse lângă ea, fără să fie văzut.  
- Aoleu! Da’ de unde, domnu’ doctor? Cum să-mi permit eu aşa ceva? O linişteam… cum fac eu, domn’ doctor, o linişteam pe doamna aceasta, că e tare supărată, frumuşica de ea şi nu am…  
- Bine, bine! Mergi alături că este nevoie de dumneata, Lidia… Vin şi eu imediat. O vorbă cu doamna şi vin acolo…  
- … Mă bucur că ai venit, Iuliana, se îndreptă Eugen către Iuliana cu privirea şi cuvântul, după ce Lidia intrase în salonul alăturat… Iustin a petrecut o noapte liniştită şi…, cel puţin după cum m-a convins doamna Lidia, a dat semne că ne va vorbi în curând…  
- Vai, Doamne! Mulţumesc din suflet, doctore, îl întrerupse Iuliana, întinzând mâinile să le prindă pe ale lui. Vai!... Ce fac?... Iartă-mă, te rog! Momentul…, vestea…, siguranţa ta…, cum să spun, m-au bucurat mult şi am dorit…  
- Foarte frumos! Ai dorit să-mi strângi mâna, Iuliana. Este un gest firesc şi, repet, frumos, o linişti el, întinzând mâna şi prinzând-o uşor pe a ei cu căldură. Nu-ţi fie teamă să comunici, Iuliana. Înainte de toate…, oameni suntem, da?  
- Da…, dar eu…, eu, da, nu ştiu ce să zic, spuse ea cu privirea în podea, îmbujorându-se.  
Eugen mai reţinu mâna mică o clipă şi apoi o eliberă uşor, elegant, de parcă se temea să nu se lovească de ceva, privind atent fata îmbujorată din faţa lui. Nu-i venea să creadă că este atât de fâstâcită.  
- Iuliana! Te rog mult să nu te superi, dar am o situaţie mai dificilă alături… Nu-mi pot lăsa colegii singuri… Dacă nu mă poţi aştepta…, vorbim la telefon când pot fi eu liber… Tu, tu ai ore?  
- Da, am ceva cursuri, dar… oricum am să vin cu mama în jurul prânzului… Este permis? Ne dai voie? întrebă ea privindu-l în ochi, de data aceasta, cu seriozitate.  
- Ştii, nu este oră de vizită şi…, de regulă, în această secţie sunt interzise, dar… cum poţi împiedica o mamă să-şi vadă copilul aflat în mare necaz? Ne-ar bate Dumnezeu! … Vom încălca şi noi puţin regulamentul pentru… , pentru domnul Tinu…  
- Cum i-ai spus? întrebă Iuliana, privindu-l total surprinsă.  
- Tinu! Mi-a plăcut cum a pronunţat mama ta şi… îmi place numele, răspunse el sincer, dar părând puţin încurcat. Sper să pot vorbi şi eu cu amândouă la prânz. Despre pacientul nostru, desigur, adăugă el imediat ce observă un semn de încordare pe faţa Iulianei. Atâta doar că acum… Da, da! Ai sosit la momentul potrivit, Ofelia, exclamă de îndată ce observă intrarea asistentei în salon.  
- Ca de obicei, domnule doctor… S-a întâmplat ceva?  
- Nu, Doamne fereşte! răspunse Eugen zâmbind. Am urgenţe… Rămâi, te rog, cu pacientul de aici. Nu-l laşi singur nicio clipă…  
- Ei, asta-i bună! Nu trebuie să faceţi asemenea precizări, domnule doctor. Se poate? îl întrerupse Ofelia, arborând un zâmbet de copilă ofensată. Rămâne şi doamna…?  
- Din nefericire, trebuie să plec… Mulţumesc mult, domnule doctor şi rămâne să…  
- Cum ai spus? o privi Eugen contrariat, arborând şi el acel tip de zâmbet observat la Ofelia.  
- Păi…, am zis… mulţumesc…, Eugen! răspunse Iuliana, întorcându-se brusc cu faţa spre Iustin pentru a nu se vedea că roşeşte. La revedere, frate drag! Te las pe mâini bune, după cum m-am convins… Voi veni cu mama. Să fii cuminte, Iustin! … La revedere, doamna…  
- Ofelia, doamnă, la revedere! Pe curând şi fără grijă…  
 
Iuliana mergea cu paşi mici şi repezi, certându-se cu asprime. „Cum pot să fiu atât de imatură şi să nu mă pot stăpâni? Nu mă înţeleg deloc… Am stat de vorbă cu atâţia oameni mari… profesori, conferenţiari, academicieni, scriitori… şi nu am roşit în faţa nimănui şi doar mă privesc atâţia studenţi, bărbaţi în putere şi destul de îndrăzneţi adeseori şi nu mă pierd cu firea… Citesc în ochii lor admiraţie pentru ceea ce spun şi pentru argumentaţie, iar în ochii unora chiar şi dorinţă…, simt că mă privesc ca pe o femeie şi nu ca profesoară, dar nu mă pierd. Cum pot roşi în faţa unui…, unui…om pe care îl cunosc doar de ieri? Ce are el în privirea ori în vocea sa? Este el altfel decât majoritatea bărbaţilor? Parcă mă magnetizează pur şi simplu… Şi dacă mama nu-mi zicea…, poate nici nu băgam de seamă, dar acum, mă stăpâneşte ideea că… Sau poate tocmai de aceea? Dar dacă nu zicea mama… nu mi se întâmpla la fel, oare?! Iuliană, ai… comis-o! Adică să neg că din mine pleacă slăbiciunea? Ufff! Nu ştiu cum voi reuşi să gestionez situaţia asta. În loc să fiu cu gândul doar la sănătatea fratelui meu, stau… Mda! De fapt, trebuie să recunosc, este un tip foarte plăcut… Dar asta nu mă scuteşte pe mine să îmi văd de treabă şi să nu mă mai port ca o domnişoară de pension ori ca o adolescentă a timpurilor trecute”, hotărî ea, părând a se linişti cu această idee.  
 
*  
 
- - - VA URMA - - -  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (6) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1564, Anul V, 13 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!