Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1558 din 07 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (5)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
… Şi-au luat rămas bun, dându-şi întâlnire peste două ore. Erau atât de încântaţi, fiecare în felul său şi din motivele sale, încât nici nu şi-au dat seama că nu au precizat locul revederii. Au mâncat în grabă, mai ales Iustin, care a avut o distanţă mai mare de parcurs până la restaurantul hotelului în care era cazat. Colac peste pupăză, acolo era un întreg protocol la servitul mesei, potrivit celor mai moderne standarde, ceea ce presupunea un interval de timp mult mai mare comparativ cu cel destinat mesei de prânz la vila în care se stabilise Laura. Acesta a fost motivul pentru care Iustin a renunţat la desert şi a plecat în mare grabă. Primul impuls a fost să meargă la parcare pentru a-şi lua autoturismul propriu, dar a renunţat după ce a mers grăbit aproape zece-douăzeci de paşi. Nu dorea să creeze o anumită impresie Laurei.  
Renunţase să-şi ia schiurile şi privea cercetător să descopere o staţie de taxi. Nu a reuşit. A întrebat mai mulţi cetăţeni până să găsească unul care să-l îndrume. Urcat în maşină, spre hazul şoferului, nu a ştiut unde să-i ceară acestuia să-l transporte. A hotărât să meargă la baza pârtiei pe care s-au cunoscut.  
În acelaşi timp, Laura se deplasa zâmbind pe stradă de parcă toată lumea îi aparţinea. Se amuzase teribil când şi-a dat seama că nu au fixat locul de întâlnire şi se îndrepta agale spre aceeaşi pârtie. „Eu sunt atât de zăpăcită uneori încât îmi vine să râd, dar el?! L-am văzut mai cu capul pe umeri… Totuşi, gândind pozitiv, este un semn bun. Înseamnă că din aceleaşi motive ca mine a omis acest amănunt… Şi acum, încotro? Păi…, nu mai trage sania după tine degeaba, Laura dragă! Mergi lejer direct la pârtie. Acolo te-a cunoscut, acolo să te găsească. Nu vine…, treaba lui. Nu ştie ce pierde! Nici la telefon nu ne-am gândit…. Hi, hi! Suntem amândoi la fel de aiuriţi”, stabili Laura mulţumită de atributul găsit.  
Niciunul nu a avut de aşteptat. Au apărut în aceeaşi zonă aproape în acelaşi timp. S-au apropiat râzând şi s-au îmbrăţişat scurt.  
- Unde îţi este sania?  
- Nu am mai luat-o, pentru că… îmi era greu să o trag şi mă temeam să nu întârzii la întâlnire, răspunse Laura chicotind. Unde îţi sunt schiurile, dragul meu?  
- Nu le-am mai luat, pentru că… erau grele şi mă întârziau la întâlnire, scumpă doamnă. În plus, aşa, doar pentru tine, am renunţat şi la desert şi am venit cu un taxi în mare viteză…  
- Wow! Sărăcuţul de tine. Nu ai maşină deloc ori nu ai venit în staţiune cu ea?... Nu! Nu este obligatoriu răspunsul dacă…  
- Dacă…? Nu contează, lasă! da, am o maşinuţă, am venit cu ea, dar… Doreşti să mergem undeva… pe Valea Prahovei, la plimbare? Rămânem în altă staţiune şi ne întoarcem mâine sau…  
- Wow, wow! Chiar mă minunez. Mi se întâmplă mie ori visez din nou?! Nimeni nu mi-a oferit o ocazie atât de tentantă de când mă ştiu pe pământ… Dacă sunt în asentimentul tău, propun să ne plimbăm frumos prin toată Sinaia… o oră sau două şi apoi, obosiţi, să ne pregătim pentru cina cea de… , cea de…  
- Pentru cina cea de apropiere sufletească… atât! Este bine?  
- Mmm, da! Mă mulţumesc doar cu atât. Oricum, ceea ce ai gândit, dar nu ai pronunţat şi… bine ai făcut, vine de la sine, dacă va fi să fie… Putem avea încredere totală unul în celălalt?  
- Desigur! Nici nu se pune problema altfel, draga mea. Acum şi de acum încolo, atâta cât voi trăi eu…  
- Hei! Ce-i asta? Nu mă speria! Nu mi-au plăcut niciodată jurămintele… Nu doresc ca un moment sau altul de exaltare să ne angajeze în promisiuni de viitor sub pecetea jurământului. Cine se iubeşte şi se respectă nu are nevoie de aşa ceva, spuse Laura, privindu-l adânc în ochi.  
- Este perfect. Felicitări! Ia-mă la braţ şi spune-mi… în ce direcţie facem primii paşi, te rog?  
Nu a mai fost nevoie de cuvinte. Laura a primit cu naturaleţe braţul oferit, a arătat cu bărbia direcţia de mers dorită şi, foarte curând, strângea fericită acel braţ cu ambele mâini. Se simţeau bine împreună. Vorbeau cu lux de amănunte despre Sinaia şi istoria sa, priveau, se opreau să admire câte o vitrină ori o vilă sau hotel, un spaţiu amenajat pentru copii, un pâlc de brazi înalţi şi bătrâni acoperiţi de zăpadă, plecau râzând şi gesticulând uşor pentru a fi mai convingători şi se priveau ades în ochi, oprindu-se din mers în clipe de extaz.  
La un moment dat, în zona centrală a staţiunii, Iustin s-a oprit şi, cu un gest larg al braţului, a invitat-o să privească:  
- Acolo, draga mea, la etajul doi, în a treia cameră de la colţ, în aripa stângă, sunt lucrurile mele…  
- Aaa! Hotel New Montana! Aproape de teleferic, la o aruncătură de băţ, exclamă Laura, privind încântată silueta impunătoare a edificiului. Patru stele… Cred că aici sunt cele mai mari preţuri.  
- Nu, nu sunt cele mai mari. Sunt şi alte…, dar ce sens are să facem comparaţii? Eu l-am arătat din reflex, trecând pe aici… Mă gândeam, dacă eşti de acord, să rămânem în zonă şi să cinăm la unul din restaurante… La o adică beneficiem de room service, dacă eşti de acord.  
- Şi cum rămâne cu „terenul neutru”, precum am stabilit? interveni Laura chicotind. Aici este terenul tău. Nu m-ar deranja, dar prefer un loc retras, cu puţină lume, cu protocol obişnuit sau… deloc.  
- Protocol lipsă? Unde crezi că s-ar găsi aşa ceva în Sinaia? ridică el sprâncenele, zâmbindu-i şăgalnic.  
- Unde? ... La vila în care stau eu. Gazda poate primi comanda, iar preparatele ei sunt excelente. În plus, nu ne deranjează nimeni şi…  
- Şi cum rămâne cu „terenul neutru”, precum am stabilit? întrebă Iustin, râzând cu poftă.  
- Răule! Eşti un rău. Eu sunt o doamnă! Poţi tu refuza o doamnă? Nu este frumos din partea ta.  
- Nu o pot refuza. În niciun caz nu aş îndrăzni, pentru că..., pentru că… nu aş îndrăzni, este bine?  
- Nuuuu!  
- Nu aş îndrăzni, pentru că nici nu mi-aş propune şi nici nu aş putea. Îmi place acea doamnă şi m-aş simţi în siguranţă în compania domniei sale, mărturisi Iustin, oprindu-se din mers şi privind-o atent.  
- În acest caz…, să mergem „acasă”! Va avea şi proprietara timp să pregătească ceea ce dorim…  
 
… Laura zâmbi cu plăcere amintirilor şi se întinse languroasă, căutând din nou telefonul. Îl privi lung şi se întrebă, a câta oară: „De ce nu mă mai sună? Are nevoie să-i explic unde stau, cum se ajunge mai repede. A rămas stabilit să mă sune la intrarea în Bucureşti… A trecut de miezul nopţii deja… şi îmi este somn.”  
A coborât să-şi ia o ciocolată din frigider. S-a aruncat din nou pe pat, uşor indispusă. Nu avea poftă de nimic. A lăsat ciocolata pe noptieră şi s-a adresat sieşi:  
- Eşti supărată, Laura?  
- Da! Nu se vede?  
- Se vede, dar ştii bine că nu ai ales prea inspirată. Ştii tu cum se circulă pe şosele în condiţii de iarnă?  
- Nu am luat în consideraţie asta. Ai dreptate. Ce propui?  
- Să citeşti ceva, să asculţi muzică bună ori să-ţi aminteşti ceva drăguţ…  
- Bună idee! Vrei să ne amintim cum a fost acea seară şi… acea noapte cu Iustin?  
- O, da! Ştii bine cât de mult mi-a plăcut.  
- Păi… ce să spun…, a fost o seară frumoasă şi o noapte de vis. Tu eşti singura care ştie că nu am elemente de comparaţie. Am fost atâţia ani străină, lipsită de afecţiunea unui bărbat, lipsită de dragoste…  
- Lipsită de iubire, draga mea. De ce îţi este jenă să recunoşti?  
- Nu! De tine nu-mi este jenă… În seara aceea am simţit plenar cât de mult aveam nevoie de afecţiune, mai întâi, iar el a fost mai bun decât m-aş fi dorit.  
- Să înţeleg că a fost minunat? Povesteşte-mi doar câteva secvenţe, Laura!  
- Da! Cu mare drag, te asigur… Până să ni se aducă aperitivul, am stat liniştiţi şi am vorbit generalităţi. El examina încăperea. S-a uitat peste tot şi a fost încântat de felul în care era organizat apartamentul… S-a oprit apoi în mijlocul sufrageriei, lângă mine. Fără să-mi impun, m-am apropiat mult de el. Eram aproape lipiţi unul de altul. Îi simţeam privirea jucăuşă plimbându-se periculos de alunecos pe ceafa mea, după ce mi-a săltat buclele imaginând în palma sa o coamă bogată. Răsuflarea lui caldă îmi gâdila urechea dreaptă, în timp ce-mi admira curbura delicată a bărbiei şi a gâtului meu lung, care parcă implora sărutările sale.  
Încercam să fiu nepăsătoare la tot acest asediu aparent nevinovat, dar plin de o puternică încărcătură emoţională, care îmi accelera pulsul şi mă făcea să mă pierd, în timp ce-i răspundeam la întrebările puse aproape în şoaptă. De ce oare nu reuşeam să-mi controlez simţurile? De ce prezenţa acestui bărbat reuşea să mă zăpăcească atât de mult, încât să uit de mine şi de împrejurarea în care ne aflam?  
În mintea mea eram doar noi doi, prizonieri ai timpului, blocaţi împreună parcă pentru o eternitate şi nimeni de nicăieri nu putea să ne deranjeze…  
- Şi nu ţi-a plăcut să se întâmple ceea ce povesteşti acum?  
- O! Cum să nu-mi placă? Mi-a plăcut teribil de mult, dar mă temeam de mine, mă temeam că nu voi rezista şi am să-l iau în braţe, să-l întind pe pat şi să-l dezbrac în câteva secunde… Mintea mea plecase hai-hui, obosită şi ea de atâtea bariere puse fără rost atâţia ani de zile, de gânduri şi dorinţe înfrânate de teama de a nu suferi…  
- A fost un calvar lupta cu tine însăţi, bag seama. De ce nu ai renunţat? De ce nu ai lăsat liber instinctelor? Ai uitat să fii femeie mulţi ani. De ce?  
- Cum, de ce? Ai uitat şi tu… Au fost atâţia ani de studii, atâtea examene, atâtea trepte cu alte studii şi alte examene…, atâta încrâncenare, atâta zbucium şi atâtea emoţii, că nu mai am puterea să le număr ori să le expun!  
- Păi, de! De ce ţi-ai ales tocmai medicina?  
- Mda… Bună întrebare! Îmi amintesc, de parcă ar fi azi, o discuţie cu mama, care a suferit toată viaţa de o boală care a uscat-o pe picioare…, cred că îţi aduci aminte… „- Tare bine era, Tudore, dacă aveam şi noi o rudă pe la vreun spital… Că… Cine ştie… poate mă îngrijea şi pe mine mai cu simţ de răspundere cineva… Că dacă… nu îngrijeşti bolnavul şi cu omenie… cu suflet adică…” O priveam cu atâta milă şi teamă… Ţi-aminteşti, Laura? Te prefăceai bolnavă, inventând tot felul de dureri ca să intri în cabinetul şcolii să vezi cum procedează medicul… de parcă… puteai deveni medic doar… „furând”… Ţi-aminteşti? Mi-am jurat că mă voi face medic… Apoi, nu trebuia să-mi fac şi eu un rost? Să fiu pe picioarele mele şi să nu depind de nimeni?  
- Şi? Eşti mulţumită?  
- Dar tu ştii asta, draga mea. Profesional sunt mulţumită, deşi ar mai trebui un salt spre înălţimi…  
- Profesional, te înţeleg. Ai urcat cu brio trepte în cel mai scurt timp cu putinţă, ai ajuns şefă de secţie, ai cabinet particular, dar… familie şi copii ai?!  
- Ah! Chiar în inimă m-ai lovit cu întrebarea asta şi nu-mi face bine… Ştii bine cât de mult mi-am dorit să am o căsnicie fericită, un soţ blând, frumos şi inteligent, doi copii frumoşi ca noi şi…  
- Şi de ce nu-i ai? Cine te-a oprit?  
- Cum cine? … Presupun că studiile, examenele şi munca în sine… Nu am avut timp, crede-mă! Mai apoi nu am avut cu cine. Doar nu mă crezi în stare să alerg eu după un bărbat să-l rog să mă ia de nevastă! Poate că au fost amatori, dar numai de aventură, nu de căsnicie. Am înaintat în vârstă… La 35 de ani cine se mai uită la mine din iubire? Doar din interes, dar de asta fug ca dracu’ de tămâie, ştii bine. Offf! Cât de mult mi-am dorit să am copii, Doamne!  
- Şi nu ai avut, din nefericire? Dar aventuri câte ai avut, dragă Laura?  
- Asta-i bună! Eram tâmpită la cap să accept aşa ceva? Cum ţi-a trecut ideea asta năstruşnică prin cap?  
- Uite, aşa îmi veni mie… Dar la Sinaia cum a fost? Nu tu l-ai agăţat pe bietul om?  
- Nuuu! Departe de mine gândul, fetiţo! A fost o pură întâmplare. Sania este de vină! În plus, tipul este exact cum am visat eu să fie, dacă vrei să ştii.  
- O, da! Sunt convinsă. Altfel nu te văd în stare să-l inviţi la apartament, acolo, în vilă… Am dreptate?  
- Într-o oarecare măsură, da! Dar doresc să-ţi intre în cap că, mai întâi de toate, a dovedit că este un bărbat serios, curtenitor, delicat, intelectual sută la sută, excelent ascultător şi vorbitor în aceeaşi măsură. În plus, are un fizic de-ţi lasă gura apă. Are corp atletic, suplu, dar cu fibră fină, dacă vrei să ştii…  
- Da, da, da! Înţeleg şi te cred…, dar în pat… cum este, draga mea Laura?  
- Eiii! Ce curioasă eşti. Invidioaso! Până la pat, stai să-ţi povestesc câte ceva! Vrei?  
- Asta-i bună! Ştii cât sunt de curioasă. Ascult!  
- Draga mea, am mâncat un aperitiv simplu, dar foarte gustos, apoi felul întâi… La fiecare am băut câte un păhărel cu băutură fină, adecvată… Mai mult eu, că el nu bea. A făcut o excepţie doar de dragul meu. Iar eu, în tot acest timp, mă perpeleam, mă ascundeam de el şi de mine însămi, speriată să nu mă dau de gol. Nici nu ştiu ce gust a avut mâncarea până atunci. Urmăream pe ascuns cât de elegant foloseşte tacâmul ori şerveţelul, cât de măsurat este în toate gesturile şi cât de rafinat în conversaţie. Îl sorbeam din ochi şi îmi era teamă să nu gafez prin gesturi anapoda ori prin vreo vorbă scăpată aiurea…  
Ei bine, eram la felul doi… Sorbeam puţin vin şi am înţeles că până şi băutura avea gustul lui, pe care nu-l ştiam, dar, de când îl cunoscusem, tot ce mâncam, beam sau vorbeam, avea aroma lui. Mă întrebam dacă voi reuşi să nu cedez acestei ispite puternice, care se chema IUSTIN şi, în acelaşi timp, îmi doream să mă las imediat învăluită de dorul sufletului şi al trupului meu bolnav de iubire neconsumată, care tânjea după atingerile lui. Abia înghiţeam câte puţin din mâncare. Îmi trecuse foamea ce-o simţisem după săniuş. Foamea mea era alta şi de această dată îmi doream cu adevărat să mi-o potolesc.  
- Chiar aşa, biată Laura?!  
- Da! Am adunat mereu, pe ascuns, în fiecare an, toate aromele primăverilor ce treceau pe lângă mine, iar acum mă simţeam pregătită să le ofer acestui bărbat, care mă zăpăcise complet şi pe care simţeam că îl iubesc cu disperare. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am convingerea intimă că toate gândurile mele îl împresurau pe el ca un păienjeniş fin, puţin câte puţin…, până cred că a început să simtă la fel ca mine. Poate mă înşel, deşi doresc să cred că aşa s-a întâmplat…  
- Şi nu te-ai temut că este posibil să rămâi însărcinată cu băiatul acela? Nici nu ştii cum îl cheamă, cu ce se ocupă…  
- Nici nu m-am gândit! Pentru mine el este şi rămâne singurul bărbat pe care-l iubesc şi căruia îi pot dărui copii, dar să lăsăm asta acum…  
… Cum spuneam, la mijlocul felului doi, o melodie mai plăcută ca toate cele ascultate în seara aceea a invadat spaţiul nostru, camera aceea în care doar ne prefăceam chinuit că luăm cina, când dorul nostru era cu totul altul. Cina fusese doar un pretext pentru a ne alătura… Ne-am privit lung, ne-am zâmbit şi ne-am ridicat amândoi odată, fără cuvinte, doar cu graiul ochilor. S-a apropiat de mine, mi-a prins mâna şi mi-a îndrumat paşii după ai lui, apropiindu-ne încet-încet de şemineu. Flăcările - limbi de foc ridicate din buşteni - ne fulgerau feţele în vii culori şi ochii noştri nu se săturau privindu-se.  
După câţiva paşi foarte lenţi, şi-a întins braţele în jurul mijlocului meu, fără ca privirea lui, nici măcar o secundă, să se desprindă de a mea şi am început să ne legănăm în ritmul melodiei pe care doar mintea sufletului nostru o auzea... Laura, dacă ai şti, draga mea Laura, ce frumos cântă sufletul! E ca un cântec de sirenă…Da, de sirenă, pentru că îţi aminteşti ce ironic zâmbeam când auzeam acest cuvânt…Dar crede-mă! În acel moment mi se părea că plutesc şi că-mi aud sufletul cum cântă un cântec pe care nu-l mai auzisem vreodată… Lipită strâns de el, am închis ochii şi am simţit cum ameţesc de plăcere, dar nicio clipă nu mi-a fost teamă de cădere, pentru că braţele lui mă susţineau strâns, dar atât de delicat… Dacă ai şti..., dacă ai şti cu câtă greutate mă abţineam să nu plâng... În momentul acela mi s-au topit toate frustrările şi mă simţeam ocrotită, dar şi supusă de bărbatul acesta. Îmi ţineam cu încăpăţânare ochii închişi, dar îl vedeam cu ochii sufletului, sorbindu-i parfumul, atingându-l. I-am simţit buzele cum îmi atingeau fruntea, nasul şi, mai apoi, la fel de uşor şi aproape insesizabil, ca o umbră, a trecut delicat peste buzele mele.  
Mi-am stăpânit cu greu o tresărire de neplăcută şi neaşteptată surpriză. Se juca oare cu mine, sau ce? Nu, îşi dorea la fel de mult să mă sărute?!  
- Dar nu ai deschis ochii. Nu te-ai dat de gol, da?  
- Vai! Atât de greu m-am abţinut… Am continuat să dansăm. Când încă speram şi tocmai când mă întrebam ce va urma, mâinile lui au fost mai îndrăzneţe şi au început să se plimbe pe spatele meu în sus şi în jos, lent, elegant, fără să mă apese dureros. Încă nu reuşisem să înţeleg ce joc este acesta. Un sunet metalic, sfredelitor parcă şi totuşi cunoscut m-a determinat să deschid ochii, dar numai pentru o clipită, pentru că auzisem doar fermoarul, care eliberase spatele meu şi rochia, fără niciun efort, se desfăcea ca două petale de tulipă, lăsându-mi umerii goi şi pe mine nedumerită cum de s-a întâmplat atât de repede!  
- Ha, ha! Păreai nedumerită ori fericită că a intrat bărbatul din el în acţiune?  
- Asta-i bună! Fericită, desigur, dar… Stai să vezi ce a urmat! Văzându-mi umerii goi şi rochia cum trece la podea ca o adiere, am încercat să spun ceva, dar cuvintele au fost gâtuite de emoţie şi nu s-a înţeles nimic. Nu m-am opus. Încă dansam, când trupul meu rămânea doar în lenjeria intimă albă pe care o îmbrăcasem special pentru acea seară…  
Iustin a îngenuncheat şi a început să-mi sărute sânii uşor ca o boare, abia atingându-i, apoi pântecul, ceva mai vioi, trecând gradat la coapse, dar atât de apăsat, încât picioarele mele au început să tremure de plăcere. El a observat acest moment şi s-a ridicat încet, m-a luat în braţe şi aşa m-a purtat până în dormitor, unde m-a aşezat pe pat. Am simţit că leşin de fericire. Eram uşor umedă deja…  
- Wow! După mulţi ani de aşteptare, ai avut o senzaţie unică, Laura dragă…  
- Da, este foarte adevărat şi acum, când retrăiesc acele clipe minunate, trupul meu trece atât de aproape de acele momente, încât… Gata! Nu mai vorbesc despre asta. Cât este ceasul? Nu se poate! A trecut de unu noaptea şi el n-a ajuns. Nu m-a sunat…  
De data aceasta, Laura a luat hotărâtă telefonul şi a căutat numărul pe care-l înregistrase după convorbirea cu Iustin. „Dacă el nu mă vrea, eu îl vreau! Unde eşti, dragule? Te rog să răspunzi!” După câteva apeluri i-a venit comunicarea robotului: … numărul format nu răspunde ori nu se află în aria de acoperire… „Fi-v-ar să vă fie vouă de arii! Cu telefoane performante nu se poate. Ce să mai zicem de generaţiile anterioare!  
Mai târziu, după încă o oră de chinuită aşteptare, i s-a comunicat că numărul apelat nu este alocat şi mai apoi telefonul a fost mut şi mut a rămas. A adormit speriată, îngrijorată, obosită, cu aparatul în mână…  
Nopţile, dimineţile, zilele ce au urmat, au fost pentru Laura o lungă aşteptare, însă în sufletul ei se cuibărise cu încăpăţânare speranţa că, într-o zi, telefonul va suna.  
 
*  
* *  
Doctorul Tomescu conducea maşina cu viteză redusă, îngândurat şi oarecum încordat. Era foarte târziu, dar a hotărât să facă un ocol mare pentru a trece pe la spital şi nu direct acasă pentru a se odihni. Ascultase cât se poate de atent tot ce-i povestiseră Iuliana şi mama sa, doamna Luiza Dobrescu, dar multe întrebări au fost vitregite de un răspuns cât de cât credibil, din punctul lui de vedere. Rămăsese până aproape de miezul nopţii, la rugămintea lor, să asculte şi să se sfătuiască împreună cu privire la tot ce însemna sănătatea lui Iustin. Între timp, a trebuit să accepte invitaţia lor de a cina împreună. Nu a putut refuza. Din felul apropiat în care i-au vorbit, de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna, a intuit că cele două femei aveau nevoie de el. Era un ascultător cuminte şi ele simţeau nevoia să vorbească, să îşi aline suferinţa în acest fel. Vedeau în el un prieten, un om care înţelege, care ştie să alunge teama şi durerea din sufletele lor.  
În drum spre casă încerca să pună cap la cap tot ce aflase, dar era un ceva care nu se încadra în logica derulării evenimentelor şi doctorul, permanent atent şi la volan, se forţa să-şi amintească toate detaliile discuţiei cu cele două femei în speranţa că va găsi elementul care era încă necunoscut. Aflase cât de mult au alergat de la un specialist la altul, de la un spital la altul, cu speranţa că cineva va găsi omul care să-i poată reda lui Iustin vederea după ce ieşise din comă. A înţeles cu tristeţe în suflet că, în astfel de împrejurări nedorite de nimeni, au suferit enorm din cauza cheltuielilor care, în ciuda aparenţelor, au depăşit posibilităţile lor financiare reale. Eugen era un om realist şi ştia bine că inclusiv secţia de Terapie Intensivă pe care o conduce se confruntă de ani buni cu o mare criză de medicamente şi materiale sanitare. Cunoştea şi el că familiile bolnavilor fac mari eforturi pentru a le asigura acestora toate medicamentele şi o parte din materialele sanitare necesare.  
L-a durut să constate că şi aici, unde fiecare membru al familiei Dobrescu era salariat, au fost probleme mari. „Da! Este de înţeles că… În lipsa altor venituri, doar cu salariu mediu pe economie, ce naiba poţi să rezolvi în ţara asta în care domneşte hoţia la adăpostul unui haos legislativ ce pare atât de bine planificat? Autorităţile sunt obtuze, nu înţeleg realitatea. Ne luptăm cu ele permanent pentru a obţine o amărâtă de suplimentare a bugetului, astfel încât să putem asigura medicamentele necesare intervenţiilor urgente şi tratării bolnavilor.  
Aleşii ţării nu pricep niciodată, nu vor să înţeleagă realitatea că, lipsiţi fiind de aparatură performantă, de întregul necesar de medicamente şi materiale sanitare, nu putem ajuta oamenii aflaţi în pericol să-şi piardă viaţa. Nu este suficient să fii mare specialist în această meserie, ci este absolut necesar să ai la îndemână toate mijloacele materiale fără de care nu o poţi exercita cu înalt profesionalism. Aceşti „aleşi” numiţi în funcţii de conducere pe alte criterii şi nu având în vedere competenţa profesională şi moralitatea lor, nu înţeleg că noi suntem în permanenţă pe linia frontului şi că ne luptăm cu acest periculos inamic, moartea, lipsiţi de armamentul şi muniţia necesară într-un asemenea război dur. Ei nu pot ori nu doresc să înţeleagă că viaţa este cel mai important dar, că este marele dar primit şi nu avem noi, oamenii, niciun merit, dar avem obligaţia să păstrăm în cele mai bune condiţii darul primit, să luptăm împotriva factorilor de risc de orice fel, să facem ca viaţa să fie frumoasă, lipsită de suferinţă…  
Cred că ar fi mai bine dacă oamenii aceştia, „aleşii ţării”, ar merge prin cimitire, printre morminte şi ar medita adânc. Ar fi mai bine să vină „în vizită de lucru” prin secţiile noastre de Urgenţe, Terapie Intensivă, Chirurgie şi nu numai, să ia contact direct cu adevărata suferinţă, cu lupta noastră inegală cu moartea, lipsiţi de arme şi muniţie. Poate că ar deveni puţin mai buni, un pic mai obiectivi şi mai puţin orgolioşi şi egoişti. Poate că ar înţelege că sănătatea se poate asigura numai acordând şanse egale populaţiei prin asigurarea bugetului potrivit necesităţilor reale, prin asigurarea asistenţei medicale în cabinete cu aparatură performantă şi aprovizionate permanent şi egal cu medicamente şi materiale sanitare. … Poate că ar înţelege că nu toţi locuitorii acestei ţări amărâte pot da fuga în străinătate pentru operaţii, tratament, recuperare, întreţinere. Ei nu au salarii şi pensii „nesimţite” precum au majoritatea celor din clasa politică, din conducerea instituţiilor statului sau ai serviciilor speciale, care sunt mai numeroase ca ale oricărui stat european sau american. Cetăţeanul de rând nu se bucură de privilegii şi nu are cum să-şi asigure alte izvoare de venituri, mai ales ilicite… Da… poate! Dar…, eu unul, nu mai am încredere că aceşti oameni pot vedea dincolo de interesele lor personale şi de grup”, îşi exprima doctorul Eugen Tomescu această convingere ce îi amăra sufletul de multă vreme, rana fiindu-i redeschisă în conversaţia cu cele două femei pe care le compătimea cu toată fiinţa sa.  
Înţelesese acolo şi marele zbucium care a risipit liniştea familială existentă până la acel nefericit accident. Un accident petrecut în împrejurări pe care Eugen nu le considera fireşti. „Nu este posibil să se facă cercetări în dorul lelii!” exclama el cu nemulţumire şi revoltă. „Nu este normal să nu se găsească martori oculari într-o zonă intens circulată ziua şi noaptea în orice anotimp… Cum se face că acea maşină nu a fost oprită? Nu admit că cel de la volan nu a văzut ce a provocat prin manevrele sale”.  
Pe de altă parte, era revoltat de maniera în care cei numiţi să facă anchetă au acţionat pe timpul cercetărilor. Poliţia fusese anunţată de oamenii aflaţi într-o maşină care circula în aceeaşi direcţie de mers, adică pe direcţia spre Bucureşti. Din cauza curbelor, nu au văzut cum s-a petrecut accidentul. Au apucat să vadă doar momentul în care maşina lui Iustin se rostogolea dincolo de glisiera metalică fixată la o palmă-două de marginea şoselei. După cum au relatat ei, maşina s-ar fi aflat în a doua răsturnare când au văzut doar roţile din faţă şi farurile autoturismului, care, de altfel, le-au atras privirile.  
În acelaşi timp, era nemulţumit că poliţiştii au decis destul de târziu să facă cercetări la hotel. S-au justificat că prioritară a fost salvarea omului aflat la volan. „ Adevărat, aşa se pune problema…, dar de ce nu s-au folosit de documentele găsite în maşină? Trebuia să aştepte ei până era omul acela transportat la spitalul din Azuga?! Acolo l-au transportat cei de la salvare, după ce pompierii l-au scos din maşină… Parcă aşa am înţeles că s-a lucrat acolo”, se chinuia Eugen să înţeleagă cum s-au petrecut lucrurile. „În ele găseau denumirea hotelului, o parte a datelor de stare civilă, poate şi un număr de telefon să poată anunţa părinţii ori instituţia al cărei angajat era omul… Ei au făcut asta abia a doua zi, aproape de prânz… Şi telefonul? Unde s-a pierdut telefonul? Au scotocit mulţi oameni zona… din şosea până în fundul prăpastiei… Să-l fi însuşit vreunul din oamenii care au văzut maşina răsturnându-se? Să-l fi făcut „proprietate personală” vreun lucrător de poliţie ori de la pompieri? Absurd! Oamenii aceştia au destul suflet, mai ales în situaţii tragice ca aceasta”, aprecia Eugen.  
 
… Ajunsese în parcarea spitalului, dar şirul lung de întrebări l-au mai reţinut în maşină. „Eu sunt străin de metodele şi mijloacele folosite în asemenea situaţii şi, poate că din această cauză descopăr câte ceva ciudat, dar… fără să vrei… te întrebi, nu? Bunăoară, eu mergeam la hotel şi de acolo aflam precis ce a făcut acel om înainte de a părăsi clădirea… Aflam şi care a fost ultimul om care l-a văzut şi îi ceream detalii… Am înţeles că au ajuns şi la restaurant, dar când? După ce au plecat consumatorii de acolo… Că doar nu a fost singur să mănânce ori să bea un păhărel! Este posibil şi aşa, dar… hai să fim oameni serioşi! La munte sunt distracţii, jocuri sportive, întreceri…, se fac cunoştinţe noi, se încheagă prietenii ori simple amiciţii, grupuri… Bine…, dar personalul restaurantului, dacă l-ar fi recunoscut după fotografie, puteau da relaţii cu privire la persoanele care l-au însoţit. Poate colegi sau prieteni, poate o femeie, poate oameni de pe pârtie, poate… poate! … Cum care fotografie? Nu s-a spus că documentele de stare civilă le avea toate asupra lui? Pe buletin este şi o fotografie, ce naiba! … Aha! Le-au descoperit la spital…, da, că l-au dus urgent acolo, nu au stat de căutări… Este adevărat, înţeleg…”.  
Cu aceste întrebări şi răspunsuri în gând, absent la tot ce îl înconjura, traversase spaţiul de la parcare în spital şi străbătea holurile îngândurat. A intrat prin blocul operator pentru a scurta traseul şi a câştiga timp, acesta având legătură directă cu secţia de terapie intensivă. Aici a avut parte de tabloul specific secţiei. Era prea obişnuit cu acel gen de scene în care toţi actorii erau într-o agitaţie permanentă şi aveau o singură replică: salvarea vieţii.  
- Salut, colega! Bună, fetelor! Noutăţi? se adresă Eugen doctorului Gorun şi celor două asistente prezente în primul salon în care intrase.  
- Numai noutăţi nu putem avea noi aici, Eugen, răspunse doctorul Gorun zâmbind. Cinci cazuri destul de grave: cap, torace, bazin. Toate din accidente şi o bătaie zdravănă.… Pacientul tău preferat este pe calea cea bună, se pare. Vezi că are asistenta notiţe suplimentare… Am o intervenţie urgentă… Mai vorbim dimineaţă, când vii…  
- Mulţumesc! Mergi, vezi de treabă!  
Se grăbi să examineze dintr-o privire monitoarele de supraveghere a funcţiilor vitale la care era conectat Iustin. Toate datele indicau o stare generală pe care o prevăzuse. „Băiatul acesta face progrese. Luptă bine. Este puternic. La prima oră va trebui să-i dau telefon Iulianei s-o liniştesc… Da, despre transferul fratelui la secţia de neurologie am uitat să o pregătesc. Să nu se sperie, biata fată… E grozavă! Frumoasă, cu suflet mare, blândă şi răbdătoare, inteligentă… De ce oare am simţit că ascunde o tristeţe adâncă? Nu, nu! Nu este cea cauzată de situaţia fratelui…, este ceva personal, special”, medita Eugen, în timp ce-l examina cu privirea pe Iustin.  
Lidia Combei, asistenta de serviciu, îl însoţea ca o umbră. Abia dacă respira, temându-se să nu-l deranjeze. Îl aprecia fără rezerve pe doctorul Eugen Tomescu, îl respecta şi chiar îl iubea pentru omenia pe care o manifesta faţă de toţi pacienţii şi faţă de colectivul de muncă. Îl privea cu drag şi-l compătimea în gând: „Păcat că nu are şi el noroc de o fată bună ca el! De când îl ştiu eu şi… , da, îl ştiu de când a venit aici, că eu sunt veterană de vârstă şi cea mai veche din secţie, deci… de când îl ştiu, tot singur este. Nu am auzit că are şi el pe cineva să-l iubească, să-i spele, să-i facă mâncare ori să îi ţină de urât în casă… Îşi sucesc astea de aici gâtul după el şi el nu le bagă în seamă. Glumeşte şi atât. Nici nu le atinge, cum am văzut eu că fac alţii că… să mă ierte Dumnezeu, am mai făcut şi eu când eram mai tânără, că mi-era şi mie drag să-mi pună câte un doctoraş mâna pe piept sau pe picioare, pe coapse, că, deh, aşa e viaţa, Doamne, iartă-mă! Băiat frumos, deştept foc, dar fără de noroc. Asta e! După cum dă Dumnezeu fiecăruia, dar i-o veni şi lui ziua când Cel de sus îl va vedea… Doamne, ajută-i, că merită tot ce e mai bun pe lumea asta!” se rugă Lidia din suflet pentru doctorul ei preferat.  
- Cum a fost, doamna Lidia? Ai ceva noutăţi pentru mine? o trezi doctorul din gândurile ei.  
- Bine, domnu’ doctor, bine! Foarte bine, de fapt, răspunse ea tresărind, ruşinată că n-a fost atentă. Cu toată vânzoleala de pe aici, domnu’… el a fost liniştit, zic eu…  
- Mă bucur mult pentru el. Sunt semne bune, se pare. Hai, că te ascult, dar mai încetişor aşa, să nu ne audă nimeni, o rugă Eugen, zâmbindu-i complice.  
- Da, domnu’ doctor, aşa este: sunt semne bune. Să vă spun ceva că… uite! Să iau carneţelu’ meu să vă spun pe ore şi pe minute, că m-au lăsat doctorii aici…. colegele au făcut ce trebuie, nu le mai trebuiam şi eu, că, ştiţi dumneavoastră…, mă mişc mai greu, cum zic unii, dar ştiţi că eu… ştiu ce să fac la tot bolnavu’ că aţi văzut de atâtea ori… că de…  
- Da, doamna Lidia, ştiu foarte bine şi recunosc: eşti o asistentă foarte pregătită şi conştiincioasă. Punct. Să vedem ce zice caietul dumitale, acela personal, da?  
- Da, domn’ doctor, că, dacă eu am fost cu ochii pe el, aşa cum aţi zis dumneavoastră…, am observat că e ceva bun la mijloc…, că uite! La ora 20.43, când era balamuc aici cu doi oameni care abia mai suflau de credeam că mor curând, băiatu’ nostru a dat semne că are creier funcţionabil, aşa cum vă pronunţaserăţi dumneavoastră şi că…, am notat, pulsul se ridica aproape de valori normale… Aproape, zic. La ora 21.10, juram că ascultă, aude şi înţelege tot, dar că el trăia în altă lume, domn’ doctor, că am văzut eu şi ştiţi că nu mă înşel, cred că a tresărit de vreo două ori, adică…, staţi aşa…! Domnu’ doctor, eu cred că a avut ceva emoţii, că ceva îl macină pe el…, ceva ce nu ştim noi, că, după mintea mea, domnu’ doctor, nu vă supăraţi…, el trăieşte în amintiri, adică, să fiu înţeleasă…, el se duce prin locuri pe unde a mai fost şi i-au marcat viaţa, na! Că m-am exprimat ca la carte, domnu’…  
- Oho! Ca la carte ai exprimat, doamna Lidia. Felicitări! Şi cam cât a ţinut starea asta, oare?  
- Păi… să tot fi ţinut, domnu’ doctor…. să fi ţinut…, staţi, că am notat şi asta…! Uite! La 22.30, nu am mai observat nimic… special… în sensul că monitoarele indicau aceeaşi activitate a organelor vitale pe care o ştiaţi când aţi făcut ultima vizită, înainte de a pleca din tura dumneavoastră. Ar mai fi ceva, dar… să nu mă certaţi, domnu’ doctor! Ştiţi… eu am vorbit cu el, că mă durea sufletu’ simţind zbuciumul din el…  
- Ai vorbit? Şi ce anume ai vorbit, Lidia? Cum a reacţionat el? întrebă Eugen, devenind deodată mai atent, mai interesat.  
- Păi… de ale mele, ca o mamă cu băiatu’ ei…, ce să vorbesc? Îi spuneam să stea liniştit, să nu-şi facă griji în plus…, că este aici la doctor bun şi că toată lumea se poartă frumos cu el… Că este tânăr şi cei de acasă îl aşteaptă cu drag…, că au nevoie de el şi alte treburi din astea, domnu doctor, care să…  
- Da, da! Perfect! Este foarte bine că i-ai vorbit… Dar, spune-mi, te rog, a mişcat cumva ceva? Un deget ori un picior, pleoapele…, dacă ai observat....  
- Nuuuu! Păi, ce? Nu aş fi văzut eu? Că eram cu ochii pe el, domnu’ doctor, că e şi băiat frumos, mânca-l-ar mama, că, dacă n-ar avea masca de oxigen, ar sta fetele numai pe lângă el, să mor dacă n-ar fi aşa! N-a mişcat, dar a tresărit aşa, cum să mă explic io pe mine…, aşa am simţit mai mult decât am văzut… O încordare aşa, domnu’ doctor, de parcă ar fi dorit să deschidă ochii, să mişte ori să vorbească, nu ştiu cum să spun… Privindu-i grimasele, am avut senzaţia că băiatul acesta fie visează, fie îşi aminteşte ceva care l-a marcat în viaţa lui şi se chinuia să strige… Io cred că m-a auzit şi m-a înţeles, zău aşa!  
- Cum să spui mai bine decât ai făcut-o deja, Lidia? Ai spus foarte bine şi i-ai vorbit din suflet, sunt sigur, iar ceea ce ai constatat să ştii dumneata că sunt semne foarte bune. După alte 24 de ore, băiatul se va trezi în orice moment…  
- Of, of, of! Să dea Domnul Dumnezeu, domnu’ doctor, că tare rău îmi pare de el, sărăcuţu’ de băiat frumos!  
- Da, să dea Domnul! se rugă Eugen, privind-o cu mult drag şi mulţumire pe asistentă. În rest, tratamentul, ai urmat toate…  
- Vai de mine! Păi, se poa’ domn’doctor? De ce sunt eu aici? Totu’ la ore exacte, aşa cum aţi scris aici pe foaie, domnu’ doctor… Staţi liniştit şi mergeţi să vă trageţi sufletu’ că tare obosit arătaţi… Dar tot frumos foc, domnu’ doctor!  
- Mulţumesc, doamna Lidia! Sărut mâna şi serviciu uşor! îi ură Eugen, îmbrăţişând-o prieteneşte, cum ştia că îi place atât de mult asistentei.  
- Şi io vă mulţumesc din suflet, domnu’ doctor! Să fiţi liniştit, că am eu grijă aicea. Dimineaţă intraţi în tură, nu mai întârziaţi pe undeva! Că o să vă vină vremea să vă caute o fată frumoasă, după voia Domnului, că tare mult meritaţi, domnu’ doctor, o fată bună şi frumoasă, adăugă ea, clătinând capul a sinceră compasiune, când doctorul tocmai părăsea salonul şi nu mai auzi ultimele cuvinte.  
De parcă ar fi auzit şi ar fi înţeles să execute întocmai sfatul asistentei, Eugen merse în parcare şi, de acolo, cu maşina, nu a mai oprit până acasă. A adormit mai repede decât îşi imaginase. De altfel, era deja miezul nopţii. A adormit zâmbind, cu imaginea Iulianei defilând vioaie pe sub pleoapele închise, în diferite ipostaze şi mişcări pe care i le surprinsese pe când el o privea pe ascuns.  
 
-- VA URMA --  
 
Referinţă Bibliografică:
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII (5) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1558, Anul V, 07 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!